MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 450/2016

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 184 (XXVIII) - Nr. 450         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 16 iunie 2016

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 129 din 10 martie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar

 

Decizia nr. 154 din 24 martie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal

 

Decizia nr. 155 din 24 martie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 236 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

342. - Hotărâre privind aprobarea stemei comunei Maliuc, judeţul Tulcea

 

418. - Hotărâre privind aprobarea modelului steagului oraşului Cernavodă, judeţul Constanţa

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

3.892. - Ordin al ministrului educaţiei naţionale şi cercetării ştiinţifice pentru aprobarea listei nominale a beneficiarilor Legii nr. 269/2004 privind acordarea unui ajutor financiar în vederea stimulării achiziţionării de calculatoare, pentru anul 2016

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 129

din 10 martie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Cătălina Turcu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1)-(3) din Legea nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, excepţie ridicată din oficiu de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 9.051/2/2012 a! acestei instanţe şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 789D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă că Ministerul Justiţiei a depus la dosar un punct de vedere, prin care solicită respingerea ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată, arătând că asupra textului de lege criticat Curtea s-a mai pronunţat prin deciziile nr. 556 din 16 iulie 2015 şi nr. 607 din 6 octombrie 2015.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin încheierea din 6 martie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 9.051/2/2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. (1)-(3) din Legea nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare În domeniul bugetar. Excepţia a fost invocată într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva hotărârii prin care s-a respins acţiunea care avea ca obiect anularea ordinului ministrului justiţiei, prin care s-au stabilit pentru reclamanta în cauză drepturile salariale începând cu data de 1 septembrie 2012, ca urmare a trecerii în tranşa de vechime în muncă de peste 20 de ani, şi obligarea pârâtului să emită un nou ordin prin care, la stabilirea drepturilor salariale, să fie avută în vedere majorarea în procent de 5% începând cu data de 1 septembrie 2012 ca urmare a trecerii în tranşa de vechime în funcţie de peste 20 de ani.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor art. 16 şi art. 41 alin. (4) din Constituţie, precum şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece instituie discriminări privind salarizarea personalului încadrat în funcţii de execuţie sau de conducere, care avansează, în raport cu data când sunt îndeplinite condiţiile de avansare, respectiv în anul 2012 sau anterior acestei date.

7. Or, potrivit doctrinei dreptului muncii, pentru cel care prestează o activitate, salariul/remuneraţia reprezintă un raport între efortul depus şi câştigul obţinut. Din punct de vedere juridic, prestarea muncii şi salarizarea sunt obligaţiile principale ce rezultă din încheierea raportului juridic de muncă. Unul din principiile sistemului de salarizare din dreptul naţional, rezultat din art. 41 alin. (4) din Constituţie şi din art. 6 alin. (3) din Codul muncii este acela că,,.pentru muncă egală sau de valoare egală, plata trebuie să fie egală”. Or, acest principiu de ordine publică, constituţională, exclude orice discriminare în materia salarizării, astfel încât diferenţierile de salarizare la acelaşi angajator nu se justifică.

8. În speţă, diferenţa de salarizare care rezultă din aplicarea prevederilor criticate, este nejustificată obiectiv şi rezonabil, criteriul temporal nefiind identificat ca sursă constituţională pentru acordarea unor salarii/remuneraţii diferite. Elementele care determină în mod necesar valoarea salariului/remuneraţiei sunt: felul muncii, cerinţele de calificare profesională şi condiţiile de muncă. Astfel, numai aceste elemente au caracter obiectiv şi pot conduce la salarizare diferită. Prin norma criticată, s-a instituit un criteriu care nu poate justifica obiectiv şi rezonabil diferenţa de salarizare între judecători, procurori sau orice altă categorie de personal din sistemul public, atunci când îndeplinesc aceeaşi funcţie, la acelaşi nivel al instanţei de jurisdicţie, şi au aceeaşi calificare profesională.

9. Principiul egalităţii, astfel cum s-a arătat şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, nu are semnificaţia omogenităţii, însă, îh cazul de faţă, se apreciază că tratamentul juridic diferenţiat înfrânge principiul consacrat de art. 16 din Constituţie şi de art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, norme care interzic discriminarea pentru criteriile enunţate în cuprinsul lor, precum şi pentru orice alte situaţii. Se precizează că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este obligatorie în baza art. 11 din Constituţie, şi că lista drepturilor ocrotite de art. 14 din Convenţie are caracter indicativ, iar nu limitativ, caracter ilustrat de adverbul „în special”.

10. Astfel, prin această modalitate de reglementare, s-a ajuns la situaţia ca o persoană care are aceeaşi funcţie, prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă sau în funcţie, să primească un salariu cu 2,5% mai puţin. În aceste circumstanţe, se consideră că legiuitorul naţional a adoptat un text normativ care a creat discriminare între salariaţii aparţinând aceleiaşi categorii profesionale, care îndeplinesc aceeaşi funcţie, au acelaşi nivel de studii, aceeaşi calificare profesională şi au aceeaşi vechime în muncă sau profesie.

11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

12. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, invocând, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.

13. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale, întrucât creează diferenţiere de salarizare între persoanele care au aceeaşi vechime şi îndeplinesc aceeaşi funcţie, fără să existe o justificare obiectivă şi rezonabilă, încălcând astfel egalitatea de tratament în stabilirea salariului, consacrată de art. 41 alin. (4) din Constituţie, de art. 6 alin. (3) din Codul muncii, de art. 1 alin. (2) lit. i) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 şi de art. 23 pct. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Cu privire la principiul egalităţii de tratament, arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 28 mai 1995, pronunţată în Cauza Incze împotriva Austriei, Hotărârea din 18 februarie 1991, pronunţată în Cauza Fredin împotriva Suediei, paragraful 60, Hotărârea din 23 iunie 1993, pronunţată în Cauza Hoffmarin împotriva Austriei, paragraful 31, Hotărârea din 28 septembrie 1995, pronunţată în Cauza Spadea şi Scalabrino împotriva Italiei), precum şi jurisprudenţei Curţii Constituţionale (Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2013), diferenţa de tratament devine discriminare, atunci când autorităţile statale introduc distincţii între situaţii analoage sau comparabile, fără ca ele să se bazeze pe o justificare obiectivă şi rezonabilă. În acest context, potrivit principiului ,,/a muncă egală, remuneraţie egală”, dacă felul muncii este acelaşi, dacă cerinţele şi condiţiile de muncă sunt aceleaşi, dacă munca este egală sau de valoare egală, diferenţierile de salarizare nu se justifică.

14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele transmise de Ministerul Justiţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum este reţinut îh încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 6 alin. (1)-(3) din Legea nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, publicată în Monitorul Oficial la României nr. 887 din 14 decembrie 2011. Legea nr. 283/2011, prin articolul său unic, pe de-o parte, modifică titlul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, titlu care va avea următorul cuprins: „Ordonanţă de urgenţă pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar”, iar, pe de altă parte, introduce un nou articol, art. II în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, care cuprinde art. 6, cu următorul conţinut:

„Art. II. - Pentru anul 2012 se aprobă instituirea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, după cum urmează: [...]

Art. 6. - (1) în anul 2012, avansarea personalului încadrat pe funcţii de execuţie în gradaţia corespunzătoare tranşei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea sus-menţionată, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare.

(2) în anul 2012, prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător personalului de conducere,, precum si la trecerea într-o altă tranşă de vechime în funcţie personalului care ocupă funcţii din cadrul familiei ocupaţionale «Justiţie».

(3) Personalul care, în cursul anului 2012, desfăşoară activităţi noi care presupun, potrivit Legii-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, acordarea unor clase de salarizare succesive celei deţinute pentru funcţia respectivă beneficiază de o majorare a salariului de bază, respectiv a soldei/salariului de Funcţie, corespunzător numărului de clase de salarizare suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea sus-menţionată.”

17. Prin urmare, obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. II art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 10 septembrie 2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011.

18. Prevederile de lege criticate au avut o aplicabilitate temporară, pentru anul 2012, însă, cu toate acestea, continuă să îşi producă efectele juridice în cauza în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate, astfel încât, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale (a se vedea Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011), Curtea urmează a analiza constituţionalitatea acestora.

19. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, care a sesizat din oficiu Curtea, susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 11 referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii, art. 41 alin. (4) potrivit cărora „la muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii”, precum şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la nediscriminare.

20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate Curtea constată că autorul critică, în esenţă, diferenţele de salarizare între persoanele care ocupă aceeaşi funcţie.

21. Curtea s-a mai pronunţat asupra art. II art. 6 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, excepţie ridicată din oficiu de Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, având o motivare similară, prin deciziile nr. 556 din 16 iulie 2015 şi nr. 607 din 6 octombrie 2015, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 19 august 2015 şi nr. 883 din 25 noiembrie 2015.

22. Cu acele prilejuri, Curtea a făcut referire la jurisprudenţa sa, respectiv Decizia nr. 343 din 17 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 30 iulie 2014, Decizia nr. 311 din 28 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 26 iunie 2015, şi Decizia nr. 475 din 16 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 11 august 2015, decizii prin care a constatat că prevederile art. II art. 6 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

23. Curtea a reţinut, de asemenea, că soluţia legislativă cuprinsă în art. II art. 6 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, referitoare la drepturile salariate cuvenite ca urmare a trecerii într-o altă tranşă de vechime în muncă/funcţie, se regăseşte şi în cuprinsul art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 28 decembrie 2010, prevederi de lege care au constituit, la rândul lor, obiect al controlului de constituţionalitate. În acest sens este, spre exemplu, Decizia nr. 536 din 14 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 19 august 2015, prin care Curtea a constatat că aceste din urmă prevederi nu contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 41 alin. (4) privind egalitatea de salarizare între femei şi bărbaţi şi nici celor ale art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la interzicerea discriminării.

24. În esenţă, prin deciziile mai sus menţionate, Curtea a constatat că diferenţele de salarizare apărute sunt rezultatul schimbărilor legislative care au intervenit de-a lungul timpului în această materie, în special între legislaţia anterioară anului 2010 şi cea ulterioară acestui an, iar nu ca urmare a neacordării în anii 2012, 2013 şi 2014 a salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent clasei de salarizare, prevăzut de Legea-cadru nr. 284/2010.

25. De asemenea, Curtea a reţinut că avansarea personalului încadrat pe funcţii de execuţie/conducere în gradaţia corespunzătoare tranşei de vechime în muncă şi calculul indemnizaţiilor potrivit acestor gradaţii se fac potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile care ar fi putut fi calculate potrivit legislaţiei aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câştigate.

26. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că situaţia diferită în care se află cetăţenii, în funcţie de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum, nu poate fi privită ca o încălcare a dispoziţiilor constituţionale care consacră egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată îh Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, sau Decizia nr. 820 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 18 ianuarie 2007).

27. Cu privire la critica referitoare la încălcarea art. 41 alin. (4) din Constituţie, potrivit căruia, la muncă egală, femeile au salariul egal cu bărbaţii, prin deciziile menţionate, Curtea a constatat că aceasta nu poate fi reţinută, de vreme ce textul de lege criticat reglementează modul de calcul al majorării salariale în cazul avansării într-o altă treaptă de vechime în munca, fără a institui discriminări pe criteriul de sex.

28. Curtea a subliniat, totodată, faptul că legiuitorul poate interveni oricând, din raţiuni ce ţin de politica economico-financiară a statului, cu reglementarea unor criterii de avansare şi a unor metodologii de calcul al indemnizaţiilor obţinute în urma avansării, ce devin aplicabile de la data intrării lor în vigoare, înlocuind vechile norme având acelaşi obiect, pe care le abrogă.

29. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziilor amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată din oficiu de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 9,051/2/2012 şi constată că prevederile art. II art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 10 martie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Cătălina Turcu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 154

din 24 martie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu,

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Sergiu Dîrstaru în Dosarul nr. 8.114/204/2014 al Judecătoriei Câmpina - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 928D/2015.

2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal. Arată, astfel, că autorul excepţiei critică incriminarea faptei de părăsire a locului accidentului, pe motiv că textul de lege criticat nu defineşte noţiunea de „accident de circulaţie”, pe care o utilizează, ceea ce îl obligă pe destinatarul normei la un efort de interpretare suplimentar, de natură a afecta previzibilitatea respectivei norme. Deşt autorul excepţiei nu ignoră faptul că sintagma pe care o critică este definită de art. 75 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, consideră, totuşi, că şi această definiţie are o problemă, deoarece foloseşte termenul de „rănire \ care nu oferă niciun reper obiectiv în scopul normării conduitei. Astfel, autorul excepţiei susţine că era mai bună reglementarea anterioară, care devenea previzibilă cu ajutorul Deciziei nr. LXVI (66) din 15 octombrie 2007, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite. Reprezentantul Ministerului Public consideră că aceste critici sunt nefondate, întrucât este de notorietate jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia legea nu poate fi exhaustivă, neputând norma toate ipotezele pe care realitatea, la un moment dat, le concretizează, astfel că legea respectă cerinţa de calitate a previzibilităţii în măsura în care poate fi desluşită cu ajutorul unei jurisprudenţe constante în materia respectivă ori cu ajutorul unor specialişti ai dreptului, în plus faţă de aceste considerente cu valoare de principiu, arată că destinatarii textului de lege criticat desfăşoară o activitate cu risc permis, motiv pentru care sunt supuşi unor forme de şcolarizare şi unor examene. Prin urmare, avem de-a face cu persoane formate, avizate şi diligente, care, pe durata deţinerii permisului de conducere, sunt obligate să rămână la curent cu dispoziţiile legale în materie. Totodată, dincolo de cadrul normativ în materie de circulaţie pe drumurile publice, cu privire la care există o obligaţie legală de informare, menţionează că internetul oferă - la o simplă căutare după sintagma „accident de circulaţie” - numere de urgenţă naţionale şi locale pentru obţinerea de informaţii cu privire la acest gen de evenimente, inclusiv explicarea procedurilor pe înţelesul tuturor celor interesaţi. În aceste condiţii, nu există niciun motiv pentru autorul excepţiei să susţină că nu poate să îşi normeze conduita în conformitate cu dispoziţiile de lege criticate. În ceea ce priveşte Decizia nr. LXVI (66) din 15 octombrie 2007, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, arată că aceasta nu era în afara oricăror critici, având în vedere că instanţa supremă stabilise că este accident de circulaţie doar acel eveniment care produce vătămări integrităţii corporale sau sănătăţii uneia sau mai multor persoane, ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile, ceea ce înseamnă că autorul accidentului, examinând victima, decidea dacă aceasta are nevoie de 10 zile de îngrijiri medicale sau de mai puţine.

Astfel, autorul accidentului, presupus autor al infracţiunii de părăsire a locului accidentului, devenea judecător al propriei cauze, Pentru acest motiv, consideră că decizia mai sus menţionată nu ar trebui să mai producă efecte şi nici să mai fie pronunţată una similară. Reprezentantul Ministerului Public concluzionează că textul de lege criticat şi toate normele tehnice şi de punere în aplicare, inclusiv cele de publicitate prin reţeaua internet, asigură unei persoane interesate şi diligente toate reperele pentru a-şi norma conduita.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea din 30 aprilie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 8.114/204/2014, Judecătoria Câmpina - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 338 alin, (1) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Sergiu Dîrstaru cu ocazia soluţionării unei cauze având ca obiect tragerea la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii de părăsire a locului accidentului, prevăzută şi pedepsită de art. 338 alin. (1) din Codul penal.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că art. 338 alin. (1) din Codul penal încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 7 paragraful 1 referitor la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu satisface exigenţele de concizie, claritate şi previzibilitate pentru a fi considerat o normă în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia o reglementare constituie o normă dacă, prin modul de formulare, este suficient de clară, concisă şi previzibilă, astfel încât destinatarul ei să poată, la nevoie apelând la sfatul unor jurişti, să prevadă consecinţele acţiunilor sau inacţiunilor sale şi să-şi poată conforma conduita prescripţiilor acesteia. Arată că, faţă de vechea reglementare a infracţiunii de părăsire a locului accidentului, cuprinsă în art. 89 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, care includea cerinţa esenţială ca accidentul de circulaţie să aibă drept urmare uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane - cu clarificările aduse, în acest caz, prin Decizia nr. LXVI (66) din 15 octombrie 2007, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008) - ori ca accidentul să fie urmarea unei infracţiuni, cerinţă ce reprezenta un reper obiectiv în funcţie de care destinatarul normei putea să-şi adapteze conduita pentru a nu comite fapta prevăzută de legea penală, noua incriminare a infracţiunii în discuţie nu mai instituie astfel de cerinţe, ci se mărgineşte la a statua că părăsirea locului oricărui accident de circulaţie realizează elementul material al laturii obiective a respectivei infracţiuni. O atare situaţie reclamă, din partea interpretului normei penale speciale, ca acesta să recurgă, prin metoda interpretării sistematice, ca urmare a unei tehnici de reglementare criticabile, la o normă extrapenală, pentru lămurirea sensului noţiunii de „accident de circulaţie”, pe care textul de incriminare nu o defineşte, din perspectiva urmărilor obiective. Arată că, potrivit art. 75 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, accidentul de circulaţie este definit ca acel eveniment care întruneşte cumulativ trei condiţii: s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a avut originea într-un asemenea loc; a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale; în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare. Dacă decesul unei persoane nu ridică probleme, din punct de vedere al predictibilităţii normei, noţiunea de „rănire” nu reprezintă un reper obiectiv de conformare a conduitei destinatarului normei, neavând o definiţie juridică. Termenul de „rană”are în vedere, în limbajul comun, orice traumă, uşoară sau gravă, de natură fizică sau psihică (morală). Este evident că o rană serioasă de natură fizică poate reprezenta un reper obiectiv în aprecierea urmărilor unui accident de circulaţie, având în vedere definiţiile legale conţinute de art. 193 alin. (2), art. 194 şi art. 196 din Codul penal. Consideră însă că este greu de admis că o traumă fizică uşoară, fără modificări perceptibile cu propriile simţuri, şi, cu atât mai mult, una morală ar putea să ofere autorului actului de conduită interzis de lege acea previzibilitate de natură a-l pune în situaţia de a evita tragerea la răspundere penală. În fine, susţine că, în cauză, sunt aplicabile, mutatis mutandis, considerentele Deciziei nr. 732 din 16 decembrie 2014, prin care Curtea Constituţională a constatat că sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională, întrucât în ambele cazuri legiuitorul a acordat relevanţă penală unor urmări ale accidentului de circulaţie, care nu sunt definite nici în legea penală şi nici într-o altă lege, şi care, prin sensul lor comun, împiedică destinatarul normei penale să prevadă consecinţele nerespectării acesteia.

6. Judecătoria Câmpina - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, nefiind încălcate prevederile constituţionale şi convenţionale invocate, întrucât dispoziţiile de lege criticate se coroborează cu cele ale art. 338 alin. (3) din Codul penal, care circumstanţiază împrejurările în care fapta de părăsire a locului accidentului este incriminată. Astfel, referitor la susţinerile autorului excepţiei în sensul că noţiunea de „rănire”, regăsită în art. 75 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, nu este definită prin nicio normă penală generală sau specială, din dispoziţiile art. 338 alin. (3) lit. a) din Codul penal rezultă că legiuitorul a înţeles să incrimineze părăsirea locului accidentului în orice situaţii în care nu s-au produs doar pagube materiale, având loc o coliziune între un vehicul în mişcare şi o persoană, întrucât integritatea fizică a unei persoane poate fi afectată chiar dacă nu există modificări perceptibile cu propriile simţuri, ci numai după examinarea medicală a acesteia.

7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal este neîntemeiată, în acest sens, arată că nu este obligatorie definirea tuturor termenilor folosiţi în descrierea unei infracţiuni în Codul penal, fiind suficientă aplicarea normei generale, de drept comun, cuprinsă, în acest caz, în art. 75 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, care defineşte „accidentul de circulaţie.” De asemenea, completări privind conţinutul normei de incriminare de la alin. (1) al art. 338 din Codul de procedură penală sunt cuprinse chiar în acelaşi articol, la alin. (3), care precizează ipotezele în care fapta descrisă la alin. (1) nu constituie infracţiune, astfel încât nu se poate susţine lipsa de previzibilitate a textului de incriminare.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal, care au următorul cuprins: „Părăsirea locului accidentului, fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de către examinatorul autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulaţie, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.”

12. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 7 paragraful 1 referitor la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că situaţia premisă a infracţiunii de părăsire a locului accidentului, prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal, constă în existenţa unui accident de circulaţie. Din motive de tehnică legislativă, pentru a nu încărca inutil textul incriminării, noţiunea de „accident de circulaţie” nu este explicitată în norma de incriminare, având în vedere că este definită în art. 75 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, cu modificările şi completările ulterioare, care constituie reglementarea-cadru în materia circulaţiei pe drumurile publice. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 75 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/1992, republicată, accidentul de circulaţie este evenimentul care întruneşte cumulativ următoarele condiţii: a) s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a avut originea într-un asemenea loc; b) a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale; c) în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare.

14. Elementul material al lăturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal constă în acţiunea de părăsire a locului accidentului, care se poate realiza în două modalităţi, respectiv printr-un act de comisiune, ce presupune plecarea efectivă de la locul accidentului, şi prin acte de omisiune - neîntoarcerea la locul accidentului â persoanei care l-a părăsit legal, în baza dispoziţiilor art. 338 alin. (3) lit. b) sau c), ori neoprirea la locul accidentului. Urmarea imediată în cazul acestei infracţiuni o reprezintă crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale privitoare la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, relaţii ocrotite prin norma de incriminare, iar legătura de cauzalitate între acţiunea incriminată de lege şi urmarea imediată nu mai trebuie dovedită, întrucât rezultă din materialitatea faptei.

15. Anterior noului Cod penal, fapta de părăsire a locului accidentului era incriminată de dispoziţiile art. 89 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, iar alineatele (3), (4) şi (5) ale aceluiaşi articol stabileau trei cauze de nepedepsire. Art. 89 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, a fost abrogat prin art. 121 pct. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012. De menţionat că, potrivit reglementării anterioare, era sancţionată doar fapta persoanei implicate într-un accident de circulaţie în urma căruia a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane ori dacă accidentul s-a produs ca urmare a unei infracţiuni. Aşadar, vechea reglementare condiţiona existenţa infracţiunii de gravitatea şi urmările accidentului produs, pe când textul de lege criticat nu face nicio deosebire sub acest aspect.

16. Curtea reţine că dispoziţiile alineatului (1) al art. 338 din Codul penal se coroborează, însă, cu cele ale alineatului (3) lit. a) din acelaşi articol, care exclud din sfera de existenţă a infracţiunii fapta de părăsire a locului accidentului de circulaţie în situaţia în care acesta din urmă a produs „doar pagube materiale”, împrejurare ce constituie o cauză justificativă specială. Alte trei cauze justificative speciale sunt prevăzute de art. 338 alin. (3) lit. b), c) şi d) din Codul penal şi sunt identice cu cele prevăzute în alin. (3), (4) şi (5) ale art. 89 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, referindu-se la următoarele împrejurări: conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el însuşi persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistenţă medicală necesară şi la care a declarat datele personale de identitate şi numărul de înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus, consemnate într-un registru special, dacă se înapoiază imediat la locul accidentului; conducătorul autovehiculului cu regim de circulaţie prioritară anunţă de îndată poliţia, iar după terminarea misiunii se prezintă la sediul unităţii de poliţie pe a cărei rază de competenţă s-a produs accidentul, în vederea întocmirii documentelor de constatare; victima părăseşte locul faptei, iar conducătorul de vehicul anunţă imediat evenimentul la cea mai apropiată unitate de poliţie. Prin urmare, singura împrejurare cu caracter de noutate vizează situaţia prevăzută de art. 338 alin. (3) lit. a) din Codul penal - în care în urma accidentului s-au produs doar pagube materiale - situaţie ce trebuia reglementată expres, în condiţiile în care incriminarea stabilită de art. 338 alin. (1) din Codul penal nu distinge cu privire la gravitatea accidentului.

17. Din coroborarea dispoziţiilor alineatului (1) cu cele ale alineatului (3) lit. a) din art. 338 ai Codului penal, rezultă că legiuitorul a înţeles să incrimineze fapta de părăsire a locului accidentului în orice situaţie în care respectivul eveniment rutier a avut ca urmare decesul sau rănirea uneia sau a mai multor persoane, prin „rănire” înţelegându-se orice atingere adusă integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane, indiferent de gravitate. Curtea reţine că integritatea corporală şi sănătatea unei persoane implicate într-un accident de circulaţie pot fi afectate chiar dacă nu apar imediat modificări perceptibile cu ajutorul simţurilor, ci este necesară, în acest sens, examinarea medicală a victimei accidentului.

18. Faţă de cele de mai sus, Curtea constată că dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal nu aduc nicio atingere prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 7 paragraful 1 referitor la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu au o formulare neclară, ambiguă şi imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de pregătire juridică, ci, dimpotrivă, îndeplinesc cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii. În plus, destinatarii textului de lege criticat desfăşoară o activitate cu risc permis, scop în care sunt supuşi unor forme de şcolarizare, aşa încât este vorba de persoane avizate şi diligente, care, pe durata deţinerii permisului de conducere, au obligaţia de a rămâne la curent cu normele legale în materie. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în jurisprudenţa sa, că art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege) - pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni -, instituie şi cerinţa potrivit căreia legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a reţinut că noţiunea de „drept” folosită la art. 7 corespunde celei de „lege” care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. Împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondisri şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Cantoni, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhomi împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109).

19. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. Împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhomi împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93).

20. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Sergiu Dîrstaru în Dosarul nr. 8.114/204/2014 al Judecătoriei Câmpina - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Câmpina - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 martie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 155

din 24 martie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 236 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Dana Cristina Puică - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 236 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Adrian Marcu în Dosarul nr. 1.591/107/2015 al Tribunalului Alba - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 930D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 236 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală. Astfel, arată că prelungirea măsurii arestării preventive intervine în momentul la care expiră durata anterioară, iar încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi admite propunerea de prelungire a măsurii stabileşte şi data de la care începe să curgă termenul de prelungire sau oferă suficiente repere pentru determinarea acestei date, astfel că nu există niciun echivoc, în acest sens, cu privire la dispoziţiile de lege criticate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea din 12 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.591/107/2015, Tribunalul Alba - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 236 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Adrian Marcu cu ocazia soluţionării unei cereri de prelungire a măsurii arestării preventive.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 236 alin. (2) şi (3) din Codul  de procedură penală încalcă prevederile constituţionale referitoare la libertatea individuală, dreptul la liberă circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, dreptul la muncă, condiţiile şi limitele restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, întrucât nu stabilesc în mod clar şi neechivoc data de la care începe să curgă termenul de prelungire a arestării preventive a inculpatului. Astfel, arată că, în condiţiile art. 234 alin. (5) din Codul de procedură penală, atunci când, în aceeaşi cauză, se găsesc mai mulţi inculpaţi arestaţi pentru care durata arestării preventive expiră la date diferite, iar propunerea de prelungire a arestării priveşte toţi inculpaţii, „este evident că duratele de prelungire sunt determinate diferit de către instanţa de judecată, sentinţa pronunţată în cauză producându-şi efecte treptat, cu termene începând de la câteva zile până la câteva săptămâni”. Consideră că, „în acest context, până la Intrarea în vigoare a sentinţei de prelungire, cu privire la aplicabilitatea acesteia pot interveni fie cauze independente de voinţa inculpatului, cum ar fi decesul acestuia, ce ar face inaplicabilă sentinţa, dar care are caracter executoriu, fie cauze ce depind de voinţa inculpatului, cum ar fi soluţionarea şi admiterea unei cereri de revocare ori înlocuire a arestului preventiv ce poate fi soluţionată definitiv până la data aplicării sentinţei de prelungire a arestării. În acest caz, ar fi în vigoare două sentinţe care nu se pot concilia şi a căror forţă executorie nu poate fi determinată ca şi aplicabilitate, întrucât legiuitorul nu a stabilit care are forţă probantă mai mare şi în acest fel ar crea o noua procesualitate”. Susţine că este imperios necesar a se stabili, prin dispoziţiile de lege criticate, data de la care începe să curgă termenul de 30 de zile, apreciind că aceasta nu poate fi decât „data pronunţării sentinţei”. Având în vedere dispoziţiile art. 233 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit cărora termenul pentru care se dispune arestarea preventivă curge de la data punerii în executare a măsurii faţă de inculpatul arestat preventiv, autorul excepţiei consideră că, în cazul prelungirii măsurii arestării preventive, „termenul ar trebui să curgă de la data pronunţării sentinţei de prelungire rămasă definitivă, executarea depinzând doar de momentul punerii în executare faţă de inculpat, şi numai în condiţiile în care acesta se sustrage de la urmărirea penală - de la momentul în care este prins şi încarcerat”. Susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale numai în măsura în care nu stabilesc data de la care începe să curgă termenul de prelungire a arestării preventive. Invocă, în acest sens, Decizia nr. 361 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 12 iunie 2015, prin care Curtea a constatat că dispoziţiile art. 222 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale.

6. Tribunalul Alba - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, dispoziţiile art. 236 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală fiind previzibile. În acest sens, arată că durata prelungirii arestării preventive se întinde până la sfârşitul celor 30 zile stabilite cu autoritate de lucru judecat, chiar dacă propunerea de prelungire se formulează cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei anterioare, conform art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală. Această normă are în vedere raţiuni de bună desfăşurare a judecăţii pentru ca, în acest interval, să poată fi soluţionată şi o eventuală contestaţie împotriva soluţiei date în prelungire de către instanţa de fond. Aceleaşi raţiuni există şi în cazul procedurii de la art. 234 alin. (5) din Codul de procedură penală, în cazul inculpaţilor cărora le expiră durata arestării/prelungirii anterioare la date diferite, în sensul că se va soluţiona propunerea de prelungire

cu aceeaşi ocazie pentru toţi. Dispoziţiile de lege criticate nu aduc atingere drepturilor fundamentale invocate, întrucât durata anterioară expiră la sfârşitul celor 30 de zile pentru care a fost dispusă, după care curge perioada de prelungire de 30 de zile. Chiar dacă data soluţionării prelungirii este, pentru mai mulţi inculpaţi, cu mai mult de 5 zile anterioară datei la care expiră cele 30 zilei aceasta nu înseamnă că se produce o ingerinţă în drepturile inculpaţilor, întrucât, potrivit art. 242 din Codul de procedură penală, oricând procurorul sau inculpaţii pot solicita revocarea/înlocuirea arestării preventive, în cazul în care temeiurile anterioare se schimbă ori dispar.

7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 236 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Arată că textele de lege criticate, coroborate cu celelalte dispoziţii incidente în materie, sunt clare, neexistând niciun dubiu cu privire la data de la care curge prelungirea arestării preventive. Astfel, prelungirea măsurii se execută după expirarea duratei de timp pentru care măsura a fost dispusă iniţial, chiar dacă soluţionarea cererii de prelungire are loc înainte de expirarea duratei anterioare, motiv pentru care dispoziţiile de lege criticate nu aduc nicio atingere prevederilor constituţionale ale art. 23, art. 25, art. 26, art. 41 şi art. 53. Consideră că art. 39 din Legea fundamentală nu este incident în cauza de faţă.

9. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 236 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 23, ale art. 25, ale art. 26 şi ale art. 53 din Constituţie, opinează că aceasta nu poate fi reţinută, în acest sens, arată că arestarea preventivă este cea mai aspră măsură preventivă privativă de libertate şi presupune lipsirea de libertate a inculpatului pe o durată de 30 de zile, care poate fi prelungită succesiv, fără ca durata totală să depăşească 180 de zile. Această măsură, prin natura ei, aduce o gravă atingere dreptului la libertate al individului, motiv pentru care au fost prevăzute garanţii constituţionale, fiindu-i consacrate dispoziţiile art. 23 alin. (4)-(9). De fapt, dispoziţiile de lege criticate reprezintă chiar aplicarea în Codul de procedură penală a prevederilor art. 23 alin (5) din Legea fundamentală. De altfel, temerea autorului excepţiei referitoare la durata prelungirii arestării preventive este acoperită de garanţia constituţională instituită prin teza finală a acestui text constituţional, preluată în Codul de procedură penală în alin. (4) al art. 236, care stipulează că „Durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de 180 de zile”. Caracterul excepţional al măsurii arestării preventive este recunoscut inclusiv la nivel de principiu procesual penal, prin art. 9 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit căruia „Orice măsură privativă sau restrictivă de libertate se dispune în mod excepţional şi doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege”. În plus, legiuitorul a reglementat într-o manieră amplă condiţiile de luare, prelungire şi menţinere a acestei măsuri preventive. Mai mult decât atât, garanţiile procesual penaje sunt extinse în alin. (4) şi (5) ale art. 9, fiind instituite atât obligaţia organelor judiciare de a dispune revocarea măsurii şi, după caz, punerea în libertate a celui arestat, atunci când se constată că o măsură privativă de libertate a fost dispusă în mod nelegal, cât şi dreptul celui astfel vătămat la repararea pagubei suferite. Ca urmare, consideră că, deşi măsura arestării preventive reprezintă în sine o ingerinţă în drepturile şi libertăţile fundamentale ale individului, dispoziţiile art. 236 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală respectă rigorile constituţionale. În fine, opinează că prevederile art. 39 şi ale art. 41 din Legea fundamentală nu au incidenţă în cauză.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 236 alin.(2) şi (3) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:

„(2) Prelungirea arestării preventive a inculpatului se poate dispune pentru o durată de cel mult 30 de zile.

(3) Judecătorul de drepturi şi libertăţi poate acorda în cursul urmăririi penale şi alte prelungiri, fiecare neputând depăşi 30 de zile. Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător

13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 23 referitor la libertatea individuală, ale art. 25 privind dreptul la libera circulaţie, ale art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată, ale art. 39 privind libertatea întrunirilor, ale art. 41 referitor la dreptul la muncă şi ale art. 53 privind condiţiile şi limitele restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 236 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere prevederilor constituţionale ale art. 23 referitor la libertatea individuală, întrucât din ansamblul reglementărilor în materie de arestare preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale reiese, fără niciun echivoc, data de la care începe să curgă termenul de prelungire a măsurii arestării preventive.

15. Astfel, Curtea reţine că, în cursul urmăririi penale, la propunerea motivată a procurorului, judecătorul de drepturi şi libertăţi poate dispune luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpat pentru un termen de cel mult 30 de zile [art. 226 alin. (1) şi alin. (2) teza întâi din Codul de procedură penală], care începe să curgă de la data punerii în executare a măsurii faţă de inculpatul arestat preventiv [art. 233 alin. (2) din Codul de procedură penală]. Durata reţinerii nu se deduce din durata arestării preventive [art. 226 alin. (2) teza a două din Codul de procedura penală]. Potrivit art. 2 alin. (4) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, „arestarea preventivă se execută numai în baza mandatului de arestare preventivă, emis potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală”. Dacă în cazul celorlalte măsuri preventive, privative sau neprivative de libertate - reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune şi arestul la domiciliu -, ordonanţa procurorului sau, după caz, încheierea motivată a judecătorului sau a instanţei de judecată reprezintă temeiul executării acestora, în cazul arestării preventive, mandatul de arestare reprezintă singurul temei al executării ei. Ziua şi ora punerii în executare a mandatului de arestare preventivă se consemnează într-un proces-verbal de către organul de poliţie însărcinat cu punerea în executare. Măsura arestării preventive luate faţă de inculpat în cursul urmăririi penale încetează de drept la expirarea termenului de cel mult 30 de zile stabilit de judecătorul de cameră preliminară. Acesta este un termen substanţial, astfel că se calculează pe zile pline, potrivit art. 271 din Codul de procedură penală, care prevede că, „în calculul termenelor privind măsurile preventive sau orice măsuri restrictive de drepturi, ora sau ziua de la care începe şi cea la care se sfârşeşte termenul intră în durata acestuia

16. În cazul în care procurorul formulează propunere de prelungire a măsurii arestării preventive, judecătorul de drepturi şi libertăţi, soluţionând propunerea, poate să o admită ori să o respingă ca fiind inadmisibilă sau neîntemeiată. Propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive poate fi admisă atunci când este întrunită cel puţin una dintre cele două situaţii prevăzute de art. 234 alin. (1 j din Codul de procedură penală, şi anume temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate a inculpatului sau au apărut temeiuri noi care justifică prelungirea măsurii. Admiţând propunerea de prelungire a arestării preventive, judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune, în consecinţă, prelungirea măsurii arestării preventive pentru durata solicitată de procuror sau pentru o durată mai scurtă, dar nu mai mult de 30 de zile. La cererea procurorului, în cursul urmăririi penale, pot fi dispuse mai multe prelungiri succesive ale arestării preventive, fiecare neputând depăşi 30 de zile, iar cumulat - un termen rezonabil şi fără ca durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale să depăşească 180 de zile [art. 236 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală],

17. Curtea reţine că propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive se soluţionează prin încheiere motivată, pronunţată în camera de consiliu, care poate fi atacată cu contestaţie de către inculpat şi procuror în termen de 48 de ore de la data pronunţării, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. În caz de admitere a propunerii de prelungire a arestării preventive, legea nu mai prevede emiterea unui nou mandat de arestare preventivă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. Temeiul legal al menţinerii în stare de arest a inculpatului îi constituie mandatul de arestare preventivă emis iniţial şi, eventual confirmat, a cărui durată va fi prelungită exclusiv prin dispoziţiile încheierii date de judecătorul de drepturi şi libertăţi, care se comunică şi locului de detenţie. Propunerea de prelungire se depune de către procuror la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive [art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală] - din raţiuni de bună administrare a justiţiei, şi anume pentru asigurarea dreptului la apărare al inculpatului, pentru ca judecătorul să aibă timpul necesar pentru studierea dosarului şi pentru soluţionarea unei eventuale contestaţii a procurorului înainte de expirarea duratei arestării preventive - fără a fi afectat în vreun fel termenul pentru care a fost dispusă măsura şi care continuă să curgă până la împlinirea duratei stabilite cu autoritate de lucru judecat. Termenul de cel mult 30 de zile pentru care se dispune prelungirea arestării preventive a inculpatului curge în continuarea termenului iniţial, cu respectarea dispoziţiilor art. 271 din Codul de procedură penală, mai sus menţionate. Aşadar, prelungirea măsurii arestării preventive intervine în momentul la care expiră durata anterioară, astfel că judecătorul de drepturi şi libertăţi, admiţând propunerea de prelungire a măsurii, stabileşte, prin încheiere motivată, şi data de la care curge termenul de prelungire sau oferă suficiente repere pentru determinarea acestei date. Prin urmare, dispoziţiile de lege criticate, coroborate cu celelalte dispoziţii incidente în materia prelungirii măsurii arestării preventive, sunt clare, neexistând niciun dubiu cu privire la data de la care începe să curgă termenul de prelungire. Astfel, prelungirea măsurii se execută după expirarea duratei de timp pentru care măsura a fost dispusă iniţial, deşi soluţionarea cererii de prelungire are loc înainte de expirarea duratei anterioare.

18. De asemenea, Curtea constată că cele arătate mai sus se aplică şi atunci când în aceeaşi cauză se găsesc mai mulţi inculpaţi arestaţi pentru care durata arestării preventive expiră la date diferite, situaţie în care procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi cu propunerea de prelungire a arestării preventive pentru toţi inculpaţii [art. 234 alin. (5) din Codul de procedură penală]. Chiar dacă data soluţionării propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive este pentru unii inculpaţi cu mai mult de 5 zile anterioară datei la care expiră durata arestării preventive, aceasta nu înseamnă că se produce o ingerinţă în drepturile acelor inculpaţi, având în vedere că atât procurorul, cât şi inculpaţii înşişi pot solicita revocarea măsurii arestării preventive sau înlocuirea acesteia cu o altă măsură preventivă, potrivit art. 242 din Codul de procedură penală, în cazul în care au încetat temeiurile care au determinat luarea şi, eventual, prelungirea măsurii ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea acesteia.

19. Curtea observă că prevederile art. 25, ale art. 26, ale art. 39 şi ale art. 41 din Constituţie nu sunt aplicabile în cauza de faţă.

20. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin dispoziţiile de lege ce fac obiectul excepţiei, a art. 53 din Legea fundamentală, aceasta nu poate fi reţinută, întrucât prevederile constituţionale invocate sunt aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, restrângere care nu s-a constatat.

21. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Adrian Marcu în Dosarul nr. 1.591/107/2015 al Tribunalului Alba - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 236 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie,

Decizia se comunică Tribunalului Alba - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 martie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

HOTĂRÂRE

privind aprobarea stemei comunei Maliuc, judeţul Tulcea

 

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 10 alin. 2 din Legea nr. 102/1992 privind stema ţării şi sigiliul statului,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - (1) Se aprobă stema comunei Maliuc, judeţul Tulcea, prevăzută în anexa nr. 1.

(2) Descrierea şi semnificaţiile elementelor însumate ale stemei sunt prevăzute în anexa nr. 2.

(3) Anexele nr. 1 şi 2 fac parte integrantă din prezenta hotărâre.

 

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

Contrasemnează:

Viceprim-ministru, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice,

Vasile Dîncu

 

Bucureşti, 4 mai 2016.

Nr. 342.

 

ANEXA Nr. f)

 

STEMA

comunei Maliuc, judeţul Tulcea

 

 

ANEXA Nr. 2

 

DESCRIEREA ŞI SEMNIFICAŢIILE

elementelor însumate ale stemei comunei Maliuc, judeţul Tulcea

 

Descrierea stemei

Potrivit anexei nr. 1, stema comunei Maliuc se compune dintr-un scut triunghiular cu marginile rotunjite, tăiat în furcă răsturnată.

În partea dreaptă, în câmp roşu, se află un mănunchi de spice de grâu din care iese un caduceu, totul de aur.

În partea stângă, în câmp albastru, se află un vultur de argint în zbor, văzut din profil.

În vârful scutului, în câmp de argint, se află valuri albastre, în care înoată un peşte de argint, spre dreapta.

Scutul este timbrat de o coroană murală de argint cu un turn crenelat.

Semnificaţiile elementelor însumate

Spicele de grâu simbolizează una din ocupaţiile de bază ale locuitorilor, agricultura.

Caduceul reprezintă activitatea economică din zonă, comerţul.

Vulturul face referire la denumirea satului Vulturu, ce aparţine comunei.

Valurile reprezintă hidrografia comunei şi satelor aflate pe braţul Sulina, iar peştele simbolizează o altă ocupaţie de bază a locuitorilor, pescuitul.

Coroana murală cu un turn crenelat semnifică faptul că localitatea are rangul de comună.


*) Anexa nr. 1 este reprodusă în facsimil.

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

HOTĂRÂRE

privind aprobarea modelului steagului oraşului Cernavodă, judeţul Constanţa

 

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 2 alin. (2) şi art. 3 alin. (4) din Legea nr. 141/2015 privind arborarea şi folosirea de către unităţile administrativ-teritoriale a steagurilor proprii,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - (1) Se aprobă modelul steagului oraşului Cernavodă, judeţul Constanţa, prevăzut în anexa nr. 1.

(2) Descrierea şi semnificaţiile elementelor însumate ale modelului steagului sunt prevăzute în anexa nr. 2.

(3) Anexele nr. 1 şi 2 fac parte integrantă din prezenta hotărâre.

 

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

Contrasemnează:

Viceprim-ministru, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice,

Vasile Dîncu

 

Bucureşti, 8 iunie 2016.

Nr. 418.

 

ANEXA Nr. 1*)

 

STEAGUL

oraşului Cernavodă, judeţul Constanţa

 


*) Anexa nr. 1 este reprodusă în facsimil.

 

 

ANEXA Nr. 2

 

DESCRIEREA ŞI SEMNIFICAŢIILE

elementelor însumate ale modelului steagului oraşului Cernavodă, Judeţul Constanţa

 

Descrierea steagului

Potrivit anexei nr. 1, modelul steagului este o pânză din mătase, dreptunghiulară, cu laturile proporţionale 2:3, în două culori: galben şi albastru, dispuse pe diagonală: stânga sus - dreapta jos.

În partea superioară, central, pe fond de culoare galbenă, se regăseşte denumirea unităţii administrativ-teritoriale Cernavodă, inserată cu fonturi de culoare albastră.

În partea centrală, la mijloc, este amplasată stema oraşului Cernavodă.

Lancea va fi amplasată în partea dreaptă, privit din faţă, pe culoarea albastră.

De asemenea, însemnele sunt imprimate pe ambele feţe ale steagului (avers-revers).

Semnificaţiile culorilor reprezentate

Albastrul simbolizează puritatea şi cinstea, iar galbenul este simbolul forţei, al bogăţiei şi al purităţii. Totodată, galbenul este culoarea holdelor de grâu copt.

Toate aceste calităţi caracterizează locuitorii oraşului Cernavodă.

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE ŞI CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

 

ORDIN

pentru aprobarea listei nominale a beneficiarilor Legii nr. 269/2004 privind acordarea unui ajutor financiar în vederea stimulării achiziţionării de calculatoare, pentru anul 2016

 

În temeiul art. 4 din Legea nr. 269/2004 privind acordarea unui ajutor financiar în vederea stimulării achiziţionării de calculatoare, cu modificările şi completările ulterioare, al art. 4, art. 9 alin. (3) lit. c) şi art. 10 alin. (1) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 269/2004 privind acordarea unui ajutor financiar în vederea stimulării achiziţionării de calculatoare, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.294/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Procesului-verbal al Comisiei centrale numite prin Ordinul ministrului educaţiei naţionale şi cercetării ştiinţifice nr. 3.736/2016*) încheiat în data de 31 mai 2016, precum şi al prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 44/2016 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice,

ministrul educaţiei naţionale şi cercetării ştiinţifice emite prezentul ordin.

Art. 1. - (1) Se aprobă Lista nominală a beneficiarilor Legii nr. 269/2004 privind acordarea unui ajutor financiar în vederea stimulării achiziţionării de calculatoare, cu modificările şi completările ulterioare, pentru anul 2016, cuprinzând 12.024 de beneficiari, potrivit anexei**), care face parte integrantă din prezentul ordin.

(2) Venitul maxim brut lunar pe membru de familie, pentru care se acordă ajutorul financiar beneficiarilor prevăzuţi în anexă, este de 150 lei.

Art. 2. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Art. 3. - Direcţia generală juridic, Direcţia generală învăţământ superior, Direcţia generală învăţământ preuniversitar, Direcţia generală buget-finanţe, Direcţia patrimoniu şi achiziţii, Direcţia minorităţi şi Unitatea pentru tehnologia informaţiei în educaţie vor duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

 

p. Ministrul educaţiei naţionale şi cercetării ştiinţifice,

Gigel Paraschiv,

secretar de stat

 

Bucureşti, 31 mai 2016.

Nr. 3.892.


*) Nepublicat la data emiterii prezentului ordin.

**) Anexa se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 bis, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, Bucureşti, şos. Panduri nr. 1.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.