MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 346/2016

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 184 (XXVIII) - Nr. 346         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 5 mai 2016

 

SUMAR

 

DECRETE

 

469. - Decret privind conferirea Ordinului Naţional Steaua României în grad de Mare Ofiţer

 

470. - Decret privind conferirea Ordinului Meritul Cultural în grad de Cavaler

 

471. - Decret privind conferirea Ordinului Meritul Cultural în grad de Cavaler

 

476. - Decret pentru numirea în funcţie a unui consilier prezidenţial

 

477. - Decret privind conferirea Ordinului Naţional Steaua României în grad de Mare Ofiţer

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 60 din 16 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (4) teza finală din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali

 

Decizia nr. 62 din 16 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 54 alin. (4) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap

 

Decizia nr. 95 din 25 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 61 alin. (1) lit. p) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor

 

Decizia nr. 96 din 25 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 17 alin. (5) teza finală din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

 

DECRETE

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

 

DECRET

privind conferirea Ordinului Naţional Steaua României în grad de Mare Ofiţer

 

În temeiul prevederilor art. 94 lit. a) şi ale art. 100 din Constituţia României, republicată, ale art. 4 alin. (1) şi ale art. 6 lit. A din Legea nr. 29/2000 privind sistemul naţional de decoraţii al României, republicată, precum şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 11/1998 pentru reinstituirea Ordinului Naţional „Steaua României”, republicată, cu modificările ulterioare,

având în vedere propunerea ministrului apărării naţionale,

în semn de înaltă apreciere pentru contribuţia deosebită avută la întărirea securităţii României în cadrul Alianţei Tratatului Atlanticului de Nord, pentru eforturile depuse în vederea creşterii prezenţei aliate pe teritoriul ţării noastre, precum şi pentru planificarea şi implementarea Operaţiei „Atlantic Resolve” şi a Iniţiativei Statelor Unite ale Americii de Asigurare Europeană pe teritoriul României şi în regiunea Mării Negre,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se conferă Ordinul Naţional Steaua României în grad de Mare Ofiţer, cu însemn pentru militari, domnului general cu patru stele Philip Mark Breedlove, comandantul aliat suprem din Europa şi comandant al Comandamentului Statelor Unite ale Americii pentru Europa.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

În temeiul art. 100 alin. (2) din Constituţia României,

republicată, contrasemnăm acest decret.

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

 

Bucureşti, 4 mai 2016.

Nr. 469.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind conferirea Ordinului Meritul Cultura în grad de Cavaler

 

În temeiul prevederilor art. 94 lit. a) şi ale art. 100 din Constituţia României, republicată, ale art. 4 alin. (1) şi ale art. 7 lit. A din Legea nr. 29/2000 privind sistemul naţional de decoraţii al României, republicată, precum şi ale Legii nr. 8/2003 privind Ordinul „Meritul Cultural” şi Medalia „Meritul Cultural”, cu modificările ulterioare, având în vedere propunerea ministrului culturii,

în semn de apreciere a contribuţiei remarcabile la creşterea prestigiului artei spectacolului, pentru implicarea deosebită în promovarea teatrului şi cinematografiei româneşti atât în ţară, cât şi în străinătate,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se conferă Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, categoria D „Arta spectacolului”:

- domnului Radu Afrim, regizor;

- domnului Constantin Cojocaru, actor;

- doamnei Gianina Cărbunariu, dramaturg şi regizor;

- domnului Sorin Leoveanu, actor;

- domnului Marius Manole, actor;

- doamnei Varvara Cătălina (Vava) Ştefănescu, coregraf şi lansator.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

În temeiul art. 100 alin. (2) din Constituţia României,

republicată, contrasemnăm acest decret.

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

 

Bucureşti, 4 mai 2016.

Nr. 470.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

 

DECRET

privind conferirea Ordinului Meritul Cultural în grad de Cavaler

 

În temeiul prevederilor art. 94 lit. a) şi ale art. 100 din Constituţia României, republicată, ale art. 4 alin. (1) şi ale art. 7 lit. A din Legea nr. 29/2000 privind sistemul naţional de decoraţii al României, republicată, precum şi ale Legii nr. 8/2003 privind Ordinul „Meritul Cultural” şi Medalia „Meritul Cultural”, cu modificările ulterioare,

cu prilejul aniversării a 140 de ani de la înfiinţare, în semn de înaltă apreciere pentru activitatea publicistică de înaltă ţinută, în jurul căreia s-a coagulat, în spiritul valorilor şi al dialogului ideilor, o elită remarcabilă ce a contribuit la dezvoltarea spaţiului cultural şi civic din România,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se conferă Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, categoria F „Promovarea culturii”, publicaţiei „Timpul”.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

În temeiul art. 100 alin. (2) din Constituţia României,

republicată, contrasemnăm acest decret.

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

 

Bucureşti, 4 mai 2016.

Nr. 471.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

pentru numirea în funcţie a unui consilier prezidenţial

 

În temeiul art. 94 lit. c) şi al art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată, precum şi al art. 3 alin. (1) şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 47/1994 privind serviciile din subordinea Preşedintelui României, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Începând cu data de 6 mai 2016, domnul Bogdan-Lucian Aurescu se numeşte în funcţia de consilier prezidenţial.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 5 mai 2016.

Nr. 476.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind conferirea Ordinului Naţional Steaua României în grad de Mare Ofiţer

 

În temeiul prevederilor art. 94 lit. a) şi ale art. 100 din Constituţia României, republicată, ale art. 4 alin. (1) şi ale art. 6 lit. A din Legea nr. 29/2000 privind sistemul naţional de decoraţii al României, republicată, precum şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 11/1998 pentru reinstituirea Ordinului Naţional „Steaua României”, republicată, cu modificările ulterioare,

având în vedere propunerea ministrului afacerilor externe,

în semn de înaltă apreciere pentru promovarea activă a culturii şi a valorilor româneşti, pentru Înalta ţinută morală de care a dat dovadă de-a lungul întregii sale cariere,

 

Preşedintele României decretează:

 

Art. 1, - Se conferă Ordinul Naţional Steaua României în grad de Mare Ofiţer domnului Norman Manea, scriitor.

Art. 2. - La data publicării prezentului decret, Decretul nr. 419/2016, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 20 aprilie 2016, îşi încetează efectele.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

În temeiul art. 100 alin. (2) din Constituţia României,

republicată, contrasemnăm acest decret.

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

 

Bucureşti, 5 mai 2016.

Nr. 477.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 48

din 16 februarie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ioan Şoman în Dosarul nr. 2/30/2015 al Tribunalului Timiş - Secţia I civilă, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.030 D/2015.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se arată că textul criticat preia conţinutul art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, text care a mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, din perspectiva unor critici similare. Se solicită menţinerea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în această materie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 21 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2/30/2015, Tribunalul Timiş - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ioan Şoman într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de acordare a unor despăgubiri pentru executarea unei măsuri preventive privative de libertate nelegale.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că textul criticat încalcă accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi prevederile ari. 5 paragraful 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale Se arată că acestea din urmă condiţionează acordarea de despăgubiri doar de existenţa unei arestări nelegale, nu şi de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se constate necesitatea nelegalităţii reţinerii sau arestării. Se arată că cerinţa criticată este absurdă, întrucât, în situaţia în care instanţa învestită cu soluţionarea fondului pronunţă achitarea sau încetarea procesului penal, aceasta nu este obligată să se pronunţe, în cuprinsul hotărârii, asupra unei măsuri preventive care nu mai este în curs de executare. Se susţine că, din economia dispoziţiilor art. 399 din Codul de procedură penală, rezultă că instanţa este obligată să se pronunţe asupra măsurilor preventive care nu mai sunt în curs de executare doar în situaţia în care dispune condamnarea. Se mai arată că nu există o raţiune care să justifice condiţia analizată, care apare drept o condiţie suplimentară, prin raportare la rigorile dreptului comun în materia răspunderii delictuale a celui vinovat şi a reparării prejudiciului. În consecinţă, se apreciază că cercetarea condiţiei nelegalităţii măsurii preventive trebuie lăsată la latitudinea instanţei învestite cu soluţionarea cererii de despăgubire.

6. Tribunalul Timiş - Secţia I civilă apreciază că petentul este nemulţumit, în realitate, de modul în care au fost interpretate şi aplicate, în prezenta cauză, dispoziţiile legale criticate, aspect ce reprezintă atribuţia exclusivă a instanţelor de judecată. Se face trimitere în acest sens la jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Se arată, pe de altă parte, că accesul liber la justiţie nu este un drept absolut, putând fi supus de către legiuitor unor restricţii, şi că impunerea condiţiei constatării nelegalităţii măsurii preventive privative de libertate prin hotărâre judecătorească nu este de natură a contraveni acestui drept.

7. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei/,

11. Se susţine că textul criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (1)-(3) cu privire la accesul liber la justiţie şi la dreptul la un proces echitabil şi dispoziţiile art. 5 paragraful 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, legiuitorul a condiţionat repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate de stabilirea acesteia prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei, după caz. Această condiţionare dă naştere, în sarcina organelor judiciare anterior referite, unei obligaţii de a se pronunţa prin încheieri definitive, conform textului criticat, cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunţă hotărârea definitivă şi care au făcut obiectul controlului pe calea contestaţiei, sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor art. 204-206 din Codul de procedură penală. De asemenea, aceasta presupune obligaţia instanţei de judecată care se pronunţă prin hotărâre definitivă asupra cauzei de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate.

13. Curtea reţine că dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt similare prevederilor art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, care au fost suspuse controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 417 din

14 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.044 din 11 noiembrie 2004, Decizia nr. 221 din 21 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 516 din 17 iunie 2005, şi Decizia nr. 78 din 5 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2008, prin care s-a constatat că textul de lege criticat este o concretizare a principiului constituţional prevăzut de art. 52 alin. (3) din Constituţie, conform căruia „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii [... ]” şi, pe cale de consecinţă, realizarea dreptului la repararea de către stat a pagubei cauzate prin erorile judiciare are loc în condiţiile legii. Prin aceleaşi decizii, Curtea a reţinut că prevederile art. 504 alin 3 din Codul de procedura penală din 1968 nu numai că nu îngrădesc accesul liber la justiţie, ci instituie tocmai normele procedurale necesare exercitării acestui drept, fiind în deplină concordanţă şi cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2), în temeiul cărora procedura de judecată este prevăzută numai prin lege. De asemenea, Curtea a statuat în aceleaşi decizii că reglementarea expresă a actelor procedurale prin care se constată încălcarea libertăţii individuale nu este de natură a limita accesul liber la justiţie al acelor persoane care nu se regăsesc în unul din cazurile enumerate în art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, acestea având posibilitatea de a-şi valorifica dreptul în justiţie pe alte căi legale, dar în condiţiile legii şi urmând procedura prevăzută de lege.

14. Curtea constată că atribuirea de către legiuitor a competenţei de a se pronunţa asupra legalităţii măsurilor preventive privative de libertate organelor judiciare care se pronunţă în ultimă instanţă în cauzele penale, a fost realizată în exercitarea competenţei sale constituţionale prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie, Totodată, Curtea reţine că stabilirea, prin dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, a condiţiei de admisibilitate pentru obţinerea despăgubirilor în faţa instanţei civile, criticate de autor, este în acord cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie, conform cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.

15. De asemenea, Curtea reţine că, potrivit art. 5 paragraful 5 din Convenţie, orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor aceluiaşi art. 5, are dreptul la reparaţii, paragraful 5 al art. 5 din Convenţie fiind imediat următor celui care prevede că orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.

16. În aplicarea normelor europene anterior referite, prin Hotărârea din 12 decembrie 2002, pronunţată în Cauza N. C. Împotriva Italiei, paragraful 49, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dispoziţiile art. 5 paragraful 5 din Convenţie sunt aplicabile în cazul unei privări de libertate în condiţii contrare prevederilor paragrafului 1 al acestui articol. S-a arătat, de asemenea, că dreptul la reparaţii prevăzut la paragraful 5 al art. 5 din Convenţie presupune ca încălcarea dispoziţiilor unuia dintre celelalte paragrafe să fie stabilită, fie de către o instanţă naţională, fie de către o instituţie prevăzută prin Convenţie. Prin aceeaşi hotărâre, paragraful 52, se arată că dreptul la reparaţii, garantat prin art. 5 paragraful 5 din Convenţie, trebuie asigurat, în mod efectiv, cu un suficient grad de certitudine. De asemenea, prin Hotărârea din 27 septembrie 1990, pronunţată în Cauza Wassink împotriva Olandei, paragraful 37, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statelor contractante nu le este Interzisă condiţionarea acordării unei indemnizaţii de dovada ce trebuie făcută de către cel interesat care a suferit un prejudiciu rezultat din această încălcare, întrucât, în domeniul art. 5 paragraful 5 calitatea de victimă este de conceput chiar în absenţa unui prejudiciu, dar nu există obligaţia de reparare, fără să existe prejudiciu material sau moral ce are a fi reparat. În acest sens, dispoziţiile art. 5 din Convenţie condiţionează acest drept la reparaţie de necesitatea stabilirii unei detenţii ilegale, din perspectiva dispoziţiilor art. 5 paragrafele 1-4, care consacră detenţia legitimă. Astfel, în Hotărârea din 3 iunie 2003, pronunţată în Cauza Pantea împotriva României[ paragraful 301, şi dispozitivul hotărârii, pct. 3-6, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat atât încălcarea art. 5 paragraful 1 (arestarea fără existenţa unor raţiuni plauzibile că s-ar sustrage urmăririi penale, după comiterea unei infracţiuni) şi, deopotrivă, încălcarea dispoziţiilor art. 5 paragraful 3 (deţinerea a fost ordonată de o persoană care nu avea calitatea de „magistrat”, în sensul Convenţiei, şi că persoana nu a fost condusă „de îndată” în faţa unui asemenea magistrat), precum şi încălcarea art. 5 paragraful 4 (deoarece tribunalul nu a statuat într-un termen scurt cu privire la legalitatea deţinerii sale), dar şi a art. 5 paragraful 5 (pentru a nu fi obţinut reparaţie pentru detenţie ilegală în dreptul intern), suma acordată patentului cu titlu de despăgubiri fiind una globală, însă cu temeiuri juridice diferite, dar care se integrează dispoziţiilor art. 5 din Convenţie şi susţin protejarea dreptului la libertate şi siguranţă ca drept fundamental al omului.

17. Având în vedere, pe de o parte, condiţionarea acordării reparaţiilor garantate prin art. 5 paragraful 5 din Convenţie de constatarea de către o instanţă naţională a încălcării dispoziţiilor art. 5 paragrafele 2-4 din Convenţie, iar, pe de altă parte, cerinţa de asigurare efectivă cu un suficient grad de certitudine la nivel naţional a dreptului la reparaţii astfel garantat, Curtea constată că obligaţia organelor judiciare, prevăzute la art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, de a se pronunţa, prin hotărârile definitive pe care le pronunţă, cu privire la legalitatea măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal este în acord cu standardul de protecţie prevăzut la art. 5 din Convenţie. În acest sens, Curtea constată că dreptul la reparare a pagubei în cazul privării nelegale de libertate, prevăzut la art. 539 din Codul de procedură penală constituie o preluare, prin normele procesual penale naţionale, a dispoziţiilor art. 5 paragraful 5 din Convenţie. De asemenea, Curtea reţine că standardul de protecţie prevăzut prin art. 5 paragraful 5 din Convenţie este unul minim, statele membre fiind îndreptăţite să ofere, prin legislaţia internă, o protecţie juridică sporită libertăţii individuale, prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din norma de la art. 5 paragraful 5 din Convenţie.

18. Curtea reţine, însă, că modalitatea în care organele judiciare enumerate în cuprinsul dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală îşi îndeplinesc această obligaţie nu constituie o problemă de constituţionalitate a textului criticat, ci reprezintă un aspect ce vizează interpretarea şi aplicarea legii.

19. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ioan Şoman în Dosarul nr. 2/30/2015 al Tribunalului Timiş - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Decizia se comunică Tribunalului Timiş - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa din data de 16 februarie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 60

din 16 februarie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (4) teza finală din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel-Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (4) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, excepţie ridicată de Mihail Anatoli în Dosarul nr. 2.356/88/2014 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.597D/2015.

2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei şi partea Consiliul Local al Municipiului Tulcea, prin primar, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei ca neîntemeiată. În acest sens, aminteşte cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 655 din 13 octombrie 2015.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Decizia civilă nr. 955 din 1 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.356/88/2014, Curtea de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (4) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali. Excepţia a fost ridicată de Anatoli Mihail cu prilejul soluţionării recursului formulat împotriva Sentinţei civile nr. 562 din 8 aprilie 2015, pronunţată de Tribunalul Tulcea în Dosarul nr. 2,356/88/2014, având ca obiect cererea de anulare a Hotărârii nr. 153 din 27 noiembrie 2014, adoptată de Consiliul Local al Municipiului Tulcea, prin care s-a constatat încetarea de drept a mandatului de consilier local al autorului excepţiei de neconstituţionalitate.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate sunt contrare prevederilor art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie. Astfel, arată că imposibilitatea exercitării căilor de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti prin care se soluţionează cauza echivalează cu încălcarea accesului liber la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil. Consideră că existenţa căilor de atac şi posibilitatea de a le exercita constituie o garanţie a dreptului de apărare şi dă certitudine părţilor că dreptul lor nu este compromis prin pronunţarea unei hotărâri nelegale şi netemeinice, ceea ce asigură încrederea în justiţie şi determină o poziţie activă în cadrul procesului. Simplul fapt de a putea sesiza o instanţă de judecată nu satisface în mod necesar imperativele art. 21 din Constituţie. În acest sens aminteşte că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu este suficientă posibilitatea formală de a demara o acţiune în justiţie, ci este necesar ca accesul la justiţie să fie efectiv. De asemenea, arată că lipsa oricărei căi de atac împotriva hotărârii pronunţate de instanţa fondului duce la absolutizarea prezumţiei de legalitate şi temeinicie a sentinţei civile şi implicit a actului administrativ atacat. Din contră, posibilitatea de a recurge la căile de atac reprezintă o garanţie împotriva arbitrariului judecătoresc, asigurând responsabilizarea primei instanţe de a pune toată grija în actul de judecată, în strângerea materialului probator şi în motivarea convingătoare şi completă a soluţiei.

6. În continuare, autorul excepţiei arată că textul de lege criticat creează o discriminare având ca temei obiectul litigiului, întrucât, spre deosebire de alte persoane, care au dreptul la mai multe grade de jurisdicţie, consilierul local aflat în ipoteza art. 9 alin. (2) lit. c)-e) şi h1) din Legea nr. 393/2004 nu poate exercita decât dreptul la un singur grad de jurisdicţie.

7. Totodată, autorul consideră că restrângerea adusă exerciţiului dreptului de acces la justiţie nu respectă condiţiile art. 53 alin. (2) teza finală din Constituţie, referitoare la proporţionalitatea şi caracterul nediscriminator al măsurii restrângerii.

8. În sfârşit, susţine că textul de lege criticat este contrar art. 129 din Constituţie, referitor la exercitarea căilor de atac. În acest sens, arată că sintagma „în condiţiile legii” din acest articol constituţional se referă la condiţiile procedurale de exercitare a căilor de atac şi nu are în vedere imposibilitatea exercitării oricărei căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care se soluţionează fondul cauzei. Mai învederează şi faptul că nu există o cale administrativă prealabilă de atac a hotărârii consiliului local referitoare la constatarea încetării mandatului de consilier local pentru ipotezele prevăzute de art. 9 alin. (2) lit. c)-e) şi h1) din Legea nr. 393/2004.

9. Curtea de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, invocând cele reţinute de Curtea Constituţională prin deciziile nr. 273 din 24 februarie 2009 şi nr. 799 din 3 iunie 2010, arată că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată.

10. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

11. Guvernul, invocând jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, arată că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată.

12. Avocatul Poporului, făcând de asemenea trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 655 din 13 octombrie 2015 şi nr. 799 din 3 iunie 2010, consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale.

13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele de vedere solicitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

15. Potrivit încheierii de sesizare, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 7 octombrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii care au următorul cuprins: „În cazurile prevăzute la alin. (2) lit. c)-e) şi h1), hotărârea consiliului poate fi atacată de consilier, la instanţa de contencios administrativ, în termen de 10 zile de la comunicare. Instanţa se va pronunţa în termen de cel mult 30 de zile. În acest caz, procedura prealabilă nu se mai efectuează, iar hotărârea primei instanţe este definitivă şi irevocabilă.*

16. Analizând motivarea autorului excepţiei, Curtea constată că acesta critică doar dispoziţiile art. 9 alin. (4) teza finală din Legea nr. 393/2004, întrucât numai acestea se referă la caracterul definitiv şi irevocabil al hotărârii pronunţate de prima instanţă de contencios administrativ, astfel că instanţa de contencios constituţional urmează a se pronunţa numai cu privire la constituţionalitatea acestor dispoziţii de lege.

17. Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt contrare următoarelor texte din Constituţie: art. 21 alin. (1)-(3) referitor la accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei şi art. 129 referitor la folosirea căilor de atac. De asemenea, susţine că sunt înfrânte dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, „De la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, referirile din cuprinsul actelor normative la hotărârea judecătorească «definitivă şi irevocabilă» sau, după caz, «irevocabilă» se vor înţelege ca fiind făcute la hotărârea judecătorească «definitiv㻓. Aceste dispoziţii sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât litigiul în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate a început la data de 23 decembrie 2014, ulterior intrării în vigoare a Codului de procedură civilă din 2010. Curtea apreciază însă că aceste modificări nu înlătură soluţia legislativă criticată de autorul excepţiei, astfel că urmează a se pronunţa cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 9 alin. (4) teza finală din Legea nr. 393/2004, cu care a fost sesizată.

19. Cât priveşte dispoziţiile de lege criticate, Curtea constată că acestea au mai fost analizate prin prisma unor critici asemănătoare celor invocate în prezenta cauză. Astfel, prin Decizia nr. 655 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 864 din 19 noiembrie 2015, Decizia nr. 273 din 24 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din 13 aprilie 2009, şi Decizia nr. 799 din 3 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 16 iulie 2010, Curtea Constituţională a reţinut că „reglementarea unor reguli speciale de procedură în materie electorală este justificată pentru a asigura stabilitatea în funcţionarea autorităţilor administraţiei publice locale şi desfăşurarea activităţii lor specifice într-un cadru de normalitate”. De asemenea, a constatat că „acestea sunt şi raţiunile pentru care, de pildă, dispoziţiile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 393/2004 instituie o excepţie de la regula parcurgerii procedurii prealabile, specifică contenciosului administrativ. Prin urmare, caracterul definitiv şi irevocabil al hotărârii pronunţate, în primă instanţă, de instanţa de contencios administrativ, prin care este soluţionată acţiunea formulată de consilier împotriva hotărârilor consiliului privind cazurile de încetare de drept a mandatului, înainte de expirarea duratei normale a acestuia, prevăzute la art. 9 alin. (2) lit. c)-e) şi h1), nu este de natură să contravină normelor art. 129 din Constituţie. De altfel, obligativitatea asigurării unui dublu grad de jurisdicţie, astfel încât hotărârea primei instanţe să fie examinată de către o jurisdicţie superioară, subzistă doar în materie penală, potrivit art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar dreptul la un recurs efectiv, exercitat în faţa unei instanţe naţionale, garantat de art. 13 din Convenţie oricărei persoane, este asigurat, de vreme ce art. 9 alin. (4) din Legea nr. 393/2004 reglementează accesul consilierului la instanţa de contencios administrativ pentru soluţionarea acţiunii îndreptate împotriva unui act al unei autorităţi administrative prin care pretinde încălcarea unui drept sau interes legitim al său”.

20. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţiile deciziilor amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

21. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mihail Anatoli în Dosarul nr. 2.356/88/2014 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 9 alin. (4) teza finală din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 16 februarie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Patricia Marilena Ionea

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 62

din 16 februarie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 54 alin. (4) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel-Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 54 alin. (4) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, excepţie ridicată de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa în Dosarul nr. 14.214/3/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.618D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc autorul excepţiei şi părţile Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 1 şi Consiliul Judeţean Dâmboviţa, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 1.777D/2015, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi dispoziţii de lege, excepţie ridicată de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa în Dosarul nr.  26.563/281/2011 al Tribunalului Prahova - Secţia I civilă.

4. La apelul nominal lipsesc autorul excepţiei şi părţile Consiliul Judeţean Dâmboviţa şi Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Prahova - Centrul de îngrijire prin Terapie Ocupaţională pentru Persoanele Adulte cu Handicap Urlaţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, având în vedere obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele nr. 1.618D/2015 şi nr. 1.777D/2015, pune în discuţie, din oficiu, problema conexării cauzelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.777D/2015 la Dosarul nr. 1.618D/2015, care este primul înregistrat.

6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. De altfel, consideră că criticile invocate vizează mai mult probleme de aplicare şi interpretare a legii. Totodată, invocă şi cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 266/2015.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

7. Prin încheierea din 22 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 14.214/3/2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 54 alin. (4) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap. Excepţia a fost ridicată de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa cu prilejul soluţionării recursului formulat împotriva Deciziei civile nr. 40 din 2 februarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie în Dosarul nr. 14.214/3/2012.

8. Prin Decizia civilă nr. 453 din 21 octombrie 2015, Tribunalul Prahova - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 54 alin. (4) din Legea nr. 448/2006. Excepţia a fost ridicată de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa cu prilejul soluţionării recursului formulat împotriva Sentinţei civile nr. 17361 din 18 decembrie 2014, pronunţată de Judecătoria Ploieşti în Dosarul nr. 26.563/281/2011.

9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale în măsura în care nu se aplică şi cu privire la persoanele cu handicap admise în cadrul centrelor rezidenţiale anterior intrării în vigoare a Legii nr. 448/2006. În acest sens, arată că decontarea cheltuielilor de îngrijire a persoanelor cu handicap care se efectuează între autorităţile administraţiei publice locale se realizează începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 448/2006, neexistând în reglementarea anterioară. Consideră că dispoziţiile art. 54 alin. (4) din Legea nr. 448/2006 trebuie coroborate cu prevederile Ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap nr. 468/2009, care la art. 2 alin. (2) prevede că „Solicitarea conducătorului direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului din unitatea administrativ-teritorială în care persoana cu handicap îşi are domiciliul, privind admiterea acesteia într-un centru rezidenţial public din alt judeţ decât cel de domiciliu, reprezintă actul administrativ în baza căruia se realizează decontarea cheltuielilor.” Prin urmare, decontarea se poate efectua numai dacă există solicitarea conducătorului direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului din unitatea administrativ-teritorială în care persoana cu handicap îşi are domiciliul, privind admiterea acesteia într-un centru rezidenţial public din alt judeţ decât cel de domiciliu, iar reglementarea referitoare la necesitatea existenţei acestei solicitări s-a făcut prin art. 34 alin (1) din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2006, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 268/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 4 aprilie 2007. Aşa fiind, decontarea cheltuielilor se poate solicita numai pentru persoanele admise în centrele rezidenţiale ulterior apariţiei Hotărârii Guvernului nr. 268/2007 şi numai cu respectarea procedurii prevăzute de art. 34 din acest act normativ. Chiar şi în cazul în care decontarea s-ar realiza şi pentru situaţiile născute anterior apariţiei actelor normative menţionate, aceste decontări nu se pot face fără a exista solicitarea conducătorului direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, aşa cum reiese din Ordinul nr. 468/2009, întrucât atât solicitarea, cât şi acordul conducătorului sunt o condiţie imperativă pentru decontarea cheltuielilor. Această concluzie este susţinută şi de dispoziţiile art. I pct. 14 din Hotărârea Guvernului nr. 89/2010 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 268/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 103 din 15 februarie 2010, dispoziţii potrivit cărora «La articolul 34, după alineatul (3) se introduce un nou alineat, alineatul (4), cu următorul cuprins:

„(4) Costul mediu lunar al cheltuielilor pentru persoanele cu handicap asistate şi care au domiciliul în alte judeţe/sectoare ale municipiului Bucureşti decât cel pe raza căruia se află centrul rezidenţial va fi suportat, pe baza de convenţii, din bugetul consiliului judeţean alocai în care persoana cu handicap asistată are domiciliul.”»

10. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă consideră că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie.

11. Tribunalul Prahova - Secţia I civilă apreciază că dispoziţiile de lege criticate nu vin în contradicţie cu prevederile constituţionale invocate şi, în realitate, nu este vorba despre o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci de o apărare de fond legată de aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 448/2006.

12. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

13. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, aspectele invocate de autorul excepţiei privind probleme de aplicare a legii.

14. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, iar dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale în măsura în care nu se aplică şi persoanelor cu handicap admise în centru înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 448/2006.

15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele de vedere solicitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

16. Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin, (2). ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.

17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 54 alin. (4) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 3 ianuarie 2008, dispoziţii potrivit cărora „Decontarea cheltuielilor dintre autorităţile administraţiei publice locale se face în baza costului mediu lunar al cheltuielilor efectuate în luna anterioară de centrul în care persoana cu handicap este îngrijită şi protejată.

18. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate consideră că aceste dispoziţii de lege sunt contrare art. 15 alin. (2) din Constituţie, referitor la neretroactivitatea legii civile.

19. Examinând dispoziţiile de lege criticate, Curtea constată că acestea se referă la decontarea între autorităţile administraţiei publice locale a sumelor cheltuite cu îngrijirea persoanelor cu handicap în centrele rezidenţiale publice, fără a se prevedea aplicarea acestora pentru o perioadă anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 448/2006, aşa cum susţine autorul excepţiei.

20. Critica autorului excepţiei se referă, în realitate, la incidenţa sub aspect temporal a dispoziţiilor actelor administrative care reglementează modul de aplicare a Legii nr. 448/2006, respectiv ale Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2006, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 268/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 4 aprilie 2007, şi ale Ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap nr. 468/2009, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 20 octombrie 2009. Aceste probleme nu reprezintă însă aspecte de neconstituţionalitate de competenţa instanţei de contencios constituţional, ci aspecte ce ţin de aplicarea legii, a căror soluţionare revine în mod exclusiv instanţei de judecată.

21. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 54 alin. (4) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, excepţie ridicată de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa în Dosarul nr. 14.214/3/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă şi în Dosarul nr. 26.563/281/2011 al Tribunalului Prahova - Secţia I civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă şi Tribunalului Prahova - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 16 februarie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Patricia Marilena Ionea

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 95

din 25 februarie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 61 alin. (1) lit. p) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Simina Popescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 61 alin. (1) lit. p) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, excepţie ridicată de Societatea „Vlase International” - S.R.L. din Ialomiţa în Dosarul nr. 4.693/312/2014 al Judecătoriei Arad - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului nr. 1.005D/2015 al Curţii Constituţionale.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale şi pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea din 19 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 4.693/312/2014, Judecătoria Arad - Secţia civilă a

sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61 alin. (1) lit. p) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Societatea „Vlase Internaţional” - S.R.L. din Ialomiţa într-o cauză având ca obiect cererea de anulare a unui proces-verbal de constatare a unei contravenţii.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 61 alin. (1) lit. p) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 care prevăd sancţiunea amenzii de la 25.000 lei la 35.000 lei pentru fapta de efectuare de transporturi de mărfuri care nu sunt indivizibile, cu depăşirea masei totale admise, sunt neconstituţionale, invocând lipsa de previzibilitate a normelor şi cuantumul exagerat al sancţiunilor pe care acestea îl instituie, precum şi lipsa posibilităţii de plată în termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii prevăzut de lege.

6. Astfel, autorul susţine că prevederile de lege criticate creează o situaţie vădit nefavorabilă contravenientului, în raport cu celelalte sancţiuni contravenţionale instituite pentru nerespectarea de către operatorii de transport a dispoziţiilor legale în domeniul transportului. Textul de lege criticat care prevede sancţiunea amenzii între 25.000 lei şi 35.000 lei contribuie la discriminarea operatorilor de transport, prin stabilirea unui tratament neuniform din punctul de vedere al cuantumului exagerat al amenzilor, al căror scop trebuie să fie, în primul rând, preventiv şi educativ. De asemenea, în cazul transporturilor de marfă care nu este indivizibilă, contestatorului îi revine sarcina de a dovedi nelegalitatea şi netemeinicia procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, ceea ce încalcă prezumţia de nevinovăţie. În plus, din momentul sancţionării sale contravenţionale, persoana în cauză este calificată de legislaţia naţională drept „contravenient”, ceea ce înfrânge prezumţia de nevinovăţie. Invocă, în acest sens, Hotărârea din 4 octombrie 2007, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Anghel împotriva României. Totodată, invocă lipsa de previzibilitate a normelor legale criticate, legiuitorul omiţând să specifice o eventuală marjă procentuală, care să fie aplicată în minus faţă de masa cântărită la momentul controlului, ceea ce, contrar jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, determină lipsa garanţiilor specifice unui proces echitabil.

7. Judecătoria Arad - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, reţinând că dispoziţiile art. 61 alin. (1) lit. p) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 nu instituie un regim discriminatoriu, sancţiunea aplicându-se, în mod unitar, tuturor transportatorilor care încalcă prevederile cuprinse în norma legală menţionată. Împrejurarea că Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 nu prevede posibilitatea achitării a jumătate din minimul amenzii nu reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie. Posibilitatea achitării a jumătate din minimul amenzii este reglementată de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor (şi nu de Constituţie), condiţionată de existenţa unei dispoziţii legale în acest sens. Or, lipsa unei astfel de dispoziţii nu numai că nu încalcă prevederile constituţionale, ci este în acord cu Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 - norma-cadru în domeniul contravenţional. Cuantumul ridicat al limitelor de amendă contravenţională derivă din aprecierea pericolului social abstract al faptelor contravenţionale constând în nerespectarea maselor şi/sau a dimensiunilor admise la transport, fixarea limitelor sancţiunii contravenţionale fiind atributul exclusiv al puterii legislative, fără a putea constitui obiect al controlului de constituţionalitate. Instanţa judecătorească consideră că dispoziţiile sancţionatorii prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 nu încalcă art. 20 alin. (1) din Constituţie, şi că în cauză nu sunt indicate dispoziţiile din tratatele constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, care ar fi încălcate prin aplicarea prevederilor de lege criticate, astfel încât nu se poate reţine că acestea contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 148 alin. (2). În fine, art. 61 alin. (1) lit. p) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 nu conţine reglementări cu privire la sarcina probei în ipoteza contestării procesului-verbal de constatare a contravenţiei, iar eventualele „omisiuni legislative” nu conduc la neconstituţionalitatea prevederilor sancţionatorii inserate în articolul criticat. Lipsa de previzibilitate invocată de petent vizează, în realitate, o stare de fapt (modificarea maselor pe axe ca urmare a denivelărilor, respectiv a vitezei de deplasare), iar nu textul de lege pretins a fi neconstituţional, astfel că nici această critică nu este întemeiată.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit dispozitivului încheierii de sesizare, prevederile art. 61 alin. (1) lit. p) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 29 iunie 1998, modificate prin art. I pct. 39 din Ordonanţa Guvernului nr. 7/2010 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 30 ianuarie 2010.

12. Curtea observă că, ulterior sesizării sale de către instanţa judecătorească, prevederile art. 61 din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 au fost modificate prin art. I pct. 37 din Legea nr. 198/2015 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 7/2010 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 16 iulie 2015, nefiind păstrată soluţia legislativă criticată.

13. În acelaşi timp, Curtea observă că dispoziţiile art. 61 alin. (1) lit. p) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 39 din Ordonanţa Guvernului nr. 7/2010, sunt cele care produc efecte în cauza dedusă judecăţii, astfel încât, în lumina Deciziei sale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează a analiza constituţionalitatea acestor prevederi, care au următorul conţinut: „Următoarele fapte constituie contravenţii, dacă nu constituie infracţiune potrivit legii penale, şi se sancţionează după cum urmează: [...]

p) efectuarea de transporturi de mărfuri care nu sunt indivizibile, cu depăşirea masei totale maxime admise, maselor maxime admise pe axe şi/sau dimensiunilor maxime admise prevăzute în anexele nr. 2 şi 3 la prezenta ordonanţă, cu amendă de la 25.000 lei la 35.000 lei”.

14. În opinia autorului excepţiei, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 1 alin. (5) care consacră obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în faţa legii a cetăţenilor, art. 20 alin. (2) potrivit căruia „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările intenţionale, CU excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile” şi art. 148 alin. (2) privind prioritatea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, faţă de dispoziţiile contrare din legile interne. De asemenea, sunt invocate dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil.

Examinând criticile de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 61 alin. (1) lit. p) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, iar prin Decizia nr. 585 din 5 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 13 august 2012, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că textul de lege criticat califică drept contravenţie la regimul drumurilor fapta constând în efectuarea de transporturi de mărfuri care nu sunt indivizibile, cu depăşirea anumitor mase maxime admise, dacă nu a fost comisă în asemenea împrejurări încât să fie considerată infracţiune potrivit legii penale, stabilind, totodată, şi sancţiunea corespunzătoare, respectiv amenda între anumite limite, acolo precizate. Referitor la critica privitoare la pretinsa disproporţie între sancţiunile prevăzute pentru infracţiunile şi contravenţiile la regimul rutier, Curtea a reţinut că aceasta reprezintă o opţiune a legiuitorului, pe care instanţa de contencios constituţional nu o poate cenzura.

15. Curtea reţine că prevederile de lege criticate se circumscriu scopului Ordonanţei Guvernului nr. 43/1997 care stabileşte reguli privind administrarea, întreţinerea şi exploatarea drumurilor publice, pentru a transpune în practică dispoziţiile cuprinse în art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie, potrivit cărora statul trebuie să asigure protejarea intereselor naţionale.

16. Curtea constată că normele de lege criticate nu prezintă deficienţe sub aspectul preciziei, clarităţii ori previzibilităţii reglementării, astfel încât destinatarul lor este în măsură să îşi adapteze conduita în mod corespunzător. Prin urmare, încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie nu poate fi reţinută. De altfel, lipsa de previzibilitate a normei, invocată în cauză, vizează, în realitate, diferite situaţii faptice, aspecte care excedează, în mod evident, controlului de constituţionalitate.

17. Referitor la critica privitoare la pretinsa disproporţie între sancţiunile prevăzute pentru infracţiunile şi contravenţiile la regimul drumurilor, Curtea precizează că stabilirea unor asemenea sancţiuni reprezintă o opţiune a legiuitorului, pe care instanţa de contencios constituţional nu o poate cenzura. În acelaşi sens, prin Decizia nr. 704 din 17 iunie 2008, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 11 iulie 2008, Curtea a statuat că instituirea condiţiilor de transport este un atribut exclusiv al legiuitorului, care a reglementat regimul de circulaţie pe drumurile publice, astfel încât desfăşurarea traficului să aibă loc în deplină siguranţă. De asemenea, prin Decizia nr. 11 din 20 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 96 din 2 februarie 2004, Curtea a statuat că stabilirea unor contravenţii în sarcina participanţilor la trafic pe drumurile publice are ca scop prevenirea consecinţelor negative în cazul încălcării reglementărilor privind regimul drumurilor

18. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate formulată în raport cu art. 16 din Constituţie, Curtea reţine că prevederile legale supuse controlului de constituţionalitate se aplică tuturor operatorilor de transport vizaţi de ipoteza normei, fără privilegii şi fără discriminări, astfel încât încălcarea principiului constituţional al egalităţii În drepturi nu poate fi reţinută. Nici susţinerea autorului excepţiei în sensul că există o diferenţiere de tratament juridic în raport cu celelalte sancţiuni contravenţionale instituite pentru nerespectarea de către operatorii de transport a dispoziţiilor legale în domeniul regimului drumurilor nu poate fi reţinută, deoarece, potrivit jurisprudenţei Curţii, în acord cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru situaţii de fapt diferite se poate stabili un tratament juridic diferit, când acesta este justificat în mod obiectiv şi raţional, prin elemente precum gravitatea faptei, valoarea socială ocrotită.

19. Distinct de acestea, Curtea constată că utilizarea de către legiuitor a noţiunii de „contravenient nu are semnificaţia înfrângerii prezumţiei de nevinovăţie. Instanţa judecătorească, în procedura de soluţionare a contestaţiilor împotriva procesului-verbal de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu îl consideră vinovat pe contravenient înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. În acest sens este jurisprudenţa Curţii Constituţionale, spre exemplu, Decizia nr. 236 din 15 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 11 mai 2012, şi Decizia nr. 1.245 din 22 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 13 ianuarie 2012. De asemenea, Curtea a reţinut că, din procedura de soluţionare a plângerii împotriva procesului-verbal de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu rezultă răsturnarea sarcinii probei, ci, mai degrabă, exercitarea dreptului la apărare, în acest sens, prin Decizia nr. 1.096 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 695 din 15 octombrie 2009, Curtea a statuat că procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei se bucură de prezumţia de legalitate, însă, atunci când este formulată o plângere împotriva acesteia, este contestată chiar prezumţia de care se bucură. În acest caz, instanţa de judecată competentă va administra probele prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal. Cel care a formulat plângerea nu trebuie să îşi demonstreze propria nevinovăţie, revenind instanţei judecătoreşti obligaţia de a administra tot probatoriul necesar stabilirii şi aflării adevărului. Instanţele de judecată nu pot face aplicarea strictă a regulii onus probandi incumbit actori, ci, din contră, chiar ele trebuie să manifeste un rol activ pentru aflarea adevărului, din moment ce contravenţia intră sub incidenţa art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,

20. De altfel, Curtea constată că prevederile art. 61 alin. (1) lit. p) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 nu conţin reglementări cu privire la sarcina probei în ipoteza contestării procesului-verbal de constatare a contravenţiei reglementate, astfel încât, şi sub acest aspect, critica de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

21. În final, Curtea constată că dispoziţiile art. 148 alin. (2) din Constituţie nu au incidenţă în cauză, deoarece nu sunt indicate dispoziţiile din tratatele constitutive ale Uniunii Europene, şi celelalte reglementari ale Uniunii Europene cu caracter obligatoriu, care ar fi încălcate prin aplicarea prevederilor de lege criticate.

22 Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin, (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (I) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea „Vlase International” - S.R.L. din Ialomiţa în Dosarul nr. 4.693/312/2014 al Judecătoriei Arad - Secţia civilă şi constată că prevederile art. 61 alin. (1) lit. p) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Arad - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 25 februarie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Simina Popescu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 96

din 25 februarie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 17 alin. (5) teza finală din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Simina Popescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu,

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 17 alin. (5) teza finală din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Camelia-Maria Pancu în Dosarul nr. 34.503/3/2013 (nr. În format vechi 3.042/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care formează obiectul Dosarului nr. 1.016D/2015 al Curţii Constituţionale.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra cererii formulate de partea Autoritatea Naţională pentru Calificări prin care se solicită judecarea cauzei în lipsă.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate. ca neîntemeiată. Precizează că dreptul fundamental la informaţie are un conţinut juridic distinct de dreptul salariatului de a fi informat cu privire la clauzele esenţiale ale contractului de muncă şi că instituirea termenului de 20 de zile lucrătoare de la data apariţiei modificării unuia dintre elementele esenţiale ale contractului de muncă, pentru încheierea unui act adiţional la contract, respectă dispoziţiile constituţionale privind dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

5. Prin Decizia civilă nr. 5.093 din 29 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 34.503/3/2013 (nr. În format vechi 3.042/2014), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (5) teza finală din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Camelia-Maria Pancu cu prilejul soluţionării recursului împotriva Sentinţei civile nr. 10.791 din 4 decembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VII l-a conflicte de muncă şi asigurări sociale într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii împotriva deciziei unilaterale de modificare a contractului individual de muncă.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine că, prin art. 17 alin. (5) teza finală din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, se încalcă atât dreptul la informaţie, garantat de art. 31 din Constituţie, normă de drept care nu prevede nicio limitare sau posibilitate de restrângere sau îngrădire prin prevederi legale cu forţă juridică inferioară Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, care statuează expres, la nivel de principiu al legii, obligaţia angajatorului de a informa salariatul cu privire la condiţiile de muncă şi la cuantumul remuneraţiei pe care o va primi. Astfel, prevederile de lege criticate limitează dreptul cetăţeanului salariat de a fi informat de către angajatorul, persoana juridică de drept public, asupra condiţiilor sau a modificării condiţiilor de exercitare a raporturilor de muncă, permiţând înfăptuirea unor abuzuri de drept constând în modificarea unilaterală şi nenotificată a acestor raporturi şi a cuantumului salariului, fără ca salariatul să poată opta, în termen rezonabil, pentru încetarea raporturilor de muncă. Principiul de drept potrivit căruia nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii în faţa unei instanţe judecătoreşti nu poate fi aplicabil unor raporturi juridice de natură contractuală, cum sunt cele de dreptul muncii, în care nu legea este pusă în discuţie, ci acordul salariatului, manifestat expres prin contractul individual de muncă, de a mai continua sau nu munca şi dreptul său de a refuza aplicarea unilaterală a legii de către angajator.

7. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine, totodată, că prevederile art. 17 alin. (5) teza finală din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii instituie două categorii de cetăţeni angajaţi, una care este informată (cei din mediul economic privat) şi una care nu este informată (cei care lucrează în sfera publică), producând o discriminare asupra dreptului la muncă al cetăţenilor. Lipsa unei informări corecte şi în termen rezonabil a angajatului cu privire la incidenţa şi aplicarea în concret a dispoziţiilor unei legi de modificare a drepturilor sale salariate încalcă cert dreptul său la informare şi îi viciază consimţământul dat pentru executarea unui raport juridic de muncă în anumite condiţii cu care a fost de acord şi care, de la o anumită dată, nu îi mai sunt aplicabile.

8. În ceea ce priveşte încălcarea dreptului la muncă, garantat de art. 41 din Constituţie, autoarea excepţiei susţine că, prin art. 17 alin. (5) teza finală din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, se instituie posibilitatea pentru autorităţile publice angajatoare de a nu informa salariatul cu privire la modificarea raportului de muncă şi de a modifica unilateral încadrarea în muncă (funcţia) şi cuantumul drepturilor salariale, fără acordul salariatului. Or. art. 41 din Constituţie garantează dreptul persoanei angajate de a munci în anumite condiţii alese şi însuşite de aceasta, pentru un salariu pe care îl negociază şi îl cunoaşte. Posibilitatea angajatorului de drept public de a modifica unilateral elementele contractului de muncă, fără acordul salariatului, inclusiv în cazul în care salariul se diminuează printr-un act normativ, reprezintă muncă forţată.

9. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care reţine că obligaţia angajatorului de informare a viitorului salariat sau a salariatului cu privire la clauzele iniţiale ale contractului individual de muncă sau cu privire la cele pe care intenţionează să le modifice nu este identică cu obligaţia de informare ce revine autorităţilor publice. În cazul raporturilor de muncă, informarea este o etapă prealabilă a negocierii dintre angajator şi salariat cu privire la elementele raportului de muncă ce va fi stabilit de comun acord între aceştia, raport de drept privat, iar nu de drept public. Cu toate acestea, părţile nu pot negocia încheierea unui contract individual de muncă cu clauze care contravin conţinutului minimal instituit de legiuitor în reglementarea dreptului fundamental la protecţie a muncii. O astfel de ipoteză ar atrage nulitatea absolută a clauzelor respective. Informarea şi negocierea liberă dintre părţi sunt permise de legiuitor şi pentru situaţia modificării unor clauze ale contractului individual de muncă, cu respectarea unei exigenţe formale de încheiere a unui act adiţional la contract într-un termen legal, dar şi a exigenţei de fond a respectării nivelului minimal al tuturor drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege în sarcina salariatului şi angajatorului. Prin excepţie de la obligaţia de informare şi de negociere a oricărei modificări a contractului individual de muncă, clauzele lui se pot modifica prin efectul legii, caz în care nu este necesară îndeplinirea vreunei formalităţi de emitere a unui act unilateral al angajatorului sau de încheiere a unui act adiţional la contract. Opţiunea legiuitorului este justificata câtă vreme dreptul fundamental la protecţia muncii poate cunoaşte reglementări diferite la momente de timp diferite, pe raţiuni de politică socială a statului. Astfel, legiuitorul a recunoscut posibilitatea de a stabili alt conţinut al elementelor obligatorii ale raportului de muncă, elemente care produc efecte şi asupra contractelor aflate în executare. În categoria acestor elemente se includ, de exemplu: stabilirea salariului minim brut pe ţară garantat în plată, stabilirea salariilor pentru personalul plătit din fonduri publice, durata preavizului, durata concediului de odihnă minim etc. Informarea salariatului cu privire la noul conţinut al clauzelor contractului său de muncă se produce ca urmare a publicării legii care le reglementează în Monitorul Oficial al României, ceea ce face de prisos orice informare suplimentară din partea angajatorului. În măsura în care salariatul nu este de acord cu executarea contractului individual de muncă în noile condiţii, modificate prin efectul legii, fără intervenţia angajatorului, are posibilitatea recunoscută de Legea nr. 53/2003 - Codul muncii de a-i înceta din iniţiativa sa.

10. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 41 din Constituţie, instanţa judecătorească reţine că libertatea muncii presupune dreptul persoanei de a alege singură şi liberă profesia, dacă munceşte sau nu, unde, pentru cine şi în ce condiţii. Forma sa de exprimare este tocmai caracterul contractual al tuturor formelor raportului juridic de muncă. Libertatea muncii este asigurată prin reglementarea încetării contractului individual de muncă din iniţiativa salariatului, fără nicio limitare sau constrângere, cu excepţia dreptului la preaviz, în egală măsură fiind garantată prin stabilirea limitativă prin lege a cazurilor şi motivelor pentru care încetarea contractului poate avea loc din iniţiativa angajatorului.

11. În cazul recurentei, libertatea muncii nu a fost încălcată prin faptul că s-au modificat condiţiile de muncă stabilite iniţial cu angajatorul, condiţii referitoare la funcţie şi salariu, tocmai pentru că aceasta avea posibilitatea legală de a înceta raportul de muncă, modificat prin efectul legii. Prin emiterea de către angajator a unei decizii de reîncadrare a salariatei, aceasta nu poate pretinde cu temei că a fost constrânsă să presteze munca în noile condiţii salariate, calificate drept muncă forţată, după cum nu poate pretinde cu temei că noul salariu, stabilit în baza legii-cadru de salarizare unitară a personalului plătit din fonduri publice, a instituit sclavia, munca fără remuneraţie.

12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

13. Avocatul Poporului consideră că prevederile art. 17 alin. (5) teza finală din Codul muncii sunt neconstituţionale în raport cu dispoziţiile art. 31 şi art. 41 din Constituţie, sens în care arată că informarea şi consultarea angajaţilor reprezintă o măsură de protecţie socială a muncii şi are drept premisă existenţa unor raporturi de muncă, plasate, 1a rândul lor, în sfera de protecţie a dreptului la muncă, consacrat de art. 41 alin. (1) din Constituţie. În consecinţă, obligaţia legiuitorului de a institui măsuri concrete de informare şi consultare a angajaţilor vizează, din punct de vedere temporal, perioada cuprinsă între începerea şi încetarea raporturilor de muncă, astfel încât, în tot acest interval de timp, angajatorul trebuie să se manifeste activ în îndeplinirea cu bună-credinţă a acestei obligaţii. Stabilind obligativitatea interpretării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în concordanţă cu tratatele internaţionale la care România este parte, legiuitorul constituant a impus în mod implicit un nivel de protecţie constituţională a drepturilor şi libertăţilor fundamentale cel puţin la nivelul celui prevăzut în actele juridice internaţionale, în acest context, reglementarea unei măsuri de protecţie socială a muncii într-un tratat internaţional, coroborată cu importanţa şi amplitudinea sa socială, are drept rezultat conferirea dreptului sau libertăţii prevăzute în cuprinsul Constituţiei, a unei interpretări în consonanţă cu tratatul internaţional, cj alte cuvinte a unei interpretări care dezvoltă în mod evolutiv conceptul constituţional. De altfel, potrivit părţii I pct. 21 şi 29 din Carta socială europeană revizuită adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, ratificată prin Legea nr. 74/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 4 mai 1999, „lucrătorii au dreptul de a fi informaţi şi consultaţi în cadrul întreprinderii”, respectiv „lucrătorii au dreptul de a fi informaţi şi consultaţi în procedurile de concediere colectivă” [a se vedea art. 17 alin. (3) lit. i) din Codul muncii care prevede condiţiile de acordare a preavizului de către părţile contractante şi durata acestuia] - ceea ce, prin prisma art. 11 alin. (1), art. 20 alin. (1) şi art. 41 alin. (2) teza întâi din Constituţie, nu poate duce decât la interpretarea dreptului la protecţia socială a muncii în sensul că acesta cuprinde ca elemente componente informarea şi consultarea angajaţilor, acestea fiind, astfel, integrate conţinutului normativ al dreptului fundamental anterior menţionat. Având în vedere cele anterior expuse, apreciază că teza întâi a art. 41 alin. (2) din Constituţie are un conţinut normativ flexibil tocmai pentru a putea fi adaptat la schimbările social-economice la care este supusă societatea de-a lungul timpului. Această concluzie este susţinută şi de faptul că teza a două a aceluiaşi text constituţional, pentru a defini elementele componente ale dreptului la măsuri de protecţie socială a muncii, dezvoltă teza întâi a art. 41 alin. (2) din Constituţie, printr-o trimitere generică la lege. Această trimitere la lege permite Curţii Constituţionale ca, prin jurisprudenţa sa, să constituţionalizeze acele drepturi ale angajaţilor prevăzute de lege care reprezintă fie o transpunere a unor prevederi din tratate internaţionale la care România este parte, fie măsuri de protecţie socială a muncii, cu un impact social-economic deosebit. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 64 din 24 februarie 2015.

14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate 1a dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 17 alin. (5) teza finală din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, având următorul cuprins:

„Orice modificare a unuia dintre elementele prevăzute la alin. (3) În timpul executării contractului individual de muncă impune încheierea unui act adiţionai la contract, într-un termen de 20 de zile lucrătoare de la data apariţiei modificării, cu excepţia situaţiilor în care o asemenea modificare este prevăzută în mod expres de lege.”

17. În opinia autoarei excepţiei, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 31 privind dreptul la informaţie şi art. 41 privind munca şi protecţia socială a muncii.

18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 17 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii stabilesc regula privind obligativitatea încheierii unui act adiţional la contractul individual de muncă, în cazul modificării dementelor contractului, precum şi excepţia de la această regulă, pentru situaţia în care o asemenea modificare este prevăzută expres de lege,

19. Astfel, contrar susţinerilor autoarei excepţiei referitoare la existenţa unei discriminări între salariaţii din mediul public şi cel privat, în sensul că numai în cazul ultimei categorii există obligaţia încheierii unui act adiţional la contractul individual de muncă în cazul modificării elementelor contractului, Curtea reţine că prevederile art. 17 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii vizează, de principiu, toate raporturile de muncă existente la un moment dat şi care sunt modificate în mod expres printr-o lege, indiferent că este vorba de angajaţi din mediul public sau privat.

20. Curtea constată că această prevedere legală permite legiuitorului să îşi îndeplinească obligaţia pozitivă de a crea cadrul legal necesar în care să se desfăşoare raporturile de muncă, expresie a dispoziţiilor art. 41 din Constituţie. Cu alte cuvinte, în reglementarea dreptului fundamental la protecţie socială a muncii, legiuitorul are deplina competenţă de a stabili condiţiile minimale ale unui contract individual de muncă. Totodată, informarea şi negocierea liberă dintre părţile contractului de muncă sunt permise de legiuitor pentru situaţia modificării unor elemente ale contractului individual de muncă, cu respectarea exigenţei formale de încheiere a unui act adiţional la contractul individual de muncă. Prin excepţie, elementele contractului individual de muncă se pot modifica prin efectul legii, caz în care nu este necesară îndeplinirea formalităţii de încheiere a unui act adiţional la contract.

21. În acelaşi timp, Curtea precizează că există unele cazuri în care legea nu poate interveni în raporturile dintre angajaţii şi angajatorii privaţi, respectiv în privinţa cuantumului concret al salariilor ce depăşesc cuantumul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, aspect care este exclus în raporturile dintre angajaţii şi angajatorii din mediul public. Asemenea cazuri sunt obiectiv justificate având în vedere că, în raport cu sursa de finanţare a cheltuielilor de personal, angajaţii din mediul privat nu se află în aceeaşi situaţie juridică cu cei din mediul public (a se vedea în acest sens, Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, Decizia nr. 1.658 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 18 ianuarie 2011, şi Decizia nr. 1.265 din 27 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 din 14 decembrie 2011).

22. De asemenea, prin Decizia nr. 1.601 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 4 februarie 2011, Curtea a statuat că, în sfera publică, salariile/indemnizaţiile/soldele sunt stabilite în baza legii [a se vedea, în acest sens, şi art. 162 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii], ca act al legiuitorului originar sau delegat, iar angajatorul public nu are competenţa de a acorda drepturi salariale numai în baza şi în temeiul unei manifestări discreţionare de voinţă. Manifestarea sa de voinţă este condiţionată şi totodată limitată de lege. Însă, atunci când legea diminuează cuantumul sporurilor sau le suprimă, contractul individual de muncă nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinţei concordante a celor două părţi contractante pentru a se aplica noile prevederi legale.

23. În acelaşi sens, prin Decizia nr. 1.250 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010, Curtea a statuat că ordonatorii principali de credite trebuie să respecte legea şi să o aplice ca atare, chiar dacă aceasta are ca efect, pentru viitor, modificarea unor clauze din contractele de muncă, individuale sau colective, ale personalului plătit din fonduri publice. Raţiunea acestei concluzii constă în faptul că temeiul încheierii, modificării şi încetării contractului este legea, iar dacă, pentru viitor, legea prevede o redimensionare a politicii salariale bugetare, toate contractele pendinte sau care vor fi încheiate trebuie să reflecte şi să fie în acord cu legea.

24. Distinct de acestea, Curtea mai reţine că opţiunea legiuitorului pentru soluţia legislativă de a nu impune obligaţia angajatorului de a încheia un act adiţional la contractul individual de muncă, în cazul modificării elementelor contractului prin lege, este pe deplin justificată, de vreme ce, odată cu publicarea legii în Monitorul Oficial al României, destinatarul său (în cauza de faţă, salariatul) are la dispoziţie premisele necesare pentru a lua la cunoştinţă de normele juridice care guvernează raporturile juridice de muncă. Sunt asigurate, astfel, garanţiile necesare îndeplinirii obligaţiei fundamentale de respectare a legilor, astfel cum aceasta este prevăzută de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.

25. În plus, Curtea observă Directiva 91/533/CEE a Consiliului din 14 octombrie 1991 privind obligaţia angajatorului de a informa lucrătorii asupra condiţiilor aplicabile contractului sau raportului de muncă, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene seria L, nr. 288/32 din 18 octombrie 1991, stabileşte, prin art. 5 ,,Modificarea unor elemente ale contractului sau raportului de muncă”, că orice modificare a elementelor esenţiale ale contractului de muncă trebuie şi facă obiectul unui document scris care va fi pus de către angajator la dispoziţia lucrătorului cât mai curând posibil, dar nu mai târziu de o lună de la data la care respectiva modificare are efect. Documentul scris nu are caracter obligatoriu în cazul unei modificări a actelor cu putere de lege, a actelor administrative sau a altor norme obligatorii ori a convenţiilor colective menţionate în cuprinsul directivei.

26. În aceste condiţii, Curtea reţine că prevederile art. 17 alin (5) teza finală din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii nu îngrădesc dreptul la muncă şi nu restricţionează sub niciun aspect alegerea liberă a profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă şi, prin urmare, constată că dispoziţiile art. 41 din Constituţie nu sunt încălcate. Totodată, Curtea nu poate reţine ipoteza muncii forţate, invocată de autoarea excepţiei, atât timp cât libertatea muncii este asigurată şi prin aceea că, în măsura în care nu este de acord cu executarea contractului individual de muncă în noile condiţii salariale, modificate prin efectul legii, salariatul are posibilitatea de a-l înceta din iniţiativa sa, în condiţiile prevăzute de art. 81 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.

27. De asemenea, reţinând că obligaţia angajatorului de informare a salariatului cu privire la elementele contractului individual de muncă sau cu privire la cele modificate este distinctă de obligaţia autorităţilor publice de informare a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal, Curtea constată că, în raport cu dispoziţiile art. 31 din Constituţie, conţinutul normativ al textului de lege criticat nu are legătură cu dreptul fundamental la informaţie.

28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Camelia-Maria Pancu în Dosarul nr. 34.503/3/2013 (nr. În format vechi 3.042/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a Vil-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că prevederile art. 17 alin. (5) teza finală din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VI l-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 25 februarie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Simina Popescu

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.