MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 418/2016

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 184 (XXVIII) - Nr. 418         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 2 iunie 2016

 

SUMAR

 

LEGI ŞI DECRETE

 

116. - Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2015 pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală

 

566. - Decret pentru promulgarea Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2015 pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală

 

117. - Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2015 pentru prorogarea unor termene prevăzute de Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă

 

567. - Decret pentru promulgarea Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2015 pentru prorogarea unor termene prevăzute de Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă

 

570. - Decret privind conferirea Ordinului Naţional Steaua României

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 238 din 19 aprilie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 84 şi art. 85 alin. (2) lit. g) din Codul penal

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

372. - Ordin al ministrului transporturilor pentru aprobarea Reglementării aeronautice civile române RACR-CNS „Operarea sistemelor de comunicaţii, navigaţie, supraveghere”, vol. II „Proceduri de comunicaţii”, ediţia 2/2016

 

818. - Ordin al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale privind completarea art. 18 din Normele privind gestionarea sistemului autorizaţiilor de plantare a viţei-de-vie pentru struguri de vin, aprobate prin Ordinul ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 364/2016

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 4 din 4 aprilie 2016 (Completul competent să judece recursul în interesul legii)

 

LEGI SI DECRETE

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

LEGE

privind aprobarea Ordonanţei de urgenţa a Guvernului nr. 24/2015 pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală

 

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

 

Art. I. - Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24 din 30 iunie 2015 pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 30 iunie 2015, cu următoarea modificare:

- La articolul I punctul 3, alineatul (10) al articolului 222 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„(10) Durata privării de libertate dispusă prin măsura arestului la domiciliu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale.”

Art. II. - Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificarea adusa prin prezenta lege, se va republica în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (1) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

PREŞEDINTELE SENATULUI

FLORIN IORDACHE

CĂLIN-CONSTANTIN- ANTON POPESCU-TĂRICEANU

 

Bucureşti, 31 mai 2016.

Nr. 116.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

pentru promulgarea Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2015 pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală

 

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (1) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se promulgă Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2015 pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 31 mai 2016.

Nr. 566.

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

LEGE

privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2015 pentru prorogarea unor termene prevăzute de Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă

 

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

 

Articol unic. - Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62 din 23 decembrie 2015 pentru prorogarea unor termene prevăzute de Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 964 din 24 decembrie 2015.

 

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

PREŞEDINTELE SENATULUI

FLORIN IORDACHE

CĂLIN-CONSTANTIN- ANTON POPESCU-TĂRICEANU

 

Bucureşti, 31 mai 2016,

Nr. 117.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

 

DECRET

pentru promulgarea Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2015 pentru prorogarea unor termene prevăzute de Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă

 

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (1) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se promulgă Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2015 pentru prorogarea unor termene prevăzute de Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 31 mai 2016.

Nr. 567.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind conferirea Ordinului Naţional Steaua României

 

În temeiul prevederilor art. 94 lit. a) şi ale art. 100 din Constituţia României, republicată, ale art. 4 alin. (1), ale art. 6 lit. A din Legea nr. 29/2000 privind sistemul naţional de decoraţii al României, republicată, precum şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 11/1998 pentru reinstituirea Ordinului Naţional Steaua României, republicată, cu modificările ulterioare,

având în vedere propunerea ministrului afacerilor externe,

cu prilejul aniversării a 25 de ani de la restabilirea relaţiilor diplomatice dintre Ordinul Suveran de Malta şi România, în semn de înaltă apreciere pentru contribuţia deosebită avută la dezvoltarea legăturilor cu ţara noastră şi susţinerea activităţii Serviciului de Ajutor Maltez în România,

 

Preşedintele României decretează:

 

Art. 1. - Se conferă Ordinul Naţional Steaua României în grad de Mare Cruce Excelenţei Sale Bailiff Fra Ludwig Hoffmann von Rumerstein, Mare Comandor al Ordinului Suveran de Malta.

Art. 2. - Se conferă Ordinul Naţional Steaua României în grad de Mare Ofiţer Excelenţei Sale Bailiff Dominique Prinţ de La Rochefoucauld-Montbel, Mare Ospitalier al Ordinului Suveran de Malta.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

În temeiul art. 100 alin. (2) din Constituţia României,

republicată, contrasemnăm acest decret.

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

 

Bucureşti. 1 iunie 2016.

Nr. 570.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 238

din 19 aprilie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 84 şi art. 85 alin. (2) lit. g) din Codul penal

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona*Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 84 şi art. 85 alin. (2) lit. g) din Codul penal, excepţie ridicată de Dimitrie Crăciun îh Dosarul nr. 694/59/2015

al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1425Df2015.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, deoarece dreptul de a conduce autovehicule nu este un drept fundamental care să justifice analiza compatibilităţii sale cu exigenţele art. 53 din Legea fundamentală.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 23 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 694/59/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 84 şi art. 85 alin. (2) lit. g) din Codul penal, excepţie ridicată de Dimitrie Crăciun într-o cauză având ca obiect soluţionarea unui apel formulat împotriva sentinţei penale prin care a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează că exerciţiul dreptului de a conduce autovehicule poate fi restrâns pe durata termenului de supraveghere de 2 ani, care curge de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, dacă anterior, pe durata efectuării urmăririi penale şi a administrării procedurii judiciare, exerciţiul dreptului de a conduce autovehicule a fost deja restrâns, iar această perioadă de timp nu se deduce din durata termenului de supraveghere.

6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece ingerinţa generată de măsura dispusă faţă de inculpat, constând în obligaţia ca pe durata termenului de supraveghere să nu conducă nicio categorie de autovehicule, nu vizează un drept fundamental.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece dreptul unei persoane de a conduce autovehicule nu reprezintă un drept fundamental şi rămâne la latitudinea legiuitorului modul în care înţelege să interzică exercitarea acestui drept. De altfel, restrângerea apare ca fiind rezonabilă şi necesară într-o societate democratică pentru apărarea ordinii şi desfăşurarea instrucţiei penale.

9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile criticate sunt constituţionale, deoarece dispoziţiile art. 53 din Constituţie se aplică doar în cadrul restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale şi nu restrângerii exerciţiului oricărui drept subiectiv, chiar dacă izvorăşte dintr-un act normativ.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale

criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3,10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 84 cu denumirea marginală Termenul de supraveghere şi art. 85 alin. (2) lit. g) cu denumirea marginală Măsurile de supraveghere şi obligaţiile, ambele din Codul penal, care au următorul conţinut:

- Art. 84 din Codul penal: „(1) Termenul de supraveghere este de 2 ani şi se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei.

(2) Pe durata termenului de supraveghere, persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei trebuie să respecte măsurile de supraveghere şi să execute obligaţiile ce îi revin, în condiţiile stabilite de instanţă.”;

- Art. 85 alin. (2) lit. g) din Codul penal: „(2) Instanţa poate impune persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să execute una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: [...]

g) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;”.

13. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 53 referitor la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorul excepţiei critică dispoziţiile legale ale art. 84 şi art. 85 alin. (2) lit. g) din Codul penal, deoarece, în dezacord cu prevederile art. 53 din Constituţie, restrâng dreptul de a conduce autovehicule.

15. Aşa fiind, din analiza exigenţelor art. 53 din Legea fundamentală, rezultă că una dintre condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a fi valabilă restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi constă în domeniul de aplicare, respectiv acesta să vizeze doar drepturi fundamentale şi nu orice drepturi subiective de natură legală sau convenţională. Or, câtă vreme dreptul de a conduce autovehicule nu este un drept fundamental, atunci prevederile art. 53 din Constituţie nu sunt aplicabile cauzei (a se vedea în acest sens Decizia nr. 894 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 4 martie 2016, paragraful 29). În concluzie, excepţia de neconstituţionalitate astfel formulată este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă ca atare.

16. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dimitrie Crăciun în Dosarul nr. 694/59/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 84 şi art. 85 alin. (2) lit. g) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi generai obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 19 aprilie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL TRANSPORTURILOR

 

ORDIN

pentru aprobarea Reglementării aeronautice civile române RACR-CNS „Operarea sistemelor de comunicaţii, navigaţie, supraveghere”, voi. II „Proceduri de comunicaţii”, ediţia 2/2016

 

Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce revin Ministerului Transporturilor ca autoritate de stat în domeniul transporturilor,

în temeiul prevederilor art. 4 lit. b) şi f) din Ordonanţa Guvernului nr. 29/1997 privind Codul aerian civil, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 405/1993 privind înfiinţarea Autorităţii Aeronautice Civile Române, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 4 alin. (1) pct. 12 şi art. 5 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 21/2015 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Transporturilor, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul transporturilor emite următorul ordin:

Art. 1. - Se aprobă Reglementarea aeronautică civilă română RACR-CNS „Operarea sistemelor de comunicaţii, navigaţie, supraveghere”, voi. II, „Proceduri de comunicaţii”, ediţia 2/2016, prevăzută în anexa*) care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 2. - Autoritatea Aeronautică Civilă Română, Regia Autonomă „Administraţia Română a Serviciilor de Trafic Aerian - ROMATSA”, ca agent aeronautic certificat pentru furnizarea de servicii de navigaţie aeriană, precum şi oricare alţi agenţi aeronautici certificaţi/autorizaţi să furnizeze servicii de navigaţie aeriană pentru traficul aerian general vor duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

Art. 3. - (1) Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

(2) La data intrării în vigoare a prezentului ordin, Ordinul ministrului transporturilor şi infrastructurii nr. 750/2011 pentru aprobarea Reglementării aeronautice civile române RACR-CNS „Operarea sistemelor de comunicaţii, navigaţie, supraveghere” - volumul II „Proceduri de comunicaţii”, ediţia 1/2011, publicat în Monitorul Oficiat al României, Partea I, nr. 727 şi 727 bis din 14 octombrie 2011, se abrogă.

 

p. Ministrul transporturilor,

Alexandru Răzvan Cuc,

secretar de stat

 

Bucureşti, 9 mai 2016.

Nr. 372.


*) Anexa se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 bis, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, Bucureşti, şos. Panduri nr. 1.

MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DEZVOLTĂRII RURALE

 

ORDIN

privind completarea art. 18 din Normele privind gestionarea sistemului autorizaţiilor de plantare a viţei-de-vie pentru struguri de vin, aprobate prin Ordinul ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 364/2016

 

Văzând Referatul de aprobare al Oficiului Naţional al Viei şi Produselor Vitivinicole nr. 1.177 din 30 mai 2016,

în temeiul prevederilor:

- părţii a II-a, titlul I, cap. III ale Regulamentului (UE) nr. 1.308/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 decembrie 2013 de instituire a unei organizări comune a pieţelor produselor agricole şi de abrogare a Regulamentelor (CEE) nr. 922/72, (CEE)nr. 234/79, (CE) nr. 1.037/2001 şi (CE) nr. 1.234/2007 ale Consiliului;

- Regulamentului delegat (UE) nr. 560/2015 al Comisiei din 15 decembrie 2014 de completare a Regulamentului (UE) nr. 1.308/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului în ceea ce priveşte sistemul de autorizaţii pentru plantările de viţă-de-vie;

- Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 561/2015 al Comisiei din 7 aprilie 2015 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (UE) nr. 1308/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului în ceea ce priveşte sistemul de autorizaţii pentru plantări de viţă-de-vie;

- art. 70 din Legea viei şi vinului în sistemul organizării comune a pieţei vitivinicole nr. 164/2015;

- art. 10 alin. (5) şi (6) din Hotărârea Guvernului nr. 1.185/2014 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale emite prezentul ordin.

Art. I. - Articolul 18 din Normele privind gestionarea sistemului autorizaţiilor de plantare a viţei-de-vie pentru struguri de vin, aprobate prin Ordinul ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 364/2016, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 231 din 29 martie 2016, se completează după cum urmează:

- După alineatul (1) se introduce un nou alineat, alineatul (11), cu următorul cuprins:

„(11) Pentru anul 2016, cererile de autorizaţii pentru plantări noi se depun în perioada 6 iunie-30 iunie şi trebuie să fie însoţite de documentele prevăzute la alin. (1).”

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale,

Achim Irimescu

 

Bucureşti, 1 iunie 2016.

Nr. 818.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

DECIZIA Nr.4

din 4 aprili6 2016

 

Dosar nr. 2/2016

 

Livia Doina Stanciu - preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile

Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Silvia Cerbu - judecător la Secţia penală

Angela Dragne - judecător la Secţia penală

Simona Daniela Encean - judecător la Secţia penală

Rodica Cosma - judecător la Secţia penală

Rotaru-Radu Cristina - judecător la Secţia penală

Ştefan Pistol - judecător la Secţia penală

Ana Maria Dascălu - judecător la Secţia penală

Simona Cristina Neniţă - judecător la Secţia penală

Leontina Şerban - judecător la Secţia penală

Geanina Cristina Arghir - judecător la Secţia penală

Anca Mădălina Alexandrescu - judecător la Secţia penală

Livia Luminiţa Zglimbea - judecător la Secţia penală

Ilie Iulian Dragomir - judecător la Secţia penală

Ioana Bogdan - judecător la Secţia penală

Carmen Elena Popoiag - judecător la Secţia I civilă

Alina Iulia Ţuca - judecător la Secţia I civilă

Cosmin Horia Mihăianu - judecător la Secţia a II-a civilă

Constantin Brânzan - judecător la Secţia a II-a civilă

Carmen Maria Ilie - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Eugenia Marin - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

 

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 13/2014 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală şi conform art. 272 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare

Şedinţa este prezidată de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Livia Doina Stanciu.

La şedinţa de judecată participă doamna Justina Condoiu, procuror în cadrul Serviciului judiciar penal, Secţia Judiciară din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Veronica Junger, magistrat-asistent în cadrul Completului pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, conform art. 273 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi art. 215 alin. 1, 2, 3 din Codul penal anterior, respectiv art. 306 din Codul penal în vigoare, în ipoteza unui prejudiciu produs în aceeaşi cauză atât bugetului general al Uniunii Europene sau bugetelor administrate de aceasta ori în numele ei, cât şi bugetului de stat, respectiv dacă infracţiunea de folosire sau prezentare de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se va reţine singură sau în concurs ideal cu infracţiunea de înşelăciune, în cazul în care legea veche este mai favorabilă, respectiv cu infracţiunea de obţinere ilegală de fonduri, în cazul în care legea nouă este mai favorabilă sau fapta a fost săvârşită sub imperiul ei.

Reprezentantul procurorului general, doamna procuror Justina Condoiu, a arătat că, prin argumentele expuse în cuprinsul Sesizării nr. 16.868/2862/111-5/2015, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat ca fiind corectă încadrarea faptei săvârşite în infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000, în concurs ideal cu cea prevăzută de art. 215 din Codul penal anterior, în cazul în care legea veche a fost considerată mai favorabilă şi, respectiv, încadrarea faptei în infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000, în concurs ideal cu cea prevăzută de art. 306 din Codul penal în vigoare, în cazul în care legea nouă a fost considerată mai favorabilă.

A menţionat că această interpretare are în vedere faptul că ceea ce se protejează prin norma de incriminare prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 sunt fondurile din bugetul general al Uniunii Europene, nu şi fondurile din bugetul de stat.

În situaţia în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar reţine că norma prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 ar ocroti atât fondurile din bugetul general al Uniunii Europene, cât şi fondurile din bugetul de stat, a considerat că la încadrarea juridică a faptei ar trebui reţinută doar infracţiunea prevăzută în legea specială.

Totodată, reprezentantul Ministerului Public a apreciat că, în situaţia în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar considera că textul art. 181 din Legea nr. 78/2000 ocroteşte doar fondurile din bugetul general al Uniunii Europene, consecinţa acestei interpretări ar consta în lipsirea de ocrotire a fondurilor din bugetul naţional, astfel că încadrarea juridică corectă este fie aceea de concurs între infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 şi cea prevăzută de art. 215 din Codul penal anterior, ca unică reglementare ce protejează fondurile din bugetul naţional, fie cea de concurs între infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 şi cea prevăzută de art. 306 din Codul penal în vigoare, care sancţionează aceeaşi faptă, îndreptată însă împotriva bugetului naţional.

Astfel, s-a referit la împrejurarea că textul art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 stabileşte că folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

Potrivit opiniei exprimate de reprezentantul parchetului, bugetul Uniunii Europene este constituit din fonduri naţionale, provenite din bugetele naţionale ale statelor membre, astfel că, pentru partea de contribuţie din bugetul naţional al statului român, ar trebui reţinută la încadrarea juridică 6 altă infracţiune, în concurs cu cea prevăzută de Legea nr. 78/2000.

A apreciat că stabilirea încadrării juridice trebuie făcută în raport cu numărul de patrimonii afectate, nu în raport cu numărul persoanelor vătămate, urmând, totodată, a fi stabilit dacă ne aflăm în prezenţa unui concurs de norme juridice sau a unui concurs de infracţiuni.

Sub acest aspect, a opinat că, în ceea ce priveşte aspectele vizate de sesizarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu ne aflăm în prezenţa unui concurs de norme juridice, ci în prezenţa a două tipuri de norme juridice, una generală şi una specială, care însă ocrotesc valori sociale diferite.

Ca atare, în ipoteza unui prejudiciu produs în aceeaşi cauză atât bugetului general al Uniunii Europene sau bugetelor administrate de aceasta ori în numele ei, cât şi bugetului de stat, ar trebui reţinut la încadrarea juridică un concurs de infracţiuni, nu o infracţiune unică.

La interpelarea preşedintelui Completului competent să judece recursul în interesul legii, referitoare la încadrarea juridică aplicabilă situaţiei în care faptele avute în vedere de sesizare ar fi săvârşite după intrarea în vigoare a noului Cod penal, reprezentantul Ministerului Public a precizat că, în baza argumentelor anterior expuse, încadrarea juridică corectă ar fi aceea de concurs între infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 şi cea prevăzută de art. 306 din Codul penal în vigoare.

În legătură cu interpelarea preşedintelui Completului competent să judece recursul în interesul legii, referitoare, de această dată, la încadrarea juridică aplicabilă situaţiei în care faptele avute în vedere de sesizare ar fi săvârşite sub imperiul legii vechi sau pentru care legea penală mai favorabilă ar fi legea veche, reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că, în baza aceloraşi argumente anterior expuse, o încadrare juridică corespunzătoare ar trebui să constea în reţinerea unui concurs ideal între infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 şi cea prevăzută de art. 215 din Codul penal anterior, întrucât în vechea reglementare, spre deosebire de textul art. 306 din noul Cod penal, nu exista o incriminare specială, care să protejeze faptele îndreptate împotriva fondurilor obţinute din bugetul de stat, fiind aplicabilă infracţiunea prevăzută de art. 215 din vechiul Cod penal.

Fiind întrebat referitor la motivele pentru care apreciază că încadrarea juridică este cea de concurs de infracţiuni, astfel cum s-a specificat anterior, şi nu cea a infracţiunii unice prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000, mai exact, dacă, având în vedere susţinerile sale privind afectarea fondurilor din cele două bugete, cel a Uniunii Europene şi, respectiv, cel de stat, considera că ne aflăm în prezenţa unei unităţi sau, dimpotrivă, a unei pluralităţi de infracţiuni, reprezentantul Ministerului Public a precizat că, în cadrul doctrinei şi practicii mai vechi, la stabilirea acestui aspect nu era avut în vedere numărul de patrimonii afectate, însă în doctrina şi practica judiciară mai recentă s-a susţinut că, atunci când sunt afectate mai multe patrimonii, ar trebui reţinută o pluralitate de infracţiuni.

Cu toate acestea, reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că ceea ce determină reţinerea la încadrarea juridică a unei pluralităţi de infracţiuni nu este numărul patrimoniilor lezate, ci împrejurarea că dispoziţiile art. 181 din Legea nr. 78/2000 protejează doar valorile şi relaţiile sociale legate de patrimoniul Uniunii Europene, cu consecinţa că, pentru partea de fonduri prejudiciate din bugetul naţional, nu s-ar putea dispune condamnarea în baza textului menţionat şi, deci, nici nu s-ar putea dispune recuperarea prejudiciului, dispoziţiile art. 181 din Legea nr. 78/2000 nepermiţând tragerea la răspundere penală în această situaţie.

Cu alte cuvinte, astfel cum s-a susţinut şi în scris, a arătat că, în speţă, prin art. 181 din Legea nr. 78/2000 este incriminată exclusiv lezarea bugetului general al Uniunii Europene sau a bugetelor administrate de aceasta ori în numele ei, rămânând în afara sancţiunii prevăzute de această normă specială lezarea oricărui alt patrimoniu, inclusiv a fondurilor din bugetul de stat, în lipsa unei alte norme incriminatoare care să vizeze protejarea acestor patrimonii.

Ca atare, la întrebarea adresată de preşedintele Completului competent să judece recursul în interesul legii, dacă în ipoteza unui prejudiciu produs în aceeaşi cauză atât bugetului general al Uniunii Europene sau bugetelor administrate de aceasta ori în numele ei, cât şi bugetului de stat, trebuie reţinută o unitate sau o pluralitate de infracţiuni, reprezentantul Ministerului Public a arătat că, pentru motivele expuse oral, dar şi în baza argumentelor menţionate în scris în cuprinsul Sesizării nr. 16.868/2862/111-5/2015, se impune reţinerea în concurs ideal a infracţiunii prevăzute de art. 181 alin. 1 din Legea nr. 78/2000, alături de cea prevăzută de art. 215 alin. 1,2,3 din Codul penal anterior ori de cea prevăzută de art. 306 din Codul penal în vigoare, în funcţie de rezultatul analizei privind legea penală mai favorabilă.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi art. 215 alin. 1, 2, 3 din Codul penal anterior, respectiv art. 306 din Codul penal în vigoare, în ipoteza unui prejudiciu produs în aceeaşi cauză atât bugetului general al Uniunii Europene sau bugetelor administrate de aceasta ori în numele ei, cât şi bugetului de stat, să se stabilească că folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care au ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, dar şi producerea unei pagube bugetului de stat, prin obţinerea fără drept a fondurilor reprezentând contribuţia naţională, atrage reţinerea în concurs ideal a infracţiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, alături de cea prevăzută de art. 215 alin. 1, 2,3 din Codul penal anterior ori de cea prevăzută de art. 306 din Codul penal în vigoare, în funcţie de rezultatul analizei privind legea penală mai favorabilă.

Preşedintele completului competent să judece recursul în interesul legii, constatând că nu sunt alte întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând, asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

I. Problema de drept care a generat practica neunitară

1. Prin recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a arătat că, în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi art. 215 alin. 1,2, 3 din Codul penal anterior, respectiv art. 306 din Codul penal în vigoare, în ipoteza unui prejudiciu produs în aceeaşi cauză atât bugetului general al Uniunii Europene sau bugetelor administrate de aceasta ori în numele ei, cât şi bugetului de stat, respectiv dacă infracţiunea de folosire său prezentare de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se va reţine, într-o primă ipoteză, singură, ca infracţiune unică, sau, într-o a două ipoteză, în concurs ideal cu infracţiunea de înşelăciune, în cazul în care legea veche este mai favorabilă, respectiv cu infracţiunea de obţinere ilegală de fonduri, în cazul în care legea nouă este mai favorabilă sau fapta a fost săvârşită sub imperiul ei.

II. Examenul jurisprudenţial

2. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a învederat că, în urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional, s-a constatat că soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti evidenţiază câte două orientări cu privire la fiecare dintre cele două ipoteze şi, prin urmare, un caracter neunitar al practicii judiciare

III. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

3. În cazul în care legea veche a fost considerată mai favorabilă, s-a conturat existenţa a două orientări:

4. Unele instanţe au încadrat fapta în infracţiunea unică prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000, apreciindu-se că infracţiunea de folosire sau prezentare de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie nu poate fi reţinută în concurs ideal cu infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 1, 2, 3 din Codul penal anterior, impunându-se doar reţinerea infracţiunii din legea specială.

4.1. Pentru a dispune astfel, instanţele au arătat că nu are relevanţă împrejurarea că o parte din bani sunt obţinuţi din bugetul comunitar, iar o altă parte din bugetul naţional, câtă vreme inculpatul a derulat raporturi doar cu autoritatea contractantă, singura competentă să decidă asupra eligibilităţii unui proiect şi să acorde fonduri băneşti.

4.2. Astfel, într-o situaţie, s-a reţinut că, pentru a se putea reţine în sarcina inculpatului infracţiunea de înşelăciune, ar fi trebuit ca acesta să aibă reprezentarea faptului că există raporturi contractuale cu această din urmă entitate (bugetul statului), în dauna căreia se reţine producerea unui prejudiciu (Decizia penală nr. 8/AP din 28 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Braşov, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 4.750/119/2010).

4.3. Instanţele au apreciat că obiectul juridic special al infracţiunii de obţinere pe nedrept de fonduri europene îl constituie ocrotirea relaţiilor sociale privitoare la corecta accesare a fondurilor comunitare, încheierea unor astfel de contracte de finanţare presupunând atât o contribuţie din partea beneficiarului, cât şi din partea bugetului de stat, fără ca această din urmă contribuţie să determine reţinerea infracţiunii de înşelăciune, de vreme ce raporturile contractuale se derulează cu o singură autoritate, înfiinţată special pentru acordarea unor astfel de fonduri şi pentru a proteja corectitudinea acordării acestora.

4.4. Din modul de incriminare a faptei de obţinere pe nedrept de fonduri europene s-a concluzionat că această infracţiune este o formă atipică a infracţiunii de înşelăciune, neputându-se susţine existenţa a două infracţiuni, atât cea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000, cât şi cea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 din Codul penal anterior, întrucât ne aflăm în prezenţa unor raporturi contractuale desfăşurate cu o singură autoritate contractantă (Decizia penală nr. 761 din 5 iunie 2014 a Curţii de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 21.377/63/2011).

4.5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat, la rândul său, ca fiind lipsit de relevanţă faptul că din suma totală primită de inculpat, o parte a fost plătită din bugetul de stat, iar împrejurarea că sumele au fost primite din două patrimonii distincte nu este de natură a determina existenţa a două infracţiuni aflate în concurs ideal, întrucât obţinerea pe nedrept a sumei de bani constituie prejudiciu cauzat în paguba autorităţii contractante.

4.6. Sub acest aspect, s-a considerat nesemnificativ, sub aspectul încadrării juridice a faptei, dacă sumele erau primite exclusiv din fondurile nerambursabile ale Comunităţilor Europene sau proveneau şi din contribuţie naţională, apreciindu-se că în cauză statul român nu poate avea calitate procesuală de parte civilă (Decizia penală nr. 136 din 26 septembrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 1.871/114/2010, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1.831 din 30 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală). În aceeaşi speţă, instanţa supremă a subliniat că distincţia între sumele obţinute de inculpat se va face cu ocazia soluţionării acţiunii civile, în sensul că orice altă entitate care nu a participat în calitate de parte civilă în procesul penal are deschisă calea dezdăunării, dacă apreciază că patrimoniul încredinţat spre administrare a fost diminuat.

4.7. Într-o altă cauză (în care s-a pronunţat Sentinţa penală nr. 4 din 14 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 2.025/54/2012, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 389/A din 29 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că pluralitatea de patrimonii lezate printr-o acţiune ilicită unică nu este de natură a atrage eo ipso incidenţa unui concurs ideal de infracţiuni. A mai apreciat că, exceptând infracţiunile complexe al căror obiect juridic secundar îl constituie relaţii sociale ce ocrotesc drepturi ale persoanei, ori de câte ori prin acţiunea/inacţiunea unică a autorului se aduce atingere unui număr de două sau mai multe patrimonii, va exista o singură infracţiune contra patrimoniului, cu mai multe persoane vătămate, iar nu atâtea infracţiuni câte victime sunt, în concurs ideal.

4.8. Sub un al alt aspect, în cazul faptelor de natura celor incriminate de art. 181 din Legea nr. 78/2000, s-a constatat că distincţia dintre patrimoniile lezate prin acţiunea ce constituie verbum regens este cu totul artificială.

4.9. S-a mai arătat că fapta prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie este incriminată de o normă legală cu caracter special, care devine incidenţă ori de câte ori norma cu caracter general - reprezentată de dispoziţiile art. 215 alin. 1,2 şi 3 din Codul penal anterior - nu este aplicabila, din modalitatea de redactare a normei menţionate rezultând că infracţiunea de obţinere pe nedrept a fondurilor europene este o formă atipică a infracţiunii de înşelăciune.

4.10. Astfel, s-a arătat că latura obiectivă a infracţiunii de obţinere pe nedrept a fondurilor europene se poate realiza fie printr-o acţiune comisivă, în cazul alin. (1), ce presupune prezentarea unor documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, fie printr-o omisiune, în cazul alin. (2), atunci când, cu ştiinţă, se omite furnizarea unor date cerute de lege, care dacă ar fi cunoscute ar conduce la neacordarea fondurilor, în ambele modalităţi de comitere a faptei fiind indusă în eroare autoritatea competentă să decidă asupra eligibilităţii unui proiect şi să acorde fonduri băneşti din bugetele comunitare.

4.11. În consecinţă, s-a concluzionat că, fiind o formă atipică a infracţiunii de înşelăciune, infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie nu poate fi reţinută în concurs ideal cu infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 1, 2, 3 din Codul penai anterior.

5. Alte instanţe au încadrat fapta în infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 în concurs ideal cu cea prevăzută de art. 215 din Codul penal anterior, apreciind că infracţiunea de folosire sau prezentare de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, poate fi reţinută în concurs ideal cu infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 1, 2, 3 din Codul penal anterior.

5.1. S-a arătat că prin faptele deduse judecăţii au fost prejudiciate, prin aceeaşi acţiune a inculpatului, două bugete distincte, atât bugetul statului român, cât şi cel al Comunităţii Europene, fiind vătămate valori sociale diferite (Sentinţa penală nr. 640 din 11 iulie 2010 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. 46.996/300/2011, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2.386 din 11 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală).

6. În cazul în care legea nouă a fost considerată mai favorabilă, examenul jurisprudenţial a conturat, de asemenea, existenţa a două orientări:

7. Unele instanţe au încadrat fapta în infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000, în concurs ideal cu cea prevăzută de art. 244 din Codul penal.

7.1. În speţa soluţionată prin Decizia penală nr. 546 din 15 aprilie 2014 a Curţii de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 20.283/318/2012, se precizează că, la dată săvârşirii faptelor cercetate, erau incidente dispoziţiile art. 215 din Codul penal anterior, iar dispoziţiile art. 306 din Codul penal ar fi putut fi aplicate numai dacă acestea ar constitui legea penală mai favorabilă. Cum, însă, pedeapsa prevăzută de art. 306 din Codul penal, respectiv închisoarea de la 2 la 7 ani, este mai mare decât cea prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din Codul penal, potrivit art. 5 din Codul penal, instanţa a considerat că sunt mai favorabile dispoziţiile privind infracţiunea de înşelăciune.

8. Alte instanţe au încadrat fapta în infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000, în concurs ideal cu cea prevăzută de art. 306 din Codul penaj.

8.1. În motivarea acestei opţiuni, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că folosirea de documente false ori pentru a obţine pe nedrept finanţări nerambursabile din fonduri constituite prin contribuţii din bugetul Uniunii Europene şi prin contribuţii din bugetul de stat al României, dacă are ca rezultat obţinerea fondurilor, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 18* alin. (1) din Legea nr. 78/2000, prin raportare la prejudiciul adus fondurilor din bugetul Uniunii Europene, dar şi elementele infracţiunii de obţinere ilegală de fonduri prevăzută în art. 306 alin. (1) din Codul penal, prin raportare la prejudiciul adus fondurilor din bugetul de stat.

8.2. S-a considerat că infracţiunea de obţinere ilegală de fonduri reprezintă o formă specială de înşelăciune, prin utilizarea ori prezentarea de documente sau date false, inexacte sau incomplete, corespunzând infracţiunii de înşelăciune în formă calificată prevăzute de art. 244 alin. (2) din Codul penal în vigoare, însă, dat fiind caracterul special şi complex al infracţiunii prevăzute de art. 306 din Codul penal în vigoare, această din urmă Infracţiune trebuie reţinută în mod prioritar: „Dispoziţiile art. 244 din Codul penal reglementează varianta tip a infracţiunii de înşelăciune, al cărei obiect juridic îl constituie protejarea, în general, a încrederii în relaţiile sociale, pe când infracţiunea prevăzută de art. 306 din Codul penal are un obiect juridic mai specific, ce vizează protejarea relaţiilor sociale referitoare la corectitudinea solicitării şi obţinerii finanţărilor din fondurile publice” (Decizia penală nr. 1.313 din 14 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 9.630/62/2012).

IV. Opinia procurorului generai al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

9. Prin argumentele expuse în cuprinsul Sesizării nr. 16.868/2862/111-5/2015, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat ca fiind corectă încadrarea faptei analizate în infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000, în concurs ideal cu cea prevăzută de art. 215 din Codul penal anterior, în cazul în care legea veche a fost considerată mai favorabilă şi, respectiv, încadrarea faptei în infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000, în concurs ideal cu cea prevăzută de art. 306 din Codul penal în vigoare, în cazul în care legea nouă a fost considerată mai favorabilă.

10. Astfel, în cazul în care legea veche este considerată mai favorabilă, fapta de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, având ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri atât din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, cât şi din bugetul de stat, constituie atât infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000, cât şi cea prevăzută de art. 215 din Codul penal anterior, în concurs ideal.

10.1. S-a arătat că obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute de art. 215 din Codul penal anterior îl reprezintă relaţiile sociale de ordin patrimonial, a căror existenţă este condiţionată de respectarea încrederii cu care oamenii relaţionează între ei cu privire la orice bunuri, mobile sau imobile, pe când obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000 este circumscris la relaţiile sociale privind interesele financiare ale Uniunii Europene, reflectate în utilizarea conform destinaţiei iniţiale a fondurilor obţinute din bugetul generai al acesteia sau din bugetele administrate de ea ori în numele ei.

10.2. S-a considerat că obiectul material al infracţiunii de înşelăciune este constituit din bunuri materiale sau valori patrimoniale (materializate ori nu într-un înscris), iar obiectul material ai infracţiunii prevăzute de legea specială constă din fonduri externe alocate de la bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de ea ori în numele ei.

10.3. Sub aspectul laturii obiective, parchetul a considerat că elementul material al infracţiunii de înşelăciune constă în inducerea în eroare, amăgirea persoanei faţă de care se efectuează această acţiune (şi care poate fi sau nu aceeaşi cu titularul patrimoniului în care se reflectă paguba), provocându-i acesteia o falsă cunoaştere sau o ignorare a realităţii, în cazul variantei tip, alternativ cu obţinerea acestui efect, prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori alte mijloace frauduloase, în cazul variantei agravate a aceleiaşi infracţiuni sau cu prilejul încheierii sau executării unui contract, în cazul înşelăciunii în convenţii.

10.4. Totodată, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000, s-a precizai că elementul material este reprezentat de acţiunea de folosire sau prezentare de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete ori omisiunea intenţionată a furnizării datelor cerute, potrivit legii, pentru obţinerea de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei. În acest context, „folosirea” a fost definită ca reprezentând utilizarea sau întrebuinţarea documentelor ori declaraţiilor false, inexacte sau incomplete, iar „prezentarea” unor astfel de documente sau declaraţii a fost considerată a semnifica înfăţişarea acestora spre a fi examinate, neavând relevanţă dacă declaraţiile sunt realizate în scris sau oral.

10.5. În opinia parchetului, dacă falsificarea documentelor constituie, prin ea însăşi o infracţiune, aceasta ar trebui reţinută, în ipoteza autorului unic, în concurs cu infracţiunea prevăzută în art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, ca şi în cazul infracţiunii prevăzute de art. 215 din Codul penal anterior, în timp ce infracţiunile de uz de fals ori fals în declaraţii sunt absorbite în conţinutul infracţiunii din legea specială, spre deosebire de infracţiunea de drept comun, în cazul căreia se reţin în concurs.

10.6. Infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 a fost considerată a avea, ca situaţie premisă, falsificarea documentelor, printre mijloacele de comitere ale infracţiunii - acest scop încadrându-se infracţiunile de fals (fals material în înscrisuri oficiale, fals intelectual, fals în înscrisuri sub semnătură privată), infracţiuni în concurs cu conexitate etiologică în care se găsesc infracţiunea de fraudă în materie de cheltuieli şi infracţiunile de fals, în cazul în care sunt săvârşite de aceeaşi persoană.

10.7. S-a apreciat, totodată, că urmarea imediată a infracţiunii de înşelăciune rezidă în actul patrimonial efectuat sau omis de către cel indus în eroare (inclusiv schimbarea situaţiei de fapt rezultate din încheierea sau executarea contractului sub înrâurirea acţiunii de inducere în eroare), act care nu ar fi fost consimţit de acesta dacă ar fi cunoscut adevărul şi îndeplinind cerinţa esenţială de a fi pricinuit celui indus în eroare o pagubă, pe când, în cazul infracţiunii prevăzute în art. 181 din Legea nr. 78/2000, urmarea imediată constă în obţinerea ilegală de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.

10.8. Sesizarea precizează că în doctrină1 s-a susţinut că, pentru existenţa infracţiunii prevăzute în art. 181 din Legea nr. 78/2000, este suficient ca fondurile să fie obţinute pe nedrept, legea română neimpunând prejudicierea bugetului comunitar, astfel încât, indiferent dacă acest buget a fost ori nu prejudiciat, câtă vreme fondurile au fost obţinute fără respectarea dispoziţiilor legale prin una dintre modalităţile prevăzute în textul de incriminare, urmarea imediată a infracţiunii s-a produs. Altfel spus, chiar dacă fondurile sunt utilizate conform destinaţiei pentru care au fost primite, iar proiectul este finalizat în condiţiile prevăzute în contract. În cazul în care finanţarea a fost obţinută pe nedrept, condiţiile de tipicitate ale infracţiunii sunt îndeplinite.

10.9. Parchetul a mai precizat că, similar înşelăciunii, consumată în momentul când activitatea de amăgire a produs urmarea imediată, adică l-a determinat pe cel amăgit să ia o dispoziţie patrimonială prin care şi-a creat o situaţie de fapt păgubitoare, consumarea infracţiunii prevăzute în art. 181 din Legea nr. 78/2000 are loc în momentul în care se produce obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.

10.10. S-a arătat că politicile în materia fondurilor europene presupun un control strict al derulării proiectelor şi acordarea fondurilor în mai multe tranşe, astfel că, după prezentarea documentelor justificative, este posibilă prelungirea activităţii infracţionale, ulterior momentului consumării, aceasta întrucât obţinerea de fonduri nu înseamnă numai semnarea contractului de finanţare, ci aceasta fiind doar o etapă a procedurii specifice prin care se stabilesc cuantumul finanţării, modalitatea şi condiţiile în care sumele vor fi puse la dispoziţie şi utilizate.

10.11. S-a precizat că, ulterior semnării, are loc punerea efectivă la dispoziţie a fondurilor, în două sau mai multe tranşe, urmărirea utilizării lor prin monitorizare, întocmirea unor rapoarte de verificare către autoritatea competentă şi decontarea tranşei finale, în cazul declarării cheltuielilor ca eligibile, astfel încheindu-se procedura obţinerii fondurilor. În acest caz s-a considerat că epuizarea infracţiunii apare la momentul obţinerii ultimei tranşe din fondurile europene, ca urmare a depunerii documentelor de raportare false, inexacte sau incomplete care le justifică eliberarea.

10.12. S-a mai arătat că şi acţiunea de amăgire, în cazul infracţiunii de înşelăciune, poate îmbrăca forma unei activităţi infracţionale continuate, caz în care infracţiunea se va considera epuizată la momentul la care ultimul act al activităţii infracţionale a fost efectuat.

10.13. Cât priveşte subiecţii infracţiunii, parchetul a precizat că, în cazul înşelăciunii, nici subiectul activ, nici cel pasiv nu sunt circumstanţiaţi, subiectul pasiv fiind cel al cărui patrimoniu a fost păgubit, chiar dacă acţiunea de inducere în eroare s-a exercitat asupra altei persoane, în timp ce, în cazul infracţiunii prevăzute în legea specială, doar subiectul activ este necircumstanţiat, cel pasiv fiind întotdeauna Uniunea Europeană, ale cărei fonduri, la nivel naţional, sunt gestionate de autorităţile cu competenţe în gestionarea fondurilor europene.

10.14. Menţionându-se că, în opinia parchetului, celelalte trăsături ale infracţiunii sunt comune ambelor infracţiuni, s-a apreciat că infracţiunea de folosire sau prezentare de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000, constituie o variantă specială a infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 din Codul penal anterior, ceea ce impune ca, în privinţa fondurilor obţinute în mod fraudulos, având ca sursă de provenienţă bugetul general al Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, obţinute în mod fraudulos, să se impună reţinerea infracţiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000.

10.15. În acest context, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că obţinerea fondurilor comunitare, atât cele de preaderare (PHARE, IPSA şi SAPARD 2), cât şi cele structurale, post-aderare, este condiţionată de alocarea de la bugetul de stat a fondurilor reprezentând contribuţia naţională.

10.16. S-a exemplificat, arătându-se că, în cadrul programului SAPARD, ajutorul public acordat era cuprins între 50% şi 100% din totalul cheltuielilor eligibile, aportul maxim fiind dat numai pentru proiectele publice, adică acele proiecte de infrastructură care nu generează venituri substanţiale. Astfel, s-a arătat că în cadrul Programului naţional pentru agricultură şi dezvoltare rurală 3 puteau fi finanţate proiecte a căror valoare totală eligibilă era cuprinsă între 5.000 şi 200.000 euro, iar gradul de intervenţie era constituit, ca regulă, din 50% - contribuţie privată a solicitantului şi 50% - contribuţie publică SAPARD, din care cel mult 75% - din fonduri europene şi cel puţin 25% - contribuţie naţională.

10.17. Obţinerea pe nedrept a acestor fi nan ţări, prin folosirea de documente falsificate, a fost apreciată drept cauzând un prejudiciu reflectat în bugetul general al Uniunii Europene şi în bugetul de stat, iar nu în patrimoniul autorităţii contractante, care are doar rolul de a verifica conformitatea documentelor cu situaţia faptică a lucrărilor, a autoriza şi a efectua plata către beneficiarii proiectelor finanţate.

 

1 Norel Neagu, Infracţiuni prevăzute în legi speciale. Comentarii şi explicaţii, ediţia a III-a. Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013, pag. 682.

2 Programul special de preaderare pentru agricultură şi dezvoltare rurală (SAPARD) este programul care furnizează o contribuţie financiară a Comunităţii Europene, fiind instituit prin Regulamentul (CE) nr. 1.268/1399 al Consiliului din 21 iunie 1999 privind asistenţa financiară comunitară destinată măsurilor de preaderare pentru agricultură şi dezvoltare rurală în ţările candidate din Europa Centrală şi de Est, în perioada de preaderare. Programul SAPARD nu acordă plăţi în avans, doar rambursează cheltuielile deja făcute. Execuţia proiectului se efectuează din surse financiare proprii ale beneficiarului, finanţarea SAPARD fiind acordată după depunerea şi verificarea documentelor justificative.

3 Programul naţional pentru agricultură şi dezvoltare rurală 2000-2006 (PNADR) reprezintă baza pentru implementarea SAPARD în România, fiind aprobat prin Legea nr. 157/2000 privind Planul naţional pentru agricultură şi dezvoltare rurală aferent Programului SAPARD pentru cofinanţarea acestuia de la bugetul de stat. Conţinutul fişelor tehnice ale măsurilor a fost aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 535/2003 pentru aprobarea fişelor tehnice ale măsurilor 1.1 .îmbunătăţirea prelucrării şi marketingului produselor agricole şi piscicole”, 2.1 .Dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale”, 3.1 .Investiţii în exploataţiile agricole”, 4.1 .îmbunătăţirea pregătirii profesionale” şi 4.2 .Asistenţa tehnică” din Programul naţional pentru agricultură şi dezvoltare rurală finanţat prin SAPARD, iar alocările aferente prin Hotărârea Guvernului nr. 916/2003 privind alocările financiare pentru realizarea măsurilor prioritare aprobate prin Programul Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală, finanţate prin Programul SAPARD, şi sursele de finanţare a acestora.

 

10.18. Aşa fiind, s-a opinat că, în privinţa fondurilor europene obţinute în mod fraudulos, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000, în timp ce, în cazul fondurilor provenite de la bugetul de stat, sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 215 din Codul penal anterior, pentru faptele care atrag incidenţa acestei reglementări.

10.19.. În legătură cu teza susţinută de instanţa supremă, potrivit căreia, dacă prin acţiunea/inacţiunea unică a autorului se aduce atingere unui număr de două sau mai multe patrimonii, se va reţine o singură infracţiune contra patrimoniului, cu mai multe persoane vătămate, iar nu atâtea infracţiuni câte victime sunt, parchetul a precizat că, deşi este principial corectă, nu este incidenţă în cauzele ce formează obiectul prezentei analize, nefiind valabilă când legiuitorul şi-a exprimat, în mod neechivoc, intenţia de a ocroti prin incriminare un anumit patrimoniu, cum este cazul infracţiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000, care incriminează, exclusiv, lezarea bugetului general al Uniunii Europene sau a bugetelor administrate de aceasta ori în numele ei, rămânând în afara sancţiunii din norma specială lezarea oricărui alt patrimoniu cu excepţia celui ocrotit, inclusiv bugetul de stat, în acest din urmă caz devenind aplicabilă norma de incriminare prevăzută de art. 215 din Codul penal anterior.

11. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că, în cazul în care legea penală mai favorabilă este cea nouă sau infracţiunea a fost săvârşită sub imperiul legii penale noi, fapta de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, având ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri, atât din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, cât şi din bugetul de stat, constituie atât infracţiunea prevăzută de art. Î81 din Legea nr. 78/2000, cât şi cea prevăzută de art. 306 din Codul penal, în concurs ideal.

11.1. Aceasta deoarece, în opinia parchetului, folosirea ori prezentarea de documente sau date false, inexacte ori incomplete, incriminată prin dispoziţiile art. 306 din Codul penal în vigoare sub denumirea marginală de obţinere ilegală de fonduri, reprezintă o modalitate particulară de inducere în eroare a autorităţii publice care acordă finanţarea, având drept consecinţă acordarea finanţărilor din fonduri publice unei persoane neeligibile, în fapt, să le obţină.

11.2. Ca şi în cazul infracţiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000, s-a considerat că în cazul faptei incriminate de textul art. 306 din Codul penal în vigoare, paguba este prezumată, fiind indiferent dacă fondurile obţinute în mod fraudulos au fost ori nu folosite conform destinaţiei, chiar şi în ipoteza realizării în totalitate a proiectului pentru care finanţarea a fost Obţinută, deoarece ceea ce atrage incriminarea faptei sunt neregularităţile privind maniera de obţinere a fondurilor, paguba existând prin însăşi obţinerea frauduloasă a fondurilor, fără a mai fi necesară vreo analiză privind maniera în care aceste fonduri au fost efectiv folosite.

11.3. Apreciind incriminarea inducerii în eroare comise în vederea obţinerii unor finanţări publice ca fiind „simetrică”, parchetul a considerat că intenţia legiuitorului a fost de a sancţiona fapta distinct, în funcţie de provenienţa fondurilor, prin dispoziţiile art. 181 din Legea nr. 78/2000, în cazul finanţărilor ce provin din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, respectiv prin dispoziţiile art. 306 din Codul penal, în cazul finanţărilor ce provin din fonduri publice naţionale.

11.4. S-a susţinut că subiectul activ nu este circumstanţial fapta putând fi comisă atât de către o persoană fizică, cât şi de către o persoană juridică, iar subiectul pasiv este statul român sau unităţile administrativ-teritoriale, subliniindu-se că aspectele anterior redate la paragrafele 10.1-10.13, în cadrul analizei infracţiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000 rămân valabile şi în ceea ce priveşte consumarea infracţiunii, latura obiectivă şi cea subiectivă.

11.5. Arătându-se că infracţiunea de obţinere ilegală de fonduri prevăzută de art. 306 din Codul penal reprezintă o incriminare specială, justificată prin particularităţile constatării pagubei, s-a considerat că ne aflăm în prezenţa unui concurs de calificări între norma generală, infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 244 din Codul penal şi norma specială, concurs ce se va rezolva în modalitatea clasică, adică prin prioritatea acordată normei speciale. Aşa fiind, parchetul a apreciat că această din urmă normă va fi reţinută în concurs ideal cu infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000, în cazul în care fondurile în mod fraudulos obţinute au o dublă sursă (naţională şi europeană).

12. Concluzionând, pentru argumentele anterior expuse, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că, în cazul folosirii sau prezentării de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, dar şi producerea unei pagube bugetului de stat, prin obţinerea fără drept a fondurilor reprezentând contribuţia naţională, se impune reţinerea în concurs ideal a infracţiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, alături de cea prevăzută de art. 215 alin. 1, 2, 3 din Codul penal anterior ori de cea prevăzută de art. 306 din Codul penal în vigoare, în funcţie de rezultatul analizei privind legea penală mai favorabilă.

V. Raportul asupra recursului în interesul legii.

13. Prin raportul întocmit în cauză, judecătorul-raportor a apreciat ca fiind admisibilă sesizarea referitoare la modul diferit de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi art. 215 alin. 1, 2, 3 din Codul penal anterior, respectiv art. 306 din Codul penal în vigoare, în ipoteza unui prejudiciu produs în aceeaşi cauză atât bugetului general al Uniunii Europene sau bugetelor administrate de aceasta ori în numele ei, cât şi bugetului de stat, întrucât jurisprudenţa ataşată actului de sesizare relevă soluţionarea în mod diferit, prin hotărâri judecătoreşti definitive, a problemelor de drept care fac obiectul judecăţii.

14. Totodată, judecătorul-raportor a concluzionat că, din interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi art. 215 alin. 1,2,3 din Codul penal anterior, respectiv art. 306 din Codul penal în vigoare, în ipoteza unui prejudiciu produs în aceeaşi cauză, atât bugetului general al Uniunii Europene sau bugetelor administrate de aceasta ori în numele ei, cât şi bugetului de stat, fapta de a folosi, în cadrul autorităţii contractante, printr-o acţiune a autorului, documente ori declaraţii inexacte, ce a avut ca rezultat obţinerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum şi de fonduri din bugetul naţional întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii unice prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, indiferent dacă legea penală mai favorabilă este legea veche sau legea nouă.

VI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:

15. Înalta Curte a fost legal sesizată, fiind îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 471 şi art. 472 din Codul de procedură penală referitoare la titularul sesizării şi la depunerea hotărârilor definitive care atestă existenţa unei jurisprudenţe neunitare relativ la problema de drept ce se cere a fi interpretată.

16. Astfel cum se arată în sesizarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, practica neunitară ce formează obiectul recursului în interesul legii a fost generată de modul diferit de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi art. 215 alin. 1,2,3 din Codul penal anterior, respectiv art. 306 din Codul penal în vigoare, în ipoteza unui prejudiciu produs în aceeaşi cauză, atât bugetului general al Uniunii Europene sau bugetelor administrate de aceasta ori în numele ei, cât şi bugetului de stat, în sensul că infracţiunea de folosire său prezentare de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei s-a reţinut fie singură, fie în concurs ideal cu infracţiunea de înşelăciune, în cazul în care legea veche este mai favorabilă, respectiv cu infracţiunea de obţinere ilegală de fonduri, în cazul în care legea nouă este mai favorabilă sau fapta a fost săvârşită sub imperiul ei.

17. Se reţine că în practica instanţelor de judecată s-au conturat două ipoteze, fiecare cu câte două orientări:

18. În ipoteza în care legea veche a fost considerată mai favorabilă, se constată două orientări ale practicii judiciare:

18.1. Unele instanţe au încadrat fapta doar în infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000.

18.2. Alte instanţe au încadrat fapta în infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000, în concurs ideal cu cea prevăzută de art. 215 din Codul penal anterior.

19. În ipoteza în care legea nouă a fost considerată mai favorabilă, examenul jurisprudenţial a stabilit, de asemenea, două orientări:

19.1. Unele instanţe au încadrat fapta în infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000, în concurs ideal cu cea prevăzută de art. 244 din Codul penai.

19.2. Alte instanţe au încadrat fapta în infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000, în concurs ideal cu infracţiunea prevăzută de art. 306 din Codul penal.

20. Textele de lege incidente sunt următoarele:

20.1. Art. 181 din Legea nr. 78/2000, introdus prin cartea II, titlul I, art. I, pct. 18 din Legea nr. 161/2003:

„(1) Folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează omisiunea de a furniza, cu ştiinţă, datele cerute potrivit legii pentru obţinerea de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept a acestor fonduri.

(3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) au produs consecinţe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.”

20.2. Art. 181 din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat de pct. 12 al art. 79 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012:

„(1) Folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.

(2) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancţionează omisiunea de a furniza, cu ştiinţă, datele cerute potrivit legii pentru obţinerea de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept a acestor fonduri.

(3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.”

20.3. Art. 215 din Codul penal din 1968:

„Înşelăciunea

Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.

Înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.

Inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente, după distincţiile acolo arătate.”

20.4. Art. 244 din Codul penal în vigoare:

„Înşelăciunea

(1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

(2) înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin ei însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.

(3) împăcarea înlătură răspunderea penală.”

20.5. Art. 306 din Codul penai în vigoare

„Obţinerea ilegală de fonduri

(1) Folosirea ori prezentarea de documente sau date false, inexacte ori incomplete, pentru primirea aprobărilor sau garanţiilor necesare acordării finanţărilor obţinute sau garantate din fonduri publice, dacă are ca rezultat obţinerea pe nedrept a acestor fonduri, se pedepseşte cu închisoarea de Sa 2 la 7 ani.

(2) Tentativa se pedepseşte.”

21. În cazul în care legea veche este considerată mai favorabilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că primele instanţe, care au încadrat juridic fapta penală în infracţiunea unică prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000, au aplicat în mod corect legea.

22. Astfel, infracţiunea de folosire sau prezentare de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, ce are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de ari. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie nu poate fi reţinută în concurs ideal cu infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 1, 2, 3 din Codul penal anterior, impunându-se doar reţinerea infracţiunii din legea specială.

23. Se consideră că, la stabilirea încadrării juridice a faptei într-o infracţiune unică sau în două infracţiuni, nu are relevanţă împrejurarea că o parte din suma de bani este obţinută din bugetul comunitar, iar o altă parte din bugetul naţional, câtă vreme inculpatul (individ, persoană fizică, autor al unei infracţiuni) a derulat raporturi juridice doar cu autoritatea contractantă, unica competentă să decidă asupra eligibilităţii unui proiect şi să acorde fonduri băneşti.

24. Se observă că autoritatea contractantă acţionează în calitate de administrator al sumelor de bani (se interpune în raportul dintre statul român şi Uniune), şi nu ca reprezentant legal al Uniunii Europene sau al statului care virează sumele de bani.

25. De asemenea, se are în vedere că autoritatea contractantă este entitatea care se constituie parte civilă în procesul penal şi care este obligată să restituie sumele de bani obţinute din bugetul comunitar.

26. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că situaţia autorităţii contractante, care se constituie parte civilă în procesul penal, este similară cu cea a transportatorului, ce se constituie parte civilă în cazul infracţiunii de furt săvârşite în timp ce bunul mobil era transportat, fiind în grija societăţii transportatoare (şi nu persoanele păgubite) şi cu cea a unităţii bancare - administrator al sumelor de bani, ce se constituie parte civilă în cazul infracţiunilor de delapidare şi înşelăciune (şi nu deponentul).

27. În cazul infracţiunii de înşelăciune, se consideră necesar ca inculpatul să aibă reprezentarea faptului că se află în raporturi contractuale cu bugetul statului, în dauna căruia se reţine producerea unui prejudiciu, de esenţa infracţiunii de înşelăciune fiind săvârşirea faptei cu intenţie directă.

28. Aşadar, este necesar ca făptuitorul să îşi dea seama că desfăşoară o activitate de inducere în eroare a statului român şi că prin această acţiune pricinuieşte o pagubă în bugetul statului, urmare a cărei producere o doreşte.

29. Pornind de la realitatea că ceea ce urmăreşte inculpatul este ca, prin folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, să obţină pe nedrept fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, se constată că obiectul juridic special al infracţiunii de obţinere pe nedrept de fonduri europene îl constituie ocrotirea relaţiilor sociale privitoare la corecta accesare a fondurilor comunitare.

30. Deşi încheierea unor contracte de finanţare în vederea obţinerii de fonduri europene presupune atât o contribuţie din partea Uniunii, cât şi din partea bugetului de stat, se apreciază că această din urmă contribuţie nu poate determina reţinerea infracţiunii de înşelăciune, de vreme ce raporturile contractuale se derulează cu o singură autoritate contractantă, înfiinţată special pentru acordarea unor astfel de fonduri şi pentru a proteja corectitudinea acordării acestora.

31. Din modul de incriminare a faptei de obţinere pe nedrept de fonduri europene rezultă că această faptă penală reprezintă o formă atipică a infracţiunii de înşelăciune, neputându-se susţine existenta a două infracţiuni, atât cea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000, cât şi cea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 din Codul penal din 1969, în considerarea faptului că raporturile contractuale se derulează cu o singură autoritate contractantă.

32. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că pluralitatea de patrimonii lezate printr-o acţiune ilicită unică nu este de natură să atragă, în toate cazurile, incidenţa unui concurs ideal de infracţiuni.

33. O pluralitate de persoane vătămate printr-o acţiune/inacţiune unică are aptitudinea de a determina reţinerea unui concurs ideal de infracţiuni (într-un număr corespunzător numărului de victime) doar în materia infracţiunilor contra persoanei, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, în virtutea valorilor sociale ce ar putea fi lezate prin categoria de infracţiuni menţionată, valori care se referă la drepturile fundamentale ale individului (dreptul la viaţă, la integritate corporală ori la libertate fizică şi psihică).

34. Aşadar, ori de câte ori prin acţiunea/inacţiunea unică a autorului se aduce atingere unui număr de două sau mai multe patrimonii, va exista o singură infracţiune contra patrimoniului, cu mai multe persoane vătămate, iar nu atâtea infracţiuni câte victime sunt, în concurs ideal.

35. Cu titlu de exemplu, Înalta Curte menţionează situaţia autorităţii contractante A.P.I.A., arătând ca, potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 1/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, această instituţie are ca atribuţii aplicarea măsurilor de sprijin pentru producătorii agricoli, finanţate atât din bugetul Uniunii Europene, prin Fondul European pentru Garantare în Agricultură - FEGA, cât şi de la bugetul de stat al României, iar potrivit art. 2 din aceeaşi lege, A.P.I.A. este responsabilă cu gestionarea unor forme de sprijin destinate susţinerii agriculturii, finanţate de la bugetul de stat, precum şi cu derularea şi gestionarea fondurilor europene pentru agricultură.

36. În acest context, se precizează că prejudiciul provocat de către autorul infracţiunii, prin fapta comisă, este unic şi este localizat în dauna autorităţii contractante, indiferent de diversitatea surselor de finanţare a acestei instituţii.

37. Pe de altă parte, Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii subliniază că, în cazul faptelor de natura celor incriminate de art. 181 din Legea nr. 78/2000, se constată că distincţia dintre patrimoniile lezate printr-o unică acţiune ilicită este una forţată.

38. Desemnarea unei singure autorităţi naţionale competente să gestioneze totalitatea fondurilor, indiferent dacă sumele administrate provin din fonduri comunitare ori din cofinanţarea naţională aferentă, arată, odată în plus, o abordare unitară a modului de gestiune a acestui tip de fonduri şi impune, în caz de fraudă, măsuri coercitive penale similare.

39. Nu în ultimul rând, Înalta Curte apreciază că, din perspectiva conţinutului său constitutiv, infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 implică, în esenţă, o inducere în eroare a autorităţii contractante, prin folosirea unor înscrisuri inexacte sau false, reprezentând, prin urmare, o formă specială de fraudă regăsită în domeniul accesării fondurilor comunitare, ce nu ar putea fi reţinută simultan cu incriminarea generală prevăzută de art. 215 din Codul penal din 1969.

40. Un alt argument în favoarea reţinerii infracţiunii unice prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000 este acela că, prin folosirea unui singur înscris inexact sau fals, în scopul inducerii în eroare a autorităţii contractante, pentru obţinerea de fonduri comunitare, nu se pot comite două infracţiuni în concurs ideal, respectiv cea prevăzută de norma specială, împreună cu infracţiunea tip de înşelăciune prin uzitarea de mijloace frauduloase.

41. Se constată că a îmbrăţişa opinia comiterii a două infracţiuni contra patrimoniului, una prevăzută de norma specială, iar cealaltă reglementată prin norma generală (în concurs ideal), înseamnă a accepta că, în procesul penal, calitate de persoană vătămată şi, respectiv, de parte civilă o are atât Uniunea Europeană, cât şi statul român, şi în niciun caz autoritatea contractantă.

42. În cazul în care legea nouă este considerată mai favorabilă, Înalta Curte a apreciat că niciuna dintre instanţe nu a aplicat, în mod corect, legea, deoarece încadrarea juridică corectă a faptei penale analizate vizează doar infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000.

43. Referitor la infracţiunea de obţinere ilegală de fonduri, prevăzută de art. 306 din Codul penal, Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii consideră ca aceasta se apropie sensibil de o incriminare specială a unor modalităţi concrete de comitere a infracţiunii de înşelăciune în formă agravată, prin folosirea de mijloace frauduloase.

44. Astfel, se reţine că folosirea ori prezentarea de documente sau date false, inexacte ori incomplete reprezintă o modalitate concretă de inducere în eroare a autorităţii publice care acordă finanţarea, având drept consecinţă aprobarea finanţărilor din fonduri publice a unei persoane care nu este îndreptăţită să le obţină întrucât, în fapt, nu îndeplineşte cerinţele de eligibilitate prevăzute de lege.

45. Însă, infracţiunile prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2) din Codul penal şi, respectiv, art. 306 din Codul penal diferă una de cealaltă, prin faptul că, în cazul celei de-a doua, paguba este prezumată, fiind nerelevant dacă fondurile obţinute în mod fraudulos au fost ori nu folosite conform destinaţiei. Astfel, chiar dacă proiectul pentru care a fost obţinută finanţarea a fost în totalitate respectat, neregularităţile privind maniera de obţinere aduc şi prezumţia absolută a unei pagube cauzate finanţatorului prin conduita inculpatului.

46. Norma prevăzută de art. 306 din Codul penal sancţionează o formă specifică de inducere în eroare comisă prin folosirea ori prezentarea de documente sau date false, inexacte ori incomplete, pentru primirea aprobărilor sau garanţiilor necesare acordării finanţărilor obţinute sau garantate din fonduri publice.

47. Prin prezentarea unor informaţii neadevărate, cuprinse în documente ori date false, inexacte sau incomplete, de care depinde acordarea finanţării publice sau garantate prin fonduri publice - şi nu cofinanţate din bugetul naţional, cum este cazul deturnării de fonduri ce provin din resurse europene - autorul infracţiunii se prezintă ca fiind eligibil pentru primirea acelor fonduri.

48. Conchizând, Înalta Curte apreciază că textul art. 306 din Codul penal instituie o incriminare specială, justificată prin particularităţile constatării pagubei, care este prezumată absolut din însuşi faptul obţinerii frauduloase a fondurilor.

49. Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii apreciază că fapta de înşelăciune şi/sau de obţinere ilegală de fonduri nu poate fi reţinută în concurs ideal cu infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000, fiind imposibilă identificarea a două valori sociale distincte care să justifice pluralitatea de infracţiuni, iar o astfel de încadrare juridică ar pune în discuţie conformitatea acesteia, din perspectiva principiului non bis în idem.

50. În plus, se consideră că argumentele prezentate anterior, la paragrafele 23-43, care pledează pentru reţinerea doar a infracţiunii prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000, rămân perfect valabile.

51. Nu în ultimul rând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie remarcă faptul că instanţele care au reţinut existenţa unui concurs ideal de infracţiuni nu au arătat motivele de fapt şi de drept ale unei astfel de încadrări juridice şi nici nu au analizat problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii, prin raportare la elementele constitutive ale fiecărei infracţiuni concurente, limitându-se doar la a constata că prin faptele deduse judecăţii au fost prejudiciate, prin aceeaşi acţiune a inculpatului, două bugete, în mod diferit, atât bugetul statului român, cât şi cel al Comunităţii Europene, fiind vătămate valori sociale diferite.

52. În concluzie, Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii constată că acţiunea de folosire (constând în utilizarea sau întrebuinţarea documentelor ori declaraţiilor false, inexacte sau incomplete) sau de prezentare (înfăţişare în vederea examinării) de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care a avut ca rezultat obţinerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum şi de fonduri din bugetul naţional întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii unice prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, atât în situaţiile în care nu ne aflăm în prezenţa unei succesiuni de norme penale în timp, cât şi în situaţiile tranzitorii, în care îşi găseşte aplicarea textul art. 5 din Codul penal, indiferent dacă legea penală mai favorabilă este legea veche sau legea nouă.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 473 şi art. 474 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE şi JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie si, în consecinţă:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi art. 215 alin. 1,2 şi 3 din Codul penal de la 1969, respectiv art. 244 alin. (1) şi (2) şi art. 306 din Codul penal, stabileşte că:

Fapta de a folosi, în cadrul autorităţii contractante, printr-o acţiune a autorului, documente ori declaraţii inexacte, ce a avut ca rezultat obţinerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum şi de fonduri din bugetul naţional întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii unice prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, indiferent dacă legea penală mai favorabilă este legea veche sau legea nouă.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 4 aprilie 2016.

 

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

judecător dr. LIVIA DOINA STANCIU

Magistrat-asistent,

Veronica Junger

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.