MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 84/2016

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 184 (XXVIII) - Nr. 84         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 4 februarie 2016

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 744 din 3 noiembrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (1), art. 24 alin. (4), art. 30 alin. (1) lit. j), art. 39, art. 41, art. 49, art. 50 alin. (2) şi art. 51 din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, precum şi a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.588/2007, în ansamblul lor şi, în special, a dispoziţiilor art. 44 din acestea

 

Decizia nr. 768 din 10 noiembrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 şi ale art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, şi pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură

 

Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 641 şi art. 666 din Codul de procedură civilă

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

30. - Hotărâre privind acordarea unor ajutoare de urgenţă familiilor persoanelor decedate în urma tragicului eveniment din data de 30 octombrie 2015

 

DECIZII ALE PRIM-MINISTRULUI

 

45. - Decizie privind numirea domnului Eduard Corjescu în funcţia de secretar de stat la Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

42. - Ordin al ministrului transporturilor pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Comisiei de atestare, disciplină şi soluţionare a contestaţiilor, a Metodologiei de organizare a cursurilor de formare, instruire şi perfecţionare profesională a auditorilor/inspectorilor de siguranţă rutieră, precum şi de atestare a acestora, a Metodologiei de contractare a evaluării de impact asupra siguranţei rutiere şi a auditului/inspecţiei de siguranţă rutieră, de desemnare şi de lucru a auditorilor/inspectorilor de siguranţă rutieră, precum şi a contractelor-cadru care se încheie de către Autoritatea Rutieră Română - A.R.R. cu investitorii, cu administratorii şi cu auditorii/inspectorii de siguranţă rutieră

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 744

din 3 noiembrie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (1), art. 24 alin. (4), art. 30 alin. (1) lit. j), art. 39, art. 41, art. 49, art. 50 alin. (2) şi art. 51 din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, precum şi a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.588/2007, în ansamblul lor şi, în special, a dispoziţiilor art. 44 din acestea

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Bianca Drăghici - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8, art. 24 alin. (4), art. 29 alin. (1) lit. j), art. 39, art. 41, alt. 50 alin. (2) şi art. 51 din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, excepţie ridicată de Stelian Simion în Dosarul nr. 8.412/94/2013 al Judecătoriei Buftea - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 812D/2015.

2. La apelul nominal se prezintă, pentru partea Asociaţia de Proprietari a Blocului D Buftea, preşedintele asociaţiei, cu împuternicire la dosar, lipsind autorul excepţiei şi cealaltă parte. Procedura de citare a fost legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Asociaţiei de Proprietari a Blocului D Buftea care solicită respingerea excepţiei.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 230/2007, Cât priveşte celelalte dispoziţii criticate, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 726 din 16 decembrie 2014.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

5. Prin încheierea din 25 martie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 8.412/94/2013, Judecătoria Buftea - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8, art. 24 alin. (4), art. 29 alin. (1) lit. j), art. 39, art. 41, art. 50 alin. (2) şi art. 51 din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari. Excepţia a fost invocată de Stelian Simion într-o cauză având ca obiect o acţiune în pretenţii, respectiv obligarea autorului excepţiei la plata cheltuielilor de întreţinere restante şi neachitate, precum şi a penalităţilor de întârziere, acţiune introdusă de asociaţia de proprietari din imobilul în care locuieşte acesta.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată, în esenţă, că art. 8 din Legea nr. 230/2007 este neconstituţional, deoarece pentru modificarea sau completarea statutului ori a acordului de asociere este necesar acordul a 2/3 din numărul proprietarilor membri ai asociaţiei, iar nu acordul tuturor proprietarilor din imobil. De asemenea, susţine că art. 24 alin, (4) din Legea nr. 230/2007 aduce atingere dreptului de proprietate, deoarece hotărârile adunării generale a asociaţiei de proprietari sunt obligatorii şi pentru proprietarii care nu sunt membri ai asociaţiei. Art. 30 alin. (1) lit. (j) [indicat din eroare ca fiind art. 29 lit. j)] şi art. 49 din Legea nr. 230/2007, care reglementează stabilirea sistemului propriu de penalizări pentru restanţe la plata cheltuielilor asociaţiei, aduc atingere dreptului de proprietate al persoanelor care nu sunt membri ai asociaţiei. Art. 39 şi art. 41 din Legea nr. 230/2007 aduc atingere dreptului de proprietate privată, deoarece utilizarea proprietăţii comune de către terţi, precum şi modificările constructive şi utilizarea în alte scopuri a unor părţi sau elemente de construcţie ale clădirii nu necesită acordul tuturor proprietarilor din clădire. Art. 50 alin. (2) din Legea nr. 230/2007 creează o inegalitate între asociaţie şi proprietar, întrucât acţiunea în justiţie promovată de asociaţie este scutită de taxă de timbru, pe când acţiunea în justiţie introdusă de proprietar este supusă timbrării. Art. 51 din Legea nr. 230/2007 încalcă dreptul de proprietate privată, deoarece se poate înscrie un privilegiu în registrul de publicitate imobiliară la simpla cerere a preşedintelui asociaţiei de proprietari, pentru o sumă datorată cu titlu de restanţă, care nu este cuprinsă într-un titlu executoriu. Arată că Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 230/2007, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.588/2007, şi, în special, art. 44 din aceste norme, sunt neconstituţionale, deoarece preiau articolele menţionate din Legea nr. 230/2007 cu privire la care s-au formulat anterior criticile.

7. Judecătoria Buftea - Secţia civilă apreciază că normele de lege criticate sunt conforme cu dispoziţiile constituţionale invocate de autor.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9. Avocatul Poporului apreciază, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. În acest sens, consideră

că, prin prevederile Legii nr. 230/2007, legiuitorul a instituit cadrul legal prin care asociaţiile de proprietari au posibilitatea efectivă de a-şi realiza scopul, şi anume administrarea şi gestionarea unei proprietăţi comune, în concordanţă cu dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Constituţie. De asemenea, arată că prevederile art. 44 alin. (1) din Constituţie, care consacră garantarea dreptului de proprietate privată, prevăd în teza a două că atât limitele, cât şi conţinutul acestui drept „sunt stabilite prin lege”. Rezultă în mod evident că limitele aduse prin lege dreptului de proprietate asupra părţilor destinate folosirii în comun de către toţi proprietarii dintr-o clădire cu mai multe locuinţe, sunt justificate constituţional prin asigurarea posibilităţii efective de administrare, folosire, întreţinere şi exploatare a imobilului în interesul tuturor proprietarilor de locuinţe din acel imobil. Mai mult, în măsura în care textul de lege criticat prevede expres manifestarea acordului tuturor proprietarilor direct afectaţi de vecinătate, ca o condiţie peremptorie a utilizării de către terţi a spaţiilor proprietate comună, nu operează nicio îngrădire a dreptului de proprietate al acestora.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. În ceea ce priveşte obiectul excepţiei, Curtea observă că, potrivit notelor scrise ale autorului excepţiei, acesta a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8, art. 24 alin. (4), art. 30 alin. (1) lit. j) [indicat din eroare ca fiind art. 29 lit. j)], art. 39, art. 41, art. 49, art. 50 alin. (2) şi art. 51 din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, precum şi a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 230/2007, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.588/2007. Instanţa care a sesizat Curtea Constituţională, respectiv Judecătoria Buftea - Secţia civilă, a reţinut, atât în practicaua, cât şi în dispozitivul încheierii de sesizare, că excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţiile art. 8, art. 24 alin. (4), art. 30 alin. (1) lit. j) [indicat din eroare ca fiind art. 29 lit. j)], art. 39, art. 41, art. 50 alin. (2) şi art. 51 din Legea nr. 230/2007, fără a se pronunţa în vreun fel asupra dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 230/2007 şi asupra Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 230/2007, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1,588/2007,

13. În jurisprudenţa sa, prin Decizia nr. 1.227 din 20 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012, şi Decizia nr. 122 din 6 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 27 mai 2014, Curtea a statuat că, în cazul în care instanţa de judecată sesizează Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a anumitor dispoziţii din legi sau ordonanţe fără a se pronunţa asupra altora, criticate în cadrul aceleiaşi excepţii de neconstituţionalitate, instanţa de contencios constituţional va analiza excepţia de neconstituţionalitate astfel cum aceasta a fost ridicată de autorul său. Doar în ipoteza în care instanţa judecătorească, prin dispozitivul hotărârii, consideră excepţia referitoare la una sau unele dintre dispoziţiile legale criticate ca fiind inadmisibilă, contrară prevederilor art. 29 alin. (1), (2) sau (3) din Legea nr. 47/1992, şi respinge cererea de sesizare cu această motivare, Curtea Constituţională nu se va pronunţa cu privire la această excepţie. În această împrejurare, autorul are, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, posibilitatea atacării cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare, a soluţiei de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate.

14. Faţă de cele expuse, având în vedere şi notele scrise ale autorului excepţiei, Curtea constată că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 8 alin. (1), art. 24 alin. (4), art. 30 alin. (1) lit. j), art. 39, art. 41, art. 49, art. 50 alin. (2) şi art. 51 din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 23 iulie 2007, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.588/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 18 ianuarie 2008, în ansamblul lor, şi, în special, a dispoziţiilor art. 44 din acestea.

15. Dispoziţiile art. 8 alin. (1), art. 24 alin. (4), art. 30 alin. (1) lit. j), art. 39, art. 41, art. 49, art. 50 alin. (2) şi art. 51 din Legea nr. 230/2007, cu modificările şi completările ulterioare, au următorul cuprins:

- Art. 8 alin. (1): „Pentru modificarea sau completarea statutului ori a acordului de asociere este necesar acordul a cel puţin 2/3 din numărul proprietarilor membri ai asociaţiei de proprietari.

- Art. 24 alin. (4): „Hotărârile adunării generale a asociaţiei de proprietari sunt obligatorii şi pentru proprietarii din condominiu care nu au fost prezenţi la adunarea generală, precum şi pentru proprietarii care nu sunt membri ai asociaţiei de proprietari.

- Art. 30 alin. (1) lit. j): „(1) Comitetul executiv, reprezentat de preşedintele asociaţiei de proprietari, are următoarele atribuţii: [...]

j) stabileşte sistemul propriu de penalizări ale asociaţiei de proprietari pentru restanţele afişate pe lista de plată ce privesc cheltuielile asociaţiei de proprietari, conform prevederilor legale;”;

- Art. 39: „Proprietatea comună poate fi utilizată de către terţi, persoane fizice sau juridice, de drept public ori de drept privat, numai cu acordul majorităţii proprietarilor membri ai asociaţiei şi al proprietarilor direct afectaţi de vecinătate, în baza unui contract de închiriere, de folosinţă sau de concesiune

- Art. 41: „Modificările constructive şi utilizarea în alte scopuri a unor părţi sau elemente de construcţie ale clădirii, cum ar fi: ancorarea de reclame pe pereţi, suspendarea de stâlpi, pereţi, scări interioare şi altele asemenea, se vor putea face numai pe baza deciziei comitetului executiv, cu acordul proprietarilor direct afectaţi şi, după caz, pe baza unui proiect tehnic întocmit de instituţii de specialitate, verificat de un expert autorizat, precum şi cu autorizaţia pentru executarea de lucrări, eliberate în condiţiile legii.”;

- Art. 49: „(1) Asociaţia de proprietari poate stabili un sistem propriu de penalizări pentru orice sumă cu titlu de restanţă, afişată pe lista de plată. Penalizările nu vor fi mai mari de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere şi se vor aplica numai după o perioadă de 30 de zile care depăşeşte termenul stabilit pentru

plată, fără ca suma penalizărilor să poată depăşi suma la care s-au aplicat

(2) Termenul de plată a cotelor de contribuţie la cheltuielile asociaţiei de proprietari, afişate pe lista lunară de plată, este de maximum 20 de zile calendaristice.

(3) Sumele rezultate din aplicarea penalităţilor de întârziere vor face obiectul fondului de penalităţi al asociaţiei de proprietari şi se vor utiliza numai pentru plata penalizărilor impuse asociaţiei de proprietari de către terţi şi pentru cheltuieli cu reparaţiile asupra proprietăţii comune sau alte cheltuieli de natură administrativă.”;

- Art. 50 alin. (2): „Acţiunea asociaţiei de proprietari este scutită de taxă de timbru.”;

- Art. 51: „(1) Asociaţia de proprietari are un privilegiu imobiliar cu rang prioritar asupra apartamentelor şi altor spaţii proprietăţi individuale ale proprietarilor din condominiu, precum şi un privilegiu asupra tuturor bunurilor mobile ale acestora, pentru sumele datorate cu titlu de cotă de contribuţie la cheltuielile asociaţiei de proprietari, după cheltuielile de judecată datorate tuturor creditorilor în interesul cărora au fost făcute.

(2) Privilegiul se înscrie în registrul de publicitate imobiliară al judecătoriei, la cererea preşedintelui asociaţiei de proprietari, pe baza extraselor de pe ultima listă lunară de plată a cotelor de contribuţie din care rezultă suma datorată cu titlu de restanţă. Privilegiul se radiază la cererea preşedintelui asociaţiei de proprietari sau a proprietarului, pe baza chitanţei ori a altui înscris prin care asociaţia confirmă plata sumei datorate.

(3) Operaţiunile de publicitate imobiliară privitoare la privilegiul prevăzut la alin. (1) şi (2) sunt scutite de taxă de timbru.”

16. Autorul susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) - Egalitatea în drepturi şi art. 44 - Dreptul de proprietate privată.

17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că. faţă de obiectul cauzei în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, respectiv obligarea autorului excepţiei la plata cheltuielilor de întreţinere restante şi neachitate, precum şi a penalităţilor de întârziere, dispoziţiile art. 8 alin. (1) referitor la cvorumul necesar pentru modificarea sau completarea statutului sau acordului de asociere, art. 39 privind condiţiile utilizării de către terţi a proprietăţii comune, art. 41 referitor la modul în care se vor face modificările constructive şi utilizarea în alte scopuri a unor părţi sau elemente de construcţie ale clădirii şi art. 51 privind instituirea unui privilegiu imobiliar cu rang prioritar din Legea nr. 230/2007 nu au legătură cu soluţionarea cauzei şi, prin urmare, nu îndeplinesc condiţia de admisibilitate prevăzută la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, excepţia cu un atare obiect urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.

18. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.588/2007, în ansamblul lor, şi, în special, a dispoziţiilor art. 44 din acestea, reţinem că, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, obiect al controlului de constituţionalitate pe calea excepţiei de neconstituţionalitate îl pot constitui doar legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau ordonanţe, astfel că analiza constituţionalităţii dispoziţiilor din acte normative cu caracter secundar emise în executarea legii, aşa cum sunt hotărârile Guvernului, nu intră în competenţa instanţei de contencios constituţional, fiind inadmisibilă.

19. Faţă de cele menţionate, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (1), art. 39, art. 41 şi art. 51 din Legea nr. 230/2007, precum şi a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.588/2007, în ansamblul lor, şi, în special, a dispoziţiilor art. 44 din acestea este inadmisibilă.

20. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 alin. (4), art. 30 alin. (1) lit. j) şi art. 49 din Legea nr. 230/2007, prin raportare la prevederile constituţionale ale art. 44, referitor la dreptul de proprietate privată, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 726 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 9 martie 2015, a răspuns unor critici de neconstituţionalitate identice celor din cauza de faţă, formulate de acelaşi autor, şi a respins ca neîntemeiată excepţia.

21. Astfel, Curtea a reţinut că, în cazul unui imobil cu mai multe locuinţe, proprietarii deţin, pe lângă dreptul de proprietate individuală asupra apartamentelor sau spaţiilor cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă, şi un drept de proprietate comună pe cote-părţi, stabilă şi forţată, asupra celorlalte spaţii dintr-un condominiu. Pornind de la această stare de coproprietate forţată asupra părţilor comune ale imobilului, precum şi de la necesitatea reprezentării intereselor proprietarilor în raporturile cu terţii furnizori de servicii, legiuitorul a reglementat posibilitatea înfiinţării asociaţiilor de proprietari, structuri asociative cu personalitate juridică ce au ca scop administrarea, folosirea, întreţinerea şi exploatarea imobilului în interesul tuturor proprietarilor. Astfel, din perspectiva scopului asociaţiei, caracterul obligatoriu al hotărârii asociaţiei de proprietari şi pentru proprietarii care nu sunt membri, precum şi posibilitatea de a se stabili un sistem propriu de penalizări reprezintă măsuri adecvate, necesare şi care păstrează un just echilibru între interesul colectiv al proprietarilor şi cel individual al fiecărui proprietar în parte.

22. De asemenea, Curtea a reţinut că legiuitorul a permis stabilirea de către asociaţia de proprietari a unui sistem propriu de penalizări pentru orice sumă cu titlu de restanţă, întrucât acesta instituie o măsură de protecţie a proprietarilor care îşi plătesc la termen cotele de contribuţie la cheltuielile asociaţiei de proprietari. În lipsa unei astfel de reglementări s-ar putea ajunge în situaţia ca aceştia să nu mai beneficieze de serviciile contractate cu terţii ori să suporte penalităţile ce rezultă din neplata la termen a serviciilor de către alţi proprietari. Ca atare, Curtea a reţinut că această măsură sancţionează, pe de o parte, comportamentul culpabil al proprietarilor, iar pe de altă parte, protejează colectivitatea fără a aduce atingere justului echilibru între interesele concurente.

23. Totodată, în ceea ce priveşte art. 50 alin. (2) din Legea nr. 230/2007, Curtea a observat că scutirea de la plata taxei de timbru reprezintă o facilitate fiscală acordată de legiuitor asociaţiilor de proprietari, numai cu privire la acţiunile ce decurg din neplata cotelor de contribuţie la cheltuielile asociaţiei. Instituirea unor excepţii de la regula generală a plăţii taxei judiciare de timbru, constând în scutiri de la plata acesteia, nu este însă contrară prevederilor art. 16 din Legea fundamentală, deoarece atât obligaţia de plată a taxelor judiciare de timbru, cât şi excepţiile stabilite de lege se aplică deopotrivă tuturor cetăţenilor aflaţi în situaţii identice, precum şi tuturor litigiilor de aceeaşi natură.

24. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în decizia menţionată îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (1), art. 39, art. 41 şi art. 51 din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, precum şi a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.588/2007, în ansamblul lor, şi, în special, a prevederilor art. 44 din acestea, excepţie ridicată de Stelian Simion în Dosarul nr. 8.412/94/2013 al Judecătoriei Buftea - Secţia civilă.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în dosarul aceleiaşi instanţe şi constată că prevederile art. 24 alin. (4), art. 30 alin. (1) lit. j), art. 49 şi art. 50 alin. (2) din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Buftea - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 3 noiembrie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Bianca Drăghici

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 768

din 10 noiembrie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 şi ale art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, şi pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ioniţă Cochinţu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 şi ale art. 13 din Ordonanţa de urgenţa a Guvernului nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, şi pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură, excepţie ridicată de Gabriel Emanuel Niţulescu în Dosarul nr. 12.258/2/2009** al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII l-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 830D/2015.

2. La apelul nominal se prezintă, personal, autorul excepţiei de neconstituţionalitate. Se constată lipsa celorlalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent arată că, la dosarul cauzei, partea Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură a depus note prin care solicită să se constate că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 47/1992.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul autorului excepţiei de neconstituţionalitate, care menţionează că va face un istoric al faptelor pentru a sublinia cum s-au aplicat actele normative în „viaţa reală”, considerând că aspectele referitoare la excepţie le-a precizat prin cererea scrisă, Astfel, arată că la sfârşitul anului 2006, în luna decembrie, a achiziţionat un anumit număr de oi, pe care nu le-a înregistrat în registrul agricol. În data de 29 decembrie 2006 a intrat în vigoare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006, care precizează, la art. 9, că pot beneficia de subvenţie cei care deţin, cresc şi exploatează animale, iar dacă s-ar face o interpretare gramaticală a acestei sintagme - „deţin, cresc şi exploatează” - se observă că aceste verbe sunt la indicativ prezent, care indică o acţiune reală în derulare în momentul vorbirii, context în care arată că sunt două situaţii: dacă raportarea este la momentul intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006 şi, din acest punct de vedere, există probleme, sau dacă raportarea este la momentul la care actul normativ menţionat este în vigoare (între data de 29 decembrie 2006 şi data abrogării, respectiv anul 2015).

5. În acest context, susţine că prevederile legale criticate sunt neclare, pe de o parte, faţă de Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 624 din 7 februarie 2013, definitivă şi irevocabilă, pe de altă parte, faţă de Ordinul nr. 295/2007 al ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale pentru stabilirea modului de implementare, a condiţiilor specifice şi a criteriilor de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăţi naţionale directe complementare în sectorul zootehnic, în acord cu reglementările comunitare în domeniu, care stabilesc momente diferite de raportare, precum şi termene diferite în ceea ce priveşte ovinele şi bovinele. Astfel, în timp ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se raportează la momentul intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006, Ordinul nr. 295/2007 are în vedere întreaga perioadă în care este în vigoare Ordonanţa de urgenţă.

6. De asemenea, precizează că Legea nr. 139/2007 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, şi pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură nu a adus precizări în ceea ce priveşte interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau asupra celor stabilite prin ordinul menţionat.

7. Totodată, relevă aspecte referitoare la data înregistrării ovinelor în registrele specifice, precum şi la competitivitatea pieţii în ceea ce priveşte produsele rezultate de la ovine şi cele rezultate de la bovine, context în care precizează că şi din perspectiva înregistrării în registrele speciale prevederile legale criticate sunt neclare, neputându-şi adapta conduita astfel încât să intre sub incidenţa acestora.

8. Domnul judecător Petre Lăzăroiu, cu încuviinţarea preşedintelui Curţii Constituţionale şi în temeiul art. 216 alin. (5) din Codul de procedură civilă, adresează autorului excepţiei de neconstituţionalitate întrebarea cu privire la cererea de acordare a subvenţiei, respectiv dacă a formulat o asemenea cerere şi când a solicitat prima dată acordarea acestei subvenţii.

9. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate arată că nu a existat o asemenea cerere, întrucât cererea se face pe un formular special, iar acel formular nu l-a obţinut ca urmare a faptului Că, în opinia Agenţiei de Plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură, nu îndeplinea condiţiile prevăzute de prevederile criticate. De asemenea, precizează că, la acel moment, acest formular nu se regăsea pe pagina de internet a Agenţiei de Plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură.

10. Preşedintele Curţii Constituţionale solicită autorului excepţiei de neconstituţionalitate să precizeze care este suma în discuţie pe care a pierdut-o ca urmare a nedepunerii cererii de subvenţie.

11. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate precizează că, iniţial, suma era de 3.500 euro, în timp ridicându-se la 7.500 euro, nefiind singurele sume pe care nu le-a primit.

12. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public menţionează că prin textul criticat se arată foarte clar că plăţile naţionale directe complementare în sectorul zootehnic se acordă producătorilor agricoli, persoane fizice sau juridice, care deţin, cresc şi exploatează animale de producţie, identificate şi înregistrate în sistemul naţional. Atât condiţia deţinerii, creşterii sau exploatării de animale, cât şi condiţia ca acestea să fie identificate şi înregistrate în sistemul naţional în momentul intrării în vigoare â Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006

trebuie îndeplinite pentru obţinerea plăţilor. Astfel, condiţiile pentru obţinerea plăţilor directe complementare au fost stabilite tocmai în aplicarea dispoziţiilor constituţionale a căror încălcare o invocă autorul excepţiei de neconstituţionalitate. De altfel, Guvernul, în cuprinsul actului normativ, motivează urgenţa în adoptarea acestuia, în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţie, iar dispoziţiile criticate se aplică numai pentru viitor, nefiind contrare art. 15 alin. (2) din Constituţie. Faţă de cele prezentate, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

13. Prin încheierea din 27 martie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 12.258/2/2009**, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 şi ale art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, şi pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură, excepţie ridicată de Gabriel Emanuel Niţulescu într-o cauză având ca obiect pretenţii, respectiv constatarea netemeiniciei modului în care a fost exclus de la plata subvenţiilor aferente anului 2007 pentru ovinele aflate în exploatare şi obligarea la plata sumelor eferente respectivelor subvenţii.

14. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că art. 9 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006 este neconstituţional în raport cu art. 1 alin. (3) din Constituţie, deoarece textul este neclar, astfel că subiectul de drept nu ştie ce conduită să adopte pentru a se conforma respectivului text de lege, încălcându-se, astfel, principiul securităţii juridice, principiu recunoscut şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi, prin urmare, obligatoriu şi pentru legislaţia naţională prin prisma art. 20 alin. (1) şi (2) din Constituţie, Norma juridică trebuie să fie clară, inteligibilă, întrucât cei cărora li se adresează trebuie nu doar să fie informaţi în avans asupra consecinţelor actelor şi faptelor lor, ci să şi înţeleagă consecinţele legale ale acestora, în caz contrar, principiul nemo consetur ignorare legem nu ar mai putea fi aplicat, ceea ce ar avea grave consecinţe asupra securităţii raporturilor sociale, a existenţei societăţii, în general. Or, Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, printr-o decizie civilă, arată care este comportamentul pe care subiectul de drept ar fi trebuit să îl aibă pentru a se conforma prevederilor art. 9 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006, respectiv „subiectul de drept ar fi trebuit să deţină, crească şi să exploateze animale de producţie, identificate şi înregistrate în sistemul naţional”. Aşadar, în accepţiunea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, subiectul de drept, pentru a putea obţine subvenţia, ar fi trebuit să deţină, să crească şi să exploateze animale de producţie „deja” „identificate şi înregistrate în sistemul naţional” la momentul apariţiei Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006. În acest context, menţionează că, în temeiul art. 74 -„Transferul de exploataţie” - din Regulamentul (CE) nr. 796/2004, şi fermierul care nu deţinea animale de producţie „deja” „identificate şi înregistrate în sistemul naţional”, la momentul apariţiei Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006, dar care achiziţiona animale „deja” „identificate şi înregistrate în sistemul naţional”, pentru care s-a depus cerere de subvenţie, putea să beneficieze de subvenţie.

15. Or, prevederile criticate ar fi fost clare dacă s-ar fi specificat încă din cuprinsul acestora că fermierul care beneficiază de subvenţie este cel care are deja identificate în sistemul naţional sau cel care le va înregistra într-un interval de timp determinat (o zi în cazul ovinelor şi caprinelor şi o lună în cazul bovinelor).

16. Formularea „înregistrate în sistemul naţional” este neclară şi prin prisma faptului că nu stabileşte referinţa exactă în timp cu privire la momentul înregistrării. Lipsa oricărei precizări (fie sintagma „deja”, fie o dată exactă), coroborată cu prevederile art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006, lăsă fermierului posibilitatea să înţeleagă orice, respectiv că referinţa temporală poate fi: momentul apariţiei Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006; începutul anului 2007; momentul apariţiei ordinului ce va arăta modul de implementare; condiţiile specifice şi criteriile de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăţi directe şi plăţile naţionale directe complementare; momentul depunerii cererii de solicitare a subvenţiilor; un moment precizat prin ordin.

17. Prevederile art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006 [prin coroborare cu art. 9 din Ordonanţa de urgenţă şi cu art. 3 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) lit. c) ale anexei la Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 295/2007 pentru stabilirea modului de implementare, a condiţiilor specifice şi a criteriilor de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăţi naţionale directe complementare în sectorul zootehnic, în acord cu reglementările comunitare în domeniu] ce lasă „clarificarea legii” printr-un ordin ce va fi emis ulterior (la patru luni după adoptarea ordonanţei de urgenţă), indică faptul că adoptarea acestui act normativ nu se încadrează în noţiunea de „situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată”, ceea ce contravine art. 115 alin. (4) din Constituţie. În acest context, apreciază că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale şi prin prisma art. 15 alin. (2) din Constituţie, Stabilirea datei exacte de referinţă făcându-se ulterior, prin ordin.

18. Totodată, susţine că prevederile criticate sunt contrare art. 1 alin. (3) şi (5), deoarece nu se poate stabili printr-un text de lege ca un ordin de ministru să modifice un act juridic superior cum este o ordonanţă de urgenţă, ordin care introduce condiţii noi de eligibilitate, respectiv „lipsa datoriilor Sa bugetul de stat”, fără a se preciza foarte clar care este momentul de referinţă ce trebuie avut în vedere pentru a se stabili dacă un fermier este dator bugetului de stat ori bugetelor locale şi nici ce se întâmplă, din punct de vedere juridic, în momentul în care îşi achită datoria către stat.

19. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal opinează în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât nu sunt încălcate prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. Astfel, se arată că art. 9 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006 este clar în sensul că plăţile naţionale directe complementare în sectorul zootehnic se acordă producătorilor agricoli, persoane fizice şi juridice, care deţin, cresc şi exploatează animale de producţie, identificate şi înregistrate în sistemul naţional. Atât condiţia deţinerii, creşterii sau exploatării de animale de producţie, cât şi condiţia ca acestea să fie identificate şi înregistrate în sistemul naţional în momentul intrării în vigoare â Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006 trebuie îndeplinite pentru obţinerea plăţilor. Nu e posibil, pentru obţinerea plăţilor, ca ulterior să se deţină, crească sau exploateze animale de producţie sau aceste animale deja deţinute, crescute sau exploatate să fie ulterior identificate şi înregistrate în sistemul naţional. Legiuitorul a dorit să beneficieze de aceste plăţi producătorii agricoli care, pe de o parte, deţin efectiv, cresc efectiv sau exploatează efectiv animale de producţie la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006, iar, pe de altă parte, aceste animale de producţie să fie deja identificate şi înregistrate în sistemul naţional, pentru a combate orice fraudă în obţinerea acestor plăţi. Tocmai în aplicarea dispoziţiilor constituţionale invocate au fost date prevederile criticate, prin care legiuitorul reglementează condiţiile de obţinere de plăţi naţionale directe complementare.

20. De asemenea, se arată că nu este încălcat art. 15 alin. (2) din Constituţie, deoarece art. 9 şi art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006 se aplică doar pentru viitor şi nu pentru o perioadă anterioară intrării în vigoare a acestui act normativ.

21. Totodată, se precizează că prevederile criticate nu sunt contrare art. 115 din Constituţie, deoarece în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006 se motivează urgenţa în adoptarea acestei reglementări, iar prevederile constituţionale nu interzic ca, prin ordin, ministrul să stabilească modalităţile concrete de punere în aplicare a dispoziţiilor ordonanţei de urgenţă în ceea ce priveşte implementarea, condiţiile specifice şi criteriile de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare.

22. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

23. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate,

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, susţinerile părţii prezente, notele scrise depuse, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

24. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.

25. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 9 şi ale art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, şi pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.043 din 29 decembrie 2006, care au următorul cuprins:

- Art. 9: „(1) Plăţile naţionale directe complementare (PNDC) în sectorul zootehnic se acordă în limita resurselor financiare alocate anual prin legea bugetului de stat pentru speciile de animale prevăzute în legislaţia în vigoare.

(2) Sursa de finanţare a plăţilor naţionale directe complementare în sectorul zootehnic se asigură din bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, în limita prevederilor bugetare aprobate.

(3) Se acordă plăţi naţionale directe complementare în sectorul zootehnic producătorilor agricoli, persoane fizice sau juridice, care deţin, cresc şi exploatează animale de producţie, identificate şi înregistrate în sistemul naţional

- Art. 13: „Modul de implementare, condiţiile specifice, criteriile de eligibilitate şi termenii de referinţă pentru aplicarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare se stabilesc, în acord cu reglementările comunitare în domeniu, prin ordin al ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea i”

26. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, şi pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 139/2007, cu modificările şi completările ulterioare, a fost abrogată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2015 pentru aprobarea schemelor de plăţi care se aplică în agricultură în perioada 2015-2020 şi pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 23 martie 2015.

27. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitor la valorile supreme ale poporului român şi la obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 15 alin. (2) potrivit căruia „Legea dispune numai pentru viitor; cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”, şi art. 115 alin. (4) referitor la condiţiile în care Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă.

28. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este inadmisibilă, pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

29. Astfel, verificând îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătura cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”, Curtea reţine, pe de o parte, că la data încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale (27 martie 2015), prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006 erau abrogate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2015 pentru aprobarea schemelor de plăţi care se aplică în agricultură în perioada 2015-2020 şi pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 23 martie 2015. Pe de altă parte, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea a constatat că sintagma „în vigoare* din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare.

30. În concluzie, deşi şi-au încetat aplicabilitatea, textele de lege criticate ar putea fi supuse analizei de constituţionalitate în măsura în care acestea continuă să producă efecte juridice în cauza în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate, sens în care este, spre exemplu, Decizia nr. 548 din 24 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 26 iulie 2012.

31. Însă Curtea constată că, pentru a obţine plăţile solicitate, autorul excepţiei de neconstituţionalitate trebuia să depună o cerere de acordare a subvenţiei, însoţită de documentele prevăzute de lege, Or, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, în prezenta cauză, acesta nu a formulat o asemenea cerere de acordare a subvenţiei, ceea ce, astfel cum a reţinut şi instanţa de judecată pe rolul căreia se află soluţionarea cauzei, duce la decăderea reclamantului din dreptul de a obţine o asemenea subvenţie.

32. Faţă de această împrejurare, Curtea constată că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât, chiar şi în eventualitatea unei admiteri a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor criticate, În lipsa cererii depuse, aceasta nu ar mai prezenta relevanţă pentru autorul acesteia şi nu ar mai produce efecte în ceea ce îl priveşte, fapt ce duce la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă.

33. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 şi ale art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, şi pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură, excepţie ridicată de Gabriel Emanuel Niţulescu în Dosarul nr. 12.258/2/2009** al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a Vili-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII l-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 10 noiembrie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Ioniţă Cochinţu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 895

din 17 decembrie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 641 şi art. 666 din Codul de procedură civilă

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Benke Károly - magistrat-asistent-şef

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 20 şi pct. 29 din Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe, excepţie ridicată de Liana-Corina Alexan şi Maria Alexan în Dosarul nr. 24.522/271/2014 al Judecătoriei Oradea - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 953D/2015.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent-şef referă asupra faptului că partea Petre-Vasile Şerbănescu a depus un punct de vedere prin care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, se arată că nu este încălcat accesul liber la justiţie al persoanei şi că încuviinţarea executării silite este supusă controlului de legalitate al instanţei judecătoreşti.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin încheierea din 11 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 24.522/271/2014, Judecătoria Oradea - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 20 şi pct. 29 din Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe, excepţie ridicată de Liana-Corina Alexan şi Maria Alexan într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare formulată împotriva executării silite pornite, la cererea creditorului, de către executorul judecătoresc în temeiul unui titlu executoriu reprezentat de un contract de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat, învestit cu formulă executorie, învestirea cu formulă executorie a contractului de împrumut cu garanţie imobiliară a fost realizată prin încheierea din 12 noiembrie 2014, pronunţată de Judecătoria Oradea, iar cererea de executare silită a fost formulată la 20 noiembrie 2014, dată la care executorul judecătoresc a şi încuviinţat executarea silită.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că posibilitatea declanşării imediate a procedurii executării silite odată cu învestirea titlului executoriu cu formulă executorie încalcă principiile de drept care delimitează procedura învestirii cu formulă executorie de cea a încuviinţării executării silite. O asemenea posibilitate stabilită prin textele legale criticate este în contradicţie atât cu art. 622 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie, cât şi cu art. 638 alin. (1) din Codul de procedură civilă, dispoziţii care nu obligă trecerea în mod imperativ şi obligatoriu la pornirea executării silite odată cu învestirea cu formulă executorie.

7. De asemenea, autorii excepţiei sunt nemulţumiţi de faptul că contestaţia la executare formulată nu suspendă executarea silită pornită de către executorul judecătoresc, instanţa judecătorească neputând cenzura legalitatea încheierii de încuviinţare a executării silite mai înainte ca aceasta să îşi producă efectele juridice.

8. Cu privire la art. I pct. 29 din Legea nr. 138/2014, se arată că prin competenţa acordată executorului judecătoresc de a încuviinţa executarea silită, pe de o parte, se conferă acestuia puterea unei instanţe judecătoreşti, contrar art. 124 şi 125 din Constituţie, iar, pe de altă parte, acesta devine o instanţă extraordinară în sensul art. 126 alin. (5) din Constituţie. De asemenea, se apreciază că textul criticat încalcă accesul liber la justiţie, precum şi dreptul la apărare al debitorului prevăzut de art. 21 alin. (1) şi (2), respectiv art. 24 din Constituţie.

9. Judecătoria Oradea - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este neîntemeiată. În acest sens, se arată că dispoziţiile art. I pct. 20 din Legea nr. 138/2014 nu îngrădesc accesul liber la justiţie, reglementând doar modalitatea de învestire cu formulă executorie a titlurilor executorii altele decât hotărârile judecătoreşti. Încuviinţarea executării silite dispusă de executorul judecătoresc este o procedură formală supusă controlului legalităţii sau temeiniciei conform art. 666 alin. (6) din Codul de procedură civilă; o atare soluţie legislativă fluidizează procedura executării silite şi nu afectează puterea judecătorească, neputându-se, astfel, constata o ingerinţă în înfăptuirea justiţiei.

10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. I pct. 20 şi pct. 29 din Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe. În realitate, având în vedere prevederile art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, potrivit cărora „dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta. Intervenţiile ulterioare de modificare sau de completare a acestora trebuie raportate tot la actul de bază”, Curtea constată că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 6401 şi art. 665 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012. Soluţia legislativă cuprinsă în aceste dispoziţii, în urma republicării Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, a fost preluată în art. 641 - investirea cu formulă executorie şi art. 666 - încuviinţarea executării silite, texte asupra cărora Curtea urmează a se pronunţa prin prezenta decizie. Acestea au următorul cuprins:

- Art. 641: „(1) Titlurile executorii, altele decât hotărârile judecătoreşti, pot fi puse în executare numai dacă sunt învestite cu formulă executorie.

(2) Cererea de învestire cu formulă executorie se soluţionează de judecătoria în circumscripţia căreia se află domiciliul sau sediul creditorului ori ai debitorului, după caz, în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul creditorului se află în străinătate, creditorul va putea depune cererea de învestire şi la judecătoria în circumscripţia căreia se află domiciliul său ales.

(3) Instanţa va verifica dacă înscrisul întruneşte toate condiţiile de formă cerute de lege pentru a fi titlu executoriu, precum şi alte cerinţe în cazurile anume prevăzute de lege.

(4) încheierea prin care se respinge cererea de învestire cu formulă executorie poate fi atacată numai cu apel de către creditor. În termen de 5 zile de la comunicare.

(5) încheierea prin care se admite cererea de învestire cu formulă executorie nu este supusă niciunei căi de atac, dar legalitatea acesteia poate face obiectul contestaţiei la executare.

(6) Formula executorie are următorul cuprins:

«Noi, Preşedintele României,

Dăm împuternicire şi ordonăm executorilor judecătoreşti să pună în executare titlul (Aici urmează elementele de identificare a titlului executoriu.) pentru care s-a pronunţat prezenta încheiere de învestire cu formulă executorie. Ordonăm agenţilor forţei publice să sprijine îndeplinirea promptă şi efectivă a tuturor actelor de executare silită, iar procurorilor să stăruie pentru ducerea la îndeplinire a titlului executoriu, în condiţiile legii. (Urmează semnătura preşedintelui completului şi a grefierului.)»“.

- Art. 666: „(1) Cererea de executare silită se soluţionează în maximum 3 zile de la înregistrarea ei.

(2) Executorul judecătoresc se pronunţă asupra încuviinţării executării silite, prin încheiere, fără citarea părţilor. Motivarea încheierii se face în cel mult 7 zile de la pronunţare.

(3) încheierea va cuprinde, în afara menţiunilor prevăzute la art. 657 alin. (1), arătarea titlului executoriu pe baza căruia se va face executarea, suma, atunci când aceasta este determinată sau determinabilă, cu toate accesoriile pentru care s-a încuviinţat urmărirea, când s-a încuviinţat urmărirea silită a bunurilor debitorului, şi modalitatea concretă de executare silită, atunci când s-a solicitat expres aceasta.

(4) încuviinţarea executării silite permite creditorului să ceară executorului judecătoresc competent să recurgă, simultan ori succesiv, la toate modalităţile de executare prevăzute de lege în vederea realizării drepturilor sale, inclusiv a cheltuielilor de executare. Încuviinţarea executării silite produce efecte pe întreg teritoriul ţării. De asemenea, încuviinţarea executării silite se extinde şi asupra titlurilor executorii care se vor emite de executorul judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită încuviinţate.

(5) Executorul judecătoresc va respinge cererea de încuviinţare a executării silite numai dacă:

1. cererea de executare silită este de competenţa altui organ de executare decât cei sesizat;

2. hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu;

3. Înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu este învestit cu formulă executorie;

4. creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă;

5. debitorul se bucură de imunitate de executare;

6. titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot duce la îndeplinire prin executare silită;

7. există alte impedimente prevăzute de lege.

(6) încheierea prin care s-a dispus încuviinţarea executării silite poate fi supusă controlului instanţei de executare pe calea contestaţiei la executare, în condiţiile legii. Încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite poate fi contestată de către creditor, în termen de 15 zile de la comunicare, la instanţa de executare”.

14. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi (2) privind accesul liber la justiţie, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, art. 125 privind statutul judecătorilor şi art. 126 alin. (5) privind interdicţia înfiinţării de instanţe extraordinare. De asemenea, Curtea reţine că, În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, este invocat, în mod implicit, şi art. i alin. (5) din Constituţie în componenta sa referitoare la calitatea legilor.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 641 din Codul de procedură civilă, Curtea reţine că acestea reglementează cu privire la învestirea cu formulă executorie. Această instituţie a fost consacrată prin dispoziţiile art. 269 din Codul de procedură civilă din 1865, art. 374 alin. 1 din cod stabilind, iniţial, că nicio hotărâre nu se poate executa dacă nu este învestită cu formula executorie prevăzută la art. 269 alin. 1, iar, ulterior, după modificările aduse prin Legea nr. 459/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 994 din 13 decembrie 2006, că hotărârea judecătorească sau alt titlu se execută numai dacă este învestit cu formula executorie prevăzută la art. 269 alin. 1. De asemenea, art. 3741 din cod, cuprinzând o normă cu caracter general, prevedea că „înscrisurile cărora legea le recunoaşte caracterul de titlu executoriu sunt puse în executare fără învestirea cu formula executorie”.

16. Cu privire la învestirea cu formula executorie, Curtea, în jurisprudenţa sa referitoare la prevederile corespondente din Codul de procedură civilă din 1865, a reţinut că aceasta este un ordin dat în numele Preşedintelui României organelor de executare, agenţilor administrativi şi procurorilor ca, după caz, să procedeze la executarea hotărârii sau să sprijine această executare. Aşa fiind, rezultă că Preşedintele României, ca şef al puterii executive, dă structurilor acesteia un ordin care are semnificaţia colaborării puterilor statului la aplicarea Constituţiei şi a legilor, ceea ce nu înfrânge principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat (a se vedea Decizia nr. 162 din 21 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 610 din 14 decembrie 1999, Decizia nr. 163 din 21 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 624 din 21 decembrie 1999, Decizia nr. 471 din 17 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 22 iunie 2007, Decizia nr. 740 din 13 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 23 octombrie 2007, Decizia nr. 1.607 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 1 februarie 2011, Decizia nr. 1.262 din 27 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 389 din 26 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 7 iunie 2012). De asemenea, Curtea a statuat că, „în cadrul procedurii de învestire cu formula executorie a hotărârilor

judecătoreşti, instanţa nu judecă fondul cauzelor, ci îndeplineşte o formalitate necesară punerii în executare a acestora de către organele competente. Prin urmare, în această fază procesuală nu sunt puse în discuţie drepturi sau interese ale părţilor [...]” (Decizia nr. 1.262 din 27 septembrie 2011, precitată).

17. Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă la 15 februarie 2013, legiuitorul a renunţat la exigenţa învestirii cu formulă executorie, astfel încât nici hotărârile judecătoreşti şi nici înscrisurile cărora legea le recunoaşte caracterul de titlu executoriu nu mai sunt supuse învestirii cu formulă executorie, ele fiind supuse doar încuviinţării executării silite la instanţa de executare. După intrarea în vigoare a Legii nr. 138/2014, legiuitorul a reintrodus învestirea cu formulă executorie numai în privinţa titlurilor executorii altele decât hotărârile judecătoreşti, această operaţiune fiind realizată de judecătoria în circumscripţia căreia se află domiciliul sau sediul creditorului ori al debitorului, după caz, în cameră de consiliu, fără citarea părţilor.

18. Având în vedere cele anterior arătate, Curtea observă o lipsă de stabilitate a normelor juridice care reglementează instituţia învestirii cu formulă executorie, acestea fluctuând în mod radical într-un interval temporal mai mic de 2 ani. Soluţia legislativă la care s-a ajuns, respectiv învestirea cu formulă executorie numai a titlurilor executorii altele decât hotărârile judecătoreşti, în privinţa căreia jurisprudenţa anterior citată a Curţii îşi păstrează valabilitatea, respectă, în sine, exigenţele art. 124 şi 126 din Constituţie referitoare la înfăptuirea justiţiei şi competenţa instanţelor judecătoreşti, întrucât acestea, bucurându-se de garanţiile de independenţă şi imparţialitate, certifică faptul că aceste înscrisuri sunt apte, din punct de vedere juridic, să fie valorizate prin executare silită, aşadar, de a fi titluri executorii; în acest sens, art. 641 alin. (3) din cod menţionează că instanţa judecătorească verifică dacă „înscrisul întruneşte toate condiţiile de formă cerute de lege pentru a fi titlu executoriu, precum şi alte cerinţe în cazurile anume prevăzute de lege”. În consecinţă, numai prin mijlocirea instanţelor judecătoreşti se poate da un ordin în numele Preşedintelui României organelor de executare, agenţilor administrativi şi procurorilor ca, după caz, să procedeze la executarea hotărârii sau să sprijine această executare. Acest ordin confirmă forţa executorie a înscrisului şi deschide posibilitatea creditorului de a apela la forţa de constrângere a statului, Aşadar, punerea în executare silită a titlului executoriu, altul decât o hotărâre judecătorească, este condiţionată, în primul rând, de învestirea sa cu formulă executorie, iar, în al doilea rând, de cererea de executare silită formulată ele către creditor şi încuviinţată de executorul judecătoresc. În schimb, hotărârile judecătoreşti prevăzute la art. 632 alin. (2), art. 633 şi art. 634 din cod nu sunt supuse acestei formalităţi, întrucât este de la sine înţeles că acestea, fiind titluri executorii şi ţinând seama de faptul că emană în mod direct de la puterea judecătorească, dau posibilitatea creditorului de a apela la agenţii puterii executive în vederea executării silite. De aceea, în privinţa hotărârilor judecătoreşti, creditorul trebuie să formuleze doar o cerere de executare silită, cerere supusă încuviinţării executorului judecătoresc. În consecinţă, Curtea constată că art. 641 din Codul de procedură civilă nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, conţinutul său normativ fiind unul clar, precis şi previzibil. De asemenea, soluţia legislativă cuprinsă în textul analizat este în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) şi art. 124 din Constituţie, întrucât autoritatea care dispune învestirea cu formulă executorie-procedură necontencioasă - este o instanţă judecătorească, care, la rândul său, beneficiază de garanţiile de independenţă şi imparţialitate inerente dreptului la un proces echitabil. De asemenea, lipsa citării părţilor respectă exigenţele art. 21 din Constituţie, având în vedere că această procedură nu vizează drepturile sau interesele părţilor (a se vedea şi paragraful 16 al prezentei decizii). Curtea mai observă că dispoziţiile art. 24 din Constituţie, privite prin prisma debitorului, art. 125 din Constituţie, care reglementează statutul constituţional al judecătorilor, şi art. 126 alin. (5) referitor la instanţele extraordinare nu sunt incidente în analiza referitoare la constituţionalitatea art. 641 din Codul de procedură civilă.

19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 666 din Codul de procedură civilă, Curtea reţine că, în redactarea iniţială a Codului de procedură civilă aplicabilă în perioada 15 februarie 2013-18 octombrie 2014, data intrării în vigoare a Legii nr. 138/2014, încuviinţarea executării silite a hotărârilor judecătoreşti şi înscrisurilor cărora legea le recunoaşte caracterul de titlu executoriu se realiza de către instanţa de executare, respectiv de judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care urma să facă executarea, creditorul putând alege un executor judecătoresc din raza curţii de apel unde se află imobilul, unde se află domiciliul/sediul debitorului sau unde urmează a se face executarea [art. 650 alin. (1) şi (2), art. 651 alin. (1) şi art. 665 alin. (1)]. După intrarea în vigoare a Legii nr. 138/2014, procedura încuviinţării executării silite a fost regândită, în sensul că hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii - acestea din urmă învestite cu formulă executorie - se pun în executare silită de către executorul judecătoresc numai după ce acesta încuviinţează executarea silită (în prezent, art. 666 din Codul de procedură civilă),

20. Având în vedere noul cadrul normativ, Curtea reţine că, de principiu, titlul executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească sau de un înscris, altul decât o hotărâre judecătorească, învestit cu formulă executorie, poate fi pus în executare silită la cererea creditorului în măsura în care debitorul nu a executat de bunăvoie obligaţia stabilită în sarcina sa prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu executoriu [a se vedea, în acest sens, art. 622 alin. (1) şi (2) din cod]. Creditorul, prin formularea cererii de executare silită, solicită concursul statului în realizarea şi concretizarea titlului său. Dacă învestirea cu formulă executorie are semnificaţia unui ordin dat pentru a pune în executare titlul executoriu, fiind o formalitate necesară sub aspectul colaborării puterilor în stat - aşadar, ea exprimă mai degrabă o relaţie între autorităţile publice, şi nu între creditor şi debitor -, în schimb, încuviinţarea executării silite are semnificaţia apelării Sa forţa de constrângere a statului în sensul punerii în executare silită a titlului executoriu, debitorul obligaţiei suportând, astfel, în mod direct, consecinţele acestei operaţiuni, Ea deschide posibilitatea realizării efective a obligaţiilor care incumbă în sarcina debitorului, iar creditorul, prin forţa de constrângere a statului, neutralizează libertatea de acţiune a debitorului, realizându-şi creanţa în dauna voinţei acestuia.

21. Curtea observă că, potrivit jurisprudenţei sale, „procesul civil constituie activitatea desfăşurată de instanţă, părţi, organe de executare şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în cauzele civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii. Aşadar, procesul civil parcurge două faze: judecata şi executarea silită, aceasta din urmă intervenind în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forţei de constrângere a statului sau a altor titluri executorii, în măsura în care debitorul nu îşi execută de bunăvoie obligaţia” (Decizia nr. 458 din 31 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 17 aprilie 2009). Executarea unei sentinţe, a oricărei instanţe, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces” în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Hotărârea din 19 martie 1997, pronunţată în Cauza Homsby împotriva Greciei, paragraful 40, Hotărârea din 12 iulie 2007, pronunţată în Cauza S.C. Ruxandra Trading - S.R.L. Împotriva României, paragraful 52, Hotărârea din 7 ianuarie 2014, pronunţată în Cauza Fundaţia Cămine de Elevi ale Bisericii Reformate şi Stanomirescu împotriva României, paragraful 55). Raportând cele anterior expuse la cauza de faţă, Curtea reţine că, prin formularea cererii de executare silită, creditorul solicită declanşarea celei de-a două faze a procesului civil, respectiv executarea silită.

22. Caracterul unitar al procesului civil impune respectarea garanţiilor ce caracterizează dreptul la un proces echitabil, sub aspectul independenţei şi imparţialităţii autorităţii, atât în faza judecăţii, cât şi a executării silite (a se vedea mutatis mutandis şi Decizia nr. 503 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 892 din 9 decembrie 2014, paragraful 16, prin care Curtea a statuat în sensul că, prin încuviinţarea executării silite de către instanţa judecătorească, este respectat caracterul unitar al procesului civil, plasând executarea silită sub controlul instanţelor judecătoreşti). Curtea, prin Decizia nr. 458 din 31 martie 2009, a stabilit că declanşarea celei de-a două etape a procesului civil se poate realiza doar prin exercitarea controlul judecătoresc cu privire la aceasta. Este o exigenţă constituţională care trebuie respectată de legiuitor, indiferent de actul normativ care reglementează procedura executării silite (Codul de procedură civilă din 1865 sau Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă) şi de faptul că legea impune sau nu obligaţia învestirii cu formulă executorie a hotărârii judecătoreşti sau a titlurilor executorii altele decât hotărârile judecătoreşti, după caz.

23. În acest context, Curtea constată că, potrivit art. 666 alin. (5) din Codul de procedură civilă, prin încuviinţarea executării silite se verifică dacă: cererea de executare silită este de competenţa altui organ de executare decât cel sesizat; hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu; înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu este învestit cu formulă executorie; creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă; debitorul se bucură de imunitate de executare; titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot duce la îndeplinire prin executare silită; există alte impedimente prevăzute de lege. Analizând aceste aspecte, Curtea reţine, pe de o parte, că competenţa executorului judecătoresc de a verifica dacă înscrisul, altui decât o hotărâre judecătorească, constituie, potrivit legii, titlu executoriu [art. 666 alin. (5) pct. 2 din cod] se suprapune cu competenţa instanţei judecătoreşti ca în procedura învestirii cu formulă executorie a acestuia să verifice dacă înscrisul întruneşte toate condiţiile de formă cerute de lege pentru a fi titlu executoriu, ceea ce echivalează cu posibilitatea acordată executorului judecătoresc de a controla legalitatea unei hotărâri judecătoreşti, iar, pe de altă parte, competenţa executorului judecătoresc menţionată la art. 666 alin. (5) pct. 4-7 din cod presupune realizarea unor aprecieri făcute de acesta care excedează competenţei sale de punere în executare a dispoziţiilor cu caracter civil din titlurile executorii [art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată în Monitorul Oficiat al României, Partea I, nr. 738 din 20 octombrie 2011]. Or, Constituţia recunoaşte numai judecătorului jurisdictio şi imperium, adică puterea de a „spune” dreptul şi de a impune executarea forţată a hotărârilor/a da hotărâri cu putere de executare silită (a se vedea Decizia nr. 96 din 24 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 17 octombrie 1996, Decizia nr. 339 din 18 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 25 iulie 1997, sau Decizia nr. 189 din 10 octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 22 februarie 2001). Aşadar, Curtea constată că nu este de competenţa executorului judecătoresc să dispună el însuşi executarea titlului executoriu, acesta putând efectua numai acte de executare în cadrul procedurii declanşate de către o instanţă judecătorească. Intervenţia instanţei judecătoreşti nu se poate realiza ex post, eventual pe calea soluţionării unei contestaţii la executare, conform art. 712 din cod, întrucât hotărârea acesteia nu poate nici înlătura şi nici acoperi viciul de neconstituţionalitate al actului care a declanşat executarea silită, fază a procesului civil, respectiv caracterul său extrajudiciar.

24. Executorul judecătoresc, deşi îndeplineşte un serviciu public, îl reprezintă pe creditor în raportul execuţional care s-a născut între creditor şi debitor, fiind, practic, un agent al acestuia; de altfel, onorariul său, parte a cheltuielilor de executare, chiar dacă, în final, cade în sarcina debitorului,  este avansat de creditor [art. 670 din Codul de procedură civilă]. Astfel cum s-a subliniat şi în Decizia nr. 458 din 31 martie 2009, executorul judecătoresc nu face parte din autoritatea judecătorească, iar activitatea sa, potrivit art. 4 din Legea nr. 188/2000, se află sub coordonarea şi controlul Ministerului Justiţiei. Mai mult, acesta nu dispune de imperium - atribut care caracterizează numai judecătorul - pentru a da o hotărâre în baza căreia se dispune declanşarea executării silite, respectiv încheierea de încuviinţare a executării silite, şi nu beneficiază de atributele de imparţialitate şi de independenţă specifice numai instanţelor judecătoreşti (a se vedea şi jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor 6mului, respectiv Hotărârea din 22 mai 1998, pronunţată în Cauza Vasilescu împotriva României, paragraful 41, Hotărârea din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Kleyn şi alţii împotriva Olandei, paragraful 190, sau Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Micallef  împotriva Maltei, paragrafele 93-99).

25. Expunerea de motive a legii, avizul Consiliului Legislativ şi punctul de vedere al Guvernului nu fac nicio referire la Decizia burţii Constituţionale nr. 458 din 31 martie 2009; expunerea de motive a legii menţionează doar că noua soluţie legislativă este justificată de „creşterea volumului de activitate al instanţelor de executare din cauza numărului relativ mare de cereri de încuviinţare a executării silite” şi că, „pentru a elimina inconvenientul rezultat din această sporire a competenţei [instanţelor judecătoreşti - s.n.], se impune eliminarea etapei de încuviinţare a executării silite din competenţa instanţei şi atribuirea acestei sarcini executorului judecătoresc”. În consecinţă, prin adoptarea Legii nr. 138/2014, încuviinţarea executării silite a fost dată în competenţa executorului judecătoresc, ceea ce echivalează cu preluarea în noul Cod de procedură civilă a unei soluţii legislative constatată în precedent ca fiind neconstituţională. Indiferent de motivaţiile care au fost avute în vedere la adoptarea Legii nr. 138/2014, legiuitorul nu poate încălca exigenţele constituţionale stabilite prin deciziile anterioare ale Curţii Constituţionale, ci trebuie să găsească alte modalităţi de rezolvare a dificultăţilor întâmpinate în practică în acord cu Constituţia în acest sens, Curtea, în repetate rânduri, a statuat că „adoptarea de către legiuitor a unor norme contrare celor hotărâte într-o decizie a Curţii Constituţionale, prin care se tinde la păstrarea soluţiilor legislative afectate de vicii de neconstituţionalitate, încalcă Legea fundamentală. Or, într-un stat de drept, astfel cum este proclamată România în art. 1 alin. (3) din Constituţie, autorităţile publice nu se bucură de nicio autonomie în raport cu dreptul, Constituţia stabilind în art. 16 alin. (2) că nimeni nu este mai presus de lege, iar în art. 1 alin. (5) că respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie” [a se vedea Decizia nr. 1.018 din 19 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, tir. 511 din 22 iulie 2010, Decizia nr. 195 din 3 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 18 aprilie 2013, şi Decizia nr. 463 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 704 din 25 septembrie 2014, paragraful 38],

26. În jurisprudenţa sa, Curtea a subliniat importanţa principiului constituţional general al comportamentului loial şi a stabilit că „revine, în principal, autorităţilor publice sarcina de a-l aplica şi respecta în raport cu valorile şi principiile Constituţiei, inclusiv faţă de principiul consacrat de art. 147 alin. (4) din Constituţie referitor la caracterul general obligatoriu al deciziilor instanţei constituţionale (a se vedea, cu privire la înţelesul principiului comportamentului loial al autorităţilor publice, Decizia nr. 1.257 din 7 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 6 noiembrie 2009, Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010, Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2012, Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 22 noiembrie 2012, sau Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2015). În aceste condiţii, Curtea reţine că legiuitorul, încălcând autoritatea de lucru judecat şi efectele erga omnes ale deciziei de constatare a neconstituţionalităţii, a procedat într-un mod contrar comportamentului constituţional loial de care acesta trebuie să dea dovadă faţă de instanţa constituţională şi faţă de jurisprudenţa acesteia. Întrucât respectarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale constituie una dintre valorile care caracterizează statul de drept, Curtea constată că obligaţiile constituţionale care rezultă din jurisprudenţa sa circumscriu cadrul activităţii legislative viitoare; or, în cauza de faţă, Curtea reţine că, prin adoptarea unei soluţii legislative similare cu cea constatată, în precedent, ca fiind contrară dispoziţiilor Constituţiei, legiuitorul a acţionat ultra vires, încălcându-şi obligaţia constituţională rezultată din art. 147 alin. (4).

27. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea urmează a constata încălcarea art. 21 alin. (3) şi art. 124 din Constituţie, prin prisma faptului că începerea/declanşarea procedurii executării silite este sustrasă controlului judecătoresc, astfel că nu sunt respectate exigenţele dreptului la un proces echitabil, sub aspectul imparţialităţii şi independenţei autorităţii, înfăptuirea justiţiei fiind „delegată” executorului judecătoresc, precum şi a art. 147 alin. (4) din Constituţie, întrucât legiuitorul nu a respectat Decizia Curţii Constituţionale nr. 458 din 31 martie 2009, ignorând exigenţele constituţionale stabilite prin aceasta. De asemenea, Curtea, reţinând încălcarea prevederilor constituţionale antereferite, constată că soluţia legislativă contravine şi dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi art. 126 alin. (1) din Constituţie, prin prisma exercitării de către executorii judecătoreşti a unei activităţi specifice instanţelor judecătoreşti.

28. Cu privire la efectele pe care urmează a le produce prezenta decizie, Curtea constată că, pe perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa procedurilor de executare silită încuviinţate până la data publicării sale, aplicându-se, în schimb, în privinţa contestaţiilor la executare formulate împotriva încheierii de încuviinţare a executării silite date de executorul judecătoresc aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la data publicării prezentei decizii, precum şi în cele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data sus-menţionată. De asemenea, odată cu publicarea deciziei Curţii Constituţionale, legiuitorul, în temeiul art. 147 alin. (1) din Constituţie, are obligaţia de a pune de acord întreaga procedură de încuviinţare a executării silite cu dispoziţiile Constituţiei constatate a fi încălcate prin prezenta decizie, aşadar, implicit, cu decizia Curţii Constituţionale, ale cărei considerente şi dispozitiv sunt general obligatorii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 77), şi să procedeze, în consecinţă, la respectarea exigenţelor constituţionale. Până la adoptarea soluţiei legislative corespunzătoare, ca o consecinţă a prezentei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că instanţele judecătoreşti urmează să aplice în mod direct art. 21 alin. (3), art. 124 şi art. 126 alin. (1) din Constituţie, devenind, astfel, competente să încuviinţeze executarea silită [a se vedea mutatis mutandis, cu privire la aplicarea directă a Constituţiei, Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 16 mai 2000, sau Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015*), nepublicată până la data pronunţării prezentei decizii]. Aşadar, din ziua publicării prezentei decizii, competenţa executorilor judecătoreşti de a încuviinţa executarea silită încetează.

29. Totodată, Curtea reţine că dispoziţiile art. 24, art. 125 şi art. 126 alin. (5) din Constituţie nu au incidenţă în privinţa soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 666 din Codul de procedură civilă, invocarea art. 24 din Constituţie putând avea incidenţă numai în privinţa contestaţiei la executare, iar celelalte două texte constituţionale nu sunt aplicabile în procedura executării silite.

30, Invocarea pretinsei imprecizii a normelor procedural civile în materia executării silite cu privire la problema executării voluntare şi de bunăvoie a unui titlu executoriu este dedusă din coroborarea art. 622 cu art. 664 şi următoarele din Codul de procedură civilă, însă aspectele învederate reprezintă mai degrabă chestiuni care ţin de interpretarea şi aplicarea legii, revenind instanţelor judecătoreşti competenţa de a soluţiona problemele ridicate de autorul excepţiei pe calea contestaţiei la executare. Totuşi, Curtea subliniază făptui că executarea voluntară şi de bunăvoie nu trebuie să fie un aspect iluzoriu al procedurii de executare, întrucât, potrivit art. 622 alin. (2) din Codul de procedură civilă, numai în cazul în care nu se realizează o atare executare a obligaţiei, aceasta va fi adusă la îndeplinire prin executare silită, aşadar, prin declanşarea celei de-a două faze a procesului civil, respectiv executarea silită.

31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 641 din Codul de procedură civilă şi cu majoritate de voturi în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 666 din Codul de procedură civilă,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Liana-Corina Alexan şi Maria Alexan în Dosarul nr. 24.522/271/2014 al Judecătoriei Oradea - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 641 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

2. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe judecătoreşti şi constată că dispoziţiile art. 666 din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale.

Definitivă şi generai obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Oradea - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 17 decembrie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent-şef,

Benke Károly

 


*) Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 6 ianuarie 2016.

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind acordarea unor ajutoare de urgenţă familiilor persoanelor decedate în urma tragicului eveniment din data de 30 octombrie 2015

 

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 28 alin. (1) din Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - (1) Se aprobă acordarea, în cursul anului 2016, a ajutoarelor de urgenţă prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 907/2015 privind acordarea unor ajutoare de urgenţă familiilor persoanelor decedate în urma tragicului eveniment din data de 30 octombrie 2015, pentru cazurile de deces pentru care familiile nu au beneficiat de ajutor.

(2) Sumele necesare pentru plata ajutoarelor de urgenţă prevăzute la alin. (1) se suportă din creditele bugetare aprobate cu această destinaţie în bugetul Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice pe anul 2016.

 

Bucureşti, 3 februarie 2016.

Nr. 30.

 

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

Contrasemnează:

Ministrul muncii, familiei, protecţiei sociale şi persoanelor vârstnice,

Claudia-Ana Costea

p. Ministrul finanţelor publice,

Daniela Pescaru,

secretar de stat

 

DECIZII ALE PRIM-MINISTRULUI

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

privind numirea domnului Eduard Corjescu în funcţia de secretar de stat la Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice

 

În temeiul art. 15 lit. d) şi al art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - Începând cu data intrării în vigoare a prezentei decizii, domnul Eduard Corjescu se numeşte în funcţia de secretar de stat la Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice.

 

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Sorin Sergiu Chelmu

 

Bucureşti, 4 februarie 2016.

Nr. 45.

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL TRANSPORTURILOR

 

ORDIN

pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Comisiei de atestare, disciplină şi soluţionare a contestaţiilor, a Metodologiei de organizare a cursurilor de formare, instruire şi perfecţionare profesională a auditorii o r/inspectori lor de siguranţă rutieră, precum şi de atestare a acestora, a Metodologiei de contractare a evaluării de impact asupra siguranţei rutiere şi a auditului/inspecţiei de siguranţă rutieră, de desemnare şi de lucru a auditorilor/inspectorilor de siguranţă rutieră, precum şi a contractelor-cadru care se încheie de către Autoritatea Rutieră Română - A.R.R. cu investitorii, cu administratorii şi cu auditorii/inspectorii de siguranţă rutieră

 

În temeiul prevederilor art. 6 alin. (3), art. 7 alin, (1), art. 8 alin. (3), art. 11 alin, (1) şi art. 17 alin, (1) din Legea nr. 265/2008 privind gestionarea siguranţei circulaţiei pe infrastructura rutieră, republicată, ale art. II alin. (1) din Legea nr. 125/2012 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 6/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 265/2008 privind auditul de siguranţă rutieră, precum şi ale art. 5 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 21/2015 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Transporturilor, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul transporturilor emite următorul ordin:

Art. 1. - Se aprobă Regulamentul de organizare şi funcţionare a Comisiei de atestare, disciplină şi soluţionare a contestaţiilor, prevăzut în anexa nr. 1.

Art. 2. - Se aprobă Metodologia de organizare a cursurilor de formare, instruire şi perfecţionare profesională a auditorilor/inspectorilor de siguranţă rutieră, precum şi de atestare a acestora, prevăzută în anexa nr. 2.

Art. 3. - Se aprobă Metodologia de contractare a evaluării de impact asupra siguranţei rutiere şi a auditului/inspecţiei de siguranţă rutieră, de desemnare şi de lucru a auditorilor/inspectorilor de siguranţă rutieră, precum şi contractele-cadru care se încheie de către Autoritatea Rutieră Română - A.R.R. cu investitorii, cu administratorii şi cu auditorii/inspectorii de siguranţă rutieră, prevăzută în anexa nr. 3.

Art. 4. - Personalul împuternicit să constate contravenţiile şi să aplice sancţiunile contravenţionale prevăzute de Legea nr. 265/2008 privind gestionarea siguranţei circulaţiei pe infrastructura rutieră, republicată, este desemnat de către ministrul transporturilor dintre inspectorii de specialitate ai Autorităţii Rutiere Române - A.R.R., la propunerea directorului general al acestei instituţii.

Art. 5. - Anexele nr. 1-3*) fac parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 6. - Autoritatea Rutieră Română - A.R.R. va duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

Art. 7. - La data intrării în vigoare a prezentului ordin se abrogă Ordinul ministrului transporturilor şi infrastructurii nr. 792/2010 pentru aprobarea componenţei, a atribuţiilor şi a Regulamentului de organizare şi funcţionare a comisiei de atestare, disciplină şi soluţionare a contestaţiilor privind auditul de siguranţă rutieră, precum şi a Metodologiei de atestare a auditorilor de siguranţă rutieră, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 13 octombrie 2010, şi anexele nr. 1 şi 3 la Ordinul ministrului transporturilor şi infrastructurii nr. 480/2011 pentru aprobarea programelor-cadru de formare, instruire şi perfecţionare profesională a auditorilor de siguranţă rutieră, a tarifelor pentru efectuarea evaluării de impact, a auditului de siguranţă rutieră şi a inspecţiei de siguranţă, a onorariilor cuvenite auditorilor de siguranţă rutieră, precum şi a contractelor-cadru care se încheie de către Autoritatea Rutieră Română - A.R.R. cu investitorii, cu administratorii şi cu auditorii de siguranţă rutieră, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 512 şi 512 bis din 20 iulie 2011, cu modificările ulterioare.

Art. 8. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

p. Ministrul transporturilor,

Alexandru Răzvan Cuc,

secretar de stat

 

Bucureşti, 26 ianuarie 2016.

Nr. 42.


*) Anexele nr. 1-3 se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 bis, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, Bucureşti, şos. Panduri nr. 1.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.