MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 408/2016

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 184 (XXVIII) - Nr. 408         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Luni, 30 mai 2016

 

SUMAR

 

LEGI ŞI DECRETE

 

112. - Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 41/2015 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru reglementarea unor măsuri bugetare

 

561. - Decret pentru promulgarea Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 41/2015 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru reglementarea unor măsuri bugetare

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 157 din 24 martie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865

 

Opinie separată

 

Decizia nr. 212 din 12 aprilie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 alin. (3) teza întâi cu referire la alin. (1) al aceluiaşi articol din Codul penal

 

DECIZII ALE PRIM-MINISTRULUI

 

196. - Decizie privind eliberarea domnului Alexandru Răzvan Cuc din funcţia de secretar de stat la Ministerul Transporturilor

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

56. - Ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor privind abrogarea Ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor nr. 4/2004 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare privind producerea, prelucrarea, depozitarea, transportul, comercializarea şi utilizarea produselor medicinale veterinare şi a altor produse de uz veterinar

 

2.017/2015. - Ordin al ministrului mediului, apelor şi pădurilor privind aprobarea Planului de management şi a Regulamentului sitului Natura 2000 ROSCI0359 Prigoria Bengeşti

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 12 din 18 aprilie 2016 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)

 

LEGI SI DECRETE

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

LEGE

privind aprobarea Ordonanţei de urgenţa a Guvernului nr. 41/2015 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru reglementarea unor măsuri bugetare

 

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

 

Art. I. - Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41 din 30 septembrie 2015 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru reglementarea unor măsuri bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 30 septembrie 2015, cu următoarele modificări şi completări:

1. La articolul I, litera b2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

b2) În momentul înscrierii candidaţilor la concursul pentru ocuparea postului de conducător al compartimentului financiar-contabil, aceştia sunt obligaţi să facă dovada deţinerii certificatului de atestare a cunoştinţelor dobândite în domeniul Sistemului European de Conturi. Atestarea se face gratuit, prin intermediul Şcolii de Finanţe Publice şi Vamă din cadrul Ministerului Finanţelor Publice. Modurile de dobândire şi retragere a certificatului se stabilesc prin norme metodologice;”.

2. La articolul IV, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alineatul (3), cu următorul cuprins:

„(3) Prin excepţie de la prevederile art. 61 alin. (1), în cazul unităţilor administrativ-teritoriale care au consiliile locale dizolvate şi nu s-a putut reconstitui consiliul local, în condiţiile legii, primarul poate aproba, prin dispoziţie, contractarea unui împrumut pentru asigurarea cofinanţării proiectelor care beneficiază de fonduri externe nerambursabile de postaderare de la Uniunea Europeană pentru perioada de programare 2007-2013, respectiv pentru asigurarea finanţării cheltuielilor neeligibile asociate acestora.”

3. Articolul V se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. V. - Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La articolul 178, alineatul (4) se modifică şi va avea următorul cuprins:

«(4) în cazul veniturilor prevăzute la alin. (1) realizate în anul 2016, ale căror baze lunare de calcul se situează sub nivelul valorii salariului de bază minim brut pe ţară, nu se datorează contribuţia de asigurări sociale de sănătate. Pentru veniturile ale căror baze lunare de calcul sunt mai mari sau egale cu valoarea salariului de bază minim brut pe ţara, contribuţia datorată lunar se calculează asupra acestor baze de calcul.»

2. La articolul 179, după alineatul (6) se introduce un nou alineat, alineatul (61), cu următorul cuprins:

«(61) Prin derogare de la prevederile alin. (3), în cazul persoanelor fizice care realizează, în cursul anului fiscal, exclusiv venituri din investiţii şi/sau din alte surse, pentru care baza anuală de calcul se situează sub nivelul valorii a douăsprezece salarii de bază minime brute pe ţară, pentru aceste venituri nu se stabileşte contribuţia de asigurări sociale de sănătate.»

3. La titlul V capitolul III, denumirea secţiunii a 10-a, precum şi articolele 180-183 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

«SECŢIUNEA a 10-a

Declararea, stabilirea şi plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate în cazul persoanelor fizice care nu realizează venituri de natura celor menţionate la art. 155 sau care realizează venituri lunare exclusiv din investiţii şi/sau din alte surse sub nivelul valorii salariului de bază minim brut pe ţară şi nu se încadrează în categoriile da persoane exceptate de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate prevăzute la art. 154 sau în categoriile de persoane prevăzute la art. 153 alin. (1) lit. g)-o), pentru care plata contribuţiei se suportă din alte surse

 

Contribuţia de asigurări sociale de sănătate datorată de către persoanele fizice care nu realizează venituri de natura celor menţionate la art. 155 sau care realizează venituri lunare exclusiv din investiţii şi/sau din alte surse sub nivelul valorii salariului de bază minim brut pe ţară şi nu se încadrează În categoriile de persoane exceptate de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate prevăzute la art. 154 sau în categoriile de persoane prevăzute la art. 153 alin. (1) lit. g)-o), pentru care plata contribuţiei se suportă din alte surse

Art. 180. - (1) Persoanele fizice care nu realizează venituri de natura celor menţionate la art. 155 sau care realizează venituri lunare exclusiv din investiţii şi/sau din alte surse ale căror baze lunare de calcul se situează sub nivelul valorii salariului de bază minim brut pe ţară şi nu se încadrează în categoriile de persoane exceptate de la plata contribuţiei sau în categoriile de persoane pentru care plata contribuţiei se suportă din alte surse datorează contribuţia de asigurări sociale de sănătate astfel:

a) lunar, prin aplicarea cotei individuale de contribuţie asupra bazei de calcul reprezentând valoarea salariului minim brut pe ţară, şi au obligaţia să plătească contribuţia de asigurări sociale de sănătate pe o perioadă de cel puţin 12 luni consecutive, începând cu luna în care se depune declaraţia prevăzută la art. 181; sau

b) la data la care accesează serviciile acordate de sistemul public de asigurări sociale de sănătate potrivit legii, prin depunerea declaraţiei prevăzute la art. 181, aplicând cota individuală de contribuţie asupra bazei de calcul reprezentând valoarea a de 7 ori salariul minim brut pe ţară.

(2) Salariul de bază minim brut pe ţară, prevăzut la alin. (1), este salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată aprobat prin hotărâre a Guvernului, la data depunerii declaraţiei prevăzute la art. 181.

 

Depunerea declaraţiei

Art. 181. - (1) Persoanele fizice prevăzute la art. 180 alin. (1) depun o declaraţie la organul fiscal competent, în vederea stabilirii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.

(2) Procedura de declarare şi stabilire a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate a persoanelor prevăzute la alin. (1) se aprobă prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.

Plata contribuţiei

Art. 182. - (1) în cazul prevăzut la art. 180 alin. (1) lit. a), plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate se efectuează lunar până la data de 25 inclusiv a fiecărei luni, începând cu luna următoare depunerii declaraţiei prevăzute la art. 181, pe toată perioada declarată conform art. 181.

(2) în cazul prevăzut la art. 180 alin. (1) lit. b), plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate se efectuează la data depunerii declaraţiei prevăzute la art. 180 alin. (1) lit. b).

Prevederi privind încetarea plăţii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate

Art. 183. - Persoanele prevăzute la art. 180 alin. (1), care încep să realizeze venituri

de natura celor menţionate la art. 155 sau se încadrează în categoriile de persoane

exceptate de la plata contribuţiei ori cu plata contribuţiei suportată din alte surse, depun la organul fiscal competent, în termen de 15 zile de la data la care a intervenit evenimentul, o cerere în vederea stopării obligaţiilor de plată reprezentând contribuţia de asigurări sociale de sănătate potrivit declaraţiei prevăzute la art. 181. Modelul cererii se aprobă prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.»

 

4. La articolul 456 alineatul (1), litera s) se modifică şi va avea următorul cuprins:

«s) clădirea folosită ca domiciliu aflată în proprietatea sau coproprietatea persoanelor prevăzute la art. 1 al Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi a persoanelor fizice prevăzute la art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare;».

5. La articolul 464 alineatul (1), litera s) se modifică şi va avea următorul cuprins:

«s) terenul aferent clădirii de domiciliu, aflat în proprietatea sau coproprietatea persoanelor prevăzute la art. 1 al Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi a persoanelor fizice prevăzute la art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare;».

6. La articolul 469 alin. (1), litera c) se modifică şi va avea următorul cuprins:

«c) mijloacele de transport aflate în proprietatea sau coproprietatea persoanelor prevăzute la art. 1 al Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi a persoanelor fizice prevăzute la art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, pentru un singur mijloc de transport, la alegerea contribuabilului;».

7. La articolul 476 alineatul (1), litera b) se modifică şi va avea următorul cuprins:

«b) certificatele, avizele şi autorizaţiile ai căror beneficiari sunt persoanele prevăzute la art. 1 al Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi a persoanelor fizice prevăzute la art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare;».

8. La articolul 477, alineatul (7) se modifică şi va avea următorul cuprins:

«(7) Taxa pentru servicii de reclamă şi publicitate prevăzută la alin. (1) se declară şi se plăteşte de către prestatorul serviciului de reclamă şi publicitate la bugetul local, lunar, până la data de 10 a lunii următoare celei în care a intrat în vigoare contractul de prestări de servicii de reclamă şi publicitate.»

9. La articolul 485 alineatul (1), litera b) se modifică şi va avea următorul cuprins:

«b) persoanele prevăzute la art. 1 al Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi persoanele fizice prevăzute la art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare;».

10. La articolul 495, litera g) se modifică şi va avea următorul cuprins:

«g) prin excepţie de la prevederile lit. f), nivelurile impozitelor şi taxelor locale se aprobă prin dispoziţie a primarului, până la expirarea termenului prevăzut la lit. f), în cazul în care consiliul local este dizolvat, sau prin decizie emisă de către secretarul unităţii administrativ-teritoriale ori de către persoana desemnată în condiţiile art. 55 alin. (81) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu avizul administraţiei judeţene a finanţelor publice până la expirarea termenului prevăzut la lit. f), în cazul în care consiliul local este dizolvat şi primarul nu îşi poate exercita atribuţiile ca urmare a încetării sau suspendării mandatului în condiţiile legii, ori în situaţia în care faţă de acesta au fost dispuse potrivit legii penale măsuri preventive, altele decât cele care determină suspendarea mandatului şi care fac imposibilă exercitarea de către acesta a atribuţiilor prevăzute de lege. Dispoziţia primarului, respectiv decizia secretarului sau persoanei desemnate se aduc la cunoştinţă publică.»“

4. La articolul VIII, după alineatul (4) al articolului 2 se introduce un nou alineat, alineatul (5), cu următorul cuprins:

(5) în situaţia în care problematica ce a făcut obiectul diferendului privind protecţia reciprocă a investiţiilor a fost gestionată de una sau mai multe instituţii sau autorităţi publice locale, sumele plătite în condiţiile alin. (3) se recuperează ulterior de la acestea, în mod solidar, dacă s-a reţinut culpa mai multor instituţii sau autorităţi publice locale, iar tribunalul arbitrai nu a individualizat cuantumul sumelor datorate în funcţie de vinovăţia fiecăreia. Procedura de recuperare a acestor sume, inclusiv prin posibilitatea eşalonării recuperării acestora, se stabileşte, pentru fiecare caz în parte, prin ordin comun al ministrului finanţelor publice şi al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice.”

Art. II. - Persoanele fizice care nu realizează venituri de natura celor menţionate la art. 155 din Legea nr. 227/2015, cu modificările şi completările ulterioare, şi nu se încadrează în categoriile de persoane exceptate de la plata contribuţiei pentru asigurări sociale de sănătate sau în categoriile de persoane pentru care plata contribuţiei pentru asigurarea socială de sănătate se suportă din alte surse, pentru care până la data intrării în vigoare a prezentei legi au fost emise deciziile de impunere, pot depune la organul fiscal competent o cerere pentru desfiinţarea deciziei începând cu luna următoare celei în care se depune cererea.

Art. III. - Prin derogare de la prevederile art. 4 din Legea nr. 227/2015, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile art. I pct. 3, referitoare la modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia art. 495 lit. g), precum şi prevederile art. II intră în vigoare la data de întâi a lunii următoare publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, dar nu mai devreme de 3 zile de la publicare.

 

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (1) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

PREŞEDINTELE SENATULUI

FLORIN IORDACHE

CĂLIN-CONSTANTIN- ANTON POPESCU-TĂRICEANU

 

Bucureşti, 27 mai 2016.

Nr. 112.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

 

DECRET

pentru promulgarea Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 41/2015 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru reglementarea unor măsuri bugetare

 

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (1) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se promulgă Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 41/2015 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru reglementarea unor măsuri bugetare şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 26 mai 2016.

Nr. 561.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 157

din 24 martie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Benke Károly - magistrat-asistent-şef

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de S.C.P.A. Enăchescu şi Asociaţii din Bucureşti în Dosarul nr. 76.406/301/2014 al Judecătoriei Sector 3 Bucureşti - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 959D/2015.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent-şef referă asupra faptului că partea Alexandru Constantin Enăchescu a depus un înscris prin care solicită conexarea Dosarului nr. 1.340D/2015 la prezentul dosar, având în vedere obiectul şi motivarea excepţiei de neconstituţionalitate din cele două dosare. Pe fond solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate în raport cu art. 16 şi art. 24 din Constituţie,

4. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 1.340D/2015, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de S.C.P.A. Enăchescu şi Asociaţii din Bucureşti în Dosarul nr. 76.404/301/2014 al Judecătoriei Sector 3 Bucureşti - Secţia civilă.

5. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

6. Magistratul-asistent-şef referă asupra faptului că partea Beatrice-Luiza Enăchescu a depus un înscris prin care solicită conexarea prezentului dosar la Dosarul nr. 959D/2015, având în vedere obiectul şi motivarea excepţiei de neconstituţionalitate din cele două dosare. Pe fond solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate în raport cu art. 16 şi art. 24 din Constituţie.

7. Curtea, având în vedere obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus-menţionate, pune în discuţie conexarea Dosarului nr. 1.340D/2015 la Dosarul nr. 959D/2015.

8. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu propunerea de conexare a dosarelor menţionate.

9. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 1.340D/2015 la Dosarul nr. 959D/2015, care este primul înregistrat.

10. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

11. Prin încheierile din 25 martie 2015 şi 5 iunie 2015, pronunţate în dosarele nr. 76.406/301/2014 şi nr. 76.404/301/2014, Judecătoria Sector 3 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de S.C.P.A. Enăchescu şi Asociaţii din Bucureşti în cauze având ca obiect soluţionarea unor cereri de validare a popririi formulate de executorul judecătoresc în temeiul_art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865.

12. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât instituie o calitate procesuală activă specială a organului de executare în cadrul procesului de validare a popririi, în condiţiile în care acesta este un terţ în raporturile juridice născute între creditor şi debitor. Se aduce astfel atingere echilibrului procesual al părţilor.

13. Se mai arată că executorul judecătoresc nu acţionează în exercitarea unui drept personal, ci pentru realizarea drepturilor creditorilor, la stăruinţa acestora. Nefiind parte într-un raport de drept material, executorul judecătoresc nu poate avea obligaţii nici în planul dreptului procesual. Dacă ar fi parte, executorul judecătoresc nu ar putea fi recuzat; or, potrivit art. 10 din Legea nr. 188/2000, acesta poate fi recuzat în cazurile şi condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă. Textul consacră o situaţie juridică inegală între debitor şi terţul poprit, pe de o parte, respectiv creditor şi executor judecătoresc, pe de altă parte în sensul celor de mai sus este invocată Decizia nr. 162 din 22 aprilie 2003, prin care Curtea a statuat că „în cadrul executării silite, ca şi în cazul contestaţiei la executare, organul de executare nu are interese proprii şi, în consecinţă, nu are calitatea de parte în proces şi nu este necesar să fie citat ca atare”.

14. Judecătoria Sector 3 Bucureşti - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este neîntemeiată. În esenţă se arată că, formulând o cerere de validare a popririi, executorul judecătoresc se supune legii la fel ca şi părţile raportului juridic execuţional, instanţa fiind cea care analizează dacă în cauză sunt întrunite sau nu condiţiile legale pentru validarea popririi. Totodată, posibilitatea de a formula cererea de validare a popririi de către executorul judecătoresc reprezintă o formă de punere în executare a titlurilor executorii.

15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate,

16. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens se arată că prevederile legale criticate se aplică în mod egal, fără privilegii şi discriminări, tuturor părţilor implicate în procedura popririi şi sunt destinate să asigure eficienţa procedurii popririi, urmărind îndeplinirea finalităţii acesteia, şi anume satisfacerea creanţei. Se mai menţionează că nu este încălcat nici art. 21 din Constituţie din moment ce numai în raport cu creditorul urmăritor, debitorul şi terţul poprit, ca părţi ale raportului juridic dedus judecăţii, se analizează dacă terţul poprit datorează debitorului sume de bani, cu respectarea pentru toate părţile a garanţiilor care caracterizează dreptul la un proces echitabil.

17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorii-raportori, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/19*92, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, care au următorul cuprins:

„Dacă terţul poprit nu-şi mai îndeplineşte obligaţiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv Pi cazul Pi care, Pi loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi”.

20. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii şi art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare. Având în vedere că autorul excepţiei de neconstituţionalitate, prin critica formulată, se referă la atingerea adusă „echilibrului procesual al părţilor” şi la crearea unor situaţii juridice inegale între debitor/terţ poprit, pe de o parte, şi creditor/organ de executare, pe de altă parte, Curtea reţine că, în susţinerea excepţiei, este invocat şi art. 21 alin. (3) din Constituţie privind dreptul la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la egalitatea de arme între părţile aflate în proces.

21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că textul de lege criticat a mai format obiectul controlului de constituţionalitate. Astfel, prin Decizia nr. 1.164 din 17 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 731 din 28 octombrie 2009, şi Decizia nr. 1.278 din 29 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 847 din 29 noiembrie 2011, Curtea a statuat că art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 nu aduce nicio atingere dreptului la un proces echitabil al debitorului, care beneficiază de aceleaşi drepturi şi garanţii procesuale ca şi celelalte părţi implicate în această procedură. Astfel, potrivit art. 460 alin. 2 din Codul de procedură civilă, instanţa de executare sesizată cu cererea de validare a popririi va cita creditorul urmăritor, debitorul şi terţul poprit şi va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terţul poprit să plătească creditorului, în limita creanţei, suma datorată debitorului. Ca urmare, numai în contradictoriu cu aceştia (creditorul urmăritor, debitorul şi terţul poprit), ca părţi ale raportului juridic dedus judecăţii, se analizează dacă terţul poprit datorează debitorului sume de bani, cu respectarea pentru toate părţile a garanţiilor care caracterizează dreptul la un proces echitabil. De asemenea, Curtea a statuat că încălcarea liberului acces la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, din perspectiva pretinsei nerespectări a principiului disponibilităţii, nu poate fi reţinută, întrucât, potrivit art. 52 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 20 octombrie 2011, „executarea silită şi celelalte acte care sunt de competenţa executorului judecătoresc se îndeplinesc la cerere, dacă legea nu dispune altfel”.

22. Neintervenind elemente noi de natură a reconsidera jurisprudenţa Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziilor anterior menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

23. Distinct de cele anterior reţinute în jurisprudenţa sa, Curtea constată că recunoaşterea posibilităţii executorului judecătoresc de a sesiza instanţa de executare în vederea validării popririi nu îi conferă calitatea de parte în judecarea cererii astfel formulate; în acest sens, art. 460 alin. 2 din Cod precizează expres faptul că instanţa judecătorească va cita creditorul urmăritor, debitorul şi terţul poprit. De asemenea, textul legal criticat nu rupe echilibrul procesual existent între părţile raportului juridic execuţional (creditor şi debitor), executorul judecătoresc având doar rolul de a sesiza instanţa de executare şi nicidecum de a apăra un drept sau interes legitim propriu, acţionând în numele creditorului urmăritor cu respectarea întru totul a dispoziţiilor legale incidente în materia executării silite. În acest sens, Curtea a statuat că, în cadrul executării silite, ca şi în cazul contestaţiei la executare, organul de executare nu are interese proprii şi, în consecinţă, nu are calitatea de parte în proces şi nu este necesar să fie citat ca atare [a se vedea Decizia nr. 162 din 22 aprilie 2003, publicată în_ Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 9 mai 2003]. În consecinţă, Curtea nu poate reţine încălcarea art. 16 şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, în componenta sa referitoare la egalitatea de arme.

24. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate formulate în raport cu art. 24 din Constituţie, Curtea reţine că, potrivit art. 460 alin. 2 din Cod, pronunţarea unei hotărâri de validare sau de desfiinţare a popririi de către instanţa de executare are loc după ce, în prealabil, au fost administrate probe, ceea ce înseamnă, în mod evident, că părţile citate îşi pot face apărările pe care le consideră necesare. În consecinţă, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate nu încalcă art. 24 din Constituţie.

25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin, (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de S C P A. Enăchescu şi Asociaţii din Bucureşti în dosarele nr. 76.406/301/2014 şi nr. 76.404/301/2014 ale Judecătoriei Sector 3 Bucureşti - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sector 3 Bucureşti - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 martie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent-şef,

Benke Károly

 

OPINIE SEPARATĂ

 

În dezacord cu soluţia adoptată - cu majoritate de voturi - prin Decizia nr. 157 din 24 martie 2016, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate trebuia admisă şi constatată neconstituţionalitatea sintagmei „sau organul de executare” cuprinsă în art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, precum şi a sintagmei „sau executorul judecătoresc” cuprinsă în art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Reţinem că textul legal criticat a fost introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 479 din 2 octombrie 2001. Anterior acestei modificări legislative, poprirea se realiza la cererea creditorului de către judecătoria de la domiciliul/sediul terţului poprit sau al debitorului. Preşedintele judecătoriei ordona poprirea prin comunicarea acesteia terţului poprit; de asemenea, se dispunea citarea acestuia şi comunicarea unei copii de pe cererea de poprire. La termenul pentru care a fost citat, dacă se dovedea că terţul poprit este dator, ,,instanţa va valida poprirea, condamnând pe terţul poprit să plătească suma poprită creditorului popritor” (art. 457 din cod).

După modificarea operată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, art. 453 alin. 1 din Cod a stabilit că „Poprirea se înfiinţează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit”. „Poprirea se înfiinţează fără somaţie, prin adresă însoţită de o copie certificată de pe titlul executoriu, comunicată cefei de-a treia persoane arătate la ari. 452, înştiinţându-se totodată şi debitorul despre măsura luată” (ari. 454 alin. 1 din Cod). „în termen de 15 zile de la comunicarea popririi, iar în cazul sumelor de bani datorate în viitor, de la scadenţa acestora, terţul poprit este obligat:

a) să consemneze suma de bani sau, după caz, să indisponibilizeze bunurile mobile incorporate poprite şi să trimită dovada executorului, în cazul popririi prevăzute la art. 453 alin. 1;

b) să plătească direct creditorului suma reţinută şi cuvenită acestuia (...)” (art. 456 alin. 1 din cod);

„Dacă terţul poprit nu-şi mai îndeplineşte obligaţiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi” (art. 460 alin. 1 din Cod).

Astfel, potrivit textului legal criticat atât creditorul, debitorul, cât şi executorul judecătoresc/organul de executare au calitate procesuală activă pentru formularea cererii de validare a executării silite. Este interesant de observat, astfel cum se arată şi în Decizia nr. 157 din 24 martie 2016, că, potrivit art. 460 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865, instanţa citează creditorul urmăritor, debitorul şi terţul poprit. Aşadar, se constată că executorul judecătoresc are calitate procesuală activă în sensul că poate sesiza instanţa judecătorească, alăturându-se, astfel, „efortului” execuţional al creditorului, fără fi, însă, citat ulterior - desigur, pentru că nu are un drept propriu subiectiv de apărat.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, „executorul judecătoresc, deşi îndeplineşte un serviciu public, îl reprezintă pe creditor în raportul execuţional care s-a născut între creditor şi debitor, fiind, practic, un agent al acestuia” (Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016, paragraful 24). „în cadrul executării silite, ca şi în cazul contestaţiei la executare, organul de executare nu are interese proprii şi, în consecinţă, nu are calitatea de parte în proces şi nu este necesar să fie citat ca atare (Decizia nr. 162 din 22 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 9 mai 2003).

Specificul popririi este determinat de caracterul triunghiular al acestei operaţiuni juridice procesuale, care, în principiu, presupune participarea indispensabilă a trei părţi: creditorul popritor, debitorul poprit şi terţul poprit1. Dar acesta este terţ faţă de raportul juridic execuţional ce se desfăşoară între creditor şi debitor, participând la executare datorită faptului că datorează sau deţine în numele debitorului bunuri ce pot face obiect al popririi. Terţul poprit, definit ca un „debitor al debitorului poprit”, nu este parte în cadrul fazei de executare silită, dar poate dobândi calitate procesuală în cursul fazei executării silite numai în condiţiile prevăzute de lege şi numai atunci când îşi apără un drept propriu ce ar putea fi atins prin executare2.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale „procesul civil constituie activitatea desfăşurată de instanţă, părţi, organe de executare şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în cauzele civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii. Aşadar, procesul civil parcurge două faze: judecata şi executarea silită, aceasta din urmă intervenind în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forţei de constrângere a statului sau a altor titluri executorii, în măsura în care debitorul nu îşi execută de bunăvoie obligaţia” (Decizia nr. 458 din 31 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 17 aprilie 2009, sau Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, precitată, paragraf 21).

În jurisprudenţa Curţii s-a statuat că o garanţie a dreptului la un proces echitabil este egalitatea de arme, garanţie care urmăreşte crearea unui just echilibru procesual între părţile aflate într-un litigiu (a se vedea Decizia nr. 576 din 29 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 5 noiembrie 2015, paragraful 17, sau Decizia nr. 633 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. nr. 16 din 9 ianuarie 2015, paragraful 19). Or, părţi în procesul civil nu pot fi decât reclamantul şi pârâtul, precum şi alte persoane care intervin voluntar sau forţat în proces (în conformitate cu art. 41-66 din Codul de procedură civilă din 1865), aşadar, persoanele care justifică un drept subiectiv propriu în raport cu obiectul cauzei. Faza executării silite, indiferent că este declanşată ca urmare a executării unor obligaţii stabilite prin hotărâri judecătoreşti sau alte titluri executorii, presupune naşterea unui raport juridic execuţional, care are drept părţi pe debitorul şi creditorul obligaţiei stabilite prin hotărârea unei instanţe/printr-un alt titlu executoriu.

Conform principiului disponibilităţii în procesul civil, numai părţile îşi pot exercita drepturile potrivit propriei lor aprecieri, având facultatea de a dispune de obiectul procesului, precum şi de mijloacele procedurale de apărare ale acestora (Decizia nr. 839 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, paragraful 27); totodată, se constată că principiul disponibilităţii este aplicabil şi în faza de executare silită (Decizia nr. 643 din 14 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 2 august 2012).

În condiţiile în care statul, în calitatea sa de deţinător al forţei publice, este chemat să aibă un comportament diligent şi să asiste creditorii în executarea hotărârilor judecătoreşti definitive ce le sunt favorabile (Decizia nr. 643 din 14 iunie 2012 sau Hotărârea din 14 februarie 2008, pronunţată în Cauza Butan şi Dragomir împotriva României, paragraful 39), în cauza de faţă constatăm că textul criticat legitimează o poziţie procesuală distinctă de cea a părţilor (debitor şi creditor) a organului de executare/executorului judecătoresc.

Echilibrul procesual antereferit nu poate exista ab initio decât între creditorul urmăritor şi debitorul urmărit în legătură cu realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu în baza căruia a fost declanşată executarea silită. Sesizarea instanţei de executare poate fi realizată doar de aceste părţi ale raportului juridic execuţional, nu şi de un alt subiect de drept care nu vine în reprezentarea acestora, întrucât acesta nu poate justifica o calitate procesuală de sine stătătoare. De asemenea, sintagma „poate sesiza” instanţa de executare cuprinsă în textul legal criticat este, în mod evident, o expresie a principiului disponibilităţii care nu caracterizează activitatea executorului judecătoresc, ci a părţilor.

Este incontestabil că în vederea executării titlului executoriu prin poprire, executorul judecătoresc, ca organ de executare, este plasat în poziţia cea mai adecvată pentru a formula o cerere de validare a popririi, însă, nu trebuie omis faptul că acesta acţionează în tot cursul executării silite la cererea creditorului, „fiind, practic, un agent al acestuia” (Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, precitată, paragraful 24). Mai mult, întrucât principiul disponibilităţii se aplică şi în faza de executare silită, executorul judecătoresc nu are posibilitatea de a aprecia el însuşi oportunitatea unei cereri; acesta realizează acte de executare pentru punerea în executare a dispoziţiilor cu caracter civil din titlurile executorii [art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 20 octombrie 2011]. Oportunitatea formulării cererii de executare şi a cererilor subsecvente pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiei stabilite prin hotărâre judecătorească/printr-un alt titlu executoriu ţin de aprecierea/dorinţa creditorului. Executorul judecătoresc poate doar în reprezentarea şi în numele creditorului să înfiinţeze poprirea sau să formuleze cerere de validare a acesteia.

În consecinţă, recunoaşterea posibilităţii executorului judecătoresc de a sesiza în nume propriu instanţa de executare în vederea validării popririi rupe echilibrul procesual existent între părţile raportului juridic execuţional (creditor şi debitor), întrucât o terţă persoană - distinct de creditor - acţionează împotriva unei părţi a raportului execuţional, respectiv debitorului obligaţiei, fără să justifice apărarea unui drept propriu al executorului judecătoresc care ar fi atins prin neexecutarea popririi, mai ales că, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că, în faza executării silite, organul de executare nu are de realizat vreun interes propriu (Decizia nr. 162 din 22 aprilie 2003, precitată). Prin urmare, într-o logică argumentativă firească, se impunea receptarea în cauza de faţă a acestei soluţii de principiu consacrate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, ceea ce, pe cale de consecinţă, ar fi echivalat cu constatarea neconstituţionalităţii soluţiei legislative care consacră posibilitatea executorului judecătoresc de a acţiona proprio motu atunci când solicită validarea popririi.

Reglementarea analizată este lipsită şi de simetrie în sensul că poprirea se realizează de executorul judecătoresc la cererea creditorului, dar validarea acesteia la cererea executorului judecătoresc; acest lucru demonstrează faptul că executorul judecătoresc se alătură/întăreşte poziţia creditorului în dauna debitorului. Mai mult, este afectată instituţia recuzării executorului judecătoresc (art. 10 din Legea nr. 188/2000) pentru că persoana interesată nu ar mai putea recuza executorul judecătoresc în legătură cu modul în care acesta îşi îndeplineşte atribuţiile în faza validării popririi. Reglementarea instituţiei recuzării executorului judecătoresc a avut în vedere faptul că acesta trebuie să îşi îndeplinească cu imparţialitate serviciul public pe care îl prestează; or, consacrarea unei atribuţii legale care imprimă un caracter de parţialitate activităţii sale face ca recuzarea să nu îşi găsească aplicarea în acest domeniu.

În consecinţă, apreciem că se impunea reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale (Decizia nr. 1.164 din 17 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 731 din 28 octombrie 2009, şi Decizia nr. 1.278 din 29 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial ai României, Partea I. nr. 847 din 29 noiembrie 2011), în raport cu dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie referitor la dreptul la un proces echitabil şi, prin urmare, constatarea neconstituţionalităţii sintagmei „sau organul de executare” cuprinsă în art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, ceea ce ar fi însemnat că cererea de validare a popririi putea fi formulată de executorul judecătoresc în numele şi în reprezentarea creditorului.

De asemenea, având în vedere că norma legală criticată nu mai este în vigoare în mod formal şi că aceasta a fost preluată în conţinutul normativ al art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă în vigoare, ţinând cont de Decizia Curţii Constituţionale nr. 1,615 din 15 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, trebuia extins controlul de constituţionalitate şi asupra acestui text legal şi constată neconstituţionalitatea sintagmei „sau executorul judecătoresc” cuprinsă în art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

 

Judecători,

Prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru

Puskás Valentin Zoltán


1 S. Zilberstein şi V.M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 366.

2 ibidem, p. 53-54.

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 212

din 12 aprilie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 alin. (3) teza întâi cu referire la alin. (1) al aceluiaşi articol din Codul penal

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 alin. (3) din Codul penal cu privire la sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice”, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 1.287/311/2015 al Judecătoriei Slatina şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 986D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că art. 336 alin. (3) raportat la art. 336 alin. (1) din Codul penal reglementează varianta agravată a infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului, în condiţiile în care, prin Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014, Curtea a constatat că sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice” din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională. Având în vedere, pe de o parte, că varianta agravată constă în varianta tip a infracţiunii la care se adaugă unele elemente circumstanţiale şi, pe de altă parte, că încheierea de sesizare a instanţei de contencios constituţional cu prezenta excepţie este ulterioară publicării deciziei mai sus menţionate în Monitorul Oficial al României, excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea din 13 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.287/311/2015, Judecătoria Slatina a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 alin. (3) din Codul penal cu privire la sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice1. Excepţia a fost ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată cu ocazia soluţionării unei cauze penale privind săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (3) din Codul penal în modalitatea constând în fapta persoanei - care se află în situaţia prevăzută în alin. (1) al art. 336 din Codul penal - de a efectua transport public de persoane.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa de judecată, autoare a excepţiei, susţine, în esenţă, că sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din Codul penal încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul respectării legilor şi ale art. 20 referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile art. 7 paragraful 1 referitor la legalitatea incriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens, face trimitere la considerentele Deciziei nr. 732 din 16 decembrie 2014, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice” din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională.

6. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

7. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată, în acest sens, că revine instanţei de judecată obligaţia de a aplica dispoziţiile art. 336 alin. (3) din Codul penal prin raportare la art. 336 alin. (1) din Codul penal, astfel cum este acesta în vigoare în urma Deciziei nr. 732 din 16 decembrie 2014.

8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate,

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/19*92, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

10. Potrivit încheierii de sesizare, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 336 alin. (3) din Codul penal cu privire la sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice”. Din încheierea de sesizare, reiese însă că instanţa de judecată, autoare a excepţiei, critică, în realitate, numai dispoziţiile art. 336 alin. (3) teza întâi cu referire la alin. (1) al aceluiaşi articol din Codul penal. Prin urmare, Curtea se va pronunţa numai asupra acestor dispoziţii de lege, având următorul cuprins:

„(1) Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 gri alcool pur în sânge se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.

[...] (3) Dacă persoana aflată în una dintre situaţiile prevăzute în alin. (1) [...] efectuează transport public de persoane, [...], pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.”

11. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul respectării legilor şi ale art. 20 referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile art. 7 paragraful 1 referitor la legalitatea incriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 336 alin. (3) teza întâi cu referire la alin. (1) al aceluiaşi articol din Codul penal instituie o modalitate normativă agravată a infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului, care constă în fapta unei persoane ce se află în situaţia prevăzută în alin. (1) al art. 336 din Codul penal de a efectua transport public de persoane. Aşadar, modalitatea normativă agravată reglementată de art. 336 alin. (3) teza întâi din Codul penal include modalitatea simplă a infracţiunii, aşa cum este aceasta prevăzută de art. 336 alin. (1) din Codul penal. Or, prin Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice” din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională, întrucât aduce atingere prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul respectării legilor şi ale art. 20 referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile art. 7 paragraful 1 referitor la legalitatea incriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Ţinând cont de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”, şi de faptul că decizia mai sus menţionată a fost publicată în Monitorul Oficial al României anterior sesizării instanţei de contencios constituţional în prezenta cauză, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 alin. (3) teza întâi cu referire la alin. (1) al aceluiaşi articol din Codul penal urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

13. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 alin. (3) teza întâi cu referire la alin. (1) al aceluiaşi articol din Codul penal, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 1.287/311/2015 al Judecătoriei Slatina.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Slatina şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 12 aprilie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică

 

DECIZII ALE PRIM-MINISTRULUI

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

privind eliberarea domnului Alexandru Răzvan Cuc din funcţia de secretar de stat la Ministerul Transporturilor

 

În temeiul art. 15 lit. d) şi art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - La data intrării în vigoare a prezentei decizii, domnul Alexandru Răzvan Cuc se eliberează din funcţia de secretar de stat la Ministerul Transporturilor.

 

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Sorin Sergiu Chelmu

 

Bucureşti, 30 mai 2016.

Nr. 196.

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR

 

ORDIN

privind abrogarea Ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor nr. 4/2004 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare privind producerea, prelucrarea, depozitarea, transportul, comercializarea şi utilizarea produselor medicinale veterinare

şi a altor produse de uz veterinar

 

Văzând Referatul de aprobare nr. 1.058 din 19 februarie 2016 întocmit de Direcţia produse medicinale veterinare şi nutriţie animală din cadrul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor,

având în vedere prevederile art. 10 lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 3 alin. (3) şi art. 4 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 1.415/2009 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor şi a unităţilor din subordinea acesteia, cu modificările şi completările ulterioare,

preşedintele Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor emite următorul ordin:

Art. 1. - La data intrării în vigoare a prezentului ordin se abrogă Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor nr. 4/2004 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare privind producerea, prelucrarea, depozitarea, transportul, comercializarea, utilizarea produselor medicinale veterinare şi a altor produse de uz veterinar, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 458 din 21 mai 2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 2. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Preşedintele Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor,

Andrei Butaru

 

Bucureşti, 26 aprilie 2016.

Nr. 56.

MINISTERUL MEDIULUI, APELOR ŞI PĂDURILOR

 

ORDIN

privind aprobarea Planului de management şi a Regulamentului sitului Natura 2000 ROSCI0359 Prigoria Bengeşti

 

Având în vedere Referatul de aprobare nr. 105.872/AC din 7 decembrie 2015 al Direcţiei biodiversitate,

ţinând cont de Avizul Agenţiei pentru Protecţia Mediului Gorj nr. 1.423 din 10 februarie 2015, Decizia etapei de încadrare nr. 5 din 22 ianuarie 2015, emisă de Agenţia pentru Protecţia Mediului Gorj, Avizul Ministerului Culturii nr. 5,540 din 23 septembrie 2015, Punctul de vedere al Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice nr. 92.431 din 21 octombrie 2015, Punctul de vedere al Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 211.443 din 9 octombrie 2015, Punctul de vedere al Direcţiei politici şi strategii în silvicultură nr. 27.992/DP din 9 octombrie 2015,

în temeiul prevederilor art. 21 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 49/2011, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 13 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 38/2015 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor,

ministrul mediului, apelor şi pădurilor emite următorul ordin:

Art. 1. - Se aprobă Planul de management al sitului Natura 2000 R.OSCIQ359 Prigoria Bengeşti, prevăzut în anexa*) care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 2. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

p. Ministrul mediului, apelor şi pădurilor,

Iulian Jugan,

secretar de stat

 

Bucureşti, 21 decembrie 2015.

Nr. 2.017.


*) Anexa se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 408 bis, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, Bucureşti, şos. Panduri nr. 1.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE şi JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

DECIZIA Nr. 12

din 18 aprilie 2016

 

Dosar nr. 603/1/2016

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal - preşedintele completului

Cristian Daniel Oana - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Carmen Ilie - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Emilia Claudia Vişoiu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Eugenia Marin - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Emanuel Albu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Doina Duican - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Iuliana Măiereanu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Eugenia ion - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

 

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 4.149/1/2015 este constituit conform dispoziţiilor art. XIX alin. (2) din Legea nr. 2/2013 şi ale art. 274 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de domnul judecător Ionel Barbă, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul magistrat-asistent Aurel Segărceanu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, CU modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 5.644/83/CA/2013-R, la care s-a conexat Dosarul nr. 5.645/83/CA/2013-R, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

„Dacă prevederile art. 99 alin. (6) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică în ambele situaţii reglementate de art. 99 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ.”

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, raport care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, şi referitor la care Silaghi Claudiu Florian şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, având calitatea de recurent-reclamant şi, respectiv, intimat-pârât în dosarul de sesizare, au formulat puncte de vedere; se arată, de asemenea, că instanţele de judecată au comunicat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că nu au identificat jurisprudenţă referitoare la problema de drept în discuţie şi nici cauze aflate pe rol în care să se pună această problemă de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

1. Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierile din 11 ianuarie 2016, pronunţate în dosarele nr. 5.644/83/CA/2013-R şi nr. 5.645/83/CA/2013-R, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să dea o rezolvare de principiu cu privire la chestiunea de drept sus-menţionată, sesizările au fost conexate în cadrul prezentului dosar.

2. Instanţa de sesizare se pronunţă în ultimă instanţă asupra recursului formulat împotriva sentinţelor nr. 2.357/2014 şi nr. 2.360/2014 ale Tribunalului Satu Mare, în cereri având ca obiect anularea unor acte administrative de eliberare din funcţie a reclamanţilor, funcţionari publici, şi obligarea pârâtei, autoritate publică, la reintegrarea lor într-o funcţie publică.

II. Temeiul juridic al sesizării

3. Art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care Să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

III. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina

4. Prin cererile de chemare în judecată, reclamanţii Silaghi Claudiu Florian şi Barbulov Zlatomir au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, anularea deciziilor prin care această autoritate a dispus eliberarea din funcţie a reclamanţilor şi obligarea pârâtei la reintegrarea lor într-o funcţie publică de execuţie de aceeaşi clasă, categorie şi grad profesional, similară celei deţinute până la data de 30 octombrie 2013.

5. În motivarea acţiunii se arată că, aşa cum rezultă din preambulul deciziilor contestate, la baza emiterii acestora stau dispoziţiile art. 3 alin. (2) şi (4) din Hotărârea Guvernului nr. 1.324/2009 privind organizarea şi funcţionarea Gărzii Financiare, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Hotărârea Guvernului nr. 1.324/2009), precum şi dispoziţiile art. 97 lit. c) şi art. 99 alin. (1) lit. a), alin. (2), (3), (4) şi (6) şi art. 103 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 188/1999). Reclamanţii consideră că actele contestate au fost emise cu încălcarea prevederilor art. 56, 99, 100 şi 106 din Legea nr. 188/1999.

6. Prin sentinţele nr. 2.357/2014 şi nr. 2.360/2014, Tribunalul Satu Mare a respins ca nefondate acţiunile formulate de reclamanţi, reţinând, în esenţă, că nu au fost încălcate prevederile art. 99 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 188/1999. Cu privire la aplicarea prevederilor art. 99 alin. (6) din acelaşi act normativ, care reglementează obligaţia autorităţii publice de a oferi funcţionarului public ce urmează a fi eliberat din funcţie, în perioada de preaviz, o funcţie publică vacantă corespunzătoare în cadrul instituţiei sau, dacă nu există o asemenea funcţie, obligaţia aceleiaşi autorităţi publice de a solicita Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici lista funcţiilor vacante, s-a reţinut că, prin Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014, Curtea Constituţională a statuat (pct. 54-56) că, dacă în privinţa categoriei personalului Autorităţii Naţionale a Vămilor, al direcţiilor generale ale finanţelor publice, precum şi a personalului direcţiilor regionale pentru accize şi operaţiuni vamale, direcţiilor judeţene şi a municipiului Bucureşti pentru accize şi operaţiuni vamale, aceasta a fost preluată de noile structuri create în cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în ceea ce priveşte categoria personalului Gărzii Financiare, aceasta a fost eliberată din funcţie, având în vedere că această structură şi-a încetat activitatea, legea prevăzând desfiinţarea sa. Ca atare, încadrarea în structura nou-înfiinţată se realizează prin concurs sau examen.

7. Instanţa de fond a apreciat că, în această situaţie, nu mai poate fi justificată obligaţia autorităţii/instituţiei publice de a solicita de la Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici lista funcţiilor publice vacante, această obligaţie impunându-se în situaţia mutării din localitate a autorităţii sau instituţiei publice, nu şi în situaţia când aceasta şi-a încetat activitatea, cum este cazul de faţă.

8. Împotriva sentinţelor pronunţate de instanţa de fond au declarat recurs reclamanţii, din conţinutul cererilor de sesizare şi al încheierilor prin care instanţa de trimitere a dispus sesizarea nerezultând motivele şi argumentele invocate de recurenţi în susţinerea căilor de atac formulate.

IV. Dispoziţiile legale supuse interpretării

9. Legea nr. 188/1999:

„Art. 99. - (1) Persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică va dispune eliberarea din funcţia publică prin act administrativ, care se comunică funcţionarului public în termen de 5 zile lucrătoare de la emitere, în următoarele cazuri:

a) autoritatea sau instituţia publică şi-a încetat activitatea ori a fost mutată într-o altă localitate, iar funcţionarul public nu este de acord să o urmeze; (...)

(6) în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a)-c) şi e), dacă nu există funcţii publice vacante corespunzătoare în cadrul autorităţii sau instituţiei publice, autoritatea ori instituţia publică are obligaţia de a solicita Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în perioada de preaviz, lista funcţiilor publice vacante. În cazul în care există o funcţie publică vacantă corespunzătoare, identificată în perioada de preaviz, funcţionarul public va fi transferat în interesul serviciului sau la cerere.”

V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea

10. Cu privire la admisibilitatea sesizării, instanţa de trimitere apreciază că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reţinând următoarele: de lămurirea modului de aplicare a dispoziţiilor art. 99 alin. (6) din Legea nr. 188/1999 depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât dispoziţiile legale invocate ca temei al măsurii eliberării din funcţie a recurenţilor sunt cele prevăzute de art. 99 alin. (1) lit. a), alin. (2), (3), (4) şi (6) din acelaşi act normativ; problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre; problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

11. Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, instanţa de trimitere „opinează” lapidar „în sensul că prevederile art. 99 alin. (6) (din Legea nr. 188/1999 - n.r.) nu fac distincţie între situaţiile reglementate la art. 99 alin. (1) lit. a) din (aceeaşi - n.r.) lege”.

VI. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

12. Recurentul arată prin cererea de sesizare că se impune a se lămuri dacă prevederile art. 99 alin. (6) din Legea nr. 188/1999 se aplică în ambele situaţii reglementate de art. 99 alin. (1) lit. a), deoarece, în opinia sa, alin. (6) se referă la cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a)-c) şi e), iar la nivelul Curţii de Apel Oradea, în două cauze similare, s-a reţinut, dimpotrivă, că art. 99 alin. (6) nu se aplică ambelor ipoteze ale art. 99 alin. (1) lit. a), ci numai celei prevăzute la teza a II-a.

13. Prin concluziile scrise, intimata arată că Garda Financiară, instituţie publică supusă desfiinţării, a solicitat lista funcţiilor publice vacante, condiţii în care susţinerile recurentului sunt nelegale.

VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale şi opiniile exprimate de acestea

14. În jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au fost identificate decizii relevante cu privire la problema de drept supusă dezlegării.

15. La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, majoritatea curţilor de apel au comunicat că nu au identificat jurisprudenţă referitoare la problema de drept supusă dezbaterii şi nici cauze aflate pe rol în care să se pună această problemă de drept; singura instanţă care a transmis jurisprudenţă în legătură cu chestiunea de drept în discuţie este Tribunalul Alba - Secţia de contencios administrativ fiscal şi de insolvenţă; curţile de apel laşi, Oradea şi Suceava au transmis jurisprudenţă, care s-a dovedit nerelevantă, fie pentru că nu are legătură cu chestiunea de drept în discuţie, fie pentru că priveşte dispoziţiile art. 99 alin. (6) din Legea nr. 188/1999, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2013, a cărei neconstituţionalitate a fost constatată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 351 din 7 mai 2015.

16. Majoritatea instanţelor de judecată au transmis puncte de vedere/aprecieri ale judecătorilor, din examinarea cărora se desprind următoarele opinii:

A) Într-o primă opinie1, covârşitor majoritară, s-a apreciat că textul art. 99 alin. (6) din Legea nr. 188/1999 se aplică ambelor situaţii prevăzute de art. 99 alin. (1) lit. a), întrucât legiuitorul nu distinge între cele două situaţii şi, prin urmare, nici interpretul nu trebuie să o facă.

17. În acord cu această opinie, Tribunalul Alba - Secţia de contencios administrativ fiscal şi de insolvenţă, singura instanţă care a transmis jurisprudenţă relevantă2, a reţinut că „pârâta nu a respectat procedura impusă de art. 99 din Legea nr. 188/1999 şi, prin faptul că nu a pus la dispoziţia reclamanţilor alte funcţii publice corespunzătoare vacante, a fost afectat statutul şi dreptul la muncă al reclamanţilor, drept garantat de art. 41 din Constituţia României. În plus, se reţine că unul dintre principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice, astfel cum este reglementat de art. 3 lit. f) din Legea nr. 188/1999, este cel de stabilitate în exercitarea funcţiei publice; or, este evident că prin prisma considerentelor anterior menţionate acesta a fost încălcat în ceea ce-i priveşte pe reclamanţi”.


1 Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Târgu Mureş, Tribunalul Alba, Tribunalul Neamţ.

2 Sentinţa nr. 1.006/CAF/2015, pronunţată în Dosarul nr. 3.478/107/2015.

 

B) într-o altă opinie3, neargumentată, s-a apreciat că prevederile art. 99 alin. (6) din Legea nr. 188/1999 nu se aplică ambelor situaţii reglementate de dispoziţiile art. 99 alin. (1) lit. a) din lege, respectiv nu se aplică tezei I: „autoritatea sau instituţia publică şi-a încetat activitatea (...) iar funcţionarul public nu este de acord să o urmeze;”.


3 Tribunalul Bacău - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

 

VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

18. Prin Decizia nr. 351 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 17 iunie 2015, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2013 pentru modificarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici (denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2013), reţinând că acestea sunt neconstituţionale.

19. Curtea Constituţională a statuat că „dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2013 afectează atât dreptul la muncă al funcţionarului public, cât şi statutul acestuia, astfel cum acesta este reglementat de Legea nr. 188/1999, lege care reprezintă o valorificare a prevederilor constituţionale ale art. 73 alin. (3) lit. j). Astfel, dispoziţiile art. 99 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 188/1999 în forma anterioară (forma supusă dezbaterii în prezenta sesizare - n.r.), modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2013, instituiau o garanţie a exercitării dreptului la muncă, prevăzând că în perioada de preaviz, dacă în cadrul autorităţii sau instituţiei publice existau funcţii publice vacante corespunzătoare, aceasta avea obligaţia de a le pune la dispoziţia funcţionarilor publici”.

20. Arată Curtea Constituţională că „în contextul unei anumite instabilităţi deja create prin organizări şi reorganizări instituţionale, operate tot prin ordonanţe de urgenţă, actul normativ supus controlului de constituţionalitate, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2013, elimină, practic, o garanţie acordată de lege funcţionarului public eliberat din funcţie pentru motive neimputabile, şi anume aceea a reîncadrării sale într-o funcţie publică vacantă corespunzătoare pregătirii sale. Noua reglementare stabileşte doar o posibilitate, aflată la latitudinea exclusivă a autorităţii sau instituţiei publice, de a reîncadra funcţionarul public eliberat din funcţie pentru motive neimputabile, fără stabilirea unor condiţii sau criterii care să realizeze o minimă circumstanţiere a deciziei acestei entităţi. Ca urmare, funcţionarul public rămâne la aprecierea discreţionară a autorităţii sau instituţiei publice, fără opţiunea de a-şi valorifica prerogativa pe care legea i-o oferă. În concluzie, este afectat, în sens negativ, atât dreptul la muncă al funcţionarului public, cât şi regimul juridic al funcţiei publice şi, prin urmare. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2013 contravine prevederilor art. 115 alin, (6) din Constituţie”.

IX. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

21. În jurisprudenţa instanţelor europene nu au fost identificate decizii relevante în privinţa chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

X. Răspunsul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

22. Prin Adresa nr. 54/02/581/111-5/2016 din 9 martie 2016, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii, cu referire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

XI. Raportul asupra chestiunii de drept

23. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, se apreciază că, în raport cu dispoziţiile art. 519 din acelaşi cod, nu sunt întrunite condiţiile 3 pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, nefiind îndeplinită condiţia privind existenţa unei chestiuni de drept reale, veritabile.

24. În subsidiar, pe fondul problemei supuse dezbaterii, soluţia propusă prin raport este aceea că dispoziţiile art. 99 alin. (6) din Legea nr. 188/1999 se aplică în ambele situaţii reglementate de art. 99 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege.

XII. Înalta Curte

25. Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

26. Chestiunea preliminară a admisibilităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este apreciată în raport cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, din care rezultă următoarele condiţii de admisibilitate:

- existenţa unei cauze în curs de judecată, în ultimă instanţă, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului;

- soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;

- chestiunea de drept să fie nouă;

- asupra chestiunii de drept să nu fi statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

27 în cazul de faţă toate condiţiile legale sunt îndeplinite, după cum se va arăta în continuare.

28. Chestiunea de drept este una reală, în raport cu ipotezele conţinute de dispoziţiile legale în discuţie, constând în interpretarea sistematică, de ansamblu, a prevederilor Legii nr. 188/1999, respectiv art. 99 alin. (6) raportat la art. 99 alin. (1) lit. a) din lege;

29. Celelalte condiţii sunt, de asemenea, îndeplinite, deoarece chestiunea de drept este ridicată în cursul judecăţii în faţa unui complet al curţii de apel învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă şi este o problemă nouă, nefăcând obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nefiind deja lămurită de Înalta Curte printr-o hotărâre pronunţată într-un recurs în interesul legii sau într-o altă cerere de hotărâre preliminară.

30. Asupra fondului sesizării, aşa cum s-a arătat în cele ce precedă, dispoziţiile art. 99 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 188/1999, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2013, au constituit obiectul excepţiei de neconstituţionalitate examinate şi soluţionate prin Decizia nr. 351 din 7 mai 2015 a Curţii Constituţionale.

31. Instanţa de contencios constituţional a declarat neconstituţională în ansamblul ei Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2013, în motivarea deciziei - Sa pct. 19, 20 şi 21 - fiind analizate dispoziţiile art. 99 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 188/1999 şi constatându-se că actul normativ supus examinării consacră soluţia legislativă a posibilităţii redistribuirii funcţionarilor publici cărora le-au încetat raporturile de serviciu din motive neimputabile şi elimină o garanţie acordată acestora de Legea nr. 188/1999, în situaţia în care sunt eliberaţi din funcţie pentru motive neimputabile.

32. Totodată, Curtea Constituţională, reţinând criticile formulate de autorii excepţiei de neconstituţionalitate, a constatat că prevederile ordonanţei de urgenţă a Guvernului sus-menţionate afectează atât dreptul la muncă al funcţionarului public, cât şi statutul acestuia, astfel cum a fost reglementat de Legea nr. 188/1999, lege care reprezintă o valorificare a prevederilor constituţionale ale art. 73 alin. (3) lit. j).

 

 

33. Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţiile art. 99 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 188/1999 în forma anterioară, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2013, instituiau o garanţie a exercitării dreptului la muncă, prevăzând că în perioada de preaviz, dacă în cadrul autorităţii sau instituţiei publice existau funcţii publice vacante corespunzătoare, aceasta avea obligaţia de a le pune la dispoziţia funcţionarilor publici.

34. Instanţa de contencios constituţional, în acord cu jurisprudenţa sa anterioară, a reţinut că toate componentele şi garanţiile dreptului la muncă trebuie să fie instituite pe calea unor norme imperative şi nu permisive, cum sunt cele prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2013, care dau posibilitatea angajatorului, la libera sa apreciere, să pună la dispoziţia funcţionarului public funcţii publice vacante corespunzătoare.

35. A concluzionat Curtea Constituţională că prevederile ordonanţei de urgenţă a Guvernului supuse controlului constituţional elimină, practic, o garanţie acordată de lege funcţionarului public eliberat din funcţie pentru motive neimputabile, şi anume aceea a reîncadrării sale într-o funcţie publică vacantă corespunzătoare pregătirii sale, stabilind doar o posibilitate, aflată la latitudinea exclusivă a autorităţii sau instituţiei publice, de a reîncadra funcţionarul public eliberat din funcţie pentru motive neimputabile, fără stabilirea unor condiţii şi criterii care să realizeze o minimă circumstanţiere a deciziei acestei entităţi, funcţionarul public rămânând la aprecierea discreţionară a autorităţii.

36. În consecinţă, instanţa de contencios constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a constatat neconstituţionalitatea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2013 în ansamblul său,

37. Verificând dispoziţiile art. 99 alin. (6) din Legea nr. 188/1999, raportat la art. 99 alin, (1) lit. a) din aceeaşi lege, în sensul de a se lămuri dacă prevederile art. 99 alin. (6) se aplică îh ambele situaţii reglementate de art. 99 alin. (1) lit. a), Înalta Curte reţine următoarele:

38. Potrivit art. 99 din Legea nr. 188/1999:

„(1) Persoana care are competenţa de numire în funcţia publică va dispune eliberarea din funcţia publică prin act administrativ, care se comunică funcţionarului public în termen de 5 zile lucrătoare de la emitere, în următoarele cazuri:

a) autoritatea sau instituţia publică şi-a încetat activitatea ori a fost mutată într-o altă localitate, iar funcţionarul public nu este de acord să o urmeze;

b) autoritatea sau instituţia publică îşi reduce personalul ca urmarea reorganizării activităţii, prin reducerea postului ocupat de funcţionarul public;

c) ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcţia publică ocupată de către funcţionarul public a unui funcţionar public eliberat sau destituit nelegal ori pentru motive neîntemeiate, de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărâri judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea;

d) pentru incompetenţă profesională, în cazul obţinerii calificativului «nesatisfăcător» la evaluarea performanţelor profesionale individuale;

e) funcţionarul public nu mai îndeplineşte condiţia prevăzută la art. 54 lit. g);

f) starea sănătăţii fizice sau/şi psihice a funcţionarului public, constatată prin decizie a organelor competente de expertiză medicală, nu îi mai permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare deţinute;

g) ca urmare a refuzului neîntemeiat al înaltului funcţionar public de acceptare a numirii în condiţiile art. 93.

(2) Situaţiile prevăzute la alin. (1) lit. a)-c) şi e)-g) reprezintă motive neimputabile funcţionarilor publici.

(3) în cazul eliberării din funcţia publică, autoritatea sau instituţia publică este obligată să acorde funcţionarilor publici un preaviz de 30 de zile calendaristice.

(4) în perioada de preaviz, persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică poate acorda celui în cauză reducerea programului de lucru, până la 4 ore zilnic, fără afectarea drepturilor salariale cuvenite.

(5) în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b), c), şi e), în perioada de preaviz, dacă în cadrul autorităţii sau instituţiei publice există funcţii publice vacante corespunzătoare, aceasta are obligaţia de a le pune la dispoziţie funcţionarilor publici.

(6) în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a)-c) şi e), dacă nu există funcţii publice vacante corespunzătoare în cadrul autorităţii sau instituţiei publice, autoritatea ori instituţia publică are obligaţia de a solicita Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în perioada de preaviz, lista funcţiilor publice vacante. În cazul în care există o funcţie publică vacantă corespunzătoare, identificată în perioada de preaviz, funcţionarul public va fi transferat în interesul serviciului sau la cerere.”

39. Dispoziţiile art. 99 din Lega nr. 188/1999 reglementează procedura de urmat şi cazurile în care se dispune eliberarea din funcţia publică, precum şi obligaţiile pe care le are autoritatea sau instituţia publică în situaţiile în care eliberarea din funcţie s-a datorat unor motive neimputabile funcţionarilor publici [art. 99 alin. (3)].

40. Art. 99 alin. (6) stabileşte că în situaţiile prevăzute la alin. (1) lit. a), respectiv când autoritatea sau instituţia publică şi-a încetat activitatea ori a fost mutată într-o altă localitate, iar funcţionarul public nu este de acord să o urmeze, autoritatea ori instituţia publică are, dacă nu există funcţii publice vacante corespunzătoare, obligaţia de a solicita Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în perioada de preaviz, lista funcţiilor vacante.

41. Textul legal nu face nicio distincţie între cele două situaţii reglementate la art. 99 alin. (1) lit. a), astfel încât nici interpretul nu o poate face, conform principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, iar obligaţia autorităţii sau instituţiei publice, în cazul inexistenţei unei funcţii vacante corespunzătoare, vizează ambele situaţii, respectiv atât cazul în care eliberarea din funcţie s-a datorat încetării activităţii autorităţii sau instituţiei publice, cât şi cazul în care aceasta s-a mutat în altă localitate, iar funcţionarul nu este de acord să o urmeze.

42. Opinia minoritară, neargumentată de altfel, potrivit căreia prevederile art. 99 alin. (6) din Legea nr. 188/1999 nu se aplică ambelor situaţii reglementate de dispoziţiile art. 99 alin. (1) lit. a) din lege, respectiv nu se aplică tezei I, când „autoritatea sau instituţia publică şi-a încetat activitatea”, nu poate fi primită, întrucât în ambele situaţii sunt afectate statutul şi dreptul la muncă al reclamanţilor, drept fundamental garantat de art. 41 din Constituţie, dar şi principiul stabilităţii în exercitarea funcţiei publice, prevăzut de art. 3 lit. f) din Legea nr. 188/1999

43. Pe de altă parte, o astfel de interpretare a dispoziţiilor art. 99 alin (6) nu poate fi primită, întrucât s-ar crea o diferenţiere nejustificată între funcţionarii publici care au fost eliberaţi din funcţie ca urmare a încetării activităţii autorităţii sau instituţiei publice [art. 99 alin. (1) lit. a) teza I] şi cei care au fost eliberaţi din funcţie ca urmare a mutării activităţii autorităţii sau instituţiei publice într-o altă localitate [art. 99 alin. (1) lit. a) teza a II-a].

44. Astfel, autoritatea sau instituţia publică în cauză ar avea obligaţia de a solicita Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în perioada de preaviz, lista funcţiilor publice vacante numai în cazul funcţionarilor publici eliberaţi din funcţie care nu au fost de acord să urmeze în altă localitate autoritatea sau instituţia publică, deşi aceştia se află într-o situaţie mai favorabilă decât cei care şi-au exercitat funcţia publică într-o instituţie sau autoritate care şi-a încetat activitatea.

45. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 521, cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE şi JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, formulată de Curtea de Apel Oradea - Secţia a I l-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 5.644/83/CA/2013-R, la care s-a conexat Dosarul nr. 5.645/83/CA/2013-R, şi în consecinţă stabileşte că:

Dispoziţiile art. 99 alin. (6) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică în ambele situaţii reglementate de art. 99 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 18 aprilie 2016.

 

PREŞEDINTELE SECŢIEI DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

IONEL BARBĂ

Magistrat-asistent,

Aurel Segărceanu

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.