MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 216/2016

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 184 (XXVIII) - Nr. 216         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Miercuri, 23 martie 2016

 

SUMAR

 

HOTĂRÂRI ALE PARLAMENTULUI ROMÂNIEI

 

2. - Hotărâre pentru modificarea anexei la Hotărârea Parlamentului României nr. 23/2013 privind constituirea unor grupuri parlamentare de prietenie

 

3. - Hotărâre pentru modificarea anexei la Hotărârea Parlamentului României nr. 12/2013 privind aprobarea componenţei nominale a Delegaţiei Parlamentului României la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei

 

4. - Hotărâre pentru modificarea anexei la Hotărârea Parlamentului României nr. 26/2013 privind aprobarea componenţei nominale a Comisiei comune pentru integrare europeană dintre Parlamentul României şi Parlamentul Republicii Moldova

 

DECRETE

 

316. - Decret privind eliberarea din funcţie a unui judecător

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a două din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

171. - Hotărâre pentru declararea zilei de 24 martie 2016 zi de doliu naţional pe teritoriul României

 

ACTE ALE AUTORITĂŢII DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ

 

2. - Regulament privind aplicarea principiilor de guvernanţă corporativă de către entităţile autorizate, reglementate şi supravegheate de Autoritatea de Supraveghere Financiară

 

HOTĂRÂRI ALE PARLAMENTULUI ROMÂNIEI

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

HOTĂRÂRE

pentru modificarea anexei la Hotărârea Parlamentului României nr. 23/2013 privind constituirea unor grupuri parlamentare de prietenie

 

În temeiul prevederilor art. 5 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4/1992, republicat,

Parlamentul României adoptă prezenta hotărâre.

Articol unic. - Anexa la Hotărârea Parlamentului României nr. 23/2013 privind constituirea unor grupuri parlamentare de prietenie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 228 din 20 aprilie 2013, cu modificările ulterioare, se modifică după cum urmează:

1. La punctul 52 - Grupul parlamentar de prietenie cu Ucraina:

- domnul deputat Amet Varol, Grupul parlamentar al minorităţilor naţionale, este desemnat în calitatea de membru pe locul rămas vacant ca urmare a încetării mandatului de deputat al domnului Gheorghe Coman.

2. La punctul 70 - Grupul parlamentar de prietenie cu Republica Islamică Iran:

- domnul senator Vochiţoiu Haralambie, Grupul parlamentar U.N.P.R., este desemnat în funcţia de preşedinte pe locul rămas vacant ca urmare a încetării mandatului de senator al domnului Roşca-Stănescu Sorin-Ştefan,

 

Această hotărâre a fost adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinţa comună din 22 martie 2016, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR

p. PREŞEDINTELE SENATULUI,

VALERIU-ŞTEFAN ZGONEA

AUGUSTIN-CONSTANTIN MITU

 

Bucureşti, 22 martie 2016.

Nr. 2.

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

HOTĂRÂRE

pentru modificarea anexei la Hotărârea Parlamentului

 

României nr. 12/2013 privind aprobarea componenţei nominale a Delegaţiei Parlamentului României la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei

 

În temeiul prevederilor art. 6 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4/1992, republicat,

 

Parlamentul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Anexa la Hotărârea Parlamentului României nr. 12/2013 privind aprobarea componenţei nominale a Delegaţiei Parlamentului României la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 11 februarie 2013, cu modificările ulterioare, se modifică după cum urmează:

- la capitolul II „Membri supleanţi” punctul 7, este numită doamna deputat Grecea Maria, Grupul parlamentar P.N.L., pe locul rămas vacant ca urmare a încetării mandatului de deputat al domnului Nicolescu Theodor-Cătălin.

 

Această hotărâre a fost adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinţa comună din 22 martie 2016, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR

p. PREŞEDINTELE SENATULUI,

VALERIU-ŞTEFAN ZGONEA

AUGUSTIN-CONSTANTIN MITU

 

Bucureşti, 22 martie 2016.

Nr. 3.

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

HOTĂRÂRE

pentru modificarea anexei la Hotărârea Parlamentului României nr. 26/2013 privind aprobarea componenţei nominale a Comisiei comune pentru integrare europeană dintre Parlamentul României şi Parlamentul Republicii Moldova

 

În temeiul art. 67 din Constituţia României, republicată,

 

Parlamentul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Anexa la Hotărârea Parlamentului României nr. 26/2013 privind aprobarea componenţei nominale a Comisiei comune pentru integrare europeană dintre Parlamentul României şi Parlamentul Republicii Moldova, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 111 din 26 februarie 2013, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică după cum urmează;

- la secţiunea „CAMERA DEPUTAŢILOR”, domnul deputat Tinel Gheorghe, Grupul parlamentar al PNL, este desemnat în calitatea de membru al comisiei în locul domnului deputat Corneliu-Mugurel Cozmanciuc.

 

Această hotărâre a fost adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinţa comună din 22 martie 2016, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR

p. PREŞEDINTELE SENATULUI,

VALERIU-ŞTEFAN ZGONEA

AUGUSTIN-CONSTANTIN MITU

 

Bucureşti, 22 martie 2016.

Nr. 4.

 

DECRETE

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind eliberarea din funcţie a unui judecător

 

În temeiul prevederilor art. 94 lit. c), art. 100 alin. (1), art. 125 alin. (2) şi ale art. 134 alin. (1) din Constituţia României, republicată, ale art. 83 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 35 lit. a) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările ulterioare,

având în vedere Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 223/2016,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - La data de 28 martie 2016, domnul Gabriel Uţă, judecător la Tribunalul Covasna, se eliberează din funcţie ca urmare a respingerii cererii de acordare a avizului anual al Consiliului Superior al Magistraturii pentru menţinerea în funcţie după vârsta de 65 de ani.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 21 martie 2016.

Nr. 316.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 717

din 29 octombrie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a două din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a două din Codul penal, excepţie ridicată de Alexandru Mihail Boţianu în Dosarul nr. 7.932/102/2012 al Curţii de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 280D/2015.

2. La apelul nominal se prezintă personal autorul excepţiei, asistat de avocatul Mihail Fintoc. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că autorul excepţiei a depus la dosar Adresa Colegiului Medicilor din România nr. 6.514 din 8 septembrie 2015 privind opinia În legătură cu modul de interpretare a sintagmei „funcţionar public” la care se face referire în titlul XII din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii - şi anume în art. 375, devenit art. 381, în urma republicării legii - din perspectiva art. 175 din Codul penal, un înscris privind modul de calcul al salariului pe luna ianuarie 2014 şi note scrise prin care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia, pentru argumentele invocate în faţa Curţii de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie. În acest sens arată, în esenţă, că ceea ce se critică este interpretarea dată dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a două din Codul penal prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Prin această decizie, instanţa supremă a stabilit că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a două din Codul penal. Apărătorul autorului excepţiei consideră că sintagma „funcţie publică de orice natură” cuprinsă în dispoziţiile de lege criticate a generat o practică judecătorească neunitară şi că interpretarea dată de instanţa supremă, prin decizia mai sus menţionată, încalcă principiul accesibilităţii şi previzibilităţii legii, principiu prevăzut de art. 7 paragraful1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în acest sens arată că, în considerentele Deciziei nr. 26 din 3 decembrie 2014, Înalta Curte analizează toate ipotezele cuprinse în alin. (1) lit. a), b) şi c) şi în alin. (2) din aii. 175 al noului Cod penal şi, prin excludere, concluzionează că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate se încadrează în dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a două din Codul penal. Astfel, conţinutul normei de incriminare este determinat prin analogie şi este confuz şi neclar, din moment ce nu a fost clar pentru instanţele judecătoreşti care au pronunţat soluţii diferite. Arată că problema de drept în discuţie este una mai veche şi face trimitere la dispoziţiile art. 147 raportat la art. 145 din Codul penal din 1969, cu privire la care, în doctrina vremii, s-a considerat că noţiunea de funcţionar în sensul legii penale este mai largă decât cea de funcţionar în sensul dreptului „muncitoresc” (cu referire la dreptul muncii) şi administrativ. Menţionează că, anterior anului 1948, medicii nu au fost consideraţi funcţionari publici şi nici asimilaţi acestora, situaţia schimbându-se în jurul anului 1951, odată cu încercarea de a încadra cât mai multe din profesiile intelectuale în categoria funcţionarilor publici. Această interpretare nu se mai justifică, însă, în prezent, având în vedere că, după 1989, au apărut legi speciale privind organizarea şi funcţionarea diverselor profesii, Referitor la încălcarea art. 15 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea” arată că dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a două din Codul penal vin în contradicţie cu Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, care - la art. 375, devenit art. 381, în urma republicării legii - prevede că medicul nu este funcţionar public şi nu poate fi asimilat acestuia. În acest sens face analogie şi cu profesia de avocat. Arată, de asemenea, că există discriminare între medici care lucrează în sistemul de sănătate public şi cei din sistemul privat, care nu sunt consideraţi funcţionari publici, deşi toţi medicii exercită aceeaşi profesie, stabilesc aceleaşi raporturi cu pacienţii, sunt încadraţi cu contract de muncă şi sunt remuneraţi din bani privaţi, având în vedere că o parte din sumele încasate de medici, indiferent de sistemul din care fac parte, public sau privat, provin de la casa de asigurări de sănătate. În concluzie, consideră că dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a două din Codul penal sunt neconstituţionale, în măsura în care includ şi pe medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate.

5. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate, solicitând admiterea acesteia, reiterează motivele invocate în notele scrise depuse la dosar. În acest sens invocă prevederile Legii nr. 95/2006 şi ale Codului deontologic al medicilor, arătând că acest cod este bazat pe principiile morale stabilite de Hippocrate, care trebuie avute în vedere inclusiv cu ocazia evaluării comportamentului medicului din punct de vedere juridic. Totodată, face o amplă prezentare a unor aspecte specifice activităţii medicale şi depune, din nou, note scrise.

6. Reprezentantul Ministerului Public arată, cu privire la admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, că, pentru a pronunţa hotărârea de condamnare în baza legii vechi, instanţa a făcut o evaluare atât a legii noi, cât şi a celei vechi. Presupunând că, în baza legii noi, medicul nu ar mai fi fost considerat funcţionar public, atunci soluţia ar fi fost una de achitare. Existând această evaluare a legii noi şi a celei vechi, pe baza căreia instanţa a ajuns la concluzia că legea veche este mai favorabilă, este evident că legea nouă a fost luată în considerare aşa cum ea a fost interpretată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel încât dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza â două din noul Cod penal au legătură cu soluţionarea cauzei şi, prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă. Pe fondul excepţiei pune concluzii de respingere ca neîntemeiată. Astfel, în ceea ce priveşte primul argument adus de autorul excepţiei - şi anume ca interpretarea dată dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a două din Codul penal de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 26/2014, este absolut imprevizibilă, inculpatul neştiind cum să îşi conformeze conduita acestei interpretări -, arată că inculpatul a săvârşit faptele sub imperiul vechiului Cod penal, astfel că îi era aplicabil art. 147 din Codul penal din 1969, cu privire la care a existat o jurisprudenţă constantă a instanţei supreme, în sensul că diverse categorii profesionale, inclusiv cea de medic, se încadrează în noţiunea de funcţionar public. Prin urmare, nu a existat niciun fel de incertitudine jurisprudenţială până la momentul apariţiei noului Cod penal. Inculpatul susţine că ar fi intervenit o atare incertitudine după data de 1 februarie 2014, întrucât, în baza art. 175 din noul Cod penal, unele instanţe ar fi pronunţat soluţii de achitare, considerând că medicul nu ar fi funcţionar public sau că ar fi funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din noul Cod. Sub aspectul invocării art. 7 referitor la legalitatea incriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale arată că, în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului admite că absenţa unei interpretări jurisprudenţiale accesibile şi, în mod rezonabil, previzibile poate conduce la constatarea existenţei unei încălcări a drepturilor garantate de art. 7 din Convenţie. În speţa care a generat Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, Curtea Supremă a Spaniei şi-a schimbat, într-un mod într-adevăr imprevizibil, o jurisprudenţă care durase douăzeci de ani, ceea ce a dus - pentru o persoană care fusese condamnată anterior şi se aştepta, în mod rezonabil, să fie liberată condiţionat - la prelungirea termenului la împlinirea căruia putea cere liberarea condiţionată cu vreo nouă ani de zile. Or, nu aceasta este situaţia în speţa de faţă, în care este vorba de un proces natural de formare a unei jurisprudenţe în urma intrării în vigoare a noului Cod penal, lucru firesc, care se întâmplă ori de câte ori intervine o nouă prevedere legală. La pct. IV din Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 sunt arătate punctele de vedere comunicate de instanţele judecătoreşti şi reiese că opinia majoritară a fost aceea că medicul este funcţionar public în sensul art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul penal, a două Opinie a fost aceea că medicul este funcţionar public în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a două din Codul penal, existând foarte puţine puncte de vedere cum că ar fi funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal, singura variantă care i-ar fi fost favorabilă autorului excepţiei, întrucât el era acuzat că a luat mită pentru a-şi îndeplini atribuţiile de serviciu. Este irelevant dacă medicul este considerat funcţionar public în sensul art. 175 alin, (1) lit. b) teza a două sau în sensul art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul penal, pentru că în ambele cazuri inculpatul este condamnat. Pronunţarea unei singure hotărâri de achitare - care aparţine Înaltei Curţi şi prin care se reţine că medicul ar fi funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal, în perioada de timp de la intrarea în vigoare a noului Cod penal şi până la apariţia Deciziei nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, perioadă care a fost una extrem de scurtă, nu poate duce la concluzia că a existat o incertitudine jurisprudenţială.

7. Reprezentantul Ministerului Public mai arată că se invocă de către autorul excepţiei şi încălcarea art. 16 din Constituţie, întrucât nu ar exista nicio justificare pentru ca medicul care este remunerat din fonduri publice să fie tratat diferit de medicul care nu e remunerat din fonduri publice. Consideră că este evident că cele două categorii sunt diferite şi regimul lor este diferit, iar criteriul remunerării din fonduri publice pentru încadrarea sau nu în noţiunea de funcţionar public prevăzută la art. 175 alin. (2) din Codul penal a fost reţinut chiar de către Curtea Constituţională în jurisprudenţă sa, şi anume în Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014), prin care Curtea s-a pronunţat asupra unei iniţiative legislative de modificare a conţinutului infracţiunii de conflict de interese prin excluderea anumitor categorii de demnitari de la posibilitatea de a fi subiecţi activi ai acestei infracţiuni. Prin urmare, referitor la criteriul criticat de autorul excepţiei, Curtea Constituţională a constatat că nu este unul discriminatoriu. În al treilea rând, referitor la susţinerea autorului excepţiei potrivit căreia este inadmisibil ca noţiunea de „funcţionar public” să primească interpretări diferite în dreptul administrativ şi în dreptul penal, arată că o asemenea diferenţiere există deja în jurisprudenţă Curţii Constituţionale, de exemplu, în Decizia nr. 1.611 din 20 decembrie 2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 106 din 9 februarie 2012) şi în Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, menţionată anterior, prin care Curtea a arătat că noţiunile de „funcţionar public” sunt diferite în cele două ramuri de drept. În fine, consideră vădit inadmisibilă cererea autorului excepţiei adresată Curţii Constituţionale pentru a pronunţa o soluţie în sensul că medicul ar fi funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, întrucât Curtea nu poate interpreta legea, acest atribut revenind instanţelor judecătoreşti.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

8. Prin încheierea din 5 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 7.932/102/2012, Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a două din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Alexandru Mihail Boţianu cu ocazia soluţionării apelului formulat într-o cauză penală îi care inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită şi de primire de foloase necuvenite, prevăzute de art. 254 alin. 1 şi de art. 256 alin. 1 din Codul penal din 1969, care corespund incriminării cuprinse în art. 289 alin. (1) din noul Cod penal.

9 În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a două din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (1) privind universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor cetăţenilor, ale art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi la principiul potrivit căruia „nimeni nu este mai presus de lege”, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 26 alin. (1) referitor la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private şi ale art. 45 privind libertatea economică, precum şi ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile art. 7 paragraful 1 privind legalitatea incriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, arată că legea penală este de strictă interpretare şi nimeni nu poate fi condamnat în mod arbitrar, doar prin analogie cu alte categorii sociale, în absenţa unui text de lege clar şi neechivoc. Consideră că interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, constituie o aplicare extensivă a legii penale, în lipsa, cel puţin, a unei interpretări jurisprudenţiale accesibile şi rezonabil previzibile. În acest sens invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia art. 7 paragraful 1 din Convenţie, şi anume principiile enunţate de Curtea de la Strasbourg în considerentele Hotărârii din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhomi împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 23 iunie 2010.

10. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 15 privind universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor cetăţenilor, autorul excepţiei consideră că art. 175 alin. (1) lit. b) teza a două din Codul penal este în vădită contradicţie cu art. 375 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006) - devenit art. 381 din acelaşi act normativ, în urma republicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august 2015 - potrivit căruia „(1) în scopul asigurării în orice împrejurare a intereselor pacientului, profesia de medic are la baza exercitării sale independenţa şi libertatea profesională a medicului, precum şi dreptul de decizie asupra hotărârilor cu caracter medical, (2) Având în vedere natura profesiei de medic şi obligaţiile fundamentale ale medicului faţă de pacientul său, medicul nu este funcţionar public şi nu poate fi asimilat acestuia. (3) în legătură cu exercitarea profesiei şi în limita competenţelor profesionale, medicului nu îi pot fi impuse îngrădiri privind prescripţia şi recomandările cu caracter medical, avându-se în vedere caracterul umanitar al profesiei de medic, obligaţia medicului de deosebit respect faţă de fiinţa umană şi de loialitate faţă de pacientul său, precum şi dreptul medicului de a prescrie şi de a recomanda tot ceea ce este necesar din punct de vedere medical pacientului. Susţine că dispoziţiile art. 175 aţin. (1) lit. b) teza a două din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au o formulare ambiguă, neclară, imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică şi care trebuie să discernă între interpretarea doctrinară specifică dreptului penal, cea folosită în dreptul administrativ şi cea din dreptul civil.

11. Autorul excepţiei consideră că formularea ambiguă a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a două din Codul penal creează discriminare prin stabilirea unor regimuri sancţionatorii diferenţiate pentru medicii care lucrează în sistemul de sănătate public şi cei din sistemul privat. Astfel, potrivit interpretării date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, doar medicii din sistemul public sunt consideraţi a fi funcţionari publici, cu toate că desfăşoară o activitate profesională liberală la fel ca şi cei din sistemul privat, ceea ce duce la încălcarea art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi principiul potrivit căruia „nimeni nu este mai presus de lege”.

12. Susţine că o eventuală condamnare în baza unui text de lege neclar şi a unei interpretări excesiv de dezavantajoase a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 21 alin, (3) din Constituţie. Jurisprudenţa trebuie astfel orientată încât să respecte spiritul legii, nicidecum să acopere lacunele acesteia. O clarificare a acestui text este imperios necesară, fiind atributul exclusiv al legiuitorului să intervină, nicidecum al jurisprudenţei. Consideră că încadrarea medicului din sistemul public de sănătate în categoria funcţionarilor publici, ca subiect activ al infracţiunii de luare de mită, este realizată de instanţa supremă - în demersul unificării practicii judiciare - în absenţa unor prevederi legale explicite şi, mai mult decât atât, în vădită contradicţie cu dispoziţiile Legii nr. 95/2006, potrivit cărora medicul nu este funcţionar public. Subliniază necesitatea elaborării unei definiţii de o precizie absolută a „funcţiei publice”, legiuitorul fiind obligat să prezinte o enumerare limitativă în acest sens, întrucât este inadmisibil într-un stat de drept ca o noţiune juridică să aibă interpretări diferite în dreptul penal faţă de dreptul civil şi de dreptul administrativ.

13. De asemenea consideră că dispoziţiile de lege criticate aduc atingere şi dreptului la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private şi libertăţii economice prevăzute de art. 26 alin. (1) şi de art. 45 din Constituţie. Cu privire la dreptul medicului dea-şi exercita profesia face trimitere la prevederile Legii nr. 95/2006 şi ale Codului deontologic al medicilor, cod bazat pe principiile morale stabilite de Hippocrate, care trebuie avute în vedere inclusiv cu ocazia evaluării juridice a comportamentului medicului. Astfel, afirmă că Hippocrate enumera foarte precis persoanele de la care medicul nu are voie să primească o răsplată materială, şi anume de la familia maestrului său şi de la cei săraci.

14. În fine, susţine că medicul curant ar putea fi încadrat în categoria persoanelor asimilate funcţionarului public, potrivit alin. (2) teza a două a art. 175 din Codul penal, care vizează „persoana care exercită un serviciu de interes public” şi „care este supusă controlului ori supravegherii acestora ^autorităţilor publice] cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public Or, prin aplicarea acestor prevederi, ar deveni incidente dispoziţiile alin. (2) al art. 289 din Codul penal, care limitează faptele de corupţie doar la cele care privesc încălcări ale atribuţiilor de serviciu şi nicidecum recompensarea unor acte performante, necesare şi utile.

15. Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că infracţiunile de luare de mită şi de primire de foloase necuvenite, reglementate în art. 254 alin. 1, respectiv art. 256 alin. 1 din vechiul Cod penal, în vigoare la data presupusei săvârşiri a faptelor de către inculpat, se regăsesc în actuala reglementare, respectiv în art. 289 alin. (1) din Codul penal. Calitatea de subiect activ calificat a inculpatului era dată de încadrarea acestuia în categoria persoanelor prevăzute de art. 147 alin. 1 din vechiul Cod penal, reglementare care se regăseşte în art. 175 alin. (1) lit. b) teza a două din Codul penal actual, aşa cum, de altfel, a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, potrivit căreia medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a două din Codul penal. Din această perspectivă, instanţa apreciază că dispoziţiile de lege criticate nu vin în contradicţie cu prevederile din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate de autorul excepţiei. Astfel, nu sunt încălcate prevederile art. 11 alin. (1) şi (2) şi ale art. 20 din Constituţie raportate la art. 7 paragraful 1 din Convenţie, deoarece faptele de luare de mită şi de primire de foloase necuvenite săvârşite de către o persoană dintre cele prevăzute de art. 147 alin. 1 din vechiul Cod penal [art. 175 alin. (1) lit. b) teza a două din actualul Cod penal] constituiau infracţiuni la momentul presupusei săvârşiri a lor de către inculpat. Situaţia acestuia de medic angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, care îi dă calitatea de subiect activ calificat cerută pentru cele două infracţiuni, este total diferită faţă de situaţia reclamanţilor din Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhomi împotriva României. Instanţa consideră că dispoziţiile de lege criticate nu aduc atingere nici prevederilor art. 15 din Constituţie, deoarece art. 375 din Legea nr. 95/2006 nu face referire la noţiunea de „funcţionar public” definită în art. 175 din Codul penal, ci la noţiunea definită în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, potrivit căruia „Funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică” în sensul Legii nr. 188/1999 medicul nu este funcţionar public, deoarece el nu este numit, în condiţiile legii, într-o funcţie publică. Totodată, potrivit art. 375 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 (în forma anterioară republicării), medicului nu îi pot fi impuse îngrădiri cu privire la „prescripţia şi recomandările cu caracter medical”, iar independenţa, libertatea profesională şi dreptul de decizie al medicului sunt statuate doar cu privire la „hotărârile cu caracter medical”, aşa cum reiese din art. 375 alin. (1) din acelaşi act normativ. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, instanţa apreciază că cele două alineate ale art. 175 din Codul penal acoperă ipoteze diferite pentru medicii angajaţi cu contract de muncă în sistemul public de sănătate faţă de cei din sistemul privat, astfel încât nu poate fi primită susţinerea autorului excepţiei privind pretinsa discriminare între cele două categorii de medici. De asemenea consideră că dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a două din Codul penal sunt accesibile şi previzibile, nefiind încălcate nici prevederile art. 21 alin. (3), art. 26 alin. (1) şi art. 45 din Constituţie.

16. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

17. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. În acest sens arată că, prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a două din Codul penal. Instanţa supremă a considerat că, în înţelesul legii penale, noţiunile de „funcţionar public” şi de ,,funcţionar” au o semnificaţie mai largă decât aceleaşi noţiuni din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a patrimoniului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal. Scopul utilizării de către legiuitor a expresiei „funcţie publică de orice natură”, iar nu „funcţie publică”, a fost acela de a evita existenţa unei suprapuneri între noţiunea de „funcţie publică” în sensul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi expresia utilizată în cuprinsul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a două din Codul penal, pentru a delimita sfera persoanelor care au calitatea de „funcţionar public”în accepţiunea legii penale, Caracterul liberal al profesiei de medic nu poate justifica lipsa răspunderii penale pentru infracţiunea de luare de mită în cazurile în care medicul condiţionează actul medical la care este obligat profesional, moral şi legal, de banii sau alte foloase care nu i se cuvin şi pe care, direct sau indirect, le pretinde, primeşte ori le acceptă. Totodată, în raport cu importanţa serviciului public de sănătate, pacienţii nu pot fi lăsaţi neprotejaţi de legea penală, pe considerentul că eventualele acte de pretindere sau primire de sume de bani ori alte foloase de către medicul care funcţionează în cadrul sistemului sanitar pot fi integrate sferei de incidenţă a unor dispoziţii normative nepenale. Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a două din Codul penal faţă de art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie consideră că aceasta nu poate fi reţinută. Astfel, dispoziţiile de lege criticate, care stabilesc că persoana care - cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie - exercită o funcţie publică de orice natură are calitatea de funcţionar public nu aduc atingere principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, întrucât se aplică tuturor persoanelor aflate în situaţia reglementată de ipoteza normei juridice, fără a institui privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare. În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, iar violarea principiului egalităţii şi nediscriminării ar putea exista atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 21 din Constituţie, arată că dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a două din Codul penal nu încalcă principiul liberului acces la justiţie, respectiv dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. Referitor la celelalte susţineri ale autorului excepţiei precizează că acestea nu pot fi considerate veritabile critici de neconstituţionalitate, întrucât au, mai degrabă, caracterul unor nemulţumiri atât faţă de modul de redactare a actului normativ, cât şi faţă de interpretarea şi aplicarea acestuia. În fine, arată că prevederile art. 26 alin. (1) şi ale art. 45 din Constituţie nu au incidenţă în cauza de faţă.

18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992. să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

20. Potrivit încheierii de sesizare, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a două din Codul penal. Din notele scrise ale autorului excepţiei, depuse în motivarea criticii, reiese, însă, că aceasta priveşte dispoziţiile art. 175 alin, (1) lit. b)teza a două din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015. Prin decizia menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că „medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal”. Prin urmare, Curtea se va pronunţa asupra dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a două din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Textul de lege criticat are următorul cuprins: „Funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie: b) exercită [...] o funcţie publică de orice natură.

21. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (1) privind universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor cetăţenilor, ale art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi la principiul potrivit căruia „nimeni nu este mai presus de lege”, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 26 alin. (1) referitor la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private şi ale art. 45 privind libertatea economică, precum şi ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile art. 7 paragraful 1 privind legalitatea incriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

22. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că obiectul acesteia îl constituie dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a două din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Prin decizia menţionată, Înalta Curte a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie (în Dosarul nr. 7.932/102/2012 al acestei instanţe, dosar în care a fost ridicată şi prezenta excepţie de neconstituţionalitate), care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea rezolvării de principiu a modalităţii de interpretare a dispoziţiilor art. 175 din Codul penal, respectiv dacă medicul chirurg angajat cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, trimis în judecată sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de luare de mită prevăzute de dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, se încadrează în categoria funcţionarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul penal sau în categoria funcţionarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (2) din Codul penal -, şi a stabilit că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a două din Codul penal.

23. Pentru a ajunge la această interpretare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a analizat, prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, scopul utilizării de către legiuitor, în dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a două din Codul penal, a expresiei „funcţie publică de orice natură”, iar nu „funcţie publică”, şi anume acela de a evita existenţa unei suprapuneri între noţiunea de „funcţie publică” în sensul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 ianuarie 2007), cu modificările şi completările ulterioare, şi expresia utilizată în cuprinsul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a două din Codul penal, pentru a delimita sfera persoanelor care au calitatea de funcţionar public în accepţiunea legii penale. Astfel, instanţa supremă a reţinut că sintagma „funcţie publică de orice natură”, în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal, defineşte o categorie mai largă decât funcţia publică aşa cum este ea înţeleasă în dreptul administrativ, iar noţiunea de „funcţionar public”este mai cuprinzătoare decât cea la care se referă art. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

24. Anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, Curtea Constituţională a statuat - referitor la art. 147 din Codul penal din 1969, care lămurea înţelesul noţiunilor de „funcţionar public” şi „funcţionar”- că reglementarea prin lege implică definirea de către însăşi autoritatea legiuitoare a termenilor pe care îi foloseşte, cu condiţia să nu fie vorba de termeni definiţi prin Constituţie, în acest caz legiuitorul având obligaţia să nu se abată de la sensul termenilor în cauză, stabilit prin Legea fundamentală. Libertatea legiuitorului de a defini noţiunile cu care operează în procesul de reglementare poate da naştere la diferenţe în determinarea conţinutului şi a înţelesului aceloraşi termeni, în raport cu domeniul reglementat Faptul poate genera dificultăţi de interpretare cu ocazia aplicării dispoziţiilor legale care conţin noţiuni omonime folosite cu sens diferit, dar - în măsura în care nu se abate de la Constituţie - nu este neconstituţional (Decizia nr. 176 din 18 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 24 iulie 2002).

25. Cu privire la caracterul autonom al noţiunii de „funcţionar public”, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că semnificaţia noţiunii de „funcţionar public” din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de „funcţionar” din dreptul administrativ. Potrivit legii penale, noţiunile de „funcţionar public” şi de „funcţionar* au un înţeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a avutului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal (Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014).

26. Curtea constată că legiuitorul noului Cod penal, pe de o parte, a renunţat la definiţia legală a noţiunii de „funcţionar”, iar, pe de altă parte, a urmărit să dea o definiţie mai detaliată a noţiunii de „funcţionar public”faţă de cea prevăzută de art. 147 din Codul penal din 1969. Astfel, potrivit art. 175 alin. (1) din noul Cod penal, „funcţionarul public” este „persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie: a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti: b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia”, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, „este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public”.

27. Prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut, cu privire la caracterul liberal al profesiei de medic, că acesta nu poate justifica lipsa răspunderii penale pentru infracţiunea de luare de mită în cazurile în care medicul condiţionează actul medical, la care este obligat profesional, moral şi legal, de banii sau foloasele care nu i se cuvin şi pe care, direct sau indirect, le pretinde, le primeşte ori le acceptă. În acest sens, prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, citată anterior, Curtea Constituţională a statuat - referindu-se la ambele reglementări, atât la Codul penal din 1969, cât şi la noul Cod penal - că excluderea persoanelor care exercită profesii liberale din sfera de incidenţă a răspunderii penale în materia infracţiunilor de serviciu şi de corupţie nu constituie un criteriu obiectiv în funcţie de care se poate justifica intervenţia legiuitorului. Aşa fiind, Curtea a apreciat, prin decizia mai sus menţionată, că determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la incidenţa normei penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul juridic în baza căruia se prestează respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana în cauză şi autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public.

28. Curtea reţine că, în raport cu importanţa serviciului public de sănătate, pacienţii nu pot fi lăsaţi neprotejaţi de legea penală, astfel încât dispoziţiile art. 381 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, potrivit cărora medicul nu este funcţionar public şi nu poate fi asimilat acestuia, nu pot conduce la excluderea acestuia din sfera funcţionarilor publici reglementată de Codul penal, textul invocat referindu-se exclusiv la natura profesiei de medic şi la obligaţiile fundamentale ale medicului faţă de pacientul său. Astfel fiind, dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a două din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (1), potrivit căruia „cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”,

29. Curtea constată că interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin decizia mai sus menţionată, sintagmei „funcţie publică de orice natură” din cuprinsul dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a două din Codul penal - în sensul că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public-se grefează pe un proces natural de formare a unei jurisprudenţe în urma intrării în vigoare a noului Cod penal, jurisprudenţă care vine în continuarea celei existente cu privire la art. 147 din Codul penal din 1969, potrivit căreia medicul era considerat funcţionar public. Prin urmare, dispoziţiile de lege criticate nu au o formulare ambiguă, neclară şi imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică şi care trebuie să discearnă între interpretarea doctrinară specifică dreptului penal, cea folosită în dreptul administrativ şi cea din dreptul civil, cum susţine autorul excepţiei, astfel că nu încalcă cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii impuse de art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi nu conduc la o aplicare extensivă, prin analogie, a legii penate.

30. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 7 paragraful 1 din Convenţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă, astfel, că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de „drept”folosită la art. 7 corespunde celei de „lege” care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. Împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, căzui profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Cantoni, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109).

31. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S. W. Împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93).

32. Curtea Constituţională constată că dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a două din Codul penai în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu aduc atingere nici prevederilor constituţionale ale art. 16 alin, (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi nici celor ale art. 16 alin. (2) privind principiul potrivit căruia „nimeni nu este mai presus de lege”. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţă sa, art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea J, nr. 99 din 8 februarie 2012, şi Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015). Pe de altă parte, prezenta decizie nu examinează statutul medicului din sistemul privat de sănătate.

33. În fine, prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie referitor la dreptul la un proces echitabil nu sunt aplicabile în cauza de faţă, care priveşte dispoziţii de drept penal substanţial. De asemenea nu sunt aplicabile nici prevederile constituţionale ale art. 26 alin. (1) referitor la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private şi nici cele ale art. 45 privind libertatea economică.

34. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Alexandru Mihail Boţianu în Dosarul nr. 7.932/102/2012 al Curţii de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a două din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 29 octombrie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

HOTĂRÂRE

pentru declararea zilei de 24 martie 2016 zi de doliu naţional pe teritoriul României

 

În memoria victimelor atacurilor teroriste de la Bruxelles din data de 22 martie 2016,

în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 6 din Legea nr. 75/1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României de către autorităţile şi instituţiile publice,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - Se declară ziua de 24 martie 2016 zi de doliu naţional pe teritoriul României.

Art. 2. - (1) în ziua de 24 martie 2016, toate instituţiile şi autorităţile publice centrale şi locale au obligaţia arborării drapelului României în berna.

(2) Drapelul României în berna se mai arborează:

a) la sediile partidelor politice, sindicatelor, patronatelor, instituţiilor de învăţământ de orice grad, instituţiilor de cultură şi misiunilor diplomatice ale României;

b) la punctele pentru trecerea frontierei, precum şi în aeroporturi, porturi, gări şi autogări;

c) ca pavilion pe navele de orice fel şi pe alte ambarcaţiuni ce navighează sub pavilion românesc.

(3) Aceeaşi obligaţie revine şi persoanelor fizice, dacă arborează drapelul României la domiciliu sau la reşedinţă.

Art. 3. - În ziua de 24 martie 2016, posturile naţionale de radio şi televiziune, precum şi instituţiile de cultură îşi vor adapta programul în mod corespunzător.

 

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

Contrasemnează:

p. Ministrul afacerilor externe,

Alaxandru Victor Micula,

secretar de stat

Secretarul general al Guvernului,

Sorin Sergiu Chelmu

 

Bucureşti, 23 martie 2016.

Nr. 171.

 

ACTE ALE AUTORITĂŢII DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ

 

AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ

 

REGULAMENT

privind aplicarea principiilor de guvernanţă corporativă de către entităţile autorizate, reglementate şi supravegheate de Autoritatea de Supraveghere Financiară

 

În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2), art. 2 alin. (1), art. 5, art. 6 alin. (2), precum şi ale art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 113/2013, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul prevederilor art. 17-25 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/2012 privind organismele de plasament colectiv în valori mobiliare şi societăţile de administrare a investiţiilor, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 10/2015, cu modificările ulterioare, ale art. 1 alin. (6) şi ale art. 12-20 din Legea nr. 74/2015 privind administratorii de fonduri de investiţii alternative, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 24 lit. o) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 313/2005, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 26 şi art. 179 alin. (4) din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare,

în urma deliberărilor Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară din cadrul şedinţei din data de 9 martie 2016, Autoritatea de Supraveghere Financiară emite prezentul regulament.

 

CAPITOLUL I

Dispoziţii generale

 

Art. 1. - (1) Prezentul regulament stabileşte cadrul normativ unitar de aplicare a principiilor guvernanţei corporative la entităţile autorizate, reglementate şi supravegheate de către Autoritatea de Supraveghere Financiară, denumită în continuare A.S.F., şi promovează dezvoltarea guvernanţei corporative în condiţiile aplicării celor mai bune practici şi realizării unui management prudent.

(2) Prezentul regulament stabileşte un set de cerinţe care stau la baza aplicării principiilor guvernanţei corporative de către entităţile reglementate prevăzute la art. 3.

Art. 2. - (1) Termenii şi expresiile utilizate în prezentul regulament au semnificaţia prevăzută în legislaţia specifică aplicabilă entităţilor reglementate, precum şi semnificaţiile prevăzute la alin. (2).

(2) în sensul prezentului regulament, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

a) conducere executivă/conducere superioară - persoane care, potrivit actelor constitutive şi/sau hotărârii structurilor statutare ale entităţii reglementate, sunt împuternicite să conducă şi să coordoneze activitatea curentă a acesteia şi sunt învestite cu competenţa de a angaja răspunderea societăţii, respectiv directorii numiţi de consiliul de administraţie, în cazul administrării în sistem unitar, sau directoratul numit de consiliul de supraveghere, în cazul administrării în sistem dualist; nu se includ în această categorie persoanele care asigură conducerea nemijlocită a compartimentelor şi a sediilor secundare din cadrul entităţii reglementate;

b) conflict de interese - acea situaţie sau împrejurare care poate să apară în procesul operaţional sau decizional, în care interesul personal, directori indirect, al personalului şi membrilor structurii de conducere/persoanelor care deţin funcţii-cheie în cadrul entităţii reglementate contravine interesului acesteia, astfel încât afectează sau ar putea afecta independenţa şi imparţialitatea în luarea deciziilor, raţionamentul profesional ori îndeplinirea la timp şi cu obiectivitate a îndatoririlor aferente atribuţiilor sau care ar putea afecta, prin natura sa, integritatea ori stabilitatea entităţii reglementate şi a pieţei financiare;

c) competenţă şi experienţă profesională - ansamblu de cunoştinţe teoretice şi practice dobândite de o persoană în cadrul activităţii sale;

d) consiliu - consiliul de administraţie în cazul administrării în sistemul unitar, consiliul de supraveghere în cazul administrării în sistemul dualist;

e) entitate reglementată - societate autorizată, reglementată şi supravegheată de către A.S.F., care desfăşoară activităţile şi operaţiunile prevăzute în legislaţia specifică aplicabilă;

f) guvernanţă corporativă - ansamblul principiilor care stau la baza administrării unei entităţi reglementate, având ca scop protejarea şi armonizarea intereselor tuturor categoriilor de participanţi la activitatea entităţii reglementate, respectiv administratori, directori, angajaţi, clienţi şi parteneri de afaceri, autorităţi centrale şi locale etc.;

g) părţi interesate - angajaţi, consumatori de produse financiare şi/sau furnizori de produse sau servicii oferite de entitatea reglementată;

h) persoane care deţin funcţii-cheie - persoane ale căror atribuţii au o influenţă semnificativă asupra realizării obiectivelor strategice ale entităţii reglementate, care nu fac parte din structura de conducere, îndeplinind în cadrul entităţii reglementate, conform legislaţiei specifice aplicabile, după caz, atribuţiile de:

(i) evaluare şi administrare a riscurilor/managementul riscurilor;

(ii) control intern/conformitate;

(iii) audit intern;

(iv) director de investiţii, în cadrul administratorilor de fonduri de pensii private;

(v) actuar;

i) structură de conducere - membrii consiliului şi conducerea executivă/conducerea superioară.

Art. 3. - Prezentul regulament se aplică de către următoarele categorii de entităţi, denumite în continuare entităţi reglementate:

a) societăţi de servicii de investiţii financiare;

b) societăţi de administrare a investiţiilor;

c) organisme de plasament colectiv/fonduri de investiţii alternative (FIA), constituite prin act constitutiv;

d) administratori de fonduri de investiţii alternative (AFIA);

e) depozitari centrali;

f) case de compensare/contrapărţi centrale;

g) operatori de piaţă/sistem;

h) societăţi de asigurare şi/sau reasigurare;

i) administratori ai fondurilor de pensii administrate private şi administratori ai fondurilor de pensii facultative.

Art. 4. - (1) Entităţile reglementate prevăzute la art. 3 au obligaţia să adopte măsurile corespunzătoare privind aplicarea unui sistem de guvernantă corporativă care să asigure o administrare corectă, eficientă şi prudentă bazată pe principiul continuităţii activităţii.

(2) Sistemul de guvernantă corporativă aplicat trebuie să respecte cel puţin următoarele cerinţe:

a) asigurarea unei structuri organizatorice transparente şi adecvate;

b) alocarea adecvată şi separarea corespunzătoare a responsabilităţilor;

c) administrarea corespunzătoare a riscurilor/managementul riscurilor;

d) adecvarea politicilor şi strategiilor, precum şi a mecanismelor de control Intern;

e) asigurarea unui sistem eficient de comunicare şi de transmitere a informaţiilor;

f) aplicarea unor proceduri operaţionale solide care să împiedice divulgarea informaţiilor confidenţiale.

Art. 5. - Membrii consiliului, conducerea executivă/ conducerea superioară, precum şi persoanele care deţin funcţii-cheie în cadrul entităţii reglementate trebuie să deţină competenţă şi experienţă profesională, precum şi o bună reputaţie şi integritate.

Art. 6. - Entităţile reglementate au obligaţia să aplice şi să menţină politici şi proceduri corespunzătoare pentru a se asigura că membrii consiliului, cei ai conducerii executive/conducerii superioare şi persoanele care deţin funcţii-cheie îndeplinesc în permanenţă cerinţele de bună reputaţie şi integritate, conform reglementărilor în materie.

 

CAPITOLUL II

Responsabilităţile consiliului

 

Art. 7. - Structura şi componenţa consiliului unei entităţi reglementate sunt stabilite în conformitate cu cerinţele legislaţiei specifice aplicabile fiecărei categorii de entităţi reglementate, astfel încât acesta să îşi îndeplinească în mod eficient obligaţiile ce îi revin.

Art. 8. - Responsabilităţile de bază ale consiliului cu privire la aplicarea principiilor guvernantei corporative se menţionează în actul constitutiv al entităţii reglementate şi se dezvoltă în politicile interne şi/sau regulamentele interne în conformitate cu legislaţia specifică aplicabilă fiecărei categorii de entităţi reglementate

Art. 9. - Consiliul poate constitui, în funcţie de natura, amploarea şi complexitatea activităţii entităţii reglementate, comitete consultative însărcinate cu elaborarea de recomandări fundamentate pentru consiliu.

Art. 10. - Delegarea responsabilităţilor consiliului către conducerea executivă/conducerea superioară se efectuează în conformitate cu prevederile Legii societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale legislaţiei specifice aplicabile fiecărei categorii de entităţi reglementate.

Art. 11. - (1) Consiliul este responsabil pentru managementul strategic al entităţii reglementate, îndeplinirea obiectivelor stabilite şi, în funcţie de sistemul de administrare al entităţii reglementate, elaborează/avizează planul de afaceri şi are obligaţia ca, în baza unor dispoziţii formale şi transparente, să efectueze evaluarea poziţiei financiare a entităţii reglementate.

(2) Consiliul are obligaţia de a stabili criterii relevante de monitorizare a rezultatelor activităţii conducerii executive/ conducerii superioare şi a entităţii reglementate în ansamblu şi de a evalua anual modul de aplicare a criteriilor.

Art. 12. - Activităţile desfăşurate de către entitatea reglementată şi perspectivele de dezvoltare ale acesteia se analizează cel puţin o dată pe an de către consiliu.

Art. 13. - Consiliul are responsabilitatea de a se asigura că există un cadru adecvat de verificare a modului în care se aplică legislaţia specifică privind raportarea către A.S.F.

Art. 14. - Consiliul poate stabili cu auditorul financiar un cadru formal şi transparent prin intermediul căruia să i se furnizeze informaţii corecte, complete şi la timp referitoare la modul în care se aplică principiile şi practicile de raportare financiară, inclusiv cele de raportare prudenţială.

Art. 15. - Consiliul are responsabilitatea de a se asigura că există un cadru adecvat de verificare a informaţiilor transmise către A.S.F., la solicitarea acesteia, privind anumite acţiuni întreprinse de entitatea reglementată.

Art. 16. - (1) Consiliul analizează adecvarea, eficienţa şi actualizarea sistemului de administrare/management al riscului în vederea gestionării eficiente a activelor deţinute de către entitatea reglementată, precum şi modul de administrare a riscurilor aferente la care aceasta este expusă.

(2) Sistemul de administrare/management al riscului prevăzut la alin. (1) asigură concordanţa activităţilor de control cu riscurile generate de activităţile şi procesele care fac obiectul controlului.

Art. 17. - (1) Sistemul de control intern al entităţii reglementate se instituie la un nivel ierarhic adecvat şi raportează direct consiliului sau conducerii executive/conducerii superioare, după caz, este independent de structurile organizatorice operaţionale şi de cele de suport pe care le controlează şi monitorizează.

(2) Sistemul de control intern al entităţii reglementate asigură verificarea adecvării proceselor de identificare, evaluare, monitorizare, gestionare şi raportare a riscurilor, a fiabilităţii informaţiilor financiare şi nefinanciare raportate intern şi extern şi a conformităţii acestora cu legislaţia specifică aplicabilă, precum şi cu deciziile interne ale entităţii reglementate.

Art. 18. - (1) Consiliul se asigură de respectarea cerinţelor privind externalizarea/delegarea unor activităţi operaţionale sau funcţii, atât înainte de efectuarea acesteia, cât şi pe toată durata externalizării/delegării.

(2) Externalizarea/Delegarea unor activităţi operaţionale sau funcţii se realizează doar în condiţiile aplicării legislaţiei specifice şi în condiţiile în care nu va avea niciuna dintre următoarele consecinţe:

a) deteriorarea semnificativă a calităţii sistemului de guvernanţă al entităţii reglementate;

b) creşterea nejustificată a riscului operaţional;

c) imposibilitatea A S.F. de a monitoriza respectarea de către entitatea reglementată a obligaţiilor care îi revin;

d) împiedicarea furnizării de servicii continue şi de calitate către consumatorii de produse financiare.

Art. 19. - (1) Consiliul analizează şi stabileşte politica de remunerare a entităţii reglementate astfel încât aceasta să corespundă strategiei de afaceri, obiectivelor şi intereselor pe termen lung şi să cuprindă măsuri pentru prevenirea apariţiei conflictelor de interese.

(2) Consiliul se asigură că toate angajamentele referitoare la remunerare sunt structurate corect şi responsabil şi că politicile de remunerare permit şi promovează o administrare eficientă a riscurilor fără a conduce la o asumare de riscuri care să depăşească nivelul toleranţei la risc al entităţii reglementate.

(3) Politica de remunerare se stabileşte în baza unei analize fundamentate a performanţei individuale a celui remunerat, corelată cu performanţa colectivă, a unei repartizări judicioase a cheltuielilor entităţii reglementate, acolo unde este posibil, precum şi având în vedere evitarea stabilirii unor stimulente care să încurajeze asumarea excesivă de riscuri.

Art. 20. - Nivelul remuneraţiei se stabileşte în strânsă concordanţă cu responsabilităţile şi angajamentele aferente atribuţiilor.

Art. 21. - Consiliul şi conducerea executivă/conducerea superioară, după caz, au obligaţia de a comunica cu părţile interesate în baza unei strategii de comunicare care respectă cel puţin următoarele cerinţe:

a) asigurarea unui tratament echitabil pentru acţionari şi părţi interesate;

b) comunicarea informaţiilor în timp util;

c) asigurarea unui cadru transparent de comunicare.

Art. 22. - (1) Pentru grupurile în care societatea-mamă îşi are sediul în România şi este una dintre entităţile reglementate prevăzute la art. 3, consiliul societăţii-mamă are responsabilitatea generală de a asigura o guvernanţă internă adecvată în cadrul grupului, respectiv un sistem de guvernantă corespunzător structurii, activităţii şi riscurilor atât la nivel de grup, cât şi la nivel de filiale.

(2) Consiliul societăţii-mamă stabileşte un sistem de guvernanţă care să contribuie la o supraveghere eficientă a filialelor safe şi care să ia în considerare natura, amploarea şi complexitatea riscurilor la care se expun grupul şi filialele, respectând în acelaşi timp responsabilităţile juridice şi de guvernanţă aferente filialelor.

(3) Consiliul filialei aplică principii şi politici de guvernanţă internă similare cu cele ale societăţii-mamă, cu excepţia cazului în care există alte cerinţe legale care conduc la stabilirea unor politici proprii.

(4) Consiliul filialei împreună cu cel al societăţii-mamă care are sediul în România şi este una dintre entităţile reglementate prevăzute la art. 3 evaluează deciziile şi practicile la nivel de grup pentru a se asigura că acestea nu conduc la nerespectarea dispoziţiilor legale sau a normelor prudenţiale aplicabile filialei şi nu afectează administrarea sănătoasă şi prudentă.

 

CAPITOLUL III

Responsabilităţile conducerii executive/conducerii superioare şi ale persoanelor care deţin funcţii-cheie

 

Art. 23. - Conducerea executivă/Conducerea superioară este responsabilă pentru administrarea şi buna desfăşurare a activităţilor entităţii reglementate, inclusiv pentru punerea în aplicare a politicilor, strategiilor şi atingerea obiectivelor.

Art. 24. - (1) Entităţile reglementate au obligaţia să includă în procedurile/politicile/reglementările lor interne prevederi privind recrutarea şi selectarea membrilor conducerii executive/conducerii superioare şi reînnoirea mandatului celor existenţi.

(2) Entităţile reglementate se asigură că membrii conducerii executive/conducerii superioare dovedesc competenţă profesională şi experienţă relevante în conformitate cu activitatea desfăşurată şi adecvate atribuţiilor alocate, cunoştinţe privind legislaţia aplicabilă şi bunele practici şi că dau dovadă de bună reputaţie şi integritate.

Art. 25. - Pentru îndeplinirea atribuţiilor şi exercitarea competenţelor, conducerea executivă/conducerea superioară acţionează într-un cadru bine structurat, cu obiective specifice, clar definite şi în conformitate cu legislaţia specifică aplicabilă fiecărei categorii de entităţi reglementate.

Art. 26. - Conducerea executivă/Conducerea superioară furnizează consiliului informaţii calitative şi cantitative în timp util, la solicitarea acestuia sau din proprie iniţiativă ca urmare a îndeplinirii atribuţiilor în mod operativ şi eficient.

Art. 27. - Conducerea executivă/Conducerea superioară este responsabilă pentru integralitatea şi corectitudinea raportărilor şi a altor informaţii cu privire la activitatea şi situaţia financiară a entităţii reglementate, conform legislaţiei specifice aplicabile.

Art. 28. - Conducerea executivă/Conducerea superioară se asigură că informaţiile prevăzute la art. 15 sunt disponibile conform legislaţiei specifice aplicabile fiecărei categorii de entităţi reglementate şi că termenul de raportare a informaţiilor este respectat.

Art. 29. - Atribuţiile funcţiilor-cheie sunt alocate, conform legislaţiei specifice aplicabile fiecărei categorii de entităţi reglementate, unor persoane care deţin competenţă şi experienţă profesională.

Art. 30. - Entitatea reglementată aplică proceduri interne privind evaluarea bunei reputaţii şi integrităţii atât pentru personalul propriu din funcţiile-cheie, cât şi pentru personalul din funcţii-cheie externalizate.

Art. 31. - Entităţile reglementate au obligaţia de a include în procedurile interne prevederi privind transmiterea informaţiilor necesare îndeplinirii atribuţiilor funcţiilor-cheie.

 

CAPITOLUL IV

Conflictele de interese şi gestionarea acestora

 

Art. 32. - Consiliul are responsabilitatea de a se asigura de dezvoltarea şi aplicarea standardelor etice şi profesionale pentru a asigura un comportament profesional şi responsabil la nivelul entităţii reglementate în vederea prevenirii apariţiei conflictelor de interese.

Art. 33, - Consiliul, conducerea executivă/conducerea superioară şi personalul angajat au obligaţia să respecte standardele menţionate la art. 32 şi să acţioneze cu diligenta cuvenită, să relaţioneze cu onestitate şi în mod deschis, atât intern, cât şi extern.

Art. 34. - Entitatea reglementată emite proceduri privind identificarea conflictelor de interese şi gestionarea acestora şi le supune aprobării consiliului.

Art. 35. - (1) în procesul de identificare a conflictelor de interese potenţiale şi consumate se au în vedere următoarele aspecte, fără ca enumerarea să fie limitativă;

a) conflictul de interese potenţial apare în situaţia în care există indicii privind existenţa unor interese personale care, dacă ar trebui luată o decizie, ar putea duce la apariţia uneia dintre următoarele situaţii:

(i) acea persoană sau o persoană apropiată ar putea obţine un câştig financiar ori ar putea evita o pierdere financiară, pe seama entităţii reglementate:

(ii) acea persoană sau o persoană apropiată ar putea avea un interes în legătură cu rezultatul unui serviciu ori al unei activităţi furnizate entităţii reglementate sau unui alt client ori cu privire la o tranzacţie efectuată în numele entităţii reglementate sau al unui alt client, interes care este diferit de interesul entităţii reglementate cu privire la acel rezultat;

(iii) acea persoană sau o persoană apropiată ar putea beneficia de un stimulent financiar sau de altă natură pentru a favoriza o societate, pe seama entităţii reglementate;

b) conflictul de interese consumat rezultă din participarea la luarea unei decizii cu privire la care există un interes personal care a dus la apariţia uneia din situaţiile prevăzute la lit. a).

(2) în sensul prevederilor alin. (1), entitatea reglementată emite proceduri referitoare la identificarea relaţiilor, serviciilor, activităţilor sau tranzacţiilor unei entităţi reglementate în care pot apărea conflicte de interese.

(3) Pentru grupurile în care societatea-mamă are sediul în România, iar societatea-mamă este una dintre entităţile reglementate prevăzute la art. 3, aceasta ia în considerare şi echilibrează interesele tuturor filialelor sale şi analizează modul în care aceste interese contribuie la scopul şi interesele comune ale grupului în ansamblul său pe termen lung.

Art. 36. - (1) Procedura privind gestionarea conflictelor de interese stabileşte modul de gestionare a conflictelor de interese şi cuprinde referiri la etapele de parcurs, tratamentul aplicat şi măsurile întreprinse în situaţiile în care nu este respectată procedura.

(2) Procedura menţionată la alin. (1) cuprinde informaţii cu privire la cel puţin următoarele aspecte:

a) separarea adecvată a atribuţiilor, cum ar fi încredinţarea unor activităţi de natură să genereze situaţii conflictuale din lanţul de tranzacţii sau servicii unor persoane diferite;

b) încredinţarea responsabilităţilor de supraveghere şi raportare pentru activităţile care generează conflicte de interese unor persoane diferite;

c) identificarea persoanelor care, din afara entităţii reglementate, pot avea o influenţă negativă asupra acesteia cu privire la activităţile în cauză.

Art. 37. - (1) Conflictele de interese consumate şi potenţiale sunt comunicate conducerii executive/conducerii superioare în conformitate cu legislaţia specifică aplicabilă şi sunt gestionate şi soluţionate potrivit procedurii prevăzute la art. 36.

(2) Conflictele de interese consumate şi potenţiale în care s-ar afla conducerea executivă/conducerea superioară şi funcţiile-cheie sunt comunicate şi consiliului, în conformitate cu legislaţia specifică aplicabilă şi sunt gestionate şi soluţionate potrivit procedurii prevăzute la art. 36.

Art. 38. - (1) Consiliul se asigură că la nivelul entităţii reglementate sunt aplicate proceduri interne de avertizare corespunzătoare pentru comunicarea suspiciunilor reale şi semnificative ale personalului angajat cu privire la modul de administrare a activităţii.

(2) Procedurile prevăzute la alin. (1) asigură confidenţialitatea persoanelor care comunică suspiciunile în afara canalelor normale de raportare, cum ar fi prin funcţia de conformitate sau funcţia de audit intern.

(3) Mijloacele de avertizare prevăzute de procedura menţionată la alin. (1) pot fi utilizate de întreg personalul angajat din cadrul entităţii reglementate, informaţiile relevante fiind puse la dispoziţia conducerii executive/conducerii superioare sau a consiliului, după caz.

Art. 39. - Consiliul, conducerea executivă/conducerea superioară şi persoanele care deţin funcţii-cheie asigură segregarea activităţilor la nivel individual sau la nivel de entitate reglementată şi aplicarea unor politici interne/regulamente interne pentru evitarea apariţiei conflictelor de interese directe sau indirecte, având în vedere cel puţin următoarele aspecte:

a) alocarea de atribuţii suplimentare persoanelor care deţin funcţii-cheie se efectuează astfel încât să nu se genereze conflict de interese şi să se respecte restricţiile stabilite prin legislaţia specifică aplicabilă fiecărei categorii de entităţi reglementate;

b) interzicerea participării unei persoane care se află într-o stare de conflict de interese la procesul decizional care are legătură cu starea de conflict.

Art. 40.- În cazul în care se constată existenţa unui conflict de interese, consiliul şi conducerea executivă/conducerea superioară au obligaţia gestionării situaţiei pentru anularea sau minimizarea efectelor conflictului de interese prin gestionarea adecvată a situaţiei create.

 

CAPITOLUL V

Administrarea/Managementul riscurilor şi funcţia de administrare/management a/al riscurilor

 

Art. 41. - Entitatea reglementată aplică proceduri şi strategii pentru administrarea/managementul riscurilor şi stabileşte condiţiile în care acestea sunt revizuite periodic.

Art. 42. - Consiliul aprobă apetitul şi limitele toleranţei la risc ale entităţii reglementate, precum şi procedura pentru identificarea, evaluarea, monitorizarea, gestionarea şi raportarea riscurilor semnificative la care este sau poate fi expusă entitatea reglementată.

Art. 43. - Procedura pentru identificarea, evaluarea, monitorizarea, gestionarea şi raportarea riscurilor semnificative prevăzută la art. 42 cuprinde referiri la cel puţin următoarele aspecte:

a) definirea categoriilor de risc şi metodelor de evaluare a acestora;

b) prezentarea modului în care entitatea reglementată gestionează fiecare categorie şi zonă de risc relevantă, precum şi eventuale acumulări de riscuri;

c) menţionarea limitelor de toleranţă la risc pentru fiecare categorie de risc relevantă în funcţie de apetitul general de risc, în conformitate cu cerinţele specifice legislaţiei în domeniu;

d) stabilirea frecvenţei şi descrierea conţinutului testelor de stres periodice şi prezentarea situaţiilor care justifică realizarea ad-hoc a altor teste de stres.

Art. 44. - Consiliul, conducerea executivă/conducerea superioară, după caz, se asigură că la nivelul entităţii reglementate este aplicată procedura menţionată la art. 42, iar în aplicarea acesteia sunt utilizate instrumente, tehnici şi mecanisme adecvate.

Art. 45. - Evaluarea eficienţei sistemului de administrare/ management a/al riscurilor adoptat de entitatea reglementată se realizează de către consiliu semestrial în baza raportului de risc, în funcţie de politicile, procedurile şi controalele efectuate.

Art. 46. - Funcţia de administrare/management a/al riscurilor raportează conducerii executive/conducerii superioare riscurile identificate ca fiind potenţial semnificative în conformitate cu procedura aplicată.

Art. 47. - Funcţia de administrare/management a/al riscurilor are obligaţia să raporteze cu privire la zonele de risc specifice atât din proprie iniţiativă, cât şi la cererea consiliului sau a conducerii executive/conducerii superioare.

Art. 48. - (1) Entitatea reglementată elaborează planuri clare de acţiune pentru asigurarea continuităţii activităţii şi pentru situaţiile de urgenţă în vederea eliminării riscurilor sau minimizării acestora.

(2) Planurile pentru asigurarea continuităţii activităţii şi pentru situaţiile de urgenţă sunt evaluate semestrial de către consiliu şi conducerea executivă/conducerea superioară.

 

CAPITOLUL VI

Dispoziţii tranzitorii şi finale

 

Art. 49. - (1) Entităţile reglementate au obligaţia să depună la A.S.F. declaraţia privind aplicarea principiilor de guvernanţă corporativă, întocmită conform anexei care face parte integrantă din prezentul regulament, în termen de 30 de zile de la data aplicării acestuia.

(2) Raportul anual al entităţilor reglementate este însoţit de o notă explicativă în care sunt descrise evenimentele relevante în legătură cu aplicarea prevederilor prezentului regulament, înregistrate în cursul exerciţiului financiar pentru care este întocmit raportul.

Art. 50. - Dispoziţiile prezentului regulament se completează cu prevederile specifice referitoare la sistemul de guvernanţă stipulate în legislaţia specifică aplicabilă entităţilor reglementate.

Art. 51. - Nerespectarea prevederilor prezentului regulament se sancţionează de către A.S.F. În conformitate cu legislaţia specifică aplicabilă entităţii reglementate.

Art. 52. - Prezentul regulament se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, intră în vigoare la data publicării acestuia şi se aplică începând cu 1 ianuarie 2017.

Art. 53. - La data intrării în vigoare a prezentului regulament se abrogă Dispunerea de măsuri a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 17/11.11.2009, Avizul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 43/2010, Dispunerea de măsuri a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 1/18.01.2010 şi Dispunerea de măsuri a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 22/23.12.2010.1

 

p. Preşedintele Autorităţii de Supraveghere Financiară,

Gheorghe Cornel Coca Constantinescu

 

Bucureşti, 15 martie 2016.

Nr. 2.


1 Actele prevăzute la art. 53 nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

ANEXĂ

 

 

Declaraţie privind aplicarea principiilor de guvernanţă corporativă

 

Nr. crt.

Reguli de aplicare a principiilor guvernantei corporative

Conformitate

Dacă NU - explicaţii

DA

NU

1.

Entitatea reglementată a menţionat în actul constitutiv responsabilităţile de bază ale consiliului cu privire la implementarea şi respectarea principiilor guvernanţei corporative.

 

 

 

2.

În politicile interne şi/sau regulamentele interne sunt definite structurile de guvernanţă corporativă, funcţiile, competenţele şi responsabilităţile consiliului şi conducerii executive/conducerii superioare.

 

 

 

3.

Raportul anual al entităţii reglementate este însoţit de o notă explicativă în care sunt descrise evenimentele relevante în legătură cu aplicarea principiilor guvernanţei corporative, înregistrate în cursul exerciţiului financiar.

 

 

 

4.

Entitatea reglementată a elaborat o strategie de comunicare cu părţile interesate pentru a asigura o informare adecvată.

 

 

 

5.

Structura consiliului asigură, după caz, un echilibru între membrii executivi şi neexecutivi, astfel încât nicio persoană sau grup restrâns de persoane să nu influenţeze procesul decizional.

 

 

 

6.

Consiliul se întruneşte cel puţin o dată la 3 luni pentru monitorizarea desfăşurării activităţii entităţii reglementate.

 

 

 

7.

Consiliul sau conducerea executivă/conducerea superioară, după caz, examinează în mod regulat politicile privind raportarea financiară, controlul intern şi sistemul de administrare/management a/al riscurilor adoptat de entitatea reglementată.

 

 

 

8.

În activitatea sa, consiliul are suportul unor comitete consultative care emit recomandări cu privire la diverse tematici ce fac obiectul procesului decizional.

 

 

 

9.

Comitetele consultative înaintează consiliului materiale/rapoarte privind tematicile încredinţate de acesta.

 

 

 

10.

În procedurile/politicile/reglementările interne ale entităţii reglementate sunt prevederi privind selectarea candidaturilor pentru persoanele din conducerea executivă/conducerea superioară, numirea persoanelor noi sau reînnoirea mandatului celor existente.

 

 

 

11.

Entitatea reglementată se asigură că membrii conducerii executive/ conducerii superioare beneficiază de pregătire profesională, pentru ca aceştia să îşi îndeplinească atribuţiile eficient.

 

 

 

12.

Funcţiile-cheie sunt stabilite astfel încât să fie adecvate structurii organizatorice a entităţii reglementate şi în conformitate cu reglementările aplicabile acesteia.

 

 

 

13.

Consiliul analizează în mod regulat eficienţa sistemului de control intern al entităţii reglementate şi modul de actualizare pentru a asigura o gestionare riguroasă a riscurilor la care este expusă entitatea reglementată.

 

 

 

14.

Comitetul de audit face recomandări consiliului privind selectarea, numirea şi înlocuirea auditorului financiar, precum şi termenii şi condiţiile remunerării acestuia.

 

 

 

15.

Consiliul analizează cel puţin o dată pe an şi se asigură că politicile de remunerare sunt consistente şi au un management al riscurilor eficient.

 

 

 

16.

Politica de remunerare a entităţii reglementate este prevăzută în reglementările interne care vizează implementarea şi respectarea principiilor guvernanţei corporative.

 

 

 

17.

Consiliul a adoptat o procedură în scopul identificării şi soluţionării

adecvate a situaţiilor de conflict de interese.

 

 

 

18.

Conducerea executivă/Conducerea superioară, după caz, informează consiliul asupra conflictelor de interese în condiţiile apariţiei acestora şi nu participă la procesul decizional care are legătură cu starea de conflict, dacă aceste structuri sau persoane sunt implicate în starea de conflict respectivă.

 

 

 

19.

Consiliul analizează cel puţin o dată pe an eficienţa sistemului de administrare/management ai riscurilor entităţii reglementate.

 

 

 

20.

Entitatea reglementată a elaborat proceduri privind identificarea, evaluarea şi gestionarea riscurilor semnificative la care este sau poate fi expusă.

 

 

 

21.

Entitatea reglementată deţine planuri clare de acţiune pentru asigurarea continuităţii activităţii şi pentru situaţiile de urgenţă.

 

 

 

 

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.