MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 399/2016

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 184 (XXVIII) - Nr. 399         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 26 mai 2016

 

SUMAR

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

772. - Ordin al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale privind cerinţele referitoare la etichetarea, sigilarea şi ambalarea materialului de înmulţire şi plantare fructifer destinat producţiei de fructe, care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2008/90/CE a Consiliului din 29 septembrie 2008 privind comercializarea materialului de înmulţire şi plantare fructifer destinat producţiei de fructe

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 7 din 4 aprilie 2016 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)

 

Decizia nr. 8 din 4 aprilie 2016 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DEZVOLTĂRII RURALE

 

ORDIN

privind cerinţele referitoare la etichetarea, sigilarea şi ambalarea materialului de înmulţire şi plantare fructifer destinat producţiei de fructe, care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2008/90/CE a Consiliului din 29 septembrie 2008 privind comercializarea materialului de înmulţire şi plantare fructifer destinat producţiei de fructe

 

Având în vedere Referatul de aprobare nr. 306.959 din 14 aprilie 2016 al Direcţiei generale control, antifraudă şi inspecţii - Direcţia monitorizare inspecţii, verificare şi control din cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale,

în baza prevederilor:

- art. 12 din Legea nr. 266/2002 privind producerea, prelucrarea, controlul şi certificarea calităţii, comercializarea seminţelor şi a materialului săditor, precum şi testarea şi înregistrarea soiurilor de plante, republicată;

- Directivei de punere în aplicare 2014/96/UE â Comisiei din 15 octombrie 2014 privind cerinţele referitoare la etichetarea, sigilarea şi ambalarea materialului de înmulţire şi plantare fructifer destinat producţiei de fructe, care intră în domeniul de aplicare a Directivei 2008/90/CE a Consiliului;

- art. 10 alin. (5) din Hotărârea Guvernului nr. 1.185/2014 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale emite prezentul ordin.

 

ARTICOLUL 1

Cerinţe privind etichetarea, sigilarea şi ambalarea

 

(1) Inspecţia Naţională pentru Calitatea Seminţelor (INCS) se asigură, prin autorităţile oficiale competente, respectiv inspectoratele teritoriale pentru calitatea seminţelor şi materialului săditor şi Laboratorul Central pentru Calitatea Seminţelor şi a Materialului Săditor (ITCSMS şi LCCSMS) că materialul ele înmulţire fructifer, denumit în continuare material de înmulţire, certificat oficial ca material Prebază, Bază sau Certificat, şi materialul de plantare fructifer destinat producţiei de fructe, denumit în continuare material de plantare fructifer, certificat oficial ca material Certificat, se comercializează doar dacă respectă cerinţele privind etichetarea, sigilarea şi ambalarea prevăzute la art. 2 şi 4 Dacă este cazul, un document însoţitor, astfel cum se prevede la art. 3, poate fi utilizat pentru a completa eticheta.

(2) INCS se asigură că materialul de înmulţire şi materialul de plantare fructifer care se califică drept materia] CAC (Conformitas Agraria Communitatis) se comercializează numai dacă îndeplineşte cerinţele privind documentul furnizorului prevăzute la art. 5

 

ARTICOLUL 2

Etichetarea materialului Prebază, Bază sau Certificat

 

(1) INCS se asigură că, pentru materialul Prebază, Bază sau Certificat, autorităţile oficiale competente (ITCSMS şi LCCSMS) elaborează o etichetă în conformitate cu alin, (2)-(5) pe care o aplică pe plantele sau părţile de plante care urmează să fie comercializate ca material de înmulţire sau ca material de plantare fructifer. INCS poate prevedea ca autorităţile oficiale competente (ITCSMS şi LCCSMS) să poată permite furnizorului să elaboreze şi să aplice eticheta sub supravegherea autorităţilor oficiale competente (ITCSMS şi LCCSMS). Modelul etichetei este stabilit de către INCS, în conformitate cu prevederile alin. (4)-(6).

(2) Materialul de înmulţire sau materialul de plantare fructifer care face parte din acelaşi lot poate fi comercializat cu o singură etichetă atunci când materialul respectiv face parte din acelaşi pachet, din aceeaşi legătură sau din aceiaşi recipient, iar eticheta este aplicată în conformitate cu alin. (8).

(3) INCS poate prevedea ca plantele fructifere de cel puţin un an să fie etichetate în mod individual. În acest caz, etichetarea poate fi realizată în câmp, înainte de dezrădăcinare, în cursul dezrădăcinării sau ulterior. În cazul în care etichetarea se realizează mai târziu, plantele din acelaşi lot trebuie să fie dezrădăcinate împreună şi să fie păstrate separat de alte loturi, în recipiente etichetate, până când plantele respective sunt etichetate.

(4) Eticheta conţine următoarele informaţii:

a) menţiunea „norme şi standarde UE”;

b) statul membru care emite eticheta sau codul respectiv;

c) INCS sau codul respectiv;

d) numele furnizorului sau numărul/codul său de înregistrare emis de autorităţile oficiale competente (ITCSMS şi LCCSMS);

e) numărul de referinţă al pachetului sau al legăturii, numărul de serie individual, numărul săptămânii sau numărul lotului;

f) denumirea botanică;

g) categoria, iar pentru materialul Bază şi numărul generaţiei;

h) denumirea soiului şi, după caz, a clonei. În cazul portaltoilor care nu aparţin unui soi, denumirea speciei sau a hibridului interspecific vizat. Pentru plantele fructifere altoite, aceste informaţii se furnizează pentru portaltoi şi pentru altoi. În cazul soiurilor pentru care cererea de înregistrare oficială sau de înregistrare a dreptului de proprietate asupra unui soi de plante este în curs de examinare, aceste informaţii indică: „denumire propusă” sau „cerere în curs de examinare”:

i) menţiunea „soi cu o descriere recunoscută oficial”, dacă este cazul;

j) cantitatea;

k) ţara de producţie şi codul respectiv, dacă este diferită de statul membru care emite eticheta;

l) anul emiterii;

m) în cazul în care eticheta originală este înlocuită cu o altă etichetă: anul emiterii etichetei originale.

(5) Eticheta trebuie să fie imprimată cu caractere de neşters, îh una dintre limbile oficiale ale Uniunii, uşor vizibilă şi lizibilă.

(6) în cazul în care se foloseşte o etichetă colorată pentru orice categorie de plante sau părţi de plante, culoarea etichetei trebuie să fie:

a) albă cu o linie violet în diagonală, pentru materialul Prebază;

b) albă, pentru materialul Bază;

c) albastră, pentru materialul Certificat.

(7) Eticheta se aplică pe plante sau părţi de plante care urmează să fie comercializate ca material de înmulţire sau ca material de plantare fructifer. În cazul în care astfel de plante sau părţi de plante urmează să fie comercializate într-un pachet, într-o legătură sau într-un recipient, eticheta trebuie să fie aplicată pe pachetul, legătura sau recipientul respectiv.

(8) Dacă, în conformitate cu alin. (2), materialul de înmulţire şi plantare fructifer se comercializează cu o singură etichetă, aceasta trebuie aplicată pe pachetul, legătura sau recipientul format din materialul de înmulţire sau din materialul de plantare fructifer respectiv.

 

ARTICOLUL 3

Document de însoţire pentru materialul Prebază, Bază sau Certificat

 

(1) Pentru ca loturile de diferite soiuri sau tipuri de material Prebază, Bază sau Certificat să poată fi comercializate împreună, INCS poate să prevadă că, în completarea etichetei, poate fi întocmit un document de însoţire de către autoritatea oficială teritorială competentă (ITCSMS sau LCCSMS) sau de către furnizorul vizat sub supravegherea organismului respectiv.

(2) Documentul de însoţire îndeplineşte următoarele cerinţe:

a) include informaţiile prevăzute la art. 2 alin. (4) şi după cum se indică pe eticheta respectivă;

b) este redactat în una dintre limbile oficiale ale Uniunii;

c) este furnizat cel puţin în dublu exemplar (furnizor şi destinatar);

d) însoţeşte materialul de la locul de furnizare la locul de destinaţie;

e) include numele şi adresa destinatarului;

f) include data emiterii documentului;

g) include, dacă este cazul, informaţii suplimentare relevante pentru loturile vizate.

(3) în cazul în care informaţiile din documentul de însoţire contrazic informaţiile de pe eticheta menţionată la art. 2 alin. (4) informaţiile de pe eticheta respectivă prevalează.

 

ARTICOLUL 4

Cerinţe de sigilare şi ambalare pentru materialul Prebază, Bază sau Certificat

 

(1) INCS se asigură că, în cazul în care materialul Prebază, Bază sau Certificat se comercializează în loturi de două sau mai multe plante sau părţi de plante, loturile respective sunt suficient de omogene

(2) Plantele sau părţile de plante care constituie astfel de loturi trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:

a) plantele sau părţile de plante sunt într-un pachet sau într-un recipient sigilat, astfel cum sunt definite la alin. (3); sau

b) plantele sau părţile de plante fac parte dintr-o legătură sigilată, astfel cum este definita la alin. (3).

(3) în sensul prezentului ordin, sigilare înseamnă: în cazul unui pachet sau recipient, închidere astfel încât să nu poată fi deschis fără a deteriora dispozitivul de închidere, iar în cazul unei legături, legare în aşa fel încât plantele sau părţile de plante care fac parte din legătură să nu poată fi separate fără a deteriora dispozitivul sau dispozitivele de legare. Pachetul, recipientul şi legătura trebuie să fie etichetate în aşa fel încât prin înlăturarea etichetei acestea să îşi piardă valabilitatea.

 

ARTICOLUL 5

Documentul furnizorului pentru materialul CAC

 

(1) INCS se asigură că materialul CAC este comercializat cu un document întocmit de către furnizor conform cerinţelor prevăzute la alin. (3) şi (4), denumit în continuare documentul furnizorului.

(2) INCS se asigură că documentul furnizorului nu se aseamănă cu eticheta menţionată la art. 2 sau cu documentul de însoţire menţionat la art. 3, astfel încât să se evite orice eventuală confuzie între documentul furnizorului şi celelalte două documente.

(3) Documentul furnizorului cuprinde cel puţin următoarele informaţii:

a) menţiunea „norme şi standarde UE”;

b) statul membru în care a fost elaborat documentul furnizorului sau codul respectiv;

c) autoritatea oficială teritorială competentă (ITCSMS şi LCCSMS) sau codul respectiv;

d) numele furnizorului sau numărul/codul său de înregistrare emis de autoritatea oficială teritorială competentă (ITCSMS şi LCCSMS);

e) numărul de serie individual, numărul săptămânii sau numărul lotului;

f) denumirea botanică;

g) material CAC;

h) denumirea soiului şi, după caz, a clonei. În cazul portaltoilor care nu aparţin unui soi, denumirea speciei sau a hibridului interspecific vizat. Pentru plantele fructifere altoite, aceste informaţii se furnizează pentru portaltoi şi pentru altoi. În cazul soiurilor pentru care cererea de înregistrare oficială sau de înregistrare a dreptului de proprietate asupra unui soi de plante este în curs de examinare, aceste informaţii indică: „denumire propusă” sau „cerere în curs de examinare”;

i) cantitatea;

j) ţara de producţie şi codul respectiv, dacă este diferită de statul membru în care a fost elaborat documentul furnizorului;

k) data emiterii documentului.

(4) Documentul furnizorului trebuie să fie imprimat cu caractere de neşters, în limba română sau în altă limbă oficială a Uniunii, uşor vizibil şi lizibil.

 

ARTICOLUL 6

Dispoziţii finale

 

Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi se aplică începând cu 1 ianuarie 2017.

 

Ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale,

Achim Irimescu

 

Bucureşti, 18 aprilie 2016.

Nr. 772.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

DECIZIA Nr. 7

din 4 aprilie 2016

 

Dosar nr. 669/1/2016

 

Iulia Cristina Tarcea - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile

Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Carmen Elena Popoiag - judecător la Secţia I civilă

Alina Iuliana Ţuca - judecător la Secţia I civilă

Viorica Cosma - judecător la Secţia I civilă

Mihaela Tăbârcă - judecător la Secţia I civilă

Dragu Creţu - judecător la Secţia I civilă

Cosmin Horia Mihăianu - judecător la Secţia a II-a civilă

Constantin Brânzan - judecător la Secţia a II-a civilă

Ileana Izabela Dolache - judecător la Secţia a II-a civilă

Rodica Dorin - judecător la Secţia a II-a civilă

Nela Petrişor - judecător la Secţia a II-a civilă

Carmen Maria Ilie - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Eugenia Marin - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Iuliana Măiereanu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Dana Iarina Vartires - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Adriana Elena Gherasim - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

 

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 669/1/2016 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 275 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidata de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la modul de interpretare a dispoziţiilor art. 61 lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, privind concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului, respectiv ce se înţelege prin decizie a organelor de expertiză medicală prin care se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, în corelare cu dispoziţiile art. 30-33 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007 privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 17 pct. VIII B lit. v) şi pct. 4 al ultimului alineat din capitolul III din Regulamentul de organizare şi funcţionare a direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, aprobat prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.078/2010.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse hotărâri judecătoreşti în materia ce face obiectul sesizării, relevând o practică neunitară, precum şi raportul întocmit de judecătorii-raportori. Se mai referă asupra faptului că raportul a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, şi că nu s-au depus puncte de vedere.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele;

I. Titularul şi obiectul sesizării

1. Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă a dispus, prin încheierea pronunţată în data de 4 noiembrie 2015, în Dosarul nr. 519/101/2015, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea din oficiu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: modul de interpretare a dispoziţiilor art. 61 lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, privind concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului, respectiv ce se înţelege prin decizie a organelor de expertiză medicală prin care se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, în corelare cu dispoziţiile art. 30-33 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007 privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 17 pct. VIII B lit. v) şi pct. 4 al ultimului alineat din capitolul III din Regulamentul de organizare şi funcţionare a direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, aprobat prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.078/2010.

II. Expunerea succintă a procesului

2. La data de 23 ianuarie 2015 contestatorul P.L.R. a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 18 din 15 ianuarie 2015 emisă de S.C. P. - S.R.L., prin care s-a dispus încetarea contractului individual de muncă în temeiul art. 61 lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare Codul muncii), solicitând anularea acesteia, reintegrarea în funcţia avută şi plata drepturilor salariale cuvenite.

3. A motivat că, în mod nelegal, angajatorul a invocat dispoziţiile art. 61 lit. c) din Codul muncii, deoarece nu s-a făcut dovada unei incapacităţi fizice, atâta vreme cât prin Fişa de aptitudine nr. 2.264 din 11 decembrie 2014, emisă de Clinica H., s-a constatat că este apt vopsitor, lucru la sol cu purtarea echipamentului individual de protecţie a muncii. În această situaţie, decizia atacată este nulă.

4. Pe de altă parte, unitatea a încunoştinţat Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Mehedinţi, prin Adresa din data de 17 decembrie 2014, înainte de emiterea deciziei de desfacere a contractului individual de muncă, fără a aştepta un răspuns de la această instituţie. De asemenea, pârâta nu a respectat dispoziţiile art. 64 alin. (1) din Codul muncii, în sensul de a propune alte locuri de muncă vacante în unitate, compatibile cu pregătirea şi capacitatea sa de muncă, în condiţiile în care poate presta muncă la sol, iar unitatea avea aceste locuri de muncă.

5. Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea ca nefondată a contestaţiei, întrucât, ca urmare a rezultatelor controlului medical periodic efectuat în data de 11 decembrie 2014, conform fişei de aptitudine, s-a constatat că reclamantul este apt vopsitor, lucru la sol, în echipă, cu evitarea zgomotului, fapt ce a făcut imposibilă continuarea activităţii.

6. Din fişa postului ocupat de contestator rezultă că angajatul trebuia să fie apt pentru meseria de vopsitor şi apt pentru lucru la înălţime, aptitudini constatate la angajare, dar şi periodic de un cabinet specializat în medicina muncii.

7. S-a arătat că s-a solicitat sprijinul Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă Mehedinţi, prin Adresa nr. 211 din 17 decembrie 2014, în vederea redistribuirii contestatorului într-un alt loc de muncă disponibil, dar nu s-a primit niciun răspuns şi, la cererea contestatorului, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă înainte de expirarea preavizului.

8. Prin Sentinţa nr. 1.261 din 2 aprilie 2015, Tribunalul Mehedinţi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis contestaţia formulată de P.L.R. Împotriva Deciziei nr. 18 din 15 ianuarie 2015, emisă de pârâta S C. P - S R L., pe care a anulat-o, a dispus reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior şi a obligat pârâta la plata drepturilor băneşti care i se cuvin de la data de 15 ianuarie 2015 şi până la reintegrarea efectivă.

9. Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Mehedinţi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a reţinut următoarele:

Prin Decizia nr. 18 din 15 ianuarie 2015, emisă de pârâta S.C. P. - S.R.L., s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatorului P.L.R., având funcţia de vopsitor, în temeiul art. 61 lit. c) din Codul muncii.

Conform deciziei, angajatorul a avut în vedere Fişa de aptitudine nr. 2.264 din 11 decembrie 2014, emisă de medicul de medicina muncii, prin care s-a constatat faptul că reclamantul nu are aviz pentru lucru la înălţime, condiţie obligatorie pentru vopsitoria navală, precum şi imposibilitatea angajatorului de a-i oferi un alt loc de muncă, conform recomandării medicului (vopsitor - lucru la sol).

Prin Adresa nr. 211 din 17 decembrie 2014 s-a solicitat şi sprijinul Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă Mehedinţi

Conform art. 61 lit. c) din Codul muncii, angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în cazul în care, prin decizie a organelor competente de expertiză medicală, se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a acestuia, fapt ce nu îi permite să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat.

În cazul de faţă, angajatorul a avut în vedere fişa de aptitudine eliberată de cabinetul de medicina muncii în care se menţionează că reclamantul este „apt vopsitor, lucru la sol, în echipă, cu evitarea zgomotului pentru LRN şi purtarea obligatorie a echipamentului”, însă această fişă nu răspunde exigenţelor impuse de lege, fiind necesară, pentru a se putea dispune concedierea în condiţiile art. 61 lit. c) din Codul muncii, emiterea unei decizii a organelor competente de expertiză medicală, iar fişa de aptitudini nu poate înlocui expertiza cerută de lege, întrucât medicul de medicina muncii nu are astfel de atribuţii.

În lipsa îndeplinirii condiţiilor impuse de lege, în mod nelegal, angajatorul a dispus concedierea în condiţiile art. 61 lit. c) din Codul muncii, situaţie în care decizia a fost anulată, fără a se mai impune şi analizarea celorlalte susţineri ale părţilor. În consecinţă, s-au dispus reintegrarea contestatorului pe funcţia deţinută anterior şi plata corespunzătoare a drepturilor salariale.

10. Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel intimata S.C. P. - S.R.L.,criticând-o, în esenţă, pentru următoarele motive: instanţa de fond, în mod greşit, a admis contestaţia, reţinând că „fişa de aptitudini nu poate înlocui expertiza cerută de lege, întrucât medicul de medicina muncii nu are astfel de atribuţii”.

Hotărârea Guvernului nr. 355/2007 privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor (în continuare Hotărârea Guvernului nr. 355/2007), astfel cum a fost modificată şi completată prin Hotărârea Guvernului nr. 1.169/2011, stipulează în art. 30 faptul că persoana examinată poate contesta rezultatul dat de către medicul specialist de medicina muncii. Abia din acel moment se procedează la formarea unei comisii care examinează angajatul. Deci, dacă salariatul nu contestă rezultatul examinării medicale a medicului de medicina muncii, nu există o prevedere în sensul că se va efectua o expertiză medicală. Din contră, în cuprinsul art. 10 şi 13 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare, se precizează că avizul dat de medicul de medicina muncii este un „aviz condiţionat”.

11. Intimatul-contestator P.L.R. a depus întâmpinare în raport cu dispoziţiile art. 471 alin. (5) din Codul de procedură civilă, solicitând respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca legală şi temeinică.

12. Prin încheierea din 4 noiembrie 2015, Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă, legal învestită cu judecarea apelului, a dispus sesizarea din oficiu Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

Prin aceeaşi încheiere, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus şi suspendarea cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept.

III. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

13. Prin încheierea pronunţată la data de 4 noiembrie 2015 în Dosarul nr. 519/101/2015, Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele considerente:

a) de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 61 lit. c) din Codul muncii, raportat la art. 30 - art. 33 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 17 pct. VIII B. lit. v) şi pct. 4 al ultimului alineat din cap. II) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, aprobat prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.078/2010, depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Astfel, conform art. 61 lit. c) din Codul muncii, angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana acestuia în cazul în care, prin decizie a organelor competente de expertiză medicală, se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat. Or, în cauză, prin decizia emisă de angajator, care face obiectul contestaţiei adresate jurisdicţiei muncii, s-a dispus concedierea salariatului (vopsitor la înălţime) în baza art. 61 lit. c) din Codul muncii.

Pentru a se emite această decizie, angajatorul a avut în vedere fişa de aptitudine întocmită de către medicul specialist de medicina muncii cu ocazia examinării medicale periodice, necontestată, din care rezultă că salariatul este apt de a fi vopsitor la sol, pierzându-şi practic aptitudinea de a fi vopsitor la înălţime, constatată la examinarea periodică anterioară.

Nu s-a prezentat de către angajator o decizie a unui organ de expertiză medicală, ci numai fişa de aptitudini necontestată, iar salariatul a susţinut că, în lipsa unei decizii a organelor de expertiză medicală, concedierea este nelegală, întrucât fişa de aptitudine, fie şi necontestată, nu ţine locul acestei decizii;

b) problema de drept enunţată este nouă, deoarece, din consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre. Curtea de apel a avut în vedere doar deciziile pronunţate în interesul legii sau în dezlegarea unor chestiuni de drept, deoarece doar aceste hotărâri au efect obligatoriu în raport cu instanţele naţionale, celelalte hotărâri ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie fiind decizii de speţă cu efect obligatoriu doar pentru părţile în proces. În plus, în competenţa materială a instanţei supreme nu intră litigiile de muncă, astfel încât aceasta nu are o jurisprudenţă proprie în materie;

c) problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la 1 noiembrie 2015.

IV. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

14. Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 519/101/2015 al Curţii de Apel Craiova - Secţia I civilă a reţinut următoarele:

Dispoziţiile legale care instituie încă un caz de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului sunt noi, fiind introduse pentru prima oară în legislaţia muncii, respectiv în Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, cu intrare în vigoare de la 1 martie 2003,

Dispoziţiile legale în discuţie sunt susceptibile de două interpretări, după cum urmează:

A. Într-o primă interpretare, prin „decizie a organelor competente de expertiză medicală” se înţelege rezultatul evaluării medicului specialist de medicina muncii privind aptitudinea în muncă, evaluare materializată într-o fişă de aptitudini sau decizie, necontestate sau devenite definitive după contestare, prin emiterea deciziei în procedura legală şi de către entitatea cu atribuţii legale în acest sens.

În sprijinul acestei opinii se are în vedere faptul că aceste concluzii medicale, cuprinse în actul întocmit la examinare (fişă de aptitudini, decizie etc.)r ale medicului specialist în medicina muncii, care asigură supravegherea sănătăţii lucrătorilor, pot fi contestate.

În prezent, ca legislaţie secundară, este în vigoare Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare, prin care s*a abrogat Normele generale de protecţie a muncii, aprobate prin Ordinul ministrului muncii şi solidarităţii sociale şi al ministrului sănătăţii şi familiei nr. 508/933/2002.

Prin aceste dispoziţii legale s-au instituit norme legale similare celor expuse anterior, cuprinse în art. 30-33 din acest act normativ.

Astfel, persoana examinată poate contesta rezultatul dat de medicul specialist, contestaţia adresându-se autorităţii de sănătate publică judeţeană sau a municipiului Bucureşti, în termen de 7 zile de la primirea fişei de aptitudini - potrivit art. 30 şi 31 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare

Contestaţia se soluţionează de o comisie formată din 3 medici specialişti, care convoacă părţile implicate în termen de 21 de zile, conform art. 32 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare.

Decizia comisiei se consemnează într-un proces-verbal şi se comunică în scris persoanei examinate medical, potrivit dispoziţiilor art. 33 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare.

B. În cea de-a două interpretare, prin „decizie a organelor competente de expertiză medicală” se înţelege expertiza realizată de direcţia de sănătate publică judeţeană sau a municipiului Bucureşti prin compartimentul de evaluare a factorilor de risc din mediul de viaţă şi muncă, în cadrul căruia funcţionează şi un colectiv cu activitate specifică de medicina muncii - în condiţiile art. 17 pct. VIII B lit. v) şi pct. 4 al ultimului alineat din cap. III din Regulamentul de organizare şi funcţionare a direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, aprobat prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.078/2010.

Acest regulament s-a aprobat în condiţiile art. 23 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare, Legea nr. 95/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare), potrivit căreia regulamentul de organizare şi funcţionare, precum şi structura organizatorică a direcţiilor de sănătate publică se stabilesc prin ordin al ministrului sănătăţii.

În sprijinul acestei opinii sunt aduse următoarele argumente:

Se porneşte de la ideea că medicul specialist în medicina muncii nu este organ competent de expertiză medicală, în sensul legii, având în vedere atribuţiile specifice ale acestuia, potrivit art. 6-18 din Legea nr. 418/2004 privind statutul profesional specific al medicului de medicină a muncii, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare, Legea nr. 418/2004, cu modificările şi completările ulterioare).

Astfel, medicul de medicina muncii, conform art. 6 din lege, este consilier al angajatorului şi al reprezentanţilor angajaţilor în probleme de promovare a sănătăţii în muncă şi în îmbunătăţirea mediului de muncă din punctul de vedere al sănătăţii în muncă.

Mai trebuie subliniat că, atunci când în cadrul unei unităţi economice este organizat cabinet de medicina muncii, potrivit art. 44 din Legea nr. 418/2004, cu modificările şi completările ulterioare, medicul este subordonat angajatorului pe linie administrativă.

Pe de altă parte, chiar dacă apare ca fiind de un formalism excesiv, al doilea punct de vedere porneşte şi de la terminologia utilizată de legiuitor în redactarea textului de lege în discuţie, respectiv art. 61 lit. c) din Codul muncii, în comparaţie CU expresiile utilizate în redactarea dispoziţiilor art. 64 alin. (1)teza finală şi alin. (2) din acelaşi act normativ.

Astfel, în dispoziţiile art. 61 lit. c) din Codul muncii se prevede existenţa deciziei organelor competente de expertiză medicală, iar în art. 64 alin. (1) teza finală şi alin. (2) din Codul muncii se prevede „(...) capacitate de muncă stabilită de medicul de medicina muncii.”

Prin ipoteza fiecărei norme, situaţiile sunt diferite.

Astfel, în primul caz se procedează la concedierea salariatului, unitatea având acest drept, iar în cel de-al doilea caz unitatea are obligaţia ca, mai înainte de a dispune concedierea în temeiul art. 61 lit. c) din Codul muncii, să ofere salariatului un loc vacant compatibil cu capacitatea sa de muncă stabilită de medicul de medicina muncii (inclusiv să ceară sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă, dacă nu există loc vacant).

Dincolo de inconsecvenţa în terminologia utilizată, în sensul că textul de lege (art. 64 din Codul muncii) se referă la capacitatea de muncă, iar nu la aptitudinea în muncă (întrucât o persoană care şi-a pierdut o aptitudine în muncă - de exemplu, vopsitor la înălţime, îşi păstrează capacitatea de muncă, putând fi, de exemplu, vopsitor la sol) - între cele două proceduri există totuşi o strânsă legătură, cea prevăzută de art. 64 alin. (1) şi (2) precedând-o pe cea prevăzută de art. 61 lit. c) din Codul muncii.

O altă legătură între cele două proceduri se explică şi prin prevederile existente în legislaţia secundară.

Astfel, regula este că, odată cu examinarea periodică a angajatului de către medicul specialist de medicina muncii, în cazul în care se constată, de exemplu, intervenirea unei inaptitudini - cum ar fi aceea că angajatul nu mai poate lucra la înălţime (vopsitor la înălţime), medicul constată aptitudinea de a lucra la sol (vopsitor la sol). În acest caz, avizul este condiţionat, inapt la înălţime, dar apt la sol, fişa întocmită stabilind inaptitudinea, dar şi aptitudinea.

În această din urmă situaţie, în măsura în care unitatea are loc de muncă vacant pentru lucrul la sol, este obligată să îi propună salariatului acest loc de muncă, ce este compatibil cu aptitudinile sale stabilite de medicul de medicina muncii, deci apare ca suficientă recomandarea medicului specialist pentru schimbarea locului muncii.

În cazul inexistenţei unui asemenea loc vacant, dar urmând şi procedura prevăzută de art. 64 alin. (2) din Codul muncii privind sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă, unitatea are dreptul în final să procedeze la concedierea salariatului în condiţiile art. 61 lit. c) din Codul muncii, ridicându-se, în acest moment, problema de drept care face obiectul prezentei sesizări.

Respectiv: fişa de aptitudini emisă de medicul specialist (necontestată sau contestată, dar contestaţia s-a respins) este necesară, dar şi suficientă pentru concedierea în temeiul art. 61 lit. c) din Codul muncii sau sunt necesare un alt act şi urmarea altei proceduri, aşa cum s-a arătat în cea de-a două opinie.

De asemenea, terminologia diferită utilizată în redactarea celor două texte de lege se apreciază că nu este o simplă inadvertenţă în exprimare, astfel că fiind două situaţii diferite, cu consecinţe diferite, legiuitorul, în mod intenţionat, a stabilit un nivel de exigenţă mai ridicat în redactarea art. 61 lit. c) din Codul muncii, în raport cu art. 64 alin. (1) teza finală şi alin. (2) din Codul muncii, nefiind identitate între actele necesare unităţii în cele două situaţii.

Pentru a ajunge la această concluzie se are în vedere şi faptul că numai din punctul de vedere al sănătăţii lucrătorului, atât schimbarea locului de muncă [art. 64 alin. (1) din Codul muncii], cât şi concedierea acestuia [art. 61 lit. c) din Codul muncii] sunt socotite măsuri de protecţie.

Dar, din punct de vedere juridic şi social-economic, schimbarea locului de muncă este o măsură uşoară, fără consecinţe deosebite în acest plan, pe când concedierea apare ca O măsură extremă

De aceea, potrivit celei de-a două opinii, în cazul concedierii, nivelul de exigenţă al actelor necesare unităţii pentru a proceda legal la concediere este ridicat, fiind necesară o decizie a organelor competente de expertiză medicală, iar în cazul schimbării locului de muncă apare suficient actul întocmit de medicul de medicina muncii, în concret, fişa de aptitudini.

Or, diferenţa calitativă dintre cele două expresii apare ca un argument puternic în sprijinul concluziei că actul necesar unităţii pentru a proceda la schimbarea locului de muncă este fişa de aptitudini emisă de medicul specialist de medicina muncii, însă aceasta nu este suficientă unităţii pentru a proceda la concediere.

În această ordine de idei se apreciază că actul necesar unităţii pentru o concediere legală este expertiza realizată de direcţia de sănătate publică judeţeană sau a municipiului Bucureşti, prin compartimentul de evaluare a factorilor de risc din mediul de viaţă şi muncă, în cadrul căreia funcţionează medici specialişti de medicina muncii.

Cu siguranţă, medicii specialişti de la nivelul acestei instituţii, care ar efectua expertiza, fac parte în prezent şi din comisia de 3 medici care soluţionează contestaţia împotriva rezultatului dat de medicul specialist care a făcut evaluarea lucrătorului - în condiţiile Hotărârii Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare, aşa cum s-a arătat în precedent, dar atribuţiile şi procedurile sunt diferite.

Ambele opinii au un punct comun, acela potrivit căruia, fiind vorba de aptitudini în muncă, iar nu de capacitatea de muncă, deci de aspecte care ţin de domeniul sănătăţii lucrătorilor, autorităţile care au atribuţii în domeniu sunt Ministerul Sănătăţii şi alte instituţii şi structuri de specialitate ale acestui minister, potrivit dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 95/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

De asemenea, supravegherea sănătăţii lucrătorilor este asigurată prin medici de medicina muncii, iar Ministerul Sănătăţii este autoritatea centrală în domeniul asigurării sănătăţii publice, potrivit art. 25 alin. (2) şi art. 46 din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, cu modificările ulterioare.

În acest context, ambele opinii susţin punctul de vedere potrivit căruia, în domeniul sănătăţii lucrătorilor, deci şi în procedura de emitere a actelor medicale necesare concedierii în baza art. 61 lit. c) din Codul muncii, comisiile de expertiză medicală privind capacitatea de muncă, în care activează medici experţi ai asigurărilor sociale, specializaţi în expertiză medicală a capacităţii de muncă [art. 71 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare], nu au atribuţii legale.

Astfel, activitatea de expertiză medicală şi recuperare a capacităţii de muncă se desfăşoară în cadrul sistemului de asigurări sociale, pentru stabilirea gradelor de invaliditate, astfel că persoanele care şi-au pierdut total sau parţial capacitatea de muncă beneficiază de pensii de invaliditate, în baza art. 68 din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

Nu în ultimul rând, activitatea acestor comisii este organizată, îndrumată şi controlată de Casa Naţională de Pensii Publice prin intermediul Institutului Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă - art. 70 din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare -, iar criteriile şi normele în acest caz sunt emise de Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, deci nu de Ministerul Sănătăţii, aceste instituţii şi autorităţi neavând atribuţii în domeniul sănătăţii lucrătorilor.

V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

15. Intimatul-contestator susţine că din interpretarea dispoziţiilor legale în discuţie, respectiv art. 61 lit. c) din Codul muncii, rezultă clar că în situaţia sa trebuia să se efectueze o expertizare de către organele competente a aptitudinilor fizice/psihice ale salariatului, fişa de aptitudini întocmită de medicul specialist de medicina muncii, fie şi necontestată, nefiind suficientă pentru concediere.

16. Apelantul-pârât susţine contrariul; în sprijinul acestui punct de vedere invocă dispoziţiile legale cuprinse în Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd posibilitatea contestării rezultatului examinării, respectiv a evaluării periodice a stării de sănătate, efectuată de medicul specialist de medicina muncii, contestaţie care se soluţionează de către o comisie compusă din 3 medici specialişti în medicina muncii, care funcţionează în cadrul direcţiei judeţene de sănătate publică. Mai arată că nicio dispoziţie legală cuprinsă în acest act normativ nu prevede obligaţia unităţii de a face o expertiză medicală, în cazul în care salariatul nu contestă rezultatul examinării medicale a medicului de medicina muncii.

17. După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, părţile nu şi-au exprimat punctul de vedere asupra chestiunii deduse judecăţii, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă.

VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

18. Din analiza hotărârilor judecătoreşti comunicate de curţile de apel la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezultă că instanţele au fost învestite cu un număr relativ redus de acţiuni de natura celei supuse analizei în prezenta sesizare.

Curtea de Apel Craiova a identificat o singură hotărâre îh materie, respectiv Decizia nr. 3.226 din 6 iulie 2015 a Secţiei I civile, prin care s-a reţinut că este necesară expertiza medicală pentru a se dispune concedierea, nefiind suficientă fişa de aptitudine întocmită de medicul de medicina muncii.

În afara instanţei de sesizare, doar cinci curţi de apel au comunicat că au practică în materia care face obiectul sesizării, conturându-se două opinii jurisprudenţiale:

- unele instanţe au apreciat că medicul de medicina muncii este cel care constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului (Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Timişoara);

- alte instanţe au considerat că nu este suficient avizul medical inapt dat de medicul de medicina muncii prin fişa de aptitudine, pentru a se demara procedura de concediere în temeiul art. 61 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, fiind necesară decizia medicului de expertiză a capacităţii de muncă pentru concedierea salariatului în baza acestui text de lege (Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel laşi).

19. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - cauzele având ca obiect litigii de muncă nu intră în competenţa materială a instanţei supreme.

VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

20. În urma verificărilor efectuate se constată că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 61 lit. c) din Codul muncii.

VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

21. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile. Pe fond s-a concluzionat că prin decizie a organelor de expertiză medicală, prin care se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, se înţelege rezultatul evaluării medicului specialist de medicina muncii privind aptitudinea în muncă, constând în fişa de aptitudine, necontestată sau devenită definitivă după contestare, prin emiterea deciziei de către entitatea cu atribuţii legale în acest sens.

IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Asupra admisibilităţii sesizării

22. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a instituţiei juridice privind pronunţarea unei hotărâri prealabile reglementată de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

23. În privinţa obiectului şi a condiţiilor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul articolului 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

- existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;

- cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă;

- cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

- ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată;

- chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

24. Din examinarea cauzei deduse judecăţii rezultă că toate aceste condiţii sunt îndeplinite cumulativ.

25. Primele trei condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, curtea de apel învestită cu soluţionarea apelului urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, iar cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al curţii de apel învestit să soluţioneze cauza

26. Este, de asemenea, îndeplinită condiţia legăturii chestiunii de drept cu fondul cauzei, de vreme ce principala critică în apel vizează reţinerea de către instanţa de fond a împrejurării că fişa de aptitudine nu poate înlocui expertiza cerută de lege, întrucât medicul de medicina muncii nu are astfel de atribuţii.

27. Aşadar, de lămurirea înţelesului sintagmei decizie a organelor de expertiză medicală, prin care se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, depinde soluţia ce se va pronunţa în cauză.

28. Cât priveşte cerinţa noutăţii se observă că titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale care, chiar dacă nu sunt cuprinse într-o lege intrată de puţin timp îh vigoare, pot fi apreciate ca fiind noi din perspectiva jurisprudenţei restrânse la nivel naţional, în sensul că această chestiune de drept nu a mai fost anterior dedusă judecăţii într-un număr suficient de cauze care să fi creat o anume practică judiciară ori chiar o practică neunitară.

29. Inexistenţa unei practici cristalizate în timp a instanţelor şi lipsa unei orientări majoritare a jurisprudenţei spre o anumită interpretare a normelor analizate, lipsa unor argumente oferite de doctrină fac ca, pe de o parte, chestiunea de drept supusă dezbaterii să îşi reliefeze caracterul de noutate în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, iar, pe de altă parte, ca problema de drept să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme prin pronunţarea unei hotărâri prealabile.

30. Chestiunea de drept supusă dezlegării prezintă, de asemenea, caracter de noutate, în sensul că ea nu a mai făcut obiectul analizei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul unui recurs în interesul legii ori al unei hotărâri prealabile. Cât priveşte eventualele decizii de speţă, în sfera de competenţă materială a instanţei supreme, aşa cum este ea definită de dispoziţiile art. 97 din Codul de procedură civilă, nu intră litigii cu un asemenea obiect.

Asupra fondului sesizării

31. Preliminarii

Sub imperiul Codului muncii al Republicii Socialiste România, Legea nr. 10/1972, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare până la 1 martie 2003, inaptitudinea fizică/psihică a salariatului de a presta activitatea corespunzătoare postului în care era încadrat constituia un temei de desfacere a contractului de muncă asimilat celui pentru necorespundere profesională [art. 130 alin. (1) lit. e], regimul juridic al concedierii pentru inaptitudine constituind un aspect al necorespunderii, ca o consecinţă a aplicării regulii ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Chiar dacă, practic, atare distincţii nu au putut fi făcute, în plan teoretic s-a remarcat încă de la început faptul că necorespunderea profesională cauzată de motive medicale are o substanţă particulară, caracterul neimputabil fiind în acest caz dincolo de orice discuţie.

Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, distinge între cele două temeiuri de concediere prevăzând că aceasta este posibilă:

- în cazul în care, prin decizie a organelor competente de expertiză medicală, se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat [art. 61 lit. c) din Codul muncii];

- în cazul în care salariatul nu corespunde profesional locului de muncă în care este încadrat [art. 61 lit. d) din Codul muncii].

32. Noţiunea de inaptitudine fizică şi/sau psihică în unele sisteme de drept, incapacitatea de muncă face parte dintr-o categorie mai largă de cauze de încetare a raporturilor de muncă, cărora li se aplică în linii mari acelaşi regim juridic: cauzele biologice. Aici sunt incluse vârsta, decesul şi debilitatea. Spre exemplu, în sistemul anglo-saxon, inaptitudinea este inclusă între cauzele de încetare a contractului în care continuarea executării lui ar fi imposibilă fără prejudicierea celeilalte părţi.

În dreptul nostru, inaptitudinea este un motiv de concediere de sine stătător, prin excelenţă, neimputabil; salariatul nu reuşeşte să îşi îndeplinească obligaţiile de serviciu din cauza reducerii unora dintre capacităţile sale biologice.

Inaptitudinea manifestată cu prilejul încheierii contractului individual de muncă nu atrage posibilitatea concedierii, ci a declarării nulităţii contractului respectiv. În acest sens deosebim după cum:

- nu s-a efectuat examenul medical obligatoriu la angajare, potrivit art. 27 din Codul muncii; contractul de muncă este nul absolut, iar angajatorul răspunde contravenţional, potrivit art. 52 lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 857/2011 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor la normele din domeniul sănătăţii publice, cu completările ulterioare;

- s-a efectuat examenul medical, din care a rezultat inaptitudinea pentru desfăşurarea anumitor activităţi, dar angajatorul nu a ţinut cont de aceasta, utilizând salariatul în prestarea acelor activităţi cu privire la care medicul de medicină a muncii îl declarase inapt; şi în acest caz angajatorul răspunde contravenţional;

- s-a realizat examenul medical, iar în urma acestuia nu a fost pusă în evidenţă inaptitudinea, deşi aceasta exista; în această ipoteză, alături, fireşte, de angajarea răspunderii medicului, s-ar putea pune problema vicierii consimţământului angajatorului prin eroare.

Textul art. 61 lit. c) din Codul muncii vizează inaptitudinea intervenită pe parcursul executării contractului de muncă, şi nu cea manifestată de către persoană chiar cu prilejul angajării. Este avută în vedere situaţia salariatului căruia i s-a redus pe parcurs capacitatea de exerciţiu biologic, iar postul ocupat îi afectează performanţele profesionale

Aptitudinea în muncă este definită la art. 9 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, modificată şi completată prin Hotărârea Guvernului nr. 1.169/2011, drept „...capacitatea lucrătorului din punct de vedere medical de a desfăşura activitatea la locul de muncă în profesia/funcţia pentru care se solicită examenul medical”.

Aptitudinea medicală este stabilită de către medicul de medicina muncii, conform art. 8 lit. f) din Legea nr. 418/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit acestor dispoziţii: .,Medicul de medicină a muncii supraveghează sănătatea angajaţilor pe baza prevederilor legale şi a riscurilor profesionale pentru sănătatea angajaţilor, respectând principiile de etică, astfel: (...) f) stabileşte aptitudinea în muncă, cu ocazia oricărei examinări medicale”.

De asemenea, conform dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare, „Supravegherea sănătăţii lucrătorilor este asigurată de către medicii specialişti de medicina muncii”.

Art. 9 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că „Pentru stabilirea aptitudinii în muncă medicul specialist de medicina muncii poate solicita şi alte investigaţii şi examene medicale de specialitate, suplimentare celor prevăzute la art. 8”.

Cu titlu de exemplu, inaptitudinea medicală priveşte: reducerea acuităţii unuia sau mai multor simţuri, anume a celor de care salariatul se slujeşte în activitatea sa; pierderea îndemânării, în cazul profesiilor în care această calitate este necesară; tulburări ale reflexelor, în cazul persoanei care desfăşoară activitate de intervenţie rapidă şi precisă (conducători auto, piloţi, controlori de trafic etc. ); scăderea memoriei; afecţiuni psihice care duc la pierderea concentrării, a capacităţii de rezistenţă la factori de stres, dacă specificul muncii cere calm şi stăpânire de sine (relaţii cu publicul, cadre didactice); diferite afecţiuni de natură fizică (anchilozarea unui braţ, hernie); încetinirea executării lucrărilor manuale, cu consecinţa imposibilităţii respectării termenelor de predare; boli transmisibile (spre exemplu, dermatologice) care nu pot fi tratate corespunzător şi în termen util (în cazul lucrătorilor din alimentaţie publică sau servicii de coafură, cosmetice) etc.

Aptitudinea medicală stabilită de medicul de medicina muncii vizează doar un anumit post ocupat de salariat, angajatul nefiind expertizat sub aspectul capacităţii/incapacităţii generale de muncă. Deoarece medicul de medicina muncii este cel care supraveghează starea de sănătate a angajaţilor, avizul medical dat de acesta (având la bază fişa de expunere la riscuri profesionale, istoricul medical al angajatului, examinările medicale periodice efectuate) are o importanţă majoră în ceea ce priveşte continuarea sau nu a activităţii angajatului în acel loc de muncă.

33. Decizia organelor de expertiză medicală prin care se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului

Pentru a statua asupra problemei de drept deduse judecăţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept urmează a identifica în mod concret dificultăţile de interpretare a textelor de lege ce fac obiectul sesizării.

Astfel, din conţinutul încheierii de sesizare rezultă că problema de drept supusă analizei vizează interpretarea dispoziţiilor art. 61 lit. c) din Codul muncii (privind concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului), respectiv ce se înţelege prin decizie a organelor de expertiză medicală (prin care se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului).

Cu privire la procedura de constatare a inaptitudinii salariatului, Codul muncii prevede la art. 61 lit. c) faptul că aceasta are loc prin decizie a organelor competente de expertiză medicală.

Deşi actul normativ nu determină în mod expres organele de expertiză medicală care constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, în cazul concedierii întemeiate pe dispoziţiile art. 61 lit. c) din Codul muncii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reţine că se va avea în vedere, în primul rând, legislaţia specifică din domeniul supravegherii sănătăţii lucrătorilor (Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 418/2014, cu modificările şi completările ulterioare), care statuează că medicul specialist de medicina muncii, prin avizul dat, este cel care are dreptul şi obligaţia de a stabili dacă angajatul este apt sau inapt medical pentru un anumit post.

Astfel, din interpretarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 418/2014, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu prevederile art. 8 şi 9 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare, redate anterior, rezultă că medicul de medicina muncii este organul specializat care stabileşte aptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului pentru un anumit loc de muncă.

În afara controalelor medicale pe care le realizează la angajarea în muncă, periodic sau la reluarea activităţii, medicul de medicina muncii poate solicita şi alte investigaţii de specialitate, decizia finală în urma acestor examinări medicale aparţinând însă medicului specialist de medicina muncii.

Această soluţie rezultă explicit şi din dispoziţiile art. 12 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, astfel cum a fost modificată şi completată prin Hotărârea Guvernului nr. 1.169/2011, coroborat cu prevederile art. 22 lit. e) şi art. 30 din acelaşi act normativ.

Spre deosebire de forma iniţială a art. 12 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, care prevedea la alin. (2) că „Toate cazurile de inaptitudine medicală permanentă vor fi rezolvate de către medicii de medicina muncii în colaborare cu medicii de expertiza capacităţii de muncă, care se vor informa reciproc asupra rezolvării situaţiei de fapt”, ulterior modificării intervenite prin Hotărârea Guvernului nr. 1.169/2011, alin. (2) al art. 12 a fost abrogat, astfel încât, conform reglementării legale în vigoare, unicul organ specializat în emiterea şi completarea fişei de aptitudine a salariatului a rămas medicul de medicina muncii.

De asemenea, medicul de medicina muncii are competenţa de a propune angajatorului schimbarea locului de muncă, potrivit art. 189 alin. (2) din Codul muncii, etapă prealabilă concedierii întemeiate pe inaptitudine, conform art. 64 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Un alt argument avut în vedere la definirea sintagmei „decizie a organelor de expertiză medicală* priveşte procedura de contestare a concluziilor medicale ale medicului specialist de medicina muncii, cuprinse în actul întocmit la examinare, procedură prevăzută la art. 30-33 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, potrivit art. 30 şi 31 din actul normativ menţionat, persoana examinată poate contesta rezultatul dat de către medicul specialist de medicina muncii privind aptitudinea în muncă, contestaţia adresându-se autorităţii de sănătate publică judeţene sau a municipiului Bucureşti, în termen de 7 zile de la primirea fişei de aptitudine în muncă.

Contestaţia se soluţionează de o comisie formată din 3 medici specialişti de medicina muncii, care convoacă părţile implicate în termen de 21 de zile de la data primirii contestaţiei, conform art. 32.

Decizia comisiei se consemnează într-un proces-verbal şi se comunică în scris persoanei examinate medical, potrivit dispoziţiilor art. 33.

Din analiza argumentelor expuse anterior se constată că este suficient ca în cauză să se întocmească fişa de aptitudine de către medicul specialist de medicina muncii, necontestată de lucrător, din care să rezulte că angajatul nu mai are aptitudinea necesară pentru locul de muncă ocupat, şi, neavând locuri de muncă vacante compatibile cu aptitudinea sa în muncă, în condiţiile art. 64 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, angajatorul va proceda la concedierea angajatului în baza dispoziţiilor art. 61 lit. c) din Codul muncii.

Aceeaşi concluzie este valabilă şi în ipoteza în care evaluarea realizată de medicul specialist de medicina muncii ar fi contestată, iar prin decizia medicală pronunţată în condiţiile art. 33 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare, s-ar respinge contestaţia persoanei examinate.

Expertizarea inaptitudinii fizice şi/sau psihice a salariatului la care se referă art. 61 lit. c) din Codul muncii nu trebuie confundată cu expertizarea capacităţii de muncă, ce se adresează persoanelor care apelează la sistemul asigurărilor sociale de sănătate şi a cărei constatare atrage încetarea de drept a contractului de muncă, în temeiul art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.

Inaptitudinea fizică sau psihică a salariatului nu vizează întreaga incapacitate de muncă a acestuia şi pentru alte locuri de muncă, ci numai pentru cea strict legată de locul de muncă ocupat de salariat, conform fişei de expunere la riscuri profesionale şi ţinând cont de condiţiile de lucru, coroborat cu starea de sănătate în muncă.

Prevederile art. 17 pct. VIII B lit. v) şi pct. 4 al ultimului alineat din cap. III din Regulamentul de organizare şi funcţionare a direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, aprobat prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.078/2010, reglementează cadrul organizatoric şi de funcţionare a direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, dar nu conţin reglementări cu privire la procedura de constatare a aptitudinii fizice şi/sau psihice a salariaţilor.

Astfel, dispoziţiile enunţate fac referire la expertize realizate de direcţiile de sănătate publică judeţene sau a municipiului Bucureşti, prin compartimentul de evaluare a factorilor de risc din mediul de viaţă şi muncă, în cadrul căruia funcţionează şi un colectiv cu activitate specifică de medicina muncii, dar aceste expertize se efectuează la cererea terţilor, având drept obiectiv evaluarea factorilor de risc din mediul de viaţă şi muncă, iar atribuţiile specifice ale colectivului de medicina muncii vizează strict domeniul supravegherii în sănătate publică, distinct de domeniul supravegherii sănătăţii angajaţilor, reglementat în mod expres prin Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 418/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

În condiţiile arătate, deşi terminologia utilizată în redactarea prevederilor regulamentare analizate este apropiată celei utilizate de legiuitor în redactarea art. 61 lit. c) din Codul muncii, se observă că expertizele la care se face trimitere prin cele două texte de lege în discuţie au obiective diferite, prin prisma atribuţiilor specifice care revin medicului specialist de medicina muncii într-un anumit domeniu de activitate.

Faptul că medicul de medicina muncii este, conform art. 6 din Legea nr. 418/2004, cu modificările şi completările ulterioare, consilier al angajatorului şi al reprezentanţilor angajaţilor în probleme de promovare a sănătăţii în muncă, iar în situaţia în care, în cadrul unei unităţi economice este organizat cabinet de medicina muncii, potrivit art. 44 din legea menţionată, medicul este subordonat angajatorului pe linie administrativă, nu constituie elemente de natură a înlătura atribuţiile specifice ale medicului de medicina muncii în domeniul supravegherii sănătăţii angajaţilor, concretizate în stabilirea aptitudinii în muncă cu ocazia oricărei examinări medicale (art. 8 din lege).

34. În concluzie, faţă de argumentele ce precedă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că prin decizie a organelor de expertiză medicală (prin care se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului) se înţelege rezultatul evaluării medicului specialist de medicina muncii privind aptitudinea în muncă, constând în fişa de aptitudine, necontestată sau devenită definitivă după contestare, prin emiterea deciziei de către entitatea cu atribuţii legale în acest sens.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă în Dosarul nr. 519/101/2015, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:

în interpretarea dispoziţiilor art. 61 lit. c) din Legea nr. 53/2003- Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin decizie a organelor de expertiză medicală (prin care se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului) se înţelege rezultatul evaluării medicului specialist de medicina muncii privind aptitudinea în muncă, constând în fişa de aptitudine, necontestată sau devenită definitivă după contestare, prin emiterea deciziei de către entitatea cu atribuţii legale în acest sens.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 aprilie 2016.

 

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

IULIA CRISTINA TARCEA

Magistrat-asistent,

Elena Adriana Stamatescu

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE şi JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

DECIZIA Nr. 8

din 4 aprilie 2016

 

Dosar nr. 582/1/2016

 

Iulia Cristina Tarcea - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile

Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Simona Lala Cristescu - judecător la Secţia I civilă

Mihaela Paraschiv - judecător la Secţia I civilă

Romaniţa Ecaterina Vrînceanu - judecător la Secţia I civilă

Adina Georgeta Nicolae - judecător la Secţia I civilă

Aurelia Rusu - judecător la Secţia I civilă

Mărioara Isailă - judecător la Secţia a II-a civilă

Veronica Magdalena Dănăilă - judecător la Secţia a II-a civilă

Lucia Paulina Brehar - judecător la Secţia a II-a civilă

Eugenia Voicheci - judecător la Secţia a II-a civilă

Mirela Poliţeanu - judecător la Secţia a II-a civilă

Rodica Florica Voicu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Angelica Denisa Stănişor - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Veronica Năstasie - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Luiza Maria Păun - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Cezar Hîncu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

 

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 582/1/2016 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 275 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 39 alin. (2) lit. b) raportat la art. 27 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 191 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 174/2002, astfel cum au fost modificate prin Hotărârea Guvernului nr. 113/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi stabilirea unor măsuri în domeniul protecţiei sociale, referitor la baza de calcul al indemnizaţiei de şomaj, respectiv dacă aceasta include şi ajutorul acordat cu ocazia pensionării, şi compensaţia pentru concediul de odihnă neefectuat la încetarea raporturilor de muncă.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse hotărâri judecătoreşti în materia ce face obiectul sesizării, relevând o practică neunitară, precum şi raportul întocmit de judecătorii-raportori. Se mai referă asupra faptului că raportul a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, şi că reclamanta G.V., în termen legal, a depus un punct de vedere prin care a reiterat argumentele expuse în faţa instanţei de trimitere.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

1. Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă a dispus, prin încheierea pronunţată în data de 15 decembrie 2015 în Dosarul nr. 6.254/118/2014, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea din oficiu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 39 alin. (2) lit. b) raportat la art. 27 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 191 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 174/2002, astfel cum au fost modificate prin Hotărârea Guvernului nr. 113/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi stabilirea unor măsuri în domeniul protecţiei sociale, referitor la baza de calcul al indemnizaţiei de şomaj, respectiv dacă aceasta include şi ajutorul acordat cu ocazia pensionării, şi compensaţia pentru concediul de odihnă neefectuat la încetarea raporturilor de muncă.

II. Expunerea succintă a procesului

2. Cererea de chemare în judecată

Prin Cererea înregistrată la Tribunalul Constanţa - Secţia I civilă la data de 26 august 2014 cu nr. 6.254/118/2014, reclamanta G.V. a formulat contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 1.910/11.07.2014 privind stabilirea dreptului la indemnizaţia de şomaj, emisă de pârâta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Constanţa, solicitând anularea acestei dispoziţii şi emiterea uneia noi, care să prevadă un cuantum corect al indemnizaţiei, în sensul de a ţine seama de toate veniturile obţinute de reclamantă şi pentru care angajatorul a plătit contribuţia de asigurări sociale, iar - în subsidiar -, în cazul respingerii acţiunii principale, restituirea sumelor reţinute ca urmare a plăţii de către angajator a contribuţiei la bugetul asigurărilor pentru şomaj.

3. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 3.092 din 4 decembrie 2014, Tribunalul Constanţa - Secţia I civilă a admis acţiunea introductivă şi a dispus obligarea pârâtei să emită o nouă dispoziţie privind stabilirea dreptului la indemnizaţia de şomaj, al cărei cuantum să aibă în vedere toate veniturile obţinute de reclamantă în ultimele 12 luni anterioare concedierii, venituri asupra cărora angajatorul a reţinut şi virat contribuţii de asigurări pentru şomaj, conform adeverinţei eliberate.

4. Calea de atac exercitată împotriva hotărârii primei instanţe împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta, susţinând că a calculat în mod corect cuantumul indemnizaţiei de şomaj, că suma veniturilor reclamantei din luna mai 2014 (momentul încetării raporturilor de muncă) este disproporţionat de mare faţă de lunile anterioare, cuprinzând, pe lângă salariu, o sumă primită în compensarea concediului de odihnă neefectuat, precum şi un ajutor de pensionare.

5. Instanţa de apel a pus în discuţia părţilor necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea dezlegării prezentei chestiuni de drept, iar prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 15 decembrie 2015, odată cu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pricina a fost suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă până la soluţionarea sesizării.

III. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

6. Prin încheierea pronunţată la data de 15 decembrie 2015 în Dosarul nr. 6.254/118/2014, Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 519 din Codul de procedură civilă,motivat de următoarele considerente:

- obiectul sesizării priveşte norme juridice de care depinde soluţionarea cauzei;

- problema de drept este nouă, vizând o situaţie legislativă rezultată din modificarea actelor normative evocate prin acte normative relativ noi;

- problema de drept este una dificilă, întrucât ea aduce în discuţie principiul contributivităţii raportat la un cadru legislativ neclar, rezultat din modificări succesive şi necorelări, precum şi din inexistenţa unei enumerări exhaustive a sumelor sau avantajelor de natură salarială ori asimilate salariilor în vederea impunerii în norma de trimitere din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Codul fiscal), şi a unui criteriu de determinare puţin restrictiv ca acestea să aibă legătură cu activitatea desfăşurată în baza unui contract individual de muncă [art. 55 şi art. 2964 alin. (1) din Codul fiscal].

7. Instanţa de sesizare a apreciat că, incidental, se pune şi problema interpretării art. 55 alin, (1) şi art. 2964 alin. (1) din Codul fiscal, în sensul de a se stabili dacă ajutorul acordat cu ocazia pensionării, potrivit prevederilor din contractul colectiv de muncă, şi compensaţia pentru concediul de odihnă neefectuat la încetarea raporturilor de muncă intră în noţiunea de sume de natură salarială sau avantaje asimilate salariilor.

IV. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 6.254/118/2014 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia I civilă a reţinut următoarele:

8. În forma sa iniţială, art. 27 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă (denumită în continuare Legea nr. 76/2002) stabilea că baza de calcul al contribuţiei individuale la bugetul asigurărilor pentru şomaj era constituită din salariul de bază lunar brut.

9. Ca urmare, dacă textul legal ar fi rămas în această formă, ar fi existat concordanţă deplină cu prevederile art. 39 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 76/2002, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că baza de calcul al indemnizaţiei de şomaj este aceeaşi bază de calcul al contribuţiei individuale pentru bugetul asigurărilor de şomaj, ceea ce ar fi corespuns principiului general al contributivităţii, care presupune ca beneficiile de asigurări sociale să fie corespunzătoare contribuţiilor plătite de asiguraţi.

10. Ca urmare a modificărilor succesive ale Legii nr. 76/2002, art. 27 alin. (1) din acest act normativ stabileşte că respectiva contribuţie se calculează la baza de calcul stabilită potrivit legii.

11. Potrivit art. 2964 alin. (1) din Codul fiscal, baza lunară de calcul al contribuţiilor sociale individuale obligatorii în cazul persoanele fizice rezidente care realizează venituri din desfăşurarea unor activităţi în baza unui contract individual de muncă [prevăzute la art. 2963 lit. a) din Codul fiscal] reprezintă câştigul brut realizat din activităţi dependente, în ţară şi în străinătate, cu respectarea prevederilor instrumentelor juridice internaţionale la care România este parte, care include: „a) veniturile din salarii, astfel cum sunt definite la art. 55 alin. (1) (...); (...) o) orice alte sume de natură salarială sau avantaje asimilate salariilor în vederea impunerii.”

12. Pe de altă parte, art. 55 alin. (1) din Codul fiscal prevede că sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară 0 activitate în baza unui contract individual de muncă, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori deforma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă, iar potrivit art. 55 alin. (2) lit. k) din Codul fiscal regulile de impunere proprii veniturilor din salarii se aplică şi următoarelor tipuri de venituri, considerate asimilate salariilor: „orice alte sume sau avantaje de natură salarială ori asimilate salariilor în vederea impunerii.”

13. La alin. (3) al art. 55 din Codul fiscal se stabileşte că avantajele, cu excepţia celor prevăzute la alin. (4), primite în legătură cu o activitate menţionată la alin. (1) şi (2), includ, însă nu sunt limitate la enumerarea cuprinsă în acest articol, putând fi în discuţie şi ajutorul acordat cu ocazia pensionării, potrivit prevederilor din contractul colectiv de muncă, şi compensaţia pentru concediul de odihnă neefectuat la încetarea raporturilor de muncă, în discuţie în cauză.

14. Calculul indemnizaţiei de şomaj se face însă potrivit art. 39 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 76/2002, cu modificările şi completările ulterioare, raportat numai la salariul de bază brut lunar (media acestor salarii pe ultimele 12 luni de stagiu de cotizare), ceea ce conduce la concluzia că nu s-ar include în baza de calcul al ajutorului de şomaj alte drepturi salariate în afara acestui salariu (cum sunt drepturile acordate la încetarea raporturilor de muncă, la care s-a făcut referire).

15. În acest mod, principiul contributivităţii nu mai este respectat, în sensul că asiguratul plăteşte contribuţia raportat la anumite venituri care nu mai sunt însă avute în vedere atunci când este calculată indemnizaţia de şomaj la care are dreptul.

16. Dificultatea interpretării vine din faptul că, potrivit art. 191 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 174/2002, astfel cum au fost modificate prin Hotărârea Guvernului nr. 113/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi stabilirea unor măsuri în domeniul protecţiei sociale (denumită în continuare Hotărârea Guvernului nr. 113/2011), prin salariu de bază lunar brut pe ultimele 12 luni de stagiu de cotizare, prevăzut la art. 39 alin. (2) lit. b) din lege, se înţelege baza lunară de calcul al contribuţiei individuale la bugetul asigurărilor pentru şomaj prevăzută la titlul IX2 „Contribuţii sociale obligatorii” din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, pe ultimele 12 luni în care s-a realizat stagiul de cotizare.

17. Această interpretare a normei legale, dată prin normele metodologice, pare să aibă în vedere respectarea principiului contributivităţii, în sensul de a se calcula indemnizaţia de şomaj în funcţie de toate veniturile în raport cu care s-a calculat, reţinut şi virat contribuţia la fondul asigurărilor de şomaj.

18. Ca urmare, faţă de prevederile legale şi metodologice evocate, se pune problema dacă indemnizaţia de şomaj se calculează incluzând în veniturile din ultimele 12 luni de stagiu pentru care se face media şi a veniturilor constând în ajutorul acordat cu ocazia pensionării, potrivit prevederilor din contractul colectiv de muncă, şi compensaţia pentru concediul de odihnă neefectuat la încetarea raporturilor de muncă, acordate în ultima lună de activitate, sau se are în vedere numai salariul de bază brut lunar din această ultimă lună.

19. Curtea de apel a apreciat că principiul contributivităţii trebuie să primeze şi raportat la prevederile art. 56 alin. (2) din Constituţia României, republicată, referitor la justeţea aşezării sarcinilor fiscale, ceea ce presupune beneficii corespunzătoare contribuţiilor.

20. De altfel, în legătură cu principiul contributivităţii, comun tuturor sistemelor de asigurări sociale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în recurs în interesul legii prin Decizia nr. 19 din 10 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 23 ianuarie 2013.

21. Principiile enunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu acea ocazie pot fi aplicate, mutatis mutandis, şi în cazul asigurărilor pentru şomaj.

22. Astfel, s-a stabilit cu caracter obligatoriu că „în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 2 lit. e) şi art. 164 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi pct. V din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, sporurile şi alte venituri suplimentare realizate anterior datei de 1 aprilie 2001 vor fi luate în considerare la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public dacă au fost incluse în baza de calcul conform legislaţiei anterioare, sunt înregistrate în carnetul de muncă sau în adeverinţele eliberate de unităţi, conform legislaţiei în vigoare, şi pentru acestea s-a plătit contribuţia de asigurări sociale”.

23. În considerentele acestei decizii s-a reţinut că neluarea în considerare a unor sume pentru care s-au plătit contribuţiile de asigurări sociale echivalează cu o încălcare a principiului contributivităţii, având drept finalitate nerealizarea scopului avut în vedere de legiuitor, şi că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că drepturile de asigurări sociale cuvenite în baza contribuţiilor de asigurări sociale plătite constituie un bun patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

24. Reclamanta G.V., fiind de acord cu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a susţinut, în esenţă, că, întrucât sumele achitate de angajator cu titlu de compensare a concediului de odihnă neefectuat şi ajutor de pensionare reprezintă drepturi de natură salarială care au fost achitate salariatului în considerarea acestei calităţi, în mod firesc angajatorul a virat la bugetul asigurărilor de şomaj contribuţia aferentă acestor sume. A arătat, de asemenea, că aceste venituri nu sunt asimilate salariilor compensatorii şi nu au fost incluse în salariile compensatorii acordate de angajator la disponibilizare, conform contractului colectiv de muncă. De aceea, ajutorul de şomaj nu poate fi stabilit prin ignorarea veniturilor brute pentru care contribuabilului i s-au reţinut şi virat contribuţiile obligatorii prevăzute de lege, sume ce sunt verificabile în baza informatică de date a pârâtei.

25. Pârâta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Constanţa a formulat un punct de vedere prin care a arătat că în baza de calcul al indemnizaţiei de şomaj nu se includ sumele pentru care, conform prevederilor legale, nu se datorează contribuţii la bugetul asigurărilor de şomaj. În acest sens a invocat dispoziţiile art. 29616 din Codul fiscal, referitoare la veniturile exceptate de la plata contribuţiilor sociale şi a ataşat şi Nota internă nr. 2.781/11.04.2015.

26. După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, reclamanta G.V. a depus un punct de vedere prin care a solicitat ca dispoziţiile legale privind baza de calcul al indemnizaţiei de şomaj să fie interpretate în sensul includerii atât a ajutorului acordat cu ocazia pensionării, cât şi a compensaţiei pentru concediul de odihnă neefectuat la încetarea raporturilor de muncă.

VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

27. Jurisprudenţa Curţii de Apel Constanţa: instanţa de sesizare a comunicat nota Secţiei I civile, potrivit căreia nu s-a conturat o opinie unanimă asupra chestiunii de drept aflate în discuţie, ataşând totodată deciziile nr. 475/AS din 25 iunie 2013 şi nr. 8/AS din 28 ianuarie 2014, cuprinzând soluţii diferite.

28. Jurisprudenţa altor instanţe din ţară: din analiza practicii judiciare transmise de curţile de apel, la solicitarea instanţei supreme, în legătură cu chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, s-au constatat următoarele:

La nivelul Secţiei a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a Curţii de Apel Bucureşti, practica judiciară este în sensul că baza de calcul al indemnizaţiei de şomaj nu include şi ajutorul acordat cu ocazia pensionării, şi compensaţia pentru concediul de odihnă neefectuat la încetarea raporturilor de muncă. Astfel, din Decizia nr. 5.779 din 15 decembrie 2014 şi Decizia nr. 2.129 din 16 decembrie 2014, care au fost comunicate, rezultă că bonusul încasat la încetarea raporturilor de muncă nu intră în componenţa salariului de bază lunar brut pe ultimele 12 luni de stagiu de cotizare şi că modalitatea de calcul al cuantumului indemnizaţiei de şomaj nu are legătură directă cu contribuţia efectivă la bugetul asigurărilor pentru şomaj.

Curtea de Apel Cluj a comunicat o singură decizie, cu menţiunea că aceasta ilustrează opinia judecătorilor specializaţi în soluţionarea litigiilor de muncă, în sensul că, la încetarea raporturilor de muncă, baza de caicul al indemnizaţiei de şomaj nu include şi ajutorul acordat cu ocazia pensionării, şi indemnizaţia pentru concediul de odihnă neefectuat.

Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale a arătat că nu a identificat jurisprudenţă cu privire la această chestiune, dar a comunicat deciziile nr. 1.708 din 23 aprilie 2012 şi nr. 2.978 din 3 septembrie 2012, prin care s-a reţinut că indemnizaţia de şomaj are drept criteriu de determinare a cuantumului său stagiul de cotizare, iar nu cuantumul contribuţiei la bugetul de asigurări pentru şomaj, prin urmare aspectul contributivităţii invocat de recurent nu este relevant, iar plăţile compensatorii nu intră în baza de calcul.

Curtea de Apel Braşov a transmis Decizia nr. 745/AP din 8 iunie 2015 a Secţiei civile, în sensul excluderii din baza de calcul al indemnizaţiei de şomaj a sumelor reprezentând plăţi compensatorii.

Celelalte curţi de apel au comunicat că nu au identificat dosare în care să fie ridicată problema de drept în discuţie.

29. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Litigiile privind asigurările sociale nu intră în competenţa materială a instanţei supreme.

30. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în urma verificărilor efectuate se constată că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat până în prezent asupra constituţionalităţii dispoziţiilor legale supuse dezlegării prin hotărâre prealabilă.

31. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

VII. Raportul asupra chestiunii de drept

32. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în măsura în care titularul sesizării solicită lămuriri nu doar cu privire la interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii legale, ci şi la aplicarea în concret, la cauza dedusă judecăţii curţii de apel, a acestor prevederi legale.

Pe fond s-a concluzionat că, în principiu, în baza de calcul al indemnizaţiei pentru şomaj se includ veniturile care se încadrează în categoriile prevăzute de art. 2964 din Codul fiscal, cu corecţiile reglementate de art. 29618 alin. (5) din acelaşi act normativ, şi anume: cu excepţiile generale prevăzute la art. 29613 şi cu excepţiile specifice stipulate în art. 29613 alin. (4).

VIII. Înalta Curta de Casaţia şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Asupra admisibilităţii sesizării

33. Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

34. Astfel cum rezultă din conţinutul normei citate, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

a) existenţa unei cauze în curs de judecată;

b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apei sau al tribunalului învestit să o soluţioneze în ultimă instanţă;

c) o chestiune de drept cu caracter de noutate, asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare;

d) ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

35. Prioritar se impune deci o analiză a fiecăreia dintre condiţiile de admisibilitate a sesizării:

a) cu privire Sa prima cerinţă se constată din actele dosarului că, în prezent, cauza se află în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nefiind pronunţată până la acest moment o hotărâre definitivă;

b) acţiunea introductivă este un litigiu privind asigurările sociale, care se află în competenţa de primă instanţă a secţiei corespunzătoare a tribunalului şi se soluţionează prin hotărâre supusă numai apelului, potrivit dispoziţiilor art. 96 pct. 2 şi ale art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă; prin urmare, Curtea de Apel Constanţa judecă pricina în ultimă instanţă, astfel că se constată îndeplinită şi cea de-a două cerinţă de admisibilitate;

c) referitor la noutatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, din verificarea evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se constată că aceasta nu a statuat anterior asupra prezentei chestiuni de drept, nefiind pronunţată o decizie în recurs în interesul legii sau o altă hotărâre prealabilă având acest obiect.

Este de reţinut, în acest context, faptul că - deşi Legea nr. 76/2002, cu modificările şi completările ulterioare, nu este un act normativ recent intrat în vigoare, iar unele dintre instanţe, fie nu au fost chemate să se pronunţe în aplicarea dispoziţiilor art. 39 alin. (2) din această lege şi ale art. 191 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 174/2002, cu modificările şi completările ulterioare, fie nu s-au pronunţat decât sporadic în legătură cu aceste norme - se impune concluzia că nu se pot constata existenţa şi dezvoltarea unei jurisprudenţe continue şi constante în această materie, astfel că este îndeplinită şi condiţia privind caracterul de noutate al chestiunii de drept deduse judecăţii;

d) cât priveşte cerinţa referitoare la ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei se constată că, în acţiunea introductivă, reclamanta a invocat, în principal, faptul că indemnizaţia sa de şomaj ar fi trebuit calculată în raport cu toate sumele încasate de la angajator şi pentru care s-a plătit contribuţia de asigurări pentru şomaj, deci ţinând seama inclusiv de suma reprezentând compensarea concediului de odihnă neefectuat şi de ajutorul acordat pentru pensionare, potrivit contractului colectiv de muncă, la încetarea raportului de muncă, aspect care, în contextul acţiunii în anulare promovate, se constituie într-un motiv de nelegalitate referitor la decizia contestată, fiind aşadar o apărare de fond esenţială.

Această apărare a reclamantei a fost considerată fondată de către prima instanţă, iar dezlegarea din cuprinsul sentinţei a fost criticată prin motivele de apel cu a căror analiză este învestită, în ultimă instanţă, Curtea de Apel Constanţa.

Prin urmare, de lămurirea chestiunii de drept referitoare la interpretarea art. 39 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 76/2002, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 191 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 174/2002 (astfel cum au fost modificate prin Hotărârea Guvernului nr. 113/2011), raportat la art. 27 alin. (1) din Legea nr. 76/2002, cu modificările şi completările ulterioare, sub aspectul bazei de caicul al indemnizaţiei de şomaj, depinde soluţionarea pe fond a cauzei aflate în curs de judecată.

36. Examinând sesizarea, punctele de vedere şi argumentele exprimate de instanţele naţionale, care prefigurează existenţa unei practici neunitare cu privire la interpretarea şi aplicarea textelor de lege în discuţie, modificările succesive suferite de acestea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept apreciază chestiunea de drept supusă dezbaterii ca fiind una veritabilă, existând o dificultate reală de interpretare, care necesită o rezolvare de principiu pe calea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Asupra fondului sesizării

37. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că dispoziţiile legale relevante pentru soluţionarea chestiunii de drept supuse dezlegării pe calea prezentei sesizări sunt următoarele:

Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, cu modificările şi completările ulterioare:

Art. 27: ,,(1) Angajatorii au obligaţia de a calcula şi de a reţine lunar, precum şi de a vira potrivit prevederilor Legii nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj, a cărei cotă prevăzută de lege se aplică asupra bazei de calcul al contribuţiei individuale la bugetul asigurărilor pentru şomaj, stabilită potrivit legii, în situaţia persoanelor asigurate obligatoriu, prin efectul legii, prevăzute la art. 19. (...)”;

Art. 39: „(...) (2) Cuantumul indemnizaţiei de şomaj prevăzute la alin. (1) este o sumă acordată lunar şi în mod diferenţiat, în funcţie de stagiul de cotizare, după cum urmează: (...)

b) suma prevăzută la lit. a) la care se adaugă o sumă calculată prin aplicarea asupra mediei salariului de bază lunar brut pe ultimele 12 luni de stagiu de cotizare, a unei cote procentuale diferenţiate în funcţie de stagiul de cotizare; (...)”.

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 174/2002, cu modificările şi completările ulterioare (începând cu cele aduse prin Hotărârea Guvernului nr. 113/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi stabilirea unor măsuri în domeniul protecţiei sociale):

Art. 191; „(1) Prin salariu de bază lunar brut pe ultimele 12 luni de stagiu de cotizare, prevăzut la art. 39 alin. (2) Ut. b) din lege, se înţelege baza lunară de calcul al contribuţiei individuale la bugetul asigurărilor pentru şomaj prevăzută la titlul IX2 «Contribuţii sociale obligatorii» din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, pe ultimele 12 luni în care s-a realizat stagiul de cotizare. (...)”

Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în forma ulterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale:

Art. 2963: „Contribuabilii sistemelor de asigurări sociale sunt, după caz:

a) persoanele fizice rezidente care realizează venituri din desfăşurarea unor activităţi în baza unui contract individual de muncă, a unui raport de serviciu sau a unui statut special prevăzut de lege, atât pe perioada în care desfăşoară activitate, cât şi pe perioada în care beneficiază de concedii medicale şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate, precum şi cele care realizează venituri de natura celor prevăzute la art. 55 alin. (2);(...)”;

Art. 2964: ,,(1) Baza lunară de calcul al contribuţiilor sociale individuale obligatorii, în cazul persoanelor prevăzute la art. 2963 lit. a) şi b), reprezintă câştigul brut realizat din activităţi dependente, în ţară şi în străinătate, cu respectarea prevederilor instrumentelor juridice internaţionale la care România este parte, care include:

a) veniturile din salarii, astfel cum sunt definite la art. 55 alin. (1). În situaţia personalului român trimis în misiune permanentă în străinătate, veniturile din salarii cuprind salariile de bază corespunzătoare funcţiilor în care persoanele respective sunt încadrate în ţară, la care se adaugă, după caz, sporurile şi adaosurile care se acordă potrivit legii;(...)

o) orice alte sume de natură salarială sau avantaje asimilate salariilor în vederea impunerii.(...)”;

Art. 29618: „(...) (5) Calculul contribuţiilor sociale individuale se realizează prin aplicarea cotelor prevăzute la alin. (3) asupra bazei lunare de calcul prevăzute la art. 2964, corectată cu veniturile specifice fiecărei contribuţii în parte, cu excepţiile prevăzute la art. 29615 şi, după caz, la art. 29616.(...)”;

Art. 29615. - Excepţii generale: Nu se cuprind în baza lunară a contribuţiilor sociale obligatorii, prevăzută la art. 2964, următoarele: (,.,)”;

Art. 29616. - Excepţii specifice: „(...) (4) Contribuţiile de asigurări pentru şomaj prevăzute la art. 2 alin. (2) lit. d) nu se datorează pe perioada în care raporturile de muncă sau de serviciu ale persoanelor care au încheiat astfel de raporturi sunt suspendate potrivit legii, cu excepţia perioadei de incapacitate temporară de muncă, în care plata indemnizaţiei se suportă de unitate, conform legii, precum şi asupra:

a) veniturilor în bani şi/sau în natură, prevăzute la art. 2964, acordate persoanelor prevăzute la art. 2963 lit. a) şi b), care au calitatea de pensionari;

b) veniturilor în bani prevăzute la art. 2964 alin. (1) lit. d), e), i), j), I) şi n), precum şi lit. g), cu excepţia remuneraţiilor primite de membrii directoratului;

c) compensaţiilor acordate, în condiţiile legii ori ale contractelor colective sau individuale de muncă, persoanelor concediate pentru motive care nu ţin de persoana lor sau care, potrivit legii, sunt trecute în rezervă ori în retragere;

d) veniturilor realizate de persoanele prevăzute la art. 2963 lit. a) şi b), care nu se mai regăsesc în raporturi juridice cu persoanele prevăzute la art. 2963 lit. e) şi g), dar încasează venituri ca urmare a faptului că au avut încheiate raporturi juridice şi respectivele venituri se acordă, potrivit legii, ulterior încetării raporturilor juridice, cu excepţia sumelor reprezentând salarii, diferenţe de salarii, venituri asimilate salariilor sau diferenţe de venituri asimilate salariilor, asupra cărora există obligaţia plăţii contribuţiei de asigurare pentru şomaj stabilite în baza unor hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile, precum şi actualizarea acestora cu indicele de inflaţie;

e) prestaţiilor suportate din bugetul asigurărilor sociale de stat, Fondul naţional unic pentru asigurări de sănătate, inclusiv cele acordate pentru accidente de muncă şi boli profesionale;

f) veniturilor acordate conform prevederilor legale sub formă de participare a salariaţilor la profit;

g) sumelor primite de reprezentanţii în cadrul consiliilor de administraţie, consiliilor consultative şi comisiilor constituite conform legii;

h) indemnizaţiilor de şedinţă pentru consilierii locali şi judeţeni; (...)u.

Art. 55: „(1) Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă.

(2) Regulile de impunere proprii veniturilor din salarii se aplică şi următoarelor tipuri de venituri, considerate asimilate salariilor: (...)

k) orice alte sume sau avantaje de natură salarială ori asimilate salariilor în vederea impunerii. (...)”.

38. Din examinarea textelor de lege menţionate se observă faptul că art. 27 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, cu modificările şi completările ulterioare, nu se referă la stabilirea indemnizaţiei de şomaj [reglementată distinct în art. 39 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 76/2002, cu modificările şi completările ulterioare], ci la stabilirea contribuţiei individuale datorate bugetului asigurărilor sociale pentru şomaj.

39. În forma sa iniţială, art. 27 alin. (1) din Legea nr. 76/2002, cu modificările şi completările ulterioare, se referea la „salariul de bază lunar brut”, iar în formularea ulterioară modificării aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, acesta se referă la „baza de calcul al contribuţiei individuale la bugetul asigurărilor pentru şomaj, stabilită potrivit legii”.

40. Prin sintagma „stabilită potrivit legii” din noua formulare a textului legal se înţelege, în mod evident, trimiterea la dispoziţiile art. 2964 alin. (1) din Codul fiscal, în conformitate cu care baza lunară de calcul al contribuţiilor sociale individuale obligatorii, în cazul persoanelor fizice rezidente care realizează venituri din desfăşurarea unor activităţi în baza unui contract individual de muncă, reprezintă „câştigul brut realizat din activităţi dependente, în ţară şi în străinătate”, care include: „a) veniturile din salarii, astfel cum sunt definite la art. 55 alin. d). (...); o) orice alte sume de natură salarială sau avantaje asimilate salariilor în vederea impuneri..”

41. Calculul indemnizaţiei de şomaj este reglementat în art. 39 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 76/2002, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la salariul de bază lunar brut

42. Norma metodologică de aplicare a acestui articol (cuprinsă în art. 191 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 174/2002, în forma anterioară modificării aduse prin Hotărârea Guvernului nr. 113/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi stabilirea unor măsuri în domeniul protecţiei sociale) definea noţiunea de salariu de bază lunar boit, prevăzută la art. 39 alin. (2) lit. b) din lege, ca fiind baza lunară de calcul prevăzută la art. 14 din aceste norme, respectiv: „salariul de bază lunar brut, conform contractului individual de muncă, corespunzător funcţiei îndeplinite, la care se adaugă, după caz, indemnizaţia de conducere, salariul de merit şi alte drepturi salariale care, potrivit actelor normative, fac parte din salariul de bază”.

43. Reglementarea art. 39 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 76/2002 nu a suferit vreo reformulare odată cu modificarea adusă art. 27 din lege prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2010, însă art. 191 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002 a fost modificat prin Hotărârea Guvernului nr. 113/2011, dobândind următorul cuprins: „Prin salariu de bază lunar brut pe ultimele 12 luni de stagiu de cotizare, prevăzut la art. 39 alin. (2) lit. b) din lege, se înţelege baza lunară de calcul al contribuţiei individuale la bugetul asigurărilor pentru şomaj prevăzută la titlul IX2 «Contribuţii sociale obligatorii» din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, pe ultimele 12 luni în care s-a realizat stagiul de cotizare”.

44. Această explicitare a textului art. 39 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 76/2002 este în acord cu dispoziţiile modificate ale art. 27 alin. (1) din lege, asigurând practic o corelare echitabilă a bazei de calcul al contribuţiei individuale la bugetul asigurărilor pentru şomaj cu baza de calcul al indemnizaţiei de şomaj.

45. La rândul său, Codul fiscal reglementează stabilirea acestor baze de calcul în art. 29618 alin. (5), prin trimitere la art. 2964 (care se referă expres la veniturile incluse în baza de calcul al contribuţiilor sociale individuale), precum şi la art. 29615 şl 29616 (care prevăd categoriile de venituri excluse din baza de calcul).

46. În acest context legal urmează să se reţină, ca principiu, că în baza de calcul al indemnizaţiei pentru şomaj se includ veniturile care se încadrează în categoriile prevăzute de art. 2964 din Codul fiscal, cu modificările şi completările aduse începând cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, cu corecţiile reglementate de art. 29618 alin. (5) din acelaşi act normativ, respectiv cu excepţiile generale prevăzute la art. 29615 şi cu excepţiile specifice stipulate în art. 29616 lit. c) pct. c5.

47. De asemenea trebuie precizat că, în baza de calcul al indemnizaţiei pentru şomaj, se includ sumele reprezentând venituri pentru care se datora, potrivit legii, şi a fost plătită contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj, iar nu orice sume pentru care s-ar fi reţinut şi plătit contribuţie, chiar fără să fi fost datorată.

48. O interpretare contrară ar fi de natură să conducă la situaţia inacceptabilă a stabilirii bazei de calcul al contribuţiei şi, implicit, al indemnizaţiei de şomaj, în mod arbitrar, în funcţie de sumele pe care fiecare angajator apreciază că trebuie să le includă în baza de calcul, nu în raport cu cele prevăzute de lege.

49. În consecinţă, dispoziţiile art. 39 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie interpretate, prin coroborare cu art. 191 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 174/2002, astfel cum a fost modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 113/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi stabilirea unor măsuri în domeniul protecţiei sociale, raportat la art. 27 alin. (1) din Legea nr. 76/2002, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că în baza de calcul al indemnizaţiei de şomaj se includ veniturile care se încadrează în categoriile prevăzute de art. 2964 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu corecţiile reglementate de art. 29618 alin. (5) din acelaşi act normativ, adică veniturile pentru care se datora, potrivit legii, şi a fost virată contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă în Dosarul nr. 6.254/118/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:

 În interpretarea şi aplicarea art. 39 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 191 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 174/2002, astfel cum au fost modificate prin Hotărârea Guvernului nr. 113/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi stabilirea unor măsuri în domeniul protecţiei sociale, raportat la art. 27 alin. (1) din Legea nr. 76/2002, cu modificările şi completările ulterioare, în baza de calcul al indemnizaţiei de şomaj se includ veniturile care se încadrează în categoriile prevăzute de art. 2964 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, cu corecţiile reglementate de art. 29618 alin. (5) din acelaşi act normativ, şi anume veniturile pentru care se datora, potrivit legii, şi a fost virată contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 aprilie 2016.

 

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

IULIA CRISTINA TARCEA

Magistrat-asistent,

Elena Adriana Stamatescu

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.