MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 573/2016

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 184 (XXVIII) - Nr. 573         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 28 iulie 2016

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 407 din 16 iunie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal

 

Decizia nr. 472 din 28 iunie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 28 lit. c), art. 56 alin. (2) lit. m), art. 62 alin. (3), art. 66 lit. p) şi art. 92 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, a prevederilor art. 49 lit. c), art. 51 alin. (4), art. 53, art. 54, art. 85 alin. (2) teza a doua, art. 235 alin. (4) şi (5) şi art. 323 din Statutul profesiei de avocat, a prevederilor art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 221/2000 privind pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor, precum şi a art. 26 alin. (1) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

572. - Ordin al ministrului transporturilor pentru modificarea şi completarea Reglementărilor privind autorizarea operatorilor economici care desfăşoară activităţi de reparaţii, de întreţinere, de reglare, de modificări constructive, de reconstrucţie a vehiculelor rutiere, precum şi de dezmembrare a vehiculelor scoase din uz - RNTR 9, aprobate prin Ordinul ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr. 2.131/2005

 

1.069. - Ordin al ministrului mediului, apelor şi pădurilor privind aprobarea Planului de management şi a Regulamentului sitului Natura 2000 ROSCI0106 Lunca Mijlocie a Argeşului

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 407

din 16 iunie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa judecătorească, în Dosarul nr. 1.980/338/2014 al Judecătoriei Zărneşti şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.286D/2015.

2. La apelul nominal lipseşte partea Adrian Vasile Voinescu, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care, având în vedere argumentele invocate în susţinerea excepţiei şi faptul că dispoziţiile ce fac obiectul excepţiei nu reprezintă un drept fundamental sau o libertate recunoscută de Constituţie, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a acesteia.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 4 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.980/338/2014, Judecătoria Zărneşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată din oficiu într-o cauză penală în care inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de punere în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat şi a infracţiunii de conducere a unui vehicul pe drumurile publice fără permis de conducere, cu reţinerea concursului formal de infracţiuni şi a stării de recidivă postcondamnatorie.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea arată că, potrivit dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, restrângerea exerciţiului unor drepturi sau unor libertăţi poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică şi este proporţională cu situaţia care a determinat-o. Mai arată că legislaţia penală actuală nu permite instanţei de judecată să aprecieze liber asupra pericolului social al unei fapte prevăzute de legea penală şi, în final, asupra necesităţii reale de a aplica o pedeapsă. Autoarea are în vedere faptul că principiul proporţionalităţii impune ca măsurile juridice să fie adecvate situaţiilor juridice cărora li se adresează însă, în anumite situaţii, poate fi îngăduită o diminuare rezonabilă a gradului de protecţie oferită unor drepturi şi libertăţi, dar fără ca prin aceasta să fie atinsă însăşi substanţa acestora. Observă autoarea excepţiei că, în cauză, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de punere în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat şi conducerea unui vehicul pe drumurile publice fără permis de conducere cu reţinerea concursului formal de infracţiuni şi a stării de recidivă postcondamnatorie. Observă, de asemenea, că din cazierul judiciar al inculpatului rezultă că acesta are două condamnări anterioare, ambele cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii, aşa încât, în măsura în care probele administrate în prezenta cauză conduc la concluzia că cele două fapte pentru care inculpatul a fost trimis în judecată constituie infracţiuni, instanţa, în mod automat, va da eficienţă celor două condamnări anterioare şi, în urma operaţiunilor tehnico-juridice incidente, va aplica inculpatului o pedeapsă cu executare în regim de detenţie. În aceste condiţii, autoarea excepţiei subliniază imposibilitatea legală a instanţei de judecată de a aprecia cu privire la lipsa pericolului social al unei infracţiuni, în condiţiile în care inculpatul are antecedente penale. Observă, totodată, autoarea excepţiei că de lege lata nu există niciun mijloc juridic prin care o instanţă judecătorească ar putea valorifica lipsa pericolului social al faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, astfel încât această valorificare să producă efecte vizibile asupra situaţiei inculpatului. Singura manieră de valorificare a pericolului social redus este aplicarea pedepsei închisorii orientate spre minim, însă aceasta echivalează cu o aplicare de drept a pedepsei închisorii. De fapt, în această ipoteză, pedeapsa închisorii nu este aplicabilă de drept, însă produce efecte ca şi cum ar fi aplicabilă de drept şi, în acest sens, invocă Hotărârea din 28 septembrie 2004, pronunţată în Cauza Sabou şi Pîrcălab împotriva României. Susţine autoarea excepţiei că, potrivit definiţiei date de art. 15 alin. (1) din Codul penal, pericolul social încetează a mai fi o trăsătură esenţială a infracţiunii. Reţine însă că pericolul social este în continuare hotărâtor pentru orice instanţă judecătorească în angajarea răspunderii penale a inculpatului. Sub aspect terminologic, observă că legiuitorul penal modem este adeptul noţiunii de „gravitate” a infracţiunii, expresie folosită, de pildă, în art. 74 sau în art. 80 din Codul penal, noţiune care este cel puţin similară aceleia de pericol social.

6. Apreciază autoarea excepţiei că, în aplicarea normelor procesual penale criticate, pedeapsa urmează a fi pronunţată în absenţa unui veritabil control exercitat de către instanţa de judecată şi fără a lua în considerare diferitele particularităţi ale infracţiunilor deduse judecăţii, deoarece instanţa nu dispune de o asemenea putere. Consideră că, din această perspectivă, inculpatului i se va aplica o sancţiune disproporţionată. În aceste condiţii, textul art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal indică o severitate deosebit de sporită din partea legiuitorului, acesta din urmă practicând severitatea ca tehnică de reglementare cu ignorarea anumitor realităţi sociale. Astfel, tehnica de reglementare a legiuitorului determină ca o faptă de mică însemnătate, care a adus o atingere minimă valorilor sociale ocrotite de lege, să fie sancţionată cu asprime. În egală măsură, această tehnică de reglementare limitează puterea instanţei judecătoreşti de apreciere şi de judecare a gravităţii perseverenţei infracţionale a inculpatului, or, această limitare nu este instituită în considerarea unui interes general particularizat asupra unui anumit tip de infracţiuni. Apreciază autoarea excepţiei că lipsa unei asemenea prerogative din sfera puterii judecătoreşti transformă judecata penală într-un act pur formal şi pe judecător într-un simplu executant al dispoziţiilor legale. Reţine că justiţia se înfăptuieşte în numele legii, potrivit art. 124 din Constituţie, însă România este stat de drept şi social, în care dreptatea reprezintă o valoare supremă, or, a face dreptate nu înseamnă a aplica mecanic legile, ci a stabili şi menţine echilibrul în societate. Susţine autoarea excepţiei că situaţia în care se află inculpatul îi este imputabilă, dar cadrul legislativ îi este acestuia deosebit de defavorabil, în mod nejustificat şi întru totul excesiv. Arată că dispoziţiile art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal au caracter firesc în orice societate, însă, obiectul criticii îl reprezintă normele procesual penale precitate în contextul în care nu există niciun alt mijloc de valorificare a lipsei de pericol social al unei infracţiuni care să permită judecătorului să aprecieze liber asupra infracţiunii săvârşite, fără a fi condiţionat de drept de antecedentele penale ale inculpatului, în concluzie, autoarea excepţiei consideră că dispoziţiile art. 80 alin. (2) Ist. a) din Codul penai, prin caracterul restrictiv al reglementării - lipsa unei condamnări anterioare - pot, în numeroase situaţii, contribui în mod determinant la aplicarea unei sancţiuni disproporţionate, conducând astfel la încălcarea dispoziţiilor art. 53 din Constituţie.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

8. Guvernul consideră excepţia de neconstituţionalitate neîntemeiată. În motivarea punctului său de vedere, arată că renunţarea la aplicarea pedepsei nu este un drept constituţional, Ci O vocaţie acordată de legiuitor unei categorii de persoane care săvârşesc fapte prevăzute de legea penală, însă există motive a se crede că, în considerarea persoanei acestora şi a gravităţii faptei comise, renunţarea la aplicarea unei pedepse este în măsură să atingă scopul educaţional şi de reintegrare în mai mare măsură decât aplicarea acesteia. Susţine că, în măsura în care aceste prevederi se aplică în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică şi nu afectează dreptul la un proces echitabil sau vreuna dintre componentele sale, aceste dispoziţii reprezintă o opţiune de politică legislativă, a cărei reglementare constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, „infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora” se reglementează prin lege organică, revenind astfel legiuitorului infraconstituţional competenţa să decidă care sunt condiţiile incidenţei instituţiei renunţării la aplicarea pedepsei. Consideră că legiuitorul a apreciat că, prin însăşi situaţia premisă - comiterea unei infracţiuni de către o persoană care mai fusese anterior condamnată - se justifică necesitatea şi proporţionalitatea cu situaţia care a determinat-o - cerinţe ale art. 53 alin. (2) din Constituţie - a aplicării unei pedepse privative de libertate. De asemenea, arată că instanţa de judecată poate aprecia asupra oportunităţii dispunerii suspendării executării pedepsei sub supraveghere, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale şi apreciază că executarea unei sancţiuni privative de libertate nu este necesară pentru îndreptarea inculpatului.

9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal sunt constituţionale, întrucât acestea nu pun în discuţie restrângeri ale exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale. Renunţarea la aplicarea pedepsei nu este exclusiv o exprimare a voinţei instanţei de judecată, legea stabilind condiţii cu privire la persoana infractorului sau cu privire la limita maximă specială a pedepsei pentru care se poate aplica. În plus, normele procesual penale criticate disting şi cu privire la conduita ce poate fi considerată incompatibilă cu renunţarea la aplicarea pedepsei. Arată că aceste condiţii negative nu trebuie cumulate, ci este suficient ca una dintre acestea să îl descalifice pe infractor pentru a se putea renunţa la aplicarea pedepsei. Susţine că norma penală reglementează condiţiile negative de natură a demonstra fie o perseverenţă a infractorului în conduita antisocială, fie o gravitate mai mare a infracţiunii săvârşite, astfel fiind limitată posibilitatea instanţei de judecată de a avea încredere în persoane care au mai suferit o condamnare. Consideră că, din motivarea autoarei excepţiei, reiese că aceasta solicită o completare a textului de lege criticat, în sensul acordării posibilităţii ca instanţa de judecată să aprecieze cu privire la pericolul social al unei infracţiuni, în condiţiile în care inculpatul are antecedente penale. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat în mod constant că nu îşi poate asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o normă juridică, întrucât ar îndeplini rolul de legislator pozitiv, şi nici nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite, întrucât ar contraveni art. 61 din Constituţie, potrivit căruia „Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării”.

10 Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal, având denumirea marginală „Condiţiile renunţării la aplicarea pedepsei”, care au următorul conţinut: „Nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă: a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;”.

13. Autoarea excepţiei susţine că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că renunţarea la aplicarea pedepsei este o instituţie nouă, care nu are corespondent în Codul penal anterior, şi care constă în facultatea recunoscută instanţei de judecată de a renunţa definitiv la stabilirea şi aplicarea unei pedepse pentru o persoană găsită vinovată de săvârşirea unei infracţiuni, pentru resocializarea căreia - ţinând seama de gravitatea infracţiunii, de persoana infractorului şi de conduita avută de acesta anterior şi ulterior comiterii faptei - este suficientă aplicarea unui avertisment. Raţiunea renunţării la aplicarea pedepsei o reprezintă săvârşirea unor fapte infracţionale care au o gravitate redusă, infractorul putând fi exonerat de la aplicarea unei pedepse, fiind suficiente constatarea faptelor şi atenţionarea infractorului cu privire la conduita viitoare.

15. Curtea reţine că prevederi similare se regăseau în art. 181 din Codul penal din 1969, care aveau drept raţiune nepedepsirea infractorului pentru lipsa pericolului social concret al faptei, în condiţiile atingerii minime a valorilor apărate prin lege. Curtea observă însă că, pentru a se renunţa la aplicarea pedepsei, Codul penai actual reglementează, în art. 80, noi criterii cu privire la faptă şi la persoana infractorului. Aşadar, în vechiul Cod penal, fapta care nu prezenta pericolul social al unei infracţiuni nu constituia infracţiune, pe când, în noul Cod penal, cu privire la faptă, deşi aceasta este infracţiune, s-ar putea renunţa la aplicarea pedepsei, această din urmă operaţiune fiind la latitudinea instanţei de judecată care va dispune în condiţiile prevăzute de art. 80 din Codul penal.

16. Curtea reţine, de asemenea, că, pentru ca instanţa să poată decide renunţarea la aplicarea pedepsei, trebuie să fie întrunite condiţiile pozitive referitoare la gravitatea redusă a infracţiunii şi la conduita infractorului, reglementate în art. 80 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, renunţarea la aplicarea pedepsei nefiind un drept al infractorului, ci o facultate a instanţei de judecată care apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea cu privire la persoana acestuia. Curtea constată că renunţarea la aplicarea pedepsei nu este exclusiv o exprimare a voinţei instanţei de judecată, actualul Cod penal stabilind, de asemenea, în art. 80 alin. (2), condiţii negative cu privire la persoana infractorului sau cu privire la limita maximă specială a pedepsei pentru care se poate aplica, faţă de prevederile art. 181 din Codul penal din 1969, care ţineau seama doar de gradul de pericol social concret al faptei, aşadar de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care s-a săvârşit fapta, de urmarea produsă ori care s-ar fi putut produce, toate aceste din urmă criterii ce ţineau de pericolul social al faptei fiind apreciate de instanţă.

17. Curtea observă că art. 80 alin. (2) lit. a)-d) din Codul penal reglementează situaţiile în prezenţa cărora instanţa nu poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, acestea fiind condiţii ce ţin de persoana infractorului, precum şi de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită. Una dintre condiţiile negative referitoare la conduita infractorului anterioară săvârşirii faptei este reglementată în art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal, criticat în prezenta cauză, care stabileşte că nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) - faptele nu mai sunt prevăzute de legea penală şi lit. b) - infracţiunile amnistiate sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare. Curtea reţine că, în speţă, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de punere în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat şi a infracţiunii de conducere a unui vehicul pe drumurile publice fără permis de conducere, cu reţinerea concursului formal de infracţiuni şi a stării de recidivă postcondamnatorie, instanţa de judecată - autoare a excepţiei de neconstituţionalitate - susţinând că normele penale înscrise în art. 80 alin. (2) lit. a) contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

18. Faţă de cele reţinute în paragraful precedent, Curtea constată că dispoziţiile constituţionale ale art. 53 - care permit, în mod condiţionat şi cu titlu de excepţie, restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi, aşadar care statuează cu privire la regimul restrângerii exerciţiului acestora - nu au o existenţă autonomă, aşa încât pot fi invocate în susţinerea unei excepţii de neconstituţionalitate prin raportare la alte dispoziţii din Constituţie care, în mod necesar, reglementează cu privire la drepturi ori libertăţi fundamentale. În aceste condiţii, având în vedere acest aspect, cât şi faptul că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate nu a precizat vreun drept ori libertate fundamentală al căror exerciţiu să fi fost restrâns prin textul de lege criticat, instanţa de contencios constituţional nu poate examina constituţionalitatea normelor procesual penale ale art. 80 alin. (2) lit. a) prin raportare art. 53 din Legea fundamentală.

19. Curtea observă însă că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine, în esenţă, că normele procesual penale criticate determină imposibilitatea instanţei de judecată de a aprecia cu privire la lipsa pericolului social al unei infracţiuni, în condiţiile în care inculpatul are antecedente penale, aşa încât se limitează puterea instanţei judecătoreşti de apreciere şi de judecare a gravităţii perseverenţei infracţionale a inculpatului, iar pedeapsa urmează a fi pronunţată în absenţa unui veritabil control exercitat de către instanţa de judecată şi fără a lua în considerare diferitele particularităţi ale infracţiunilor deduse judecăţii. În aceste condiţii, din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea deduce că autoarea susţine încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei. Aşa încât instanţa de contencios constituţional va examina excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal prin raportare la aceste din urmă dispoziţii constituţionale.

20. Curtea reţine că o critică similară celei din prezenta speţă a fost analizată de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal - referitoare la stabilirea pedepsei principale în caz de concurs de infracţiuni - sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În această din urmă speţă, susţinerile autorului excepţiei au fost formulate în sensul că normele procesual penale ale art. 39 alin. (1) lit. b) „restrâng dreptul magistratului de a individualiza sancţiunea aplicată, potrivit propriei conştiinţe şi reprezentării pe care acesta o are în legătură cu faptele deduse judecăţii, gravitatea şi consecinţele lor, precum şi persoana celui care le-a comis”, aşadar s-a susţinut că se restrânge dreptul magistratului de a determina în concret pedeapsa în cazul concursului de infracţiuni - pedeapsa rezultantă/de ansamblu.

21. În motivarea soluţiei de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut în Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, faptul că: în actualul Cod penal, legiuitorul român are o orientare mai degrabă preventivă, decât represivă, de vreme ce s-a optat pentru reducerea limitelor speciale de pedeapsă pentru mai multe infracţiuni, concomitent cu înăsprirea tratamentului penal al pluralităţii de infracţiuni (paragraful 26); legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere şi instrumente mult mai eficiente pentru individualizarea şi sancţionarea pluralităţii de infracţiuni, aşa încât noul Cod penal răspunde unei puternice exigenţe sociale, de a reglementa mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional; potrivit expunerii de motive la proiectul Legii privind Codul penal, „într-un stat de drept, întinderea şi intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanţa valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracţiuni înainte de a fi definitiv condamnaţi şi cu atât mai mult pentru cei aflaţi în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispoziţiile părţii generale, care vor permite o agravare proporţională a regimului sancţionator prevăzut pentru pluralitatea de infracţiuni” (paragraful 27); săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană demonstrează o perseverenţă pe calea infracţională a acesteia, aşa încât sunt necesare sisteme de sancţionare adecvate pentru asigurarea constrângerii şi reeducării, iar reglementarea acestora trebuie să se facă cu respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale (paragraful 28).

22. Analizând cerinţele înscrise în alin. (2) al art. 124 din Legea fundamentală - referitoare la imparţialitatea justiţiei şi realizarea acesteia în mod egal pentru toţi cetăţenii - Curtea a reţinut că normele procesuale criticate, referitoare la stabilirea pedepsei rezultante în caz de concurs de infracţiuni, nu sunt de natură a înfrânge dispoziţiile constituţionale menţionate. Aceasta întrucât, pe de o parte, există proceduri naţionale, reglementate la nivel infraconstituţional, pentru a garanta imparţialitatea judecătorilor, iar, în materie procesual penală, dispoziţiile care concură la asigurarea imparţialităţii, respectiv incompatibilitatea judecătorului, sunt reglementate în art. 64, 66 şi 67 din actualul Cod de procedură penală referitoare la abţinere şi recuzare, iar, pe de altă parte, tot la nivel infraconstituţional este reglementată obligaţia judecătorilor de a asigura un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare, cerinţa înscrisă în alin. (2) al art. 124 din Constituţie fiind o reflectare a dispoziţiei constituţionale înscrisă în art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală potrivit căreia „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.*

23. Totodată, în decizia precitată, paragrafele 36-43, analizând susţinerile autorului excepţiei potrivit cărora normele procesual penale criticate afectează independenţa judecătorului din perspectiva dreptului magistratului de a individualiza sancţiunea aplicată infractorului în ipoteza concursului de infracţiuni, Curtea le-a respins ca neîntemeiate.

24. În motivarea soluţiei sale, Curtea a reţinut că individualizarea sancţiunilor de drept penal este, pe de o parte, legală - revine legiuitorului, care stabileşte normativ pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime şi maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă îh abstract importanţei valorii sociale ocrotite prin săvârşirea faptei incriminate, iar, pe de altă parte, judiciară - pe care o realizează judecătorul în cadrul limitelor stabilite de lege. Curtea a subliniat importanţa individualizării legale a sancţiunilor de drept penal prin aceea că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări şi aplicări arbitrare a pedepsei. Pe de altă parte, Curtea a apreciat că, în reglementarea sancţiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental, care face obiectul limitării impuse de sancţiune, şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea. Curtea a reţinut, de asemenea, că legiuitorul nu trebuie să-i ia judecătorului dreptul de a proceda la individualizarea judiciară prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate, scapă oricărui control judiciar. Prin individualizarea legală, legiuitorul oferă judecătorului puterea de stabilire a pedepsei în cadrul anumitor limite predeterminate - minimul şi maximul special al pedepsei, dar, totodată, îi oferă aceluiaşi judecător instrumentele care îi permit alegerea şi determinarea unei sancţiuni concrete, în raport cu particularităţile faptei şi cu persoana infractorului.

25. De asemenea, Curtea a reţinut că, în activitatea de judecată, judecătorii nu sunt independenţi faţă de lege, potrivit art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală aceştia „se supun numai legii”. Textul constituţional precitat raportat la dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (2) potrivit cărora „nimeni nu este mai presus de lege” şi ale art. 124 alin, (1) care stabilesc că „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii” fixează poziţia justiţiei, a judecătorului faţă de lege. De asemenea, Curtea a reţinut că, potrivit normelor procesual penale ale art. 2, „procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege” şi „nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii” [art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală]. Cu alte cuvinte, judecătorul nu creează legea, ci o aplică la speţa concretă. Competenţa judecătorului implică nu numai identificarea normei aplicabile şi analiza conţinutului său, ci şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Organul legislativ, emitent al normei juridice, poate fi însă mai restrictiv, obligându-l pe judecător să fie mai apropiat de lege, ori poate prefera, ţinând seama de diversitatea şi complexitatea relaţiilor sociale, o redactare generală a legii.

26. În aceste condiţii, având în vedere faptul că susţinerile autoarei excepţiei din prezenta speţă sunt similare celor analizate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, aşadar, ţinând cont de faptul că atât în prezenta cauză, cât şi în speţa anterioară a fost supusă atenţiei instanţei de contencios constituţional critica potrivit căreia textele de lege invocate aduc atingere dispoziţiilor constituţionale privind înfăptuirea justiţiei, din perspectiva posibilităţii instanţei de a aprecia în mod liber cu privire la gravitatea infracţiunii şi de a individualiza pedeapsa principală, respectiv pedeapsa rezultantă în ipoteza stării de recidivă a infractorului, respectiv a pluralităţii de infracţiuni, pentru identitate de raţiune se impune aceeaşi soluţie, considerentele reţinute în decizia precitată, enumerate în precedent, fiind pe deplin aplicabile în cauza de faţă.

27. De altfel, Curtea reţine că, în cauză, astfel cum rezultă din considerentele Sentinţei penale nr. 89 din 29 iulie 2015, pronunţată de Judecătoria Zărneşti - autoare a excepţiei de neconstituţionalitate, la individualizarea pedepsei principale, instanţa de judecată a avut în vedere criteriile generale de individualizare enumerate de art. 74 alin. (1) din Codul penal, respectiv împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii, motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit, natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială, fiind reţinută şi circumstanţa atenuantă judiciară, prevăzută de dispoziţiile art. 75 alin. (2) lit. b) din Codul penal, referitoare la împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului. Totodată, având în vedere ca inculpatul a recunoscut săvârşirea faptelor, acesta a beneficiat şi de prevederile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. În consecinţă, Curtea observă că, în cauză, au fost incidente mai multe cauze de atenuare a pedepsei, iar instanţa de judecată a aplicat dispoziţiile art. 79 din Codul penal, valorificând mai întâi circumstanţele atenuate şi apoi cauzele speciale de reducere a pedepsei. În aceste condiţii, Curtea reţine că instanţa de judecată a apreciat cu privire la gravitatea infracţiunii (element similar gradului de pericol social concret al faptei), respectiv cu privire la modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, scopul urmărit, împrejurările în care s-a săvârşit fapta, circumstanţele atenuante reţinute cu privire la infractor fiind valorificate în pedeapsa concretă, aşa încât nu se poate susţine că la individualizarea pedepsei principale, în ipoteza reglementată de norma penală criticată, judecătorul nu poate aprecia liber asupra infracţiunii săvârşite. Faptul că, în speţă, este îndeplinită condiţia existenţei unei conduite negative a infractorului - a unei condamnări avute anterior săvârşirii faptei - reglementată în art. 80 alin. 2) lit. a) din Codul penal, astfel încât instanţa nu poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, nu echivalează cu „imposibilitatea legală a instanţei de judecată de a aprecia cu privire la lipsa pericolului social al unei infracţiuni”, astfel cum susţine autoarea. Astfel cum s-a subliniat în precedent, legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere instrumente mult mai eficiente pentru individualizarea şi sancţionarea pluralităţii de infracţiuni, aşa încât norma penală în vigoare răspunde unei puternice exigenţe sociale, de a reglementa mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional, stabilirea condiţiilor în care instanţa de judecată poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei intrând în atribuţiile Parlamentului, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării.

28. Cât priveşte susţinerile potrivit cărora, în ipoteza reglementată de art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal, pedeapsa închisorii produce efecte ca şi cum ar fi aplicabilă de drept, în acest sens fiind invocată Hotărârea din 28 septembrie 2004, pronunţată în Cauza Sabou şi Pîrcălab împotriva României, Curtea reţine că, în considerentele hotărârii precitate, instanţa de la Strasbourg a observat că, în dreptul român, interzicerea unor drepturi (în cauză, interzicerea exercitării drepturilor părinteşti) se aplică în mod automat şi absolut, cu titlu de pedeapsă accesorie, oricărei persoane care execută o pedeapsă cu închisoarea, în absenţa oricărui control exercitat de către instanţele judecătoreşti şi fără a lua în considerare tipul infracţiunii. Or, Curtea reţine că reglementarea de către legiuitor a unor condiţii negative în prezenţa cărora instanţa de Judecată nu poate dispune cu privire la renunţarea la aplicarea pedepsei nu echivalează cu aplicarea de drept a pedepsei închisorii, instanţa de judecată având libertatea de a aprecia cu privire la gravitatea infracţiunii în alegerea şi determinarea unei sancţiuni concrete, în raport cu particularităţile faptei şi cu persoana infractorului, urmând ca pentru a se renunţa la aplicarea pedepsei astfel stabilite să fie îndeplinite condiţiile reglementate în art. 80 din Codul penal.

29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 1.980/338/2014 al Judecătoriei Zărneşti şi constată că dispoziţiile art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal sunt constituţionale îh raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Zărneşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 16 iunie 2016.

 

PREŞEDINTELE INTERIMAR AL CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 472

din 28 iunie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 28 lit. c), art. 56 alin. (2) lit. m), art. 62 alin. (3), art. 66 lit. p) şi art. 92 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, a prevederilor art. 49 lit. c), art. 51 alin. (4), art. 53, art. 54, art. 85 alin. (2) teza a doua, art. 235 alin. (4) şi (5) şi art. 323 din Statutul profesiei de avocat, a prevederilor art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 221/2000 privind pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor, precum şi a art. 26 alin. (1) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor

 

Mona-Maria Pivniceru - preşedinte

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Ingrid Alina Tudora - magistrat-asistent

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 28 lit. c), art. 56 alin. (2) lit. m), art. 62 alin. (3), art. 66 lit. p) şi art. 92 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, a prevederilor art. 49 lit. c), art. 51 alin. (4), art. 53, art. 54, art. 85 alin. (2) teza a doua, art. 235 alin. (4) şi

(5) şi art. 323 din Statutul profesiei de avocat, a prevederilor art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 221/2000 privind pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor, precum şi a art. 26 alin, (1) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, excepţie ridicată de Ion-Gabriel Angheluş, Andrei Ion şi Mihai Romulus Alecu în Dosarul nr. 928/120/2015* al Tribunalului Dâmboviţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3D/2016.

2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 14 iunie 2016, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ştefania Sofronea, şi în prezenţa autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, fiind consemnate în încheierea din acea dată, când, având în vedere solicitarea formulată de Baroul Dâmboviţa de amânare a pronunţării în scopul depunerii unor concluzii scrise, Curtea, în temeiul prevederilor art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, coroborate cu cele ale art. 222 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a amânat pronunţarea pentru data de 21 iunie 2016. La aceea dată, având în vedere imposibilitatea constituirii legale a completului de judecată, potrivit art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea pentru 28 iunie 2016, dată la care a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin încheierea din 22 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 928/120/2015*, Tribunalul Dâmboviţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 28 lit. c), art. 56 alin. (2) lit. m), art. 62 alin. (3), art. 66 şi art. 92 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, a prevederilor art. 49 lit. c), art. 51 alin. (4), art. 53, art. 54, art. 85 alin. (2) teza a doua, art. 235 alin. (4) şi (5) şi art. 323 din Statutul profesiei de avocat, a prevederilor art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 221/2000 privind pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor, precum şi a prevederilor art. 26 alin. (1) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor (CAA). Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Ion-Gabriel Angheluş, Andrei Ion şi Mihai Romulus Alecu într-o cauză având ca obiect cererea de suspendare provizorie a executării unui act administrativ, în contradictoriu cu Baroul Dâmboviţa.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că suspendarea calităţii de avocat în caz de neplata totală sau parţială a taxelor şi a contribuţiilor profesionale (către barou, către Uniunea Naţională a Barourilor din România - U.N.B.R. şi către sistemul propriu de asigurări sociale), corelată cu obligaţia avocatului de a-şi asigura substituirea în această împrejurare, este neconstituţională şi încalcă grav principiul pacta sunt servanda, întrucât permite ingerinţa unei terţe părţi în contractele de asistenţă juridică dintre avocaţi şi justiţiabili, ce are drept consecinţă încălcarea libertăţii şi a independenţei profesiei de avocat. Arată că suspendarea calităţii de avocat în caz de neplată totală sau parţială a taxelor şi a contribuţiilor profesionale este o măsură ce încalcă principiul proporţionalităţii, ce are drept consecinţă încălcarea libertăţii şi a independenţei profesiei de avocat, afectând, implicit, şi dreptul justiţiabilului la apărare şi la apărătorul liber ales, desfiinţând principiul sacrosant al confidenţialităţii ce guvernează raportul avocat şi client, ca urmare a unor ingerinţe nepermise în raporturile contractuale dintre avocaţi şi clienţii justiţiabili. Astfel, prin măsura suspendării se periclitează secretul profesional şi este împiedicat avocatul să îşi desăvârşească rolul esenţial, şi anume acela de apărător al drepturilor şi intereselor justiţiabililor.

5. Apreciază că prin această sancţiune se încalcă grav dreptul la muncă şi, totodată, la subzistenţă al avocatului afectat de această măsură, care se află astfel în imposibilitatea de a-şi desfăşura profesia pentru care este calificat.

6. Din perspectiva autorilor excepţiei de neconstituţionalitate soluţia legislativă criticată încalcă şi principiul egalităţii, consacrat de art. 16 din Constituţie, prin instituirea unei discriminări, în primul rând, între avocaţi faţă de aplicarea legii, în interiorul profesiei, precum şi, în al doilea rând, o discriminare a cetăţenilor avocaţi faţă de toţi cetăţenii României.

7. Totodată, autorii susţin că prevederile criticate permit Consiliului U.N.B.R., organ de conducere cu rol administrativ, să adopte norme cu putere de lege şi, de asemenea, să adauge la lege în mod discreţionar, având tendinţa de a se transforma într-un fel de „stabor în statul de drept”, „un consiliu privat cu interese oculte, cu tendinţe spre puteri legislative absolutiste”. În acest context arată că nu există nicio cale legală, dar mai ales efectivă/practică de atac şi de contestare în faţa unei instanţe independente de judecată din România, în sensul că nicio persoană fizică - avocat nu poate ataca actele legislative şi normative emise de Consiliul U.N.B.R., ceea ce, în opinia autorilor excepţiei, denotă caracterul total neconstituţional şi imprevizibil al textelor de lege criticate.

8. În susţinerea criticilor lor, autorii excepţiei invocă şi încălcarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în sfera protecţiei drepturilor avocaţilor, sens în care menţionează Cauza H. contra Belgiei, Cauza Mateescu contra României, Cauza Morice Olivier contra Franţei şi altele.

9. În opinia Tribunalului Dâmboviţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, întrucât „măsurile sancţionatorii criticate sunt abuzive şi conduc la încălcarea dreptului la muncă şi subzistenţă prin excluderea din profesie, ca efect al suspendării din profesie până la plata contribuţiilor profesionale către barou, către U.N.B.R. şi către sistemul propriu de asigurări sociale, sume ce nu pot fi însă achitate mai ales când avocatul suspendat nu poate produce venit din singura sursă, şi anume profesia de avocat”. Aşa fiind, în opinia instanţei de judecată, „decizia de suspendare din calitatea de avocat produce efecte dezastruoase şi ilegale prin depăşirea proporţionalităţii în ceea ce priveşte raportul dintre măsura suspendării şi efectele produse de aceasta”.

10. De asemenea, mai apreciază că „măsura disciplinară este deosebit de gravă, în condiţiile în care asigurarea pensiilor este obligatorie pentru avocaţi şi membrii lor de familie, acestea reprezentând principala formă de asigurare materială în caz de bătrâneţe, incapacitate de muncă sau de pierdere a susţinătorului”.

11. Instanţa consideră, totodată, că „clientela şi cabinetul avocatului sunt proprietatea acestuia şi, ca atare, intră în sfera dreptului de proprietate, care este un drept civil”, potrivit prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sens în care face referire la Hotărârea din 26 iunie 1986, pronunţată în Cauza Van Mărie şi alţii, precum şi la Hotărârea din 14 ianuarie 2014, pronunţată în Cauza Mateescu contra României.

12. Instanţa de judecată mai apreciază că, deşi Legea nr. 51/1995 prevede că „avocatul suspendat este obligat ca în termen de 15 zile să îşi asigure substituirea, această prevedere este lovită de nulitate absolută, în temeiul art. 6 alin. (3) coroborat cu art. 7 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat, potrivit cărora nimeni nu poate impune unei persoane un anumit avocat, orice clauză ori convenţie contrară, prohibitivă sau restrictivă fiind lovită de nulitate absolută, iar independenţa avocatului nu poate prejudicia interesele clientului său”. Mai mult, „această măsură este o ingerinţă inacceptabilă în raportul contractual dintre client şi avocat, fiind ilegal ca o terţă persoană să dispună încetarea efectelor contractului legal încheiat între justiţiabil şi avocat”.

13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

14. Guvernul consideră ca fiind neîntemeiate criticile formulate. Arată că prevederile supuse controlului de constituţionalitate sunt expresia unei obligaţii legale, asumată de către autorii excepţiei de neconstituţionalitate în virtutea apartenenţei acestora la o asociaţie profesională, şi anume plata unor contribuţii profesionale, iar, în caz de nerespectare, suportarea sancţiunilor corespunzătoare. În acest context, apreciază că sancţiunea suspendării din profesie a avocatului pentru neplata totală sau parţială a taxelor şi a contribuţiilor profesionale reprezintă o sancţiune proporţională în raport cu scopul urmărit, şi anume executarea obligaţiilor profesionale ale avocatului, în condiţiile în care sancţiunea aplicată acestuia, pe de o parte, este disuasivă, fiind în măsură să îl determine să îşi modifice ulterior comportamentul, şi, pe de altă parte, are un caracter temporar. O atare sancţiune are practic ca efect obligarea avocatului suspendat să îşi plătească taxele şi contribuţiile profesionale pentru a-şi putea relua activitatea avocaţială.

15. Avocatul Poporului apreciază ca fiind inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor criticate din Statutul profesiei de avocat, sens în care arată că sunt incidente prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, consideră că aceasta este neîntemeiată, sens în care invocă jurisprudenţa în materie a instanţei de contencios constituţional, respectiv Decizia nr. 406 din 14 iulie 2005 şi Decizia nr. 237 din 15 martie 2012.

16. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, înscrisurile depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

17. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

18. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare şi din criticile formulate, îl constituie prevederile art. 28 lit. c), ari. 56 alin, (2) lit. m), art. 62 alin. (3), art. 66 lit. p) şi art. 92 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea i, nr. 98 din 7 februarie 2011, prevederile art. 49 ist. c), art. 51 alin. (4), art. 53, art. 54, art. 85 alin. (2) teza a doua, art. 235 alin. (4) şi (5) şi art. 323 din Statutul din 3 decembrie 2011 al profesiei de avocat, adoptat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr. 64 din 3 decembrie 2011 şi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 898 din 19 decembrie 2011, prevederile art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 221/2000 privind pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 610 din 28 noiembrie 2000, precum şi prevederile art. 26 alin. (1) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, adoptat de Congresul avocaţilor în temeiul art. 64 lit. d) din Legea nr. 51/1995.

19. Prevederile criticate din Legea nr. 51/1995, republicată, au următorul cuprins:

- Art. 28 lit. c): „Calitatea de avocat este suspendată: [..] în caz de neplată totală sau parţială a taxelor şi a contribuţiilor profesionale către barou, către U.N.B.R. şi către sistemul propriu de asigurări sociale, timp de 3 luni de la scadenţa acestora şi până la lichidarea integrală a datoriilor”.

- Art. 56 alin. (2) lit. m): „Consiliul baroului are următoarele atribuţii: [...] suspendă din exercitarea profesiei, pe durata neplăţii taxelor, avocatul care nu achită taxele şi contribuţiile prevăzute de lege şi de statutul profesiei timp de 3 luni de la scadenţa acestora, dacă a fost avertizat despre neplată şi nu s-a conformat obligaţiei;”-,

- Art. 62 alin. (3): „La cererea a cei puţin unei treimi din numărul barourilor, Consiliul U.N.B.R. este obligat să convoace Congresul avocaţilor în sesiune extraordinară. “]

- Art. 66 lit. p): „Consiliul U.N.B.R. are următoarele atribuţii [...] anulează hotărârile barourilor pentru cauze de nelegalitate şi rezolvă plângerile şi contestaţiile făcute împotriva hotărârilor adoptate de consiliile barourilor, în cazurile prevăzute de lege şi de statutul profesiei;”-,

- Art. 92 alin. (2): Avocatul înscris în barou, cu drept de exercitare a profesiei, este obligat să contribuie la constituirea fondului Casei de Asigurări a Avocaţilor. Contribuţia nu poate fi mai mică decât suma stabilită de Consiliul U.N.B.R., astfel încât să acopere nevoile curente de plată ale Casei de Asigurări a Avocaţilor. Avocaţii pot face parte şi din alte forme de asigurări sociale

20. Prevederile criticate din Statutul profesiei de avocat au următorul conţinut:

- Art. 49 alin. (1) lit. c): „Exerciţiul profesiei de avocat se suspendă [...] în caz de neplată totală sau parţială a taxelor şi a contribuţiilor profesionale către barou, către U.N.B.R. şi către sistemul propriu de asigurări sociale timp de 3 luni de la scadenţa acestora, până la lichidarea integrală a datoriilor;”-,

- Art. 51 alin. (4): „Decizia consiliului baroului este executorie. Despre aceasta se va face menţiune, în mod corespunzător, în tabloul avocaţilor şi în tabloul avocaţilor incompatibili.

- Art. 53: „Exercitarea profesiei de către avocatul al cărui drept de exercitare a profesiei este suspendat potrivit prevederilor art. 49 în perioada măsurii suspendării constituie abatere disciplinară gravă.

- Art. 54 alin. (1) şi (2): „(1) Avocatul împotriva căruia s-a dispus măsura suspendării este obligat ca în termen de cel mult 15 zile de la data comunicării măsurii să îşi asigure substituirea.

(2) încălcarea dispoziţiilor prezentului articol constituie abatere disciplinară gravă.

- Art. 85 alin. (2) teza a doua: „Consiliul U.N.B.R. adoptă decizii şi hotărâri obligatorii. La cererea majorităţii barourilor, hotărârile Consiliului U.N.B.R. pot fi atacate, pentru nelegalitate, la Congresul avocaţilor, în prima sa şedinţă.”-,

- Art. 235 alin. (4) şi (5): „(4) Depăşirea termenului de plată a contribuţiilor prevăzute în prezentul articol atrage suspendarea calităţii de avocat, în condiţiile legii.

(5) Distinct de măsura suspendării calităţii de avocat, depăşirea termenului de plată a contribuţiilor prevăzute de prezentul articol atrage obligaţia de plată a majorărilor de întârziere în cuantum de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere, aplicaţia suma datorată.”;

- Art. 323: „(1) Neplata contribuţiilor lunare în cuantumul şi la termenele stabilite atrage aplicarea măsurii prevăzute la art. 28 lit. c) din Lege.

(2) Filiala va notifica în prealabil avocatul debitor şi va sesiza baroul în cazurile în care întârzierea plăţii este mai mare de 3 luni. La sesizare se va ataşa dovada notificării.

(3) Respectarea procedurii prealabile de notificare prevăzute la alin. (2) nu este necesară dacă avocatul nu a dat declaraţia privind veniturile realizate pe o perioadă mai mare de 6 luni şi nici nu a plătit cotele de contribuţie la C.A.A.

(4) încălcarea repetată a obligaţiilor prevăzute la art. 92 alin. (2) din Lege constituie abatere disciplinară gravă.”

21. Prevederile art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 221/2000 prevăd că „Nivelul contribuţiei minime obligatorii datorate de avocaţii înscrişi în tablourile barourilor cu drept de exercitare a profesiei va fi stabilit de Consiliul Uniunii Avocaţilor din România potrivit nevoilor curente şi de perspectivă ale Casei de Asigurări a Avocaţilor”, iar prevederile art. 26 alin. (1) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor prevăd că „Neplata totală sau parţială a contribuţiilor lunare obligatorii de pensii şi asigurări sociale, principale şi accesorii, în cuantumul şi la termenele prevăzute de prezentul statut, timp de 3 luni de la scadenţa acestora şi până la lichidarea integrală a datoriilor, atrage aplicarea măsurii suspendării calităţii de avocat, în conformitate cu prevederile Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat şi ale Statutului profesiei de avocat.”

22. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, reglementările criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), art. 9, art. 11 alin. (1) şi (2), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 21, art. 24, art. 26 alin.(2), art. 36 alin. (1), art. 41 alin. (1), art. 44, art. 45, art. 47 alin. (1), art. 53 şi art. 148 alin. (1) şi (2). De asemenea, apreciază că sunt încălcate şi dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (art. 8 şi art. 17), ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (art. 2,3,5,7,8,10,12,17,22, 23,25,28), ale Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, precum şi cele ale Cartei principiilor fundamentale ale drepturilor avocatului european.

23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte prevederile criticate din cuprinsul Legii nr. 51/1995, republicată, Curtea reţine că în jurisprudenţa sa, exemplu fiind Decizia nr. 150 din 10 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 11 martie 2009, sau Decizia nr. 379 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 731 din 27 noiembrie 2013, a statuat că, în concepţia legiuitorului, avocatura este un serviciu public, care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale. Această opţiune a legiuitorului nu poate fi considerată ca neconstituţională, având în vedere că scopul ei este asigurarea unei asistenţe juridice calificate, astfel încât cei care doresc să practice această profesie sunt datori să respecte legea şi să accepte regulile impuse de aceasta. Curtea a statuat, de asemenea, că, deşi avocatura este o profesie liberală şi independentă, exercitarea sa trebuie să se desfăşoare într-un cadru organizat, în conformitate cu reguli prestabilite, a căror respectare trebuie asigurată inclusiv prin aplicarea unor măsuri coercitive (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 164 din 27 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea ], nr. 203 din 26 martie 2007).

24. În contextul criticilor formulate în prezenta cauză, prin Decizia nr. 311 din 8 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 810 din 2 septembrie 2004, Curtea a reţinut că art. 1 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, republicată, stabileşte că profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonome, în condiţiile legii sale speciale şi ale statutului profesiei, avocatul având obligaţia, conform prevederilor art. 44 alin. (1) din aceeaşi lege, să achite cu regularitate şi la timp taxele şi contribuţiile stabilite pentru formarea bugetului baroului şi a fondurilor Casei de Asigurări a Avocaţilor din România şi ale filialelor.

25. Aşa fiind, referitor la critica autorilor excepţiei de neconstituţionalitate potrivit căreia suspendarea calităţii de avocat în caz de neplată totală sau parţială a taxelor şi a contribuţiilor profesionale este neconstituţională şi are drept consecinţă încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 41 alin. (1) privind dreptul la muncă, prin Decizia nr. 237 din 15 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 27 aprilie 2012 (făcând trimitere şi la jurisprudenţa sa anterioară, respectiv Decizia nr. 406 din 14 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 6 septembrie 2005, şi Decizia nr. 242 din 19 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 16 martie 2009), Curtea a statuat că „instituirea prin legea care reglementează exercitarea profesiei de avocat a unor obligaţii pentru cei în cauză, precum şi a unor măsuri sancţionatorii faţă de cei ce încalcă regulile prevăzute este întru totul legitimă”. Prin decizia menţionată, Curtea a constatat că dreptul la muncă, prevăzut de art. 41 din Constituţie, nu are legătură cu măsura suspendării din funcţie a unui avocat în cazul neîndeplinirii unor obligaţii prevăzute de lege şi a subliniat totodată că suspendarea din profesie a avocatului pentru neplata totală sau parţială a taxelor şi a contribuţiilor profesionale este o sancţiune proporţională în raport cu scopul urmărit, şi anume executarea obligaţiilor profesionale ale avocatului. O atare sancţiune are, practic, ca efect obligarea avocatului suspendat să îşi plătească taxele şi contribuţiile profesionale pentru a-şi putea relua activitatea avocaţială. Curtea a reţinut că soluţia legislativă instituită nu constituie o restrângere a exercitării dreptului de a profesa avocatura, ci o garanţie legală stabilită în scopul asigurării unui climat de ordine în valorificarea de către titulari a drepturilor şi intereselor legitime. Având în vedere faptul că avocatura este un serviciu public, al cărui specific impune necesitatea prevederii, prin lege, a unor condiţii de exercitare a acestei profesii, instituirea, prin legea care reglementează exercitarea profesiei de avocat, a unor obligaţii pentru cei în cauză, precum şi a unor măsuri sancţionatoare faţă de cei ce încalcă regulile prevăzute nu este grevată de niciun viciu de neconstituţionalitate.

26. De asemenea, prin Decizia nr. 406 din 14 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 6 septembrie 2005, Curtea a constatat că soluţia legislativă criticată, referitoare la suspendarea din exercitarea profesiei a avocatului care nu achită taxele şi contribuţiile prevăzute de lege şi de statutul profesiei, nu încalcă nici dispoziţiile art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens, instanţa de contencios constituţional a menţionat că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat asupra unor probleme de drept relevante şi în cauza de faţă, stabilind de principiu, în urma radierii unui avocat de pe lista avocaţilor, că un consiliu al Ordinului avocaţilor are „competenţa să statueze asupra unei contestaţii referitoare la un drept”. Pe de altă parte, în Cauza H contra Belgiei, 1981, Curtea a stabilit că, „în plus, consiliul Ordinului îndeplinea faţă de H. o funcţie jurisdicţională care se situa în prelungirea atribuţiilor sale în materie disciplinară”. De asemenea, în Cauza Albert şi Le Compte contra Belgiei, 1983, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat ca fiind conforme normelor Convenţiei drepturile Consiliului provincial al Ordinului medicilor din Brabant de a aplica unui medic o suspendare a dreptului de a practica medicina sau radierea din Ordinul medicilor.

27. Cu privire la susţinerile autorilor excepţiei de neconstituţionalitate potrivit cărora nu ar exista nicio cale legală, dar mai ales efectivă de atac şi de contestare a actelor emise de Consiliul U.N.B.R., Curtea reţine că, atât potrivit Legii nr. 51/1995, republicată, cât şi art. 235 alin. (1) din Statutul profesiei, ,,avocatul are obligaţia să achite, la termenul stabilit, taxele şi contribuţiile la formarea bugetului baroului, al bugetului U.N.B.R. şi al bugetului sistemului de asigurări al avocaţilor Potrivit art. 265 alin. (2) din Statut, „fapta săvârşită de avocat, în nume propriu sau în numele şi pentru forma de exercitare a profesiei din care face parte, prin care se încalcă dispoziţiile legii, ale statutului profesiei, (...) constituie abatere disciplinară şi se sancţionează potrivit art. 89 din Lege”. Astfel, în temeiul ârt. 56 alin. (2) lit. m) din Legea nr. 51/1995, republicată, Consiliul baroului suspendă din exercitarea profesiei, pe durata neplăţii taxelor, avocatul care nu achită taxele şi contribuţiile prevăzute de lege şi de statutul profesiei timp de 3 luni de la scadenţa acestora, dacă a fost avertizat despre neplată şi nu s-a conformat obligaţiei. Decizia consiliului baroului poate fi contestată la Consiliul U.N.B.R., în termen de 15 zile de la comunicarea acesteia. Contestaţia nu suspendă executarea (art. 51 din Statutul profesiei). Neplata totală sau parţială de către avocat a taxelor şi a contribuţiilor profesionale către barou constituie abatere disciplinară, iar judecarea acţiunilor disciplinare se supune regulilor de procedură reglementate prin art. 88 şi următoarele din Legea nr. 51/1995, republicată, precum şi prin art. 277 şi următoarele din Statutul profesiei de avocat. Astfel, aşa cum este stipulat în art. 88 alin. (5) din Legea nr. 51/1995, republicată, „procedura judecării abaterilor disciplinare este stabilită în statutul profesiei şi se completează cu prevederile Codului de procedură civilă

28. Curtea constată totodată că, potrivit reglementărilor legale în materie, nerespectarea de către avocat a obligaţiei substituirii sale în termen de 15 zile de la data comunicării măsurii suspendării constituie o abatere disciplinară gravă. Fiindu-i suspendată calitatea de avocat şi implicit dreptul de a profesa, avocatul nu mai poate îndeplini activităţi profesionale şi trebuie, deci, să îşi asigure substituirea în cauzele pentru care a fost angajat, scopul acesteia reprezentându-l protejarea clientului beneficiar al serviciilor de asistenţă juridică contractate, care nu trebuie lipsit de apărare din cauze care nu îi sunt imputabile. Termenul de 15 zile prevăzut în acest scop este unul rezonabil, îngăduind timpul necesar asigurării unei substituiri corespunzătoare, dar şi suficient de strict încât să nu pericliteze, prin trecerea unui interval de timp prea îndelungat, interesele clientului. De asemenea, avocatul are obligaţia să depună toate diligenţele necesare pentru îndeplinirea serviciului profesional ce i-a fost încredinţat, iar în cazul în care avocatul este împiedicat să îndeplinească serviciul profesional, îşi va asigura substituirea, inclusiv printr-un avocat care îşi desfăşoară activitatea într-o altă formă de exercitare a profesiei, dacă în prealabil obţine acordul clientului în acest scop. Ca atare, instituţia substituirii are drept scop tocmai protejarea intereselor clientului şi a dreptului acestuia la apărare, această împrejurare fiind determinată de imposibilitatea exercitării serviciului profesional de către avocatul aflat în cazurile prevăzute de lege privind încetarea sau suspendarea calităţii de avocat, astfel încât nu poate fi reţinută critica autorilor excepţiei potrivit căreia prin măsura suspendării se periclitează secretul profesional şi este împiedicat avocatul să îşi desăvârşească rolul esenţial, şi anume acela de apărător ai drepturilor şi intereselor justiţiabililor.

29. În contextul celor mai sus menţionate, Curtea reţine că avocatura este un serviciu public, al cărui specific impune necesitatea prevederii, prin lege, a unor condiţii de exercitare a acestei profesii. Instituirea, prin legea care reglementează exercitarea profesiei de avocat, a unor obligaţii pentru cei în cauză, precum şi a unor măsuri sancţionatoare faţă de cei ce încalcă regulile prevăzute nu încalcă sub niciun aspect dispoziţiile constituţionale invocate.

30. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 221/2000, referitor la nivelul contribuţiei minime obligatorii datorate de avocaţii înscrişi în tablourile barourilor cu drept de exercitare a profesiei, autorii excepţiei de neconstituţionalitate consideră că sintagma„potrivit nevoilor curente şi de perspectivă ale Casei de Asigurări a Avocaţilor (CAA)”, inserată în cuprinsul acestui text legal, încalcă „principiul proporţionalităţii şi previzibilităţii conduitei de conformare a avocatului la obligaţii hazardate şi imprevizibile lăsate la îndemâna unor terţi Totodată, autorii excepţiei apreciază că prin textul criticat este afectat şi „dreptul de asociere/alegere a unui sistem de pensii private sau publice şi contribuţia pe bază de contract de asigurare de pensie în acest sistem privat de pensii CAA.”

31. În contextul criticilor formulate, Curtea reţine că acestea sunt neîntemeiate întrucât, potrivit art. 92 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, republicată, avocatul înscris în barou cu drept de exercitare a profesiei este obligat să contribuie la constituirea fondului Casei de Asigurări a Avocaţilor. Contribuţia nu poate fi mai mică decât suma stabilită de Consiliul U.N.B.R., astfel încât să acopere nevoile curente de plată ale Casei de Asigurări a Avocaţilor. Totodată, acest text de lege prevede faptul că avocaţii pot face parte şi din alte forme de asigurări sociale.

Curtea reţine că, într-adevăr, Legea nr. 51/1995, republicată, nu stabileşte cuantumul taxelor şi al contribuţiilor datorate pentru formarea bugetului baroului, al Casei de Asigurări a Avocaţilor şi al Uniunii Avocaţilor din România, dârei este stabilit în mod legal de organele lor de conducere, respectiv de către Consiliul Uniunii Avocaţilor din România, în temeiul art. 1 din actul normativ mai sus menţionat, care prevede că profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonome. De asemenea, potrivit art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 221/2000, Casa de Asigurări a Avocaţilor are patrimoniu unic şi buget propriu, aprobat cu procedura prevăzută de lege, iar structura veniturilor sistemului, modul de constituire a acestora, structura cheltuielilor şi destinaţia lor se stabilesc pe baza Statutului Casei de Asigurări a Avocaţilor.

32. În acest sens, prin Decizia nr. 311 din 8 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 810 din 2 septembrie 2004, Curtea a reţinut că „în legătură cu dreptul la pensie şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocatului, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 221/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 452/2001, dispune că acesta se exercită printr-un sistem unic, propriu şi autonom care este organizat şi funcţionează pe baza principiilor autonomiei, solidarităţii, obligativităţii, contributivităţii, descentralizării şi al repartiţiei, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 51/1995, republicată, şi de Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, Acest sistem este gestionat de Casa de Asigurări a Avocaţilor din România, ca instituţie autonomă de interes public cu personalitate juridică, cu statut de organizare şi funcţionare aprobat de Consiliul Uniunii Avocaţilor din România. Tot Consiliul Uniunii Avocaţilor din România stabileşte, aşa cum prevede art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 221/2000, nivelul contribuţiei minime obligatorii datorate de avocaţii înscrişi în tablourile barourilor cu drept de exercitare a profesiei potrivit nevoilor curente şi de perspectivă ale Casei de Asigurări a Avocaţilor. Aşadar, rezultă cu claritate că nivelul contribuţiei este stabilit ele organul abilitat pentru aceasta, în condiţiile legii, iar nu în mod arbitrar

33. În ceea ce priveşte critica referitoare la prevederile art. 49 lit. c), art. 51 alin. (4), art. 53, art. 54, art. 85 alin. (2) teza a doua, art. 235 alin. (4) şi (5) şi art. 323 din Statutul din 3 decembrie 2011 al profesiei de avocat, Curtea constată că Statutul profesiei de avocat este un act administrativ, cu caracter normativ, adoptat în baza Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată. Art. 146 din Constituţie, enumerând atribuţiile Curţii Constituţionale, prevede la lit. d) că aceasta „hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; dispoziţie preluată şi de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată. Or, Statutul profesiei de avocat nu se încadrează în aceste categorii de acte normative. În aceste condiţii, instanţa de judecată, potrivit alin. (6) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, trebuia să respingă excepţia printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională. Întrucât aceasta nu a aplicat dispoziţiile legale menţionate, Curtea urmează să respingă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 49 lit. c), art. 51 alin. (4), art. 53, art. 54, art. 85 alin. (2) teza a doua, art. 235 alin. (4) şi (5) şi art. 323 din Statutul profesiei de avocat ca fiind inadmisibilă.

34. De asemenea, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 26 alin. (1) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor (CAA), Curtea reţine că, în temeiul art. 12 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 221/2000, „Casa de Asigurări a Avocaţilor are statut de organizare şi funcţionare aprobat de Consiliul Uniunii Avocaţilor din România”. Rezultă deci că Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor nu este un act normativ de nivelul legii sau al ordonanţei Guvernului şi, prin urmare, pentru aceleaşi considerente menţionate în paragraful de mai sus, nici acesta nu poate constitui obiect al controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională. Aşa fiind, şi excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 26 alin. (1) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

35. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ion-Gabriel Angheluş, Andrei Ion şi Mihai Romulus Alecu în Dosarul nr. 928/120/2015* al Tribunalului Dâmboviţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile art. 28 lit. c), art. 56 alin. (2) lit. m), art. 62 alin. (3), art. 66 lit. p) şi art. 92 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, precum şi prevederile art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 221/2000 privind pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate

2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 49 lit. c), art. 51 alin. (4), art. 53, art. 54, art. 85 alin. (2) teza a doua, art. 235 alin. (4) şi (5) şi art. 323 din Statutul profesiei de avocat, precum şi a prevederilor art. 26 alin. (1) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, excepţie ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe.

Definitivă şi generat obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Dâmboviţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 28 iunie 2016.

 

PREŞEDINTE

prof. univ. dr. MONA-MARIA PIVNICERU

Magistrat-asistent,

Ingrid Alina Tudora

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL TRANSPORTURILOR

 

ORDIN

pentru modificarea şi completarea Reglementărilor privind autorizarea operatorilor economici care desfăşoară activităţi de reparaţii, de întreţinere, de reglare, de modificări constructive, de reconstrucţie a vehiculelor rutiere, precum şi de dezmembrare a vehiculelor scoase din uz - RNTR 9, aprobate prin Ordinul ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr. 2.131/2005

 

În temeiul prevederilor art. 7 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 82/2000 privind autorizarea operatorilor economici care desfăşoară activităţi de reparaţii, de reglare, de modificări constructive, de reconstrucţie a vehiculelor rutiere, precum şi de dezmembrare a vehiculelor scoase din uz, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 222/2003, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 5 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 21/2015 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Transporturilor, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul transporturilor emite următorul ordin:

Art. I. - Reglementările privind autorizarea operatorilor economici care desfăşoară activităţi de reparaţii, de întreţinere, de reglare, de modificări constructive, de reconstrucţie a vehiculelor rutiere, precum şi de dezmembrare a vehiculelor scoase din uz - RNTR 9, aprobate prin Ordinul ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr. 2.131/2005, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.160 şi 1.160 bis din 21 decembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La capitolul II punctul 9, litera f) se abrogă.

2. La capitolul II, după punctul 9 se introduce un nou punct, punctul 91, cu următorul cuprins:

„91. Pentru activităţile prevăzute în anexa 1, pct. A1, A2 şi A3, la auditare se va verifica, de asemenea, posibilitatea de efectuarea inspecţiilor finale, conform metodologiei din RNTR 1, cu utilizarea echipamentelor de inspecţie prevăzute în tabelul 2 din anexa 4, fără a deplasa vehiculul, prin orice mijloace, pe drumurile publice. Pentru evidenţa inspecţiilor finale se va utiliza registrul de evidenţă al cărui model este prevăzut în anexa 5. La auditurile de supraveghere se va verifica existenţa dovezii de efectuare a inspecţiilor finale, ataşată comenzii de execuţie a activităţii.

3. La capitolul V, punctul 3 şi litera b) a punctului 5 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

„3. să deţină documentaţiile tehnice de dezmembrare a vehiculelor şi să efectueze operaţiile necesare pentru depoluarea vehiculelor scoase din uz prevăzute în Legea nr. 212/2015 privind modalitatea de gestionare a vehiculelor şi a vehiculelor scoase din uz;

...................................................................................................................................

b) să deţină suprafeţe impermeabile în zona în care se efectuează dezmembrarea şi depoluarea vehiculului, conform prevederilor din Legea nr. 212/2015 privind modalitatea de gestionare a vehiculelor şi a vehiculelor scoase din uz,”.

4. La anexa 3, punctele 3,9 şi 10 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

„3. Resurse

3.1. Planurile la scară ale spaţiilor de lucru disponibile, cu indicarea surselor de energie electrică, aer comprimat etc. (de ataşat ca anexa B la Chestionarul de autoevaluare):

3.2. Lista liniilor tehnologice (după caz, desenele schemelor flux), a echipamentelor generale, sculelor, dispozitivelor şi verificatoarelor, precum şi a mijloacelor de diagnosticare, de inspecţie/verificare/măsurare pe fluxul tehnologic şi de verificare a calităţii (de ataşat ca anexa C la Chestionarul de autoevaluare):

9. Verificări şi inspecţii finale

9.1. Sunt stabilite şi documentate metode de verificare a calităţii operaţiilor executate?

(DA, NU, NEAPLICABIL). Dacă DA, indicaţi documentul (documentele):

...................................................................................................................................

...................................................................................................................................

9.2. La încheierea lucrărilor executate se efectuează verificările şi inspecţiile finale în conformitate cu prevederile producătorului vehiculului şi/sau ale producătorului de componente, ansambluri, sisteme, echipamente ale vehiculelor si/sau, după caz, în conformitate cu metodologia din RNTR ?

(DA, NU, NEAPLICABIL)

9.3. Sunt menţinute înregistrări ale rezultatelor verificărilor şi inspecţiilor finale?

(DA, NU, NEAPLICABIL)

9.4. Aceste înregistrări identifică personalul implicat?

(DA, NU, NEAPLICABIL)

10. Controlul echipamentelor de verificare şi/sau inspecţie finală

10.1. Există echipamente de verificare în dotarea atelierului?

(DA, NU, NEAPLICABIL). Dacă DA, anexaţi lista acestor echipamente

...................................................................................................................................

...................................................................................................................................

10.2. Există echipamente de inspecţie finală în dotarea atelierului?

(DA, NU, NEAPLICABIL),

Dacă DA, anexaţi lista acestor echipamente

...................................................................................................................................

...................................................................................................................................

Dacă NU, indicaţi atelierul autorizat pentru efectuarea de activităţi de reparaţii, de întreţinere sau de reglare ori staţia de inspecţie tehnică periodică autorizată unde vor fi efectuate inspecţiile finale, fără a deplasa vehiculul, prin orice mijloace, pe drumurile publice.

...................................................................................................................................

...................................................................................................................................

10.3. Echipamentele sunt etalonate/verificate metrologic?

(DA, NU, NEAPLICABIL).

10.4. Sunt menţinute înregistrări referitoare la etalonarea/verificarea metrologică?

(DA, NU, NEAPLICABIL).

10.5. Există instrucţiuni de utilizare a echipamentelor?

(DA, NU, NEAPLICABIL).

10.6. Sunt asigurate condiţiile de utilizare prevăzute de fabricantul echipamentelor?

(DA, NU, NEAPLICABIL).”

5. La anexa 4, punctul 3 se modifică şi va avea următorul cuprins:

3. DOCUMENTE DE REFERINŢĂ ŞI CONEXE

3.1. SR EN ISO 9000, Sisteme de management al calităţii. Principii fundamentale şi vocabular;

3.2. Ordonanţa Guvernului nr. 82/2000 privind autorizarea operatorilor economici care desfăşoară activităţi de reparaţii, de reglare, de modificări constructive, de reconstrucţie a vehiculelor rutiere, precum şi de dezmembrare a vehiculelor scoase din uz, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 222/2003, cu modificările şi completările ulterioare;

3.3. Legea nr. 212/2015 privind modalitatea de gestionare a vehiculelor şi a vehiculelor scoase din uz;

3.4. RNTR 1 .”

6. La anexa 4 punctul 5, subpunctele 5.8 şi 5.9 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

„5.8. Inspecţia calităţii

5.8.1. Operatorul economic trebuie să verifice permanent dacă sunt satisfăcute condiţiile specificate pentru vehiculul la care efectuează activităţi prin care se pot influenţa parametrii constructivi, funcţionali şi de calitate ai vehiculelor rutiere. În acest scop este necesar:

- să verifice că materialele, piesele şi echipamentele care intră în componenţa vehiculului sunt conforme cu condiţiile specificate;

- să stabilească şi să aplice proceduri sau metode adecvate pentru efectuarea verificărilor pe tot parcursul desfăşurării lucrărilor;

- să efectueze verificări şi inspecţii finale, în conformitate cu prevederile producătorului vehiculului şi/sau ale producătorului de componente, ansambluri, sisteme, echipamente ale vehiculelor şi/sau, după caz, în conformitate cu metodologia din RNTR 1;

- să asigure personal instruit, condiţii de mediu şi echipamente adecvate pentru verificările şi inspecţiile finale ale lucrărilor efectuate.

5.8.2. Operatorul economic trebuie să menţină înregistrări care fac dovada că produsul la care s-au efectuat activităţile de reparaţii, întreţinere, reglare, montare a fost admis la verificările şi inspecţiile finale efectuate în conformitate cu prevederile producătorului vehiculului şi/sau ale producătorului de componente, ansambluri, sisteme, echipamente ale vehiculelor şi/sau, după caz, în conformitate cu metodologia din RNTR 1.

5.9. Controlul echipamentelor utilizate pentru verificări şi inspecţii finale

5.9.1. Toate echipamentele utilizate pentru verificări şi inspecţii finale trebuie verificate şi etalonate la intervale prestabilite sau înainte de utilizare în raport cu echipamente care au trasabilitate la etaloane recunoscute. Echipamentele de măsurare care nu se regăsesc în Lista oficială aprobată de către Biroul Român de Metrologie Legală vor fi verificate/etalonate la un interval de maximum 24 de luni.

5.9.2. Operatorul economic trebuie să asigure condiţiile de mediu necesare utilizării echipamentelor în conformitate cu specificaţiile fabricantului acestora.

5.9.3. Operatorul economic trebuie să menţină înregistrările referitoare la etalonarea şi verificarea echipamentelor.”

7. La anexa 4, tabelul 1 se modifică şi va avea următorul cuprins:

Tabelul 1

Dotarea minimală necesară pentru desfăşurarea diferitelor activităţi pentru care se solicită autorizarea

 

Sisteme şi activităţi

Dotare

A1.1.

A1.2.

A1.3.

A1.4.

A1.5.

A1.6.

A1.7.

A1.7.

A1.7.

A2.

A3.

B1.

B2.

B3.

B5.

0

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

13

14

15

1.

Canal de vizitare şi/sau elevatoare Mijloace de ridicat şi transportat 1)

X

X

X

X

X

 

X

X

X

X

 

X7)

 

X8)

X

2.

Maşină de echilibrat roţi

 

 

X

 

 

 

 

 

 

 

 

X9)

 

 

 

3.

Maşină de dejantat anvelope

 

 

X

 

 

 

 

 

 

 

 

X9)

 

 

 

4.

Echipament de recondiţionat jante

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

X10)

 

 

5.

Presă pentru vulcanizare 23)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

X9)

 

 

 

6.

Şubler cu tijă pentru măsurarea adâncimii profilului anvelopelor

 

 

X

 

X

 

 

 

 

 

 

X9)

 

 

 

7.

Testere diagnoză spedfice3, 4)

X

X

X

 

X

X

 

X

 

 

X14)

X

 

 

 

8.

Multimetru

 

 

 

 

 

X

 

 

 

 

 

X11)

 

X12)

 

9.

Compresor de aer

X

X

X

X

X

 

X

X

X

X

X15)

X

X

X

X

10.

Redresor pentru pornire şi pentru încărcarea bateriilor

X

 

 

 

 

X

 

X

 

 

 

 

 

 

 

11.

Manometru pentru controlul presiunii din pneuri

 

 

X

X

X

 

 

 

 

 

X15)

X9)

 

 

 

12.

Densimetru

X

 

 

 

 

X

 

 

 

 

 

 

 

 

 

13.

Compresmetru

X

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

14.

Cheie (chei) dinamometrică(e)

X

X

X

X

X

X

X

X

 

X

 

X

 

X

 

15.

Echipament pentru verificarea şi reglarea geometriei sistemului de direcţie 5)

 

 

 

X5)

 

 

X5)

X5)

 

 

X15)

 

 

 

 

16.

Trusă de scule auto

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

17.

Stand pentru redresarea caroseriei

 

 

 

 

 

 

X

 

 

 

 

 

 

 

 

18.

Aparat de sudură în mediu protector şi/sau aparat de sudură în puncte

 

 

 

 

 

 

X

 

 

 

 

 

 

 

 

19.

Aparat de tăiat (autogen şi electromecanic)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

X

20.

Recuperator fluide

X

X

 

 

 

 

 

X

 

X

 

X1)

 

 

X

21.

Echipamente verificare/diagnosticare componente

X

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

X

 

X

 

22.

SDV-uri specifice pentru sisteme şi/sau componente

X

X

X

X

X

X

X

X

 

X

X

X

X

X

X

23.

Instalaţie pentru evacuarea forţată a gazelor arse

X

 

 

 

X

 

 

X

 

 

 

 

 

 

 

24.

Instalaţie aspiraţie praf şi evacuare forţată a noxelor

 

 

 

 

 

 

 

 

X

 

 

 

 

 

 

25.

Balanţă

 

 

 

 

 

 

 

 

X

 

 

 

 

 

 

26.

Trusă pistoale protecţie anticorozivă

 

 

 

 

 

 

 

 

X

 

 

 

 

 

 

27.

Trusă de electrician auto

 

 

 

 

 

X

 

X

 

Xl3)

 

X11)

 

X13)

X

28.

Maşini şi utilaje specifice

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

X

 

 

29.

Trusă de scule tinichigerie

 

 

 

 

 

 

X

X

 

 

 

 

 

X8)

 

30.

Cuptor uscare 6)

 

 

 

 

 

 

 

 

X

 

 

 

 

 

 

 

LEGENDĂ

 

A1.1. Motor, sisteme auxiliare şi componente

A1.2. Sistemul de  transmisie şi componente

A1.3. Sistemul de rulare şi componente

A1.4. Sistemul de direcţie şi componente

A1.5. Sistemul de frânare şi componente

A1.6. Sistemul electric şi componente

A1.7. Caroserie (înlocuiri de şasiuri şi/sau de caroserii)

A2. Întreţinerea vehiculelor rutiere

A3. Reglări funcţionale ale vehiculelor rutiere

B1. Reparaţii ale componentelor şi ale sistemelor vehiculelor rutiere

B2. Recondiţionări ale componentelor şi ale sistemelor vehiculelor rutiere

B3. Montări, verificări şi/sau etalonări ale componentelor şi ale sistemelor

B5. Dezmembrarea vehiculelor rutiere scoase din uz şi a subansamblurilor


1) În funcţie de activitatea efectuata.

2) Pentru autorizarea activităţii de reparare a anvelopelor şi a camerelor de aer la cald.

3) Numai pentru motoare cu injecţie şi gestiune electronică.

4) Numai pentru sistemele electronice şi componentele acestora.

5) Operatorii economici care nu au în dotare echipament de verificare a geometriei sistemului de direcţie vor prezenta înregistrări (registru de evidenţă a inspecţiilor finale, anexa 5 la reglementări, listing editat de echipament) ale inspecţiilor finale efectuate la un atelier autorizat RAR pentru activitatea de reglare sau verificare a sistemului de direcţie.

6) Pentru autorizarea activităţii de acoperire anticorozivă a componentelor şi retuşuri se pot utiliza şi sisteme de uscare locală.

7) Se aplică numai cerinţa privind mijloacele de ridicat şi transportat.

8) Numai pentru componentele prevăzute la pct. 1 din anexa 8 la reglementări.

9) Numai pentru activităţi de reparare a jantelor, anvelopelor şi/sau a camerelor de aer.

10) Numai pentru activităţi de recondiţionare a jantelor.

11) Numai pentru activităţi de reparare a componentelor ce fac parte din sistemul electric.

12) Cu excepţia componentelor prevăzute la pct. 1 din anexa 8 la reglementări.

13) Numai pentru activităţi de întreţinere sau montare a componentelor ce fac parte din sistemul electric.

14) Numai pentru activităţi de diagnosticare, reglare şi verificare sisteme de gestiune electronică.

15) Numai pentru activităţi de reglare sau verificare a sistemului de direcţie.”

 

8. La anexa 4, după tabelul 1 se introduce un nou tabel, tabelul 2, cu următorul cuprins:

 

„Tabelul 2

Echipamente de inspecţie necesare efectuării inspecţiilor finale

 

\Sisteme şi activităţi

Dotare

A1.1 Motor, sisteme auxiliare şi componente

A1.5 Sistemul de frânare şi componente

A 1.6. Sistemul electric şi componente

A1.7. Caroserie (structura de rezistenţă/redresarea caroseriei)

A1.7. Caroserie (înlocuiri de şasiuri şi/sau de caroserii)

A.2. Întreţinerea vehiculelor rutiere

0

1

2

3

4

5

6

1.

Aparat de control al farurilor prevăzut cu nivelă

 

 

X

X

X

X1)

2.

Analizor de gaze de evacuare

X

 

 

 

 

 

3.

Opacimetru

X

 

 

 

 

 

4.

Stand cu role pentru verificarea eficacităţii sistemului de

 

 

 

 

 

 

 

frânare

 

X

 

 

 

X2)


1) Numai pentru activităţi de întreţinere care se referă la demontare/montare faruri.

2) Numai pentru activităţi de întreţinere care se referă la sistemul de frânare.

 

NOTĂ:

Inspecţia finală în urma reparaţiei se va efectua conform metodologiei din RNTR 1, fără a deplasa vehiculul, prin orice mijloace, pe drumurile publice.”

Art. II. - Regia Autonomă „Registrul Auto Român” va duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

Art. III. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea f.

 

p. Ministrul transporturilor,

Liviu Ionuţ Moşteanu,

secretar de stat

 

Bucureşti, 14 iulie 2016.

Nr. 572.

MINISTERUL MEDIULUI, APELOR ŞI PĂDURILOR

 

ORDIN

privind aprobarea Planului de management şi a Regulamentului sitului Natura 2000 ROSCI0106 Lunca Mijlocie a Argeşului

 

Având în vedere Referatul de aprobare nr. 110.256 din 18 mai 2016 al Direcţiei biodiversitate,

ţinând cont de Decizia SEA nr. 11.365/5.543 din 28 decembrie 2016, emisă de Agenţia pentru Protecţia Mediului Dâmboviţa, Avizul Ministerului Culturii nr. 2.422 din 11 mai 2016, Adresa Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 88.325/108.466/319.873 din 1 martie 2016, Adresa Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice nr. 24.539 din 7 martie 2016 şi Adresa Direcţiei generale păduri nr. 162.172/D.I. din 24 februarie 2016,

în temeiul prevederilor art. 21 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 49/2011, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 13 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 38/2015 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul mediului, apelor şi pădurilor emite prezentul ordin.

Art. 1. - Se aprobă Planul de management al sitului Natura 2000 ROSCI0106 Lunca Mijlocie a Argeşului, prevăzut în anexa nr. 1.

Art. 2. - Se aprobă Regulamentul sitului Natura 2000 ROSCI0106 Lunca Mijlocie a Argeşului, prevăzut în anexa nr. 2.

Art. 3. - Anexele nr. 1 şi 2*) fac parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 4. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

p. Ministrul mediului, apelor şi pădurilor,

Viorel Traian Lascu,

secretar de stat

 

Bucureşti, 8 iunie 2016.

Nr. 1.069.


*) Anexele nr. 1 şi 2 se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 573 bis, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, Bucureşti, şos. Panduri nr. 1.


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.