MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 891/2016

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 184 (XXVIII) - Nr. 891         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 8 noiembrie 2016

 

SUMAR

 

ORDONANŢE ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

75. - Ordonanţă de urgenţă privind instituirea cadrului legal pentru facilitarea transportului gratuit pe calea ferată română în vederea exercitării dreptului de vot la alegerile prezidenţiale din Republica Moldova din data de 13 noiembrie 2016 - turul II de către elevii şi studenţii care sunt cetăţeni ai Republicii Moldova şi care studiază în România

 

76. - Ordonanţă de urgenţă privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Direcţiei Generale de Protecţie Internă a Ministerului Afacerilor Interne

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 9 din 16 mai 2016 (Completul competent să judece recursul în interesul legii)

 

ACTE ALE CONSILIULUI SUPERIOR AL MAGISTRATURII

 

1.189. - Hotărâre pentru modificarea Regulamentului privind concediile judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 325/2005

 

ORDONANŢE ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

ORDONANŢĂ DE URGENTĂ

privind instituirea cadrului legal pentru facilitarea transportului gratuit pe calea ferată română în vederea exercitării dreptului de vot la alegerile prezidenţiale din Republica Moldova din data de 13 noiembrie 2016 - turul II de către elevii şi studenţii care sunt cetăţeni ai Republicii Moldova şi care studiază în România

 

Având în vedere că în Republica Moldova vor avea loc la data de 13 noiembrie 2016 alegeri prezidenţiale şi foarte mulţi cetăţeni ai Republicii Moldova care îşi efectuează studiile liceale şi universitare în România doresc să îşi exercite dreptul de vot la alegerile prezidenţiale din data de 13 noiembrie 2016,

întrucât perioada până la desfăşurarea alegerilor este foarte scurtă ceea ce conferă caracter de urgenţă prezentelor măsuri,

în lipsa acordării facilităţii transportului gratuit în data de 12 noiembrie şi, respectiv, 13 noiembrie, pentru o călătorie dus-întors, elevii şi studenţii din Republica Moldova care studiază în România nu îşi vor putea exercita dreptul de vot, deplasarea la centrele de votare organizate în acest scop pe teritoriul României fiind limitat,

ţinând cont de faptul că neadoptarea acestor măsuri imediate ar putea conduce la neexercitarea dreptului constituţional de vot pe teritoriul României,

având în vedere că situaţia descrisă mai sus vizează asigurarea drepturilor şi libertăţilor universale ale omului referitoare la exercitarea dreptului de vot, iar România ca stat membru al Uniunii Europene trebuie să susţină exercitarea acestor drepturi, în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată,

 

Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă de urgenţă.

 

Art. 1. - (1) Pentru elevii şi studenţii din Republica Moldova care studiază În România, cu vârsta de peste 18 ani, se acordă o călătorie gratuită pe calea ferată, dus-întors, cu tren regio şi interregio, clasa a II-a, în perioada 12-13 noiembrie 2016, de la localitatea unde se prezintă la casa de bilete către şi dinspre localităţile cu secţii de votare, prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanţă de urgenţă.

(2) Localitatea de plecare nu poate fi una dintre localităţile enumerate în anexa la prezenta ordonanţă de urgenţă, în care există secţie de votare.

Art. 2. - (1) Eliberarea biletului de călătorie se va face la casele de bilete ale staţiilor şi agenţiilor de voia], pe baza actului de identitate care să ateste calitatea de cetăţean al Republicii Moldova şi a carnetului de elev/student vizat pentru anul şcolar/universitar în curs sau a adeverinţei/actului care atestă calitatea de elev/student, după caz, obligatorie fiind procurarea de bilete de călătorie dus-întors.

(2) Călătoria de întoarcere se va efectua în ziua de 13 noiembrie 2016.

(3) Pe biletul de călătorie eliberat se vor menţiona numele şi prenumele beneficiarului, CNP-ul, seria şi numărul actului de identitate, calitatea elev (E)/student (S).

Art. 3. - (1) Operatorii de transport feroviar care asigură transportul categoriilor de persoane prevăzute la art. 1 vor solicita decontarea facilităţilor şi vor prezenta la Ministerul Transporturilor - Direcţia economică o situaţie a călătorilor care au beneficiat de această gratuitate în baza prezentei ordonanţe de urgenţă.

(2) Situaţia va cuprinde numele şi prenumele beneficiarului, CNP-ul, seria şi numărul actului de identitate, călători expediaţi, călători km şi valoarea totală a călătoriei, fiind înaintată până la data de 23 decembrie 2016, cu respectarea Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările ulterioare.

(3) Pe baza situaţiei prezentate potrivit alin. (2) pe propria răspundere de către operatorii de transport feroviar se va asigura decontarea facilităţilor prevăzute la art. 1 de la bugetul de stat prin Ministerul Transporturilor.

Art. 4. - Sumele necesare asigurării facilităţilor de transport prevăzute la art. 1 vor fi asigurate prin bugetul Ministerului Transporturilor, capitolul 68.01 „Asigurări şi asistenţă socială”.

 

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

Contrasemnează: Ministrul transporturilor,

Petru Sorin Buşe

Ministrul educaţiei naţionale şi cercetării ştiinţifice,

Mircea Dumitru

Ministrul finanţelor publice,

Anca Dana Dragu

Ministrul afacerilor externe,

Lazăr Comănescu

 

Bucureşti, 2 noiembrie 2016.

Nr. 75.

 

ANEXĂ

 

Localităţile de pe teritoriul României cu secţii de votare pentru alegerile prezidenţiale din Republica Moldova de la data de 13 noiembrie 2016

 

Nr. crt.

Localitatea

1

Bucureşti

2

Iaşi

3

Galaţi

4

Timişoara

5

Braşov

6

Cluj-Napoca

7

Constanţa

8

Bacău

9

Suceava

10

Craiova

GUVERNUL ROMÂNIEI

ORDONANŢĂ DE URGENTĂ

privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Direcţiei Generale de Protecţie Internă a Ministerului Afacerilor Interne

 

Având în vedere că noile forme de manifestare a riscurilor de securitate pe componenta ordinii publice impun adoptarea de măsuri imediate, pentru creşterea gradului de eficienţă a structurilor specializate ale Ministerului Afacerilor Interne în realizarea acţiunilor de răspuns specifice,

întrucât gestionarea de către Ministerul Afacerilor Interne a unor domenii de maximă importanţă pentru climatul intern de ordine publică impun întărirea mecanismelor de autoprotecţie, în scopul asigurării integrităţii profesionale a personalului ministerului şi reducerea ameninţărilor, vulnerabilităţilor şi factorilor de risc la adresa capacităţii de reacţie a structurilor Ministerului Afacerilor Interne,

deoarece tulburarea gravă a ordinii publice şi manifestarea unor disfuncţionalităţi în activitatea Ministerului Afacerilor Interne sunt de natură a genera riscuri la adresa securităţii naţionale,

întrucât un astfel de risc poate fi produs inclusiv de menţinerea situaţiei actuale, în care s-au constatat suprapuneri de competenţe între Departamentul de Informaţii şi Protecţie Internă, pe de o parte, şi Poliţia Română, Direcţia Generală Anticorupţie şi Serviciul Român de Informaţii, pe de altă parte,

ţinând cont de faptul că în lipsa unui cadru instituţional clar definit, cu mecanisme previzibile de control democratic din partea autorităţilor civile legitime, există pericolul ca activităţile derulate să nu poată fi fundamentate pe un cadru legal predictibil şi, în final, riscul apariţiei unor abuzuri împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului,

luând în considerare faptul că, în ultima perioadă, organele de urmărire penală au procedat la redirecţionarea tuturor solicitărilor privind punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică, adresate anterior Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă, către structurile specializate ale Poliţiei Române şi Direcţiei Generale Anticorupţie şi că, în acest context, devine stringente necesitatea reconsiderării rolului structurii de informaţii în ansamblul mecanismelor de asigurare a ordinii publice şi securităţii naţionale,

deoarece structurile specializate ale Poliţiei Române şi Direcţiei Generale Anticorupţie au nevoie în acest moment de suplimentarea resurselor logistice şi de personal pentru realizarea noilor activităţi repartizate, iar formarea şi dezvoltarea de noi resurse ar presupune perioade lungi de timp şi costuri ridicate, văzând faptul că:

- menţinerea situaţiei de fapt prezentate reprezintă o vulnerabilitate la adresa securităţii naţionale, pe componenta ordinii publice, şi că Ministerul Afacerilor Interne este pus în faţa unor responsabilităţi instituţionale, ce nu pot fi amânate;

- lipsa unor instrumente juridice produce consecinţe negative nu doar în privinţa funcţionării instituţiilor statului, ci şi din perspectiva securităţii naţionale, a interesului public şi a garantării respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei,

întrucât avem de a face cu o situaţie extraordinară, ce produce consecinţe asupra capacităţii de funcţionare a instituţiilor statului şi de asigurare a unui grad de securitate adecvat pentru cetăţeni,

ţinând cont de faptul că toate aceste elemente vizează interesul public şi că, în contextul arătat, reglementarea nu poate fi amânată fără riscul unor blocaje sau disfuncţionalităţi instituţionale,

în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată,

 

Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă de urgenţă.

 

CAPITOLUL I

Dispoziţii generale

 

Art. 1. - Direcţia Generală de Protecţie Internă este structură specializată cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, cu personalitate juridică, care desfăşoară activităţi de identificare, contracarare şi înlăturare a ameninţărilor, vulnerabilităţilor şi factorilor de risc la adresa informaţiilor, patrimoniului, personalului, misiunilor, procesului decizional şi capacităţii operaţionale ale structurilor Ministerului Afacerilor Interne, precum şi a celor care pot duce la tulburarea gravă a ordinii publice.

Art. 2. - Direcţia Generală de Protecţie Internă îşi desfăşoară activitatea cu respectarea Constituţiei României şi a legilor ţării, actelor normative emise de Guvern, hotărârilor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, respectiv a ordinelor şi instrucţiunilor ministrului afacerilor interne.

Art. 3. - Activitatea Direcţiei Generale de Protecţie Internă se desfăşoară cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, a principiilor legalităţii, neutralităţii, imparţialităţii şi echidistanţei politice, precum şi protecţiei surselor, mijloacelor şi metodelor specifice.

Art. 4. - (1) Anual sau la cererea Parlamentului, ministrul afacerilor interne prezintă rapoarte cu privire la activitatea Direcţiei Generale de Protecţie Internă în domeniul securităţii naţionale.

(2) Direcţia Generală de Protecţie Internă se supune controlului parlamentar exercitat potrivit art. 9 alin. (2) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată, cu completările ulterioare.

Art. 5. - În îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, Direcţia Generală de Protecţie Internă cooperează cu organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, cu celelalte autorităţi şi instituţii publice şi colaborează cu asociaţiile şi organizaţiile neguvernamentale, precum şi cu persoanele fizice şi juridice, în limitele legii.

 

CAPITOLUL II

Organizare şi funcţionare

 

Art. 6. - Direcţia Generală de Protecţie Internă are competenţă teritorială generală.

Art. 7. - (1) La nivel central, Direcţia Generală de Protecţie Internă are în componenţă direcţii, servicii, birouri şi alte structuri funcţionale, iar la nivel teritorial servicii, birouri şi alte structuri funcţionale.

(2) Funcţiile militare de la nivel central şi teritorial se asimilează, din punctul de vedere al salarizării, cu funcţiile militare din unităţile aparatului central al Ministerului Afacerilor Interne.

(3) Structura organizatorică şi numărul de posturi se stabilesc, în condiţiile legii, prin ordin al ministrului afacerilor interne, în limita posturilor aprobate pentru Ministerul Afacerilor Interne.

(4) Regulamentul de organizare şi funcţionare al Direcţiei Generale de Protecţie Internă se aprobă prin ordin al ministrului afacerilor interne.

Art. 8. - (1) Directorul general al Direcţiei Generale de Protecţie Internă este cadru militar în activitate, numit în funcţie prin decizie a prim-ministrului, la propunerea ministrului afacerilor interne, cu avizul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.

(2) Directorul general al Direcţiei Generale de Protecţie Internă se subordonează nemijlocit ministrului afacerilor interne.

(3) Directorul general al Direcţiei Generale de Protecţie Internă are calitatea de ordonator terţiar de credite aflat în subordinea ordonatorului principal de credite.

(4) în exercitarea atribuţiilor ce îi revin, directorul general al Direcţiei Generale de Protecţie Internă este ajutat de un prim-adjunct şi de un adjunct, cadre militare, numiţi în funcţie de către ministrul afacerilor interne, la propunerea directorului general al Direcţiei Generale de Protecţie Internă.

(5) Direcţia Generală de Protecţie Internă este reprezentată, în relaţiile cu autorităţile şi instituţiile publice centrale şi locale, organele judiciare, cu societatea civilă şi cu organismele similare din alte state, de către directorul general sau de către cadre militare desemnate de acesta.

Art. 9. - În exercitarea atribuţiilor legale, directorul general al Direcţiei Generale de Protecţie Internă emite ordine obligatorii pentru personalul din subordine.

 

CAPITOLUL III

Atribuţiile Direcţiei Generale de Protecţie Internă

 

Art. 10. - Direcţia Generală de Protecţie Internă are următoarele atribuţii:

a) desfăşoară activităţi de informaţii, contrainformaţii şi de protecţie în scopul identificării, prevenirii şi contracarării ameninţărilor, vulnerabilităţilor şi factorilor de risc care pot conduce la tulburarea gravă a ordinii publice sau care vizează informaţiile, patrimoniul, personalul, misiunile, procesul decizional şi capacitatea operaţională ale structurilor Ministerului Afacerilor Interne;

b) asigură coordonarea şi controlul activităţilor pentru protecţia informaţiilor clasificate naţionale, ale Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord şi ale Uniunii Europene, precum şi pentru securitatea cibernetică, la nivelul structurilor Ministerului Afacerilor Interne.

Art. 11. - Organizarea, coordonarea şi planificarea strategică a activităţii Direcţiei Generale de Protecţie Internă se realizează, în condiţiile legii, prin ordine şi instrucţiuni ale ministrului afacerilor interne, prin raportare la strategiile şi politicile de ordine publică, apărare şi securitate naţională, în concordanţă cu obiectivele şi priorităţile informative naţionale.

Art. 12, - (1) în vederea identificării ameninţărilor, vulnerabilităţilor şi factorilor de risc care pot conduce la tulburarea gravă a ordinii publice sau care vizează informaţiile, patrimoniul, personalul, misiunile, procesul decizional ori capacitatea operaţională ale structurilor Ministerului Afacerilor Interne, Direcţia Generală de Protecţie Internă desfăşoară activităţile prevăzute la art. 13 lit. a)-e) din Legea nr. 51/1991, republicată, cu completările ulterioare.

(2) în situaţiile care constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale care vizează tulburarea gravă a ordinii publice sau informaţiile, patrimoniul, personalul, misiunile, procesul decizional ori capacitatea operaţională ale structurilor Ministerului Afacerilor Interne, Direcţia Generală de Protecţie Internă desfăşoară activităţile prevăzute la art. 14 alin. (2) din Legea nr. 51/1991, republicată, cu completările ulterioare, cu respectarea prevederilor art. 14 alin. (1) şi art. 15-21 din aceeaşi lege, care se aplică în mod corespunzător.

Art. 13. - (1) Datele şi informaţiile referitoare la ameninţările, vulnerabilităţile şi factorii de risc identificaţi sunt comunicate, după caz, beneficiarilor legali prevăzuţi de art. 11 din Legea nr. 51/1991, republicată, cu completările ulterioare, şi şefilor structurilor Ministerului Afacerilor Interne, în scopul adoptării deciziilor şi măsurilor necesare prevenirii materializării acestora.

(2) Datele şi informaţiile obţinute în urma activităţilor de informaţii, contrainformaţii şi protecţie care nu vizează domeniul de competenţă al Ministerului Afacerilor Interne se transmit celorlalte organe de stat competente cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale.

(3) Datele şi informaţiile care indică pregătirea sau săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, rezultate din verificările şi activităţile specifice, se transmit organelor de urmărire penală competente, în condiţiile art. 61 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 14. - (1) Direcţia Generală de Protecţie Internă informează Direcţia Generală Anticorupţie în cazul în care identifică ameninţări, vulnerabilităţi şi factori de risc care vizează corupţia în rândul personalului Ministerului Afacerilor Interne.

(2) Personalul militar din Direcţia Generală de Protecţie Internă care, în baza atribuţiilor prevăzute în fişa postului, desfăşoară activităţi de prevenire a corupţiei în rândul personalului Ministerului Afacerilor Interne beneficiază de cuantumul aferent sporului lunar pentru prevenirea şi combaterea corupţiei, inclus în solda de funcţie şi stabilit la nivelul aflat în plată pentru poliţiştii din cadrul Ministerului Afacerilor Interne care, potrivit fişei postului, desfăşoară activităţi similare, în raport cu solda lunară prevăzută de legislaţia în vigoare la data de 31 decembrie 2009.

Art. 15. - (1) Personalul Direcţiei Generale de Protecţie Internă nu poate efectua acte de cercetare penală şi nu poate lua sau duce la îndeplinire măsura reţinerii ori alte măsuri preventive privative sau restrictive de libertate.

(2) Direcţia Generală de Protecţie Internă nu poate dispune de spaţii proprii de reţinere şi arestare preventivă.

 

CAPITOLUL IV

Personalul, asigurarea logistică şi financiară

 

SECŢIUNEA 1

Personalul Direcţiei Generale de Protecţie Internă

 

Art. 16. - (1) Personalul Direcţiei Generale de Protecţie Internase compune din cadre militare şi personal contractual.

(2) Personalul contractual desfăşoară exclusiv activităţi administrative.

(3) Pe timpul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, cadrele militare sunt învestite cu exerciţiul autorităţii de stat, având toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru această calitate.

Art. 17. - (1) Cadrelor militare le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi reglementările specifice existente la nivelul Ministerului Afacerilor Interne cu privire la această categorie de personal.

(2) Personalului contractual îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi reglementările specifice existente la nivelul Ministerului Afacerilor Interne cu privire la această categorie de personal.

Art. 18. - Personalul contractual depune la încadrare următorul jurământ: „Jur să respect Constituţia şi legile României, să păstrez secretul profesional şi să îmi îndeplinesc cu bună-credinţă sarcinile încredinţate. Aşa să îmi ajute Dumnezeu!”. Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă potrivit credinţei religioase a fiecăruia sau se elimină în cazul celor fără confesiune.

Art. 19. - (1) în cadrul procedurilor de ocupare a posturilor vacante, derulate în condiţiile stabilite prin Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, la nivelul Direcţiei Generale de Protecţie Internă se efectuează verificări pentru evaluarea integrităţii profesionale şi se organizează un interviu.

(2) Interviul are ca scop aprecierea cunoştinţelor profesionale, precum şi a aptitudinilor, abilităţilor, atitudinilor şi motivaţiilor relevante pentru îndeplinirea atribuţiilor postului. Aspectele procedurale cu privire la organizarea şi desfăşurarea interviului se stabilesc prin ordin al directorului general al Direcţiei Generale de Protecţie Internă.

(3) în cazul constatării existenţei unor suspiciuni cu privire la integritatea profesională, persoana poate fi supusă, cu acordul acesteia, evaluării comportamentului simulat. Refuzul de a se supune evaluării comportamentului simulat atrage excluderea din procedura de ocupare a postului.

(4) Concursurile pentru ocuparea posturilor vacante care presupun desfăşurarea activităţii în mod conspirat sau acoperit se organizează fără aplicarea regulilor de publicitate.

Art. 20. - (1) Cadrele militare au obligaţia de a susţine evaluarea psihologică, care se efectuează periodic, la reluarea activităţii, la solicitarea comisiilor de expertiză/evaluare a capacităţii de muncă sau când este dispusă ca urmare a constatării motivate a existenţei unor indicii comportamentale temeinice care ar putea reclama necesitatea examinării psihologice.

(2) Cadrele militare au obligaţia de a susţine evaluarea comportamentului simulat, în situaţia în care a fost dispusă ca urmare a constatării existenţei unor suspiciuni cu privire la integritatea profesională a acestora, în urma unor verificări de specialitate.

(3) Cadrul militar care nu îşi îndeplineşte obligaţia prevăzută la alin. (1) sau (2) este pus la dispoziţie până la evaluarea de către un psiholog cu atribuţii de exercitare a actului psihologic în unităţile Ministerului Afacerilor Interne.

(4) Cadrul militar care nu a susţinut, din motive imputabile, evaluarea psihologică prevăzută la alin. (1) sau evaluarea comportamentului simulat prevăzută la alin. (2), în termen de 3 luni de la data punerii la dispoziţie potrivit alin. (3), este trecut în rezervă.

Art. 21. - (1) Cadrele militare îşi desfăşoară activitatea deschis, conspirat sau acoperit, în raport cu nevoile de realizare a sarcinilor de serviciu.

(2) Ministerul Afacerilor Interne asigură protecţia şi încadrarea în alte unităţi sau compartimente de muncă a cadrelor militare care au fost deconspirate.

(3) Cadrele militare şi membrii familiilor acestora au dreptul la protecţie din partea structurilor specializate ale statului faţă de ameninţările sau violenţele la care ar putea fi supuşi ca urmare a exercitării atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu acestea.

Art. 22. - (1) Cadrele militare au dreptul de a deţine, purta şi folosi armamentul, muniţia şi mijloacele din dotare, în condiţiile stabilite de lege.

(2) Cadrele militare au dreptul şi obligaţia de a purta uniformă şi însemne distinctive în condiţii stabilite prin ordin al ministrului afacerilor interne.

 

SECŢIUNEA a 2-a

Asigurarea logistică, materială şi financiară

 

Art. 23. - Direcţia Generală de Protecţie Internă este autorizată să deţină şi să folosească imobile, armament, tehnică, muniţie, echipament şi mijloace de transport necesare îndeplinirii atribuţiilor prevăzute de lege, pentru autoapărare şi protecţia imobilelor în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi mijloace adecvate pentru obţinerea, verificarea, prelucrarea şi stocarea informaţiilor, potrivit competenţelor.

Art. 24. - (1) Finanţarea Direcţiei Generale de Protecţie Internă se realizează integral de la bugetul de stat, precum şi din alte surse, constituite conform legii.

(2) Planificarea, evidenţa, utilizarea, justificarea şi controlul cheltuielilor operative destinate realizării activităţii specifice Direcţiei Generale de Protecţie Internă se efectuează în conformitate cu regulile generale în această materie, aprobate de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, şi cu normele specifice stabilite prin ordin al ministrului afacerilor interne.

 

CAPITOLUL V

Dispoziţii tranzitorii şi finale

 

Art. 25. - (1) Direcţia Generală de Protecţie Internă se înfiinţează în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă. La aceeaşi dată, Departamentul de Informaţii şi Protecţie Internă se desfiinţează.

(2) Patrimoniul, arhiva, prevederile bugetare şi execuţia bugetară până la data desfiinţării Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă se preiau de către Direcţia Generală de Protecţie Internă, pe bază de protocoale de predare-primire, în termen de 30 de zile de la data prevăzută la alin. (1).

(3) în termenul prevăzut la alin. (1), la nivelul Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă se derulează procedurile administrative necesare îndeplinirii prevederilor alin. (2).

(4) Mijloacele pentru obţinerea, verificarea, prelucrarea şi stocarea informaţiilor, precum şi alte elemente de patrimoniu aparţinând Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă, care nu sunt necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor Direcţiei Generale de Protecţie Internă, se predau, pe bază de protocoale de predare-primire, structurilor competente ale Poliţiei Române şi Direcţiei Generale Anticoruptie.

(5) De la data înfiinţării, Direcţia Generală de Protecţie Internă se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă,

Art. 26. - (1) Poliţiştii din cadrul Departamentul de Informaţii şi Protecţie Internă, desfiinţat potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă, se pun la dispoziţia Ministerului Afacerilor Interne în condiţiile Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, în vederea numirii într-o funcţie corespunzătoare.

(2) Poliţiştii prevăzuţi la alin. (1) au obligaţia de a-şi preda funcţia, precum şi de a preda documentele şi bunurile aflate în gestiune, în termen de maximum 30 de zile de la data punerii la dispoziţie.

(3) Direcţia Generală de Protecţie Internă adoptă măsurile necesare în vederea preluării în condiţii de securitate şi confidenţialitate a documentelor şi bunurilor aflate în gestiunea personalului prevăzut la alin. (1).

(4) Personalul contractual din cadrul Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă, desfiinţat potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă, se preia în cadrul Direcţiei Generale de Protecţie Internă, în condiţiile legii.

(5) Poliţiştii prevăzuţi la alin. (1) pot participa la procedurile de ocupare a posturilor vacante din Direcţia Generală de Protecţie Internă.

Art. 27. - (1) în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, prin hotărâre a Guvernului, se modifică în mod corespunzător Hotărârea Guvernului nr. 416/2007 privind structura organizatorică şi efectivele Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, se aprobă regulamentul prevăzute la art. 7 alin. (4).

(3) în termen de 45 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, prin hotărâre a Guvernului, se stabilesc sigla Direcţiei Generale de Protecţie Internă, ca semn de armă pentru individualizare şi recunoaştere, uniforma cadrelor militare ale Direcţiei Generale de Protecţie Internă, precum şi forma şi conţinutul insignei şi ale documentelor de legitimare a acestora.

Art. 28. - În termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se abrogă:

a) art. 10 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările şi completările ulterioare;

b) art. 22 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 884 din 22 decembrie 2012, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2013, cu modificările şi completările ulterioare.

 

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

Contrasemnează:

Ministrul afacerilor interne,

Ioan-Dragoş Tudorache

Ministrul muncii, familiei, protecţiei sociale şi persoanelor vârstnice,

Dragoş-Nicolae Pîslaru

Ministrul finanţelor publice,

Anca Dana Dragu

 

Bucureşti, 2 noiembrie 2016.

Nr. 76.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

DECIZIA Nr. 9

din 16 mai 2016

 

Dosar nr. 5/2016

 

Iulia Cristina Tarcea - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile

Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale

Simona Lala Cristescu - judecător la Secţia I civilă

Alina Sorinela Macavei - judecător la Secţia I civilă

Mirela Vişan - judecător la Secţia I civilă

Cristina Petronela Văleanu - judecător la Secţia I civilă

Lavinia Dascălu - judecător la Secţia I civilă

Laura Mihaela Ivanovici - judecător la Secţia I civilă

Mărioara Isailă - judecător la Secţia a II-a civilă

Nela Petrişor - judecător la Secţia a II-a civilă

Marian Budă - judecător la Secţia a II-a civilă

Minodora Condoiu - judecător la Secţia a II-a civilă

Carmen Trănica Teau - judecător la Secţia a II-a civilă

Ruxandra Monica Duţă - judecător la Secţia a II-a civilă

Gabriela Elena Bogasiu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Viorica Trestianu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Iuliana Rîciu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Simona Camelia Marcu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Liliana Vişan - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Doina Duican - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Mariana Ghena - judecător la Secţia penală

Rodica Cosma - judecător la Secţia penală

 

Completul competent să judece recursul în interesul legii este legal constituit în conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă raportat la art. 272 alin. (2) lit. c) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Din partea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Constanţa se prezintă domnul judecător Stănescu Sas Mihail.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Constantin, procuror şef adjunct al Secţiei judiciare.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Ileana Peligrad, desemnat pentru această cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa cu privire la încadrarea în grupa I şi a II-a de muncă a activităţii desfăşurate anterior datei de 1 aprilie 2001.

Magistratul-asistent învederează legala constituire a completului competent să judece recursul în interesul legii, precum şi faptul că, la dosarul cauzei, au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori Simona Lala Cristescu, Carmen Trănica Teau şi Liliana Vişan, punct de vedere formulat de Ministerul Public cu privire la problemele de drept ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii şi supliment la raportul întocmit de judecătorii-raportori.

După prezentarea referatului cauzei, preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a acordat cuvântul domnului judecător Stănescu Sas Mihail din partea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Constanţa.

Reprezentantul Colegiului de conducere al Curţii de Apel Constanţa, în temeiul art. 517 din Codul de procedură civilă, a solicitat admiterea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi pronunţarea unei hotărâri prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii, învederând existenţa unei jurisprudenţe neunitare cu privire la problemele de drept ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii.

Preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a acordat cuvântul reprezentantului procurorului general, doamna Antonia Constantin, procuror şef adjunct al Secţiei judiciare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Reprezentantul Ministerului Public a solicitat admiterea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi pronunţarea unei hotărâri prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii în problemele de drept sesizate, apreciind că sunt admisibile acţiunile în vederea reconstituirii vechimii în muncă sub aspectul încadrării muncii prestate în grupele I sau II de muncă în perioada 18 martie 1969-1 aprilie 2001.

Preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele:

I. Problema de drept ce a generat practica neunitară

1. Prin memoriul de recurs în interesul legii au fost indicate următoarele probleme de drept ca fiind soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti:

„1.1. Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor pct. 6-8 şi 12 din Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990 referitor la posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării acestui act normativ, a încadrării muncii prestate în grupele I sau II de muncă, în perioada 18 martie 1969-01 aprilie 2001, în cadrul unui litigiu cu fostul angajator, care nu a procedat el însuşi la încadrarea activităţii reclamantului în grupa de muncă indicată de acesta, deşi acea activitate era prevăzută în anexa 1, respectiv 2 la ordin, precum şi posibilitatea instanţei de a obliga angajatorul la recunoaşterea retroactivă a acestei încadrări.

1.2. În cazul răspunsului afirmativ la prima chestiune, interpretarea şi aplicarea art. 255 şi art. 330 Cod procedură civilă, respectiv art. 167 şi art. 201 Cod procedură civilă din 1865 raportat la art. 103 alin. 2 din Legea nr. 263/2010 şi art. 76 din Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 şi art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 92/1976, precum şi la pct. 15 din Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990 referitor la admisibilitatea probei cu expertiză tehnică în domeniul protecţiei muncii pentru dovedirea condiţiilor concrete de muncă, inclusiv a procentului de timp lucrat în împrejurări care justifică încadrarea activităţii în grupele I şi a II-a de muncă.

1.3. În cazul răspunsului afirmativ la primele două chestiuni, modul de interpretare a art. 272 din Codul muncii, republicat, cu privire la sarcina probei în ceea ce priveşte dovedirea condiţiilor de muncă efective şi procentul din timpul de lucru în care acestea s-au manifestat, în cazul în care prin expertiza tehnica în domeniul protecţiei muncii efectuată în cauză nu a fost posibilă examinarea nemijlocită a condiţiilor de muncă existente în trecut, iar părţile nu au prezentat înscrisuri privind determinările de noxe efectuate la vremea respectivă.

1.4. Interpretarea şi aplicarea pct. 3 din Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990 referitor la posibilitatea încadrării în grupa I sau II de muncă a activităţii desfăşurate de un reclamant prin asimilarea situaţiei acestuia, din perspectiva activităţii desfăşurate, dar care nu este indicată în anexa 1 sau 2 la ordin, cu cea a salariaţilor care au desfăşurat activităţi în condiţii de muncă similare în cadrul altor angajatori şi a căror activitate era prevăzută ca fiind încadrată în grupa I sau II de muncă potrivit anexelor 1 şi 2 la Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990.”

II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

2. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită prin Hotărârea nr. 5 din 16 februarie 2016 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Constanţa, memoriu înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu nr. 167 din 23 februarie 2016, legitimarea procesuală a titularului sesizării fiind expres prevăzuta de art. 514 din Codul de procedură civilă.

III. Normele de drept intern relevante care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unui recurs în interesul legii

3. Ordinul Ministrului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării, act normativ abrogat la 1 aprilie 2001, prin art. 198 din Legea nr. 19/2000: pct. 6. Nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I şi II de muncă se face de către conducerea unităţilor împreună cu sindicatele libere din unităţi, ţinându-se seama de condiţiile deosebite de muncă concrete în care îşi desfăşoară activitatea persoanele respective (nivelul noxelor existente, condiţii nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc.): pct. 7 încadrarea în grupele I şi II de muncă se face proporţional cu timpul efectiv lucrat la locurile de muncă incluse în aceste grupe, cu condiţia ca, pentru grupa I, personalul să lucreze în aceste locuri cel puţin 50%, iar pentru grupa II, cel puţin 70% din programul de lucru (...); pct. 8. Perioada de timp în care o persoană are sarcina să lucreze integral sau o parte din programul de muncă în astfel de locuri se stabileşte prin dispoziţia conducerii unităţii sau prin prevederile legale care reglementează atribuţiile de serviciu ce revin fiecărei persoane în raport cu funcţia îndeplinită (...); pct. 12. Încadrarea în grupele I şi II de muncă privind perioada anterioară datei de 18.03.1969 se face cu respectarea prevederilor Instrucţiunilor nr. 1.040/1967 de aplicare a Legii nr. 27/1966 prin care au fost preluate tabelele 1 şi 2, anexele la Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 292/1959, care cuprind meseriile şi funcţiile prevăzute în grupele I şi II de muncă: pct. 15. Dovedirea perioadelor de activitate desfăşurată în locurile de muncă şi activităţile ce se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării se face pe baza înregistrării acestora în carnetul de muncă conform metodologiei de completare a acestuia stabilite de Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale. Totodată, ţinând seama de prevederile art. 2 şi 3 din Decretul-lege nr. 68/1990, unităţile au obligaţia să analizeze şi să precizeze, în termen de 30 de zile de la data aprobării prezentului ordin, pe baza documentelor existente în unitate, situaţia încadrării personalului în grupele I şi II de muncă începând cu 18.03.1969 şi până în prezent.

Art. 255 alin. (1) din Codul de procedură civilă - „Admisibilitatea probelor”: „Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului.”

Art. 330 alin. (1) din Codul de procedură civilă - „încuviinţarea expertizei”: „Când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti, va numi, la cererea părţilor ori din oficiu, unul sau 3 experţi. [...]”

Art. 103 alin. (2) din Legea nr. 263/2010: „Cererea de pensionare, împreună cu actele prin care se dovedeşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de prezenta lege, se depune, începând cu data îndeplinirii acestor condiţii, la casa teritorială de pensii competentă, în a cărei rază domiciliază persoana. [...]”

Art. 76 alin. (1) lit. a) din Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011: „Actele la care se face referire la art. 103 alin. (2) din lege sunt, după caz: a) pentru pensia pentru limită de vârstă, anticipată şi anticipată parţială: ... carnetul de muncă (original şi copie); ... alte acte prevăzute de lege privind vechimea în muncă sau vechimea în serviciu realizată; ... adeverinţa privind condiţiile de muncă deosebite, speciale şi/sau alte condiţii (original); ... alte acte întocmite potrivit prevederilor legale prin care se dovedesc elemente necesare stabilirii drepturilor de pensie;”.

Art. 272 din Codul muncii, republicat, conform căruia „Sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare”.

IV. Orientările jurisprudenţiale divergente

A. În ceea ce priveşte obiectul sesizării

4. Situaţia premisă are în vedere, într-o primă ipoteză, cererile formulate în contradictoriu cu angajatorul sau fostul angajator, prin care se solicită instanţei să încadreze activitatea prestată de salariatul reclamant în perioada 18 martie 1969- 1 aprilie 2001 în grupa I sau a II-a de muncă, în condiţiile în care activitatea respectivă era prevăzută în anexa 1 sau 2 la Ordinul nr. 50/1990, însă angajatorul, indiferent de motiv, nu a dat curs prevederilor actului normativ anterior menţionat (problema de drept sesizată la pct. 1).

5. Într-o altă ipoteză, salariatul solicită să se constate, prin asimilare, că a prestat activitate în grupa I sau a II-a de muncă, considerând că, deşi nu era indicată în anexa 1 sau 2 la Ordinul nr. 50/1990, activitatea sa s-a desfăşurat în aceleaşi condiţii cu activitatea încadrată în grupa I sau a II-a de muncă a altor angajaţi (problema de drept sesizată la pct. 4).

6. Nu se are în vedere ipoteza în care se solicită doar obligarea angajatorului să elibereze o adeverinţă prin care să ateste că a procedat în trecut la o astfel de încadrare în grupa I sau a II-a de muncă şi nici situaţia în care salariatul contestă încadrarea pe care angajatorul, respectând dispoziţiile Ordinului nr. 50/1990, a efectuat-o, ci numai situaţia în care acesta nu a procedat la o astfel de încadrare în unitate.

7. În cazul în care se reţine că instanţa are posibilitatea legală de a proceda la o astfel de constatare, este pus în discuţie probatoriul necesar a fi administrat (care, de la caz la caz, poate releva încadrarea sau nu în grupa de muncă solicitată) şi cui îi revine sarcina probei, având în vedere dispoziţiile speciale ale art. 272 din Codul muncii, republicat (problemele sesizate la pct. 2 şi 3). Se precizează în sesizare că aspectele supuse analizei vizează admisibilitatea şi utilitatea expertizei tehnice în specialitatea protecţia muncii şi modul de aplicare a regulii sarcinii probei, în dovedirea condiţiilor deosebite de muncă prevăzute de Ordinul nr. 50/1990 pentru încadrarea efectivă în grupele superioare de muncă (determinări de noxe, condiţii microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă, expunere la radiaţii, risc de infectare etc.) în contextul în care, faţă de perioada îndelungată de timp scursă de la acel moment, nu mai este posibilă examinarea nemijlocită a condiţiilor de muncă existente în trecut sau stabilirea timpului efectiv lucrat în condiţiile de muncă respective, iar existenţa unor înscrisuri privind determinările de noxe efectuate la vremea respectivă, dacă s-au efectuat, ar putea fi dovedită, în principiu, doar de angajator.

B. În ceea ce priveşte orientările jurisprudenţiale, pentru fiecare problemă de drept în parte, acestea s-au conturat după cum urmează :

8. Referitor la posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării dispoziţiilor pct. 6-8 şi 12 din Ordinul nr. 50/1990, a încadrării muncii prestate în grupele I sau a II-a de muncă, în perioada 18 martie 1969-1 aprilie 2001, s-au exprimat următoarele opinii:

8.1. Într-o primă orientare jurisprudenţială, s-au pronunţat soluţii în sensul că încadrarea în grupa I sau a II-a de muncă nu mai poate f făcută la momentul actual, după abrogarea Ordinului nr. 50/1990, întrucât nu mai există bază legală pentru o astfel de încadrare. S-a arătat că, în prezent, angajatorii nu au temei legal pentru a nominaliza noi persoane ori pentru a încadra activităţi desfăşurate anterior datei de 1 aprilie 2001 în grupe superioare de muncă, ci doar pentru a atesta un fapt consumat anterior datei menţionate, prin adeverinţe eliberate conform Ordinului ministrului muncii, familiei şi egalităţii de şanse nr. 590/2008 ori prin înscrieri în carnetul de muncă, conform Decretului nr. 92/1976, numai în baza documentelor verificabile, aflate în evidenţele acestora.

Totodată, s-a mai apreciat că, nefiind respectate procedurile prevăzute de Ordinul nr. 50/1990, nici instanţa nu poate constata încadrarea unui salariat în grupa de muncă, întrucât nu se poate substitui angajatorului, S-a considerat că nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupa de muncă are caracterul unui act de organizare internă a unităţii, prin comisia desemnată a analiza în concret condiţiile de muncă pentru fiecare salariat, instanţa nefiind competentă să facă încadrarea, care este o vocaţie, şi nu un drept.

În plus, având în vedere că pentru angajaţii din grupele superioare de muncă angajatorul a fost obligat să achite cote de contribuţii suplimentare, s-ar încălca şi principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite.

8.2. Într-o a două orientare jurisprudenţială, s-a considerat că încadrarea în grupa I sau a II-a de muncă poate fi făcută şi la momentul actual, după abrogarea Ordinului nr. 50/1990, reţinându-se, ca principal argument, că prin solicitarea recunoaşterii grupelor de muncă salariaţii îşi valorifică un drept decurgând din prestarea muncii în anumite condiţii, reacţionând la pasivitatea angajatorului, care nu se poate prevala de propria neexecutare a obligaţiei de a evalua condiţiile concrete de la diversele locuri de muncă. Faptul că, după anul 1990, angajatorul şi sindicatele nu s-au preocupat de identificarea şi buna gestionare a riscurilor profesionale şi îmbunătăţirea condiţiilor de lucru nu este, prin el însuşi, de natură a exclude locurile de muncă de la încadrarea în grupa I, respectiv a II-a, de vreme ce reclamanţii au desfăşurat activităţi în astfel de locuri. Chestiunea, care a putut părea lipsită de un interes financiar bine conturat la momentul adoptării Ordinului nr. 50/1990, a dobândit ulterior un atare interes, în condiţiile în care încadrarea în grupe influenţează, graţie modificărilor legislative din ultimii ani, calcului pensiei, prin acordarea unui punctaj suplimentar aferent anilor lucraţi în grupele de muncă.

S-a apreciat că nimic nu împiedică partea interesată să se adreseze instanţei pentru a stabili, în raport cu dispoziţiile legale incidente, probele administrate şi condiţiile concrete ale cauzei, dacă activitatea desfăşurată de aceasta se încadrează într-o anumită grupă de muncă şi, respectiv, în ce procent, astfel că simplul fapt că angajatorul nu a decis, prin acte interne de nominalizare, care sunt persoanele ce se încadrează în grupa superioară de muncă, astfel cum impun dispoziţiile art. 6 din Ordinul nr. 50/1990, nu poate constitui un argument suficient pentru respingerea unei acţiuni.

9. Referitor la admisibilitatea probei cu expertiză tehnică în specialitatea protecţia muncii pentru dovedirea condiţiilor concrete de muncă, inclusiv a procentului de timp lucrat în împrejurări care justifică încadrarea activităţii în grupele I şi a II-a de muncă, în interpretarea şi aplicarea art. 255 şi art. 330 din Codul de procedură civilă, respectiv art. 167 şi art. 201 din Codul de procedură civilă din 1865, raportat la art. 103 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 şi art. 76 din Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, şi art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 92/1976, precum şi la pct. 15 din Ordinul nr. 50/1990, s-au conturat următoarele opinii:

9.1. Într-o primă orientare jurisprudenţială. s-au pronunţat soluţii în sensul admisibilităţii probei cu expertiză tehnică, cu motivarea că administrarea acestei probe este esenţială în determinarea, în concret, a condiţiilor de muncă şi a procentului, respectiv timpul efectiv de muncă, desfăşurat în astfel de condiţii. S-a mai susţinut că expertiza de specialitate este o probă fundamentală şi concludentă, dat fiind caracterul ştiinţific al acesteia, prin care se stabileşte ruta profesională a salariaţilor care solicită încadrarea în grupe superioare de muncă, condiţiile concrete în care şi-au desfăşurat activitatea şi noxele la care au fost expuşi, acestea fiind criterii ce ar conduce la stabilirea încadrării.

9.2. Într-o a două orientare jurisprudenţială, s-au identificat soluţii în sensul inadmisibilităţii probei cu expertiză tehnică în domeniul protecţiei muncii pentru dovedirea condiţiilor concrete de muncă, inclusiv a procentului de timp lucrat în împrejurări care justifică încadrarea în grupele I şi a II-a de muncă, în susţinerea acestui punct de vedere argumentându-se că efectuarea unei expertize în prezent (s.n. la momentul soluţionării cauzei) nu este în măsură să prezinte condiţiile concrete de activitate desfăşurată în perioada anterioară anului 2001, procedându-se doar la o descriere generală a condiţiilor de lucru şi a atribuţiilor din fişa postului.

10. Referitor la modul de interpretare a ari. 272 din Codul muncii, republicat, cu privire la sarcina probei în ceea ce priveşte dovedirea condiţiilor de muncă efective şi procentul din timpul de lucru în care acestea s-au manifestat, în cazul în care prin expertiza tehnică în domeniul protecţiei muncii efectuată în cauză nu a fost posibilă examinarea nemijlocită a condiţiilor de muncă existente în trecut, iar părţile nu au prezentat înscrisuri privind determinările de noxe efectuate la vremea respectivă, s-au exprimat următoarele opinii:

10.1. Într-o orientare jurisprudenţială s-au pronunţat soluţii în sensul neaplicării art. 272 din Codul muncii, republicat, în cadrul probaţiunii condiţiilor concrete de muncă, inclusiv a procentului de timp lucrat, argumentându-se că expertiza nu poate realiza o evaluare obiectivă a muncii prestate, în lipsa unor înscrisuri care să certifice încadrarea anterioară în grupele I şi a II-a de muncă sau care să confirme proporţia de timp lucrată în condiţii specifice acestor grupe, astfel că reclamanţii sunt cei obligaţi a dovedi condiţiile concrete de desfăşurare a activităţii, susceptibile a fi încadrate în dispoziţiile Ordinului nr. 50/1990.

10.2. Într-o a două orientare jurisprudenţială s-au identificat soluţii în sensul aplicării art. 272 din Codul muncii, republicat, în cadrul probaţiunii condiţiilor concrete de muncă, dacă raportul de expertiză a relevat că procentul de 100% se poate justifica în condiţiile specifice în care reclamanţii şi-au desfăşurat activitatea şi nu a existat temei pentru a se considera că această activitate ar fi fost prestată doar parţial raportat la timpul de lucru, ţinând cont şi de împrejurarea că angajatorul nu a contestat situaţia de fapt prezentată de angajat.

11. Referitor la interpretarea şi aplicarea pct. 3 din Ordinul nr. 50/1990 privind posibilitatea încadrării în grupa I sau a II-a de muncă a activităţii unui reclamant prin asimilarea situaţiei acestuia, din perspectiva activităţii desfăşurate, dar care nu este indicată în anexa 1 sau 2 la actul normativ anterior menţionat, cu cea a salariaţilor care au desfăşurat activităţi în condiţii de muncă similare în cadrul altor angajatori şi a căror activitate era prevăzuta ca fiind încadrată în grupa I sau II de muncă potrivit anexelor 1 şi 2 la Ordinul nr. 50/1990, s-au reţinut următoarele opinii:

11.1. Într-o primă orientare, s-au identificat soluţii în sensul că nu este posibilă asimilarea activităţilor încadrate în grupele I şi a II-a de muncă Sa nivelul unei categorii de angajatori, chiar dacă prestarea acesteia la nivelul altei categorii de angajatori a avut loc în condiţii de muncă similare, deoarece nu este posibilă o lărgire a sferei de aplicare a ordinului, reglementarea specială a grupelor de muncă fiind de strictă aplicare.

11.2. Într-o a două orientare jurisprudenţială s-au identificat soluţii potrivit cărora este posibilă asimilarea activităţilor prevăzute ca putând fi încadrate în grupele I şi a II-a de muncă la nivelul unei categorii de angajatori, când prestarea acesteia la nivelul altei categorii de angajatori a avut loc în condiţii de muncă similare, apreciindu-se că enumerarea din anexele 1 şi 2 la Ordinul nr. 50/1990 nu are caracter limitativ, întrucât încadrarea în fostele grupe superioare de muncă nu se realizează în funcţie de regăsirea în listele anexă, ci În funcţie de condiţiile concrete în care salariaţii şi-au desfăşurat activitatea şi prin raportare la uzura capacităţii de muncă pe care a implicat-o activitatea în aceste condiţii.

V. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

12. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 348 din 3 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 26 aprilie 2007, Decizia nr. 274 din 24 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 23 mai 2011, şi Decizia nr. 698 din 31 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 29 iulie 2011, a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 272 din Codul muncii, republicat, iar prin Decizia nr. 932 din 23 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 567 din 14 august 2009, a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor (...) Ordinului nr. 50/1990 al Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale pentru precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării (...).

13. La nivelul Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-au identificat asemenea litigii, deoarece nu intră în sfera de competenţă a instanţei supreme.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat însă asupra valabilităţii şi forţei juridice obligatorii a formei consolidate a Ordinului nr. 50/1990, pronunţând, într-un recurs în anulare, Decizia nr. 258 din 20 septembrie 2004 în Dosarul nr. 85/2002 - Completul de 9 judecători, prin care a reţinut că Ordinului comun nr. 50/1990 i s-au adus mai multe modificări făcând corp comun cu acest act normativ, potrivit cărora a devenit aplicabil şi altor categorii de activităţi şi funcţii. S-a apreciat că acestei reglementări unice, cu efect global, astfel cum a fost dată prin succesivele modificări şi precizări, nu i se poate restrânge aplicarea numai la activităţile şi funcţiile prevăzute în forma iniţială a actului, în lipsa unei dispoziţii exprese a însuşi organului de autoritate emitent sau a unui act normativ de ordin superior.

Rezultă din considerentele acestei decizii că, pe lângă forma iniţială a ordinului, publicată în Monitorul Oficial al României, a apărut şi o variantă consolidată, adăugându-se noi poziţii celor existente, la solicitarea expresă a sindicatelor şi angajatorilor a căror activitate, deşi îndeplinea condiţiile pentru încadrarea într-o grupă superioară de muncă, nu s-a regăsit în anexele iniţiale. Astfel, deşi celelalte adăugiri la ordin nu au mai fost publicate în Monitorul Oficial al României, ele fac corp comun cu varianta iniţială a ordinului, fiind parte integrantă a acestuia. Aceasta înseamnă că varianta consolidată a actului se aplică, cu referire la activităţile, funcţiile şi locurile de muncă pentru care s-a prevăzut extinderea, chiar dacă nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României.

VI. Punctul de vedere al procurorului general

14. În ceea ce priveşte prima problemă, prin punctul de vedere exprimat s-a arătat că Ordinul nr. 50/1990 şi Ordinul nr. 125/1990 sunt aplicabile pentru litigiile vizând perioada 1969-2001 iniţiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000, întrucât munca prestată de asiguraţi se prezintă ca facta praeterita care, potrivit principiului tempus regit actum, sunt guvernate în întregime de legea aplicabilă la data producerii.

S-a susţinut că salariatului îi este deschis, pe această cale, accesul la o instanţă de judecată în vederea dobândirii sau protejării unui drept recunoscut de lege, iar obiectul litigiilor ce au generat o aplicare neunitară a legii, reprezintă, de fapt, o problemă de reconstituire a vechimii în muncă în anumite condiţii, încadrarea activităţii unui salariat într-o grupă superioară de muncă fiind un element al raportului juridic de muncă.

În opinia parchetului, considerentele Deciziei în interesul legii nr. 2 din 15 februarie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în Dosarul nr. 24/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 7 aprilie 2016, se impun cu putere obligatorie în a constata că împrejurarea că angajatorul nu a procedat la încadrare nu reprezintă un impediment peremptoriu de natură a paraliza dreptul de acces la justiţie al salariatului în vederea reconstituirii unei astfel de vechimi din perspectiva particulară a condiţiilor în care aceasta a fost realizată, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 223/2002 ce a extins sfera posibilităţii reconstituirii vechimii în muncă în situaţia în care nu au existat documente primare, indiferent de motiv, şi la persoanele care nu se mai aflau în activitate.

S-a arătat că o interpretare contrară ar duce la încălcarea art. 21 din Constituţia României, republicată, şi art. 6 din

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin care se asigură accesul la o instanţă de judecată în vederea dobândirii sau protejării unui drept recunoscut de lege. Se precizează că împrejurările care deschid reclamantului calea acţiunii în reconstituirea vechimii în muncă şi cauzele neîncadrării se examinează în cadrul litigiului în funcţie de probatoriu.

15. În privinţa punctului doi, în principal, s-a arătat că acesta este o chestiune de aplicare a legii la situaţia de fapt concretă din fiecare cauză. Dacă însă se apreciază a fi o problemă de legalitate, pentru perioada 1969-1989 pentru care nu se solicită determinări de noxe, s-ar putea analiza verosimilitatea, pertinenţa şi concludenta expertizei. După 1990, când buletinele de noxe au devenit obligatorii, administrarea probei cu expertiză nu ar fi legală, dat fiind cerinţa ordinului ca determinările de noxe să se efectueze în laboratoare şi ţinând cont de timpul considerabil scurs.

16. De asemenea, s-a învederat, ca răspuns la problema bei, că sarcina probei revine, ca în orice litigiu de muncă, angajatorului, care trebuie să demonstreze de ce nu a procedat la o astfel de încadrare.

17. Cu privire la cea de a patra problemă, Ministerul Public a apreciat, în esenţă, că sfera de aplicare a ordinului nu poate fi extinsă., prin aplicarea art. 3 în privinţa altor activităţi, funcţii sau locuri de muncă neprevăzute în anexe.

VII. Raportul asupra recursului în interesul legii

18. Raportul întocmit de judecătorii-raportori, desemnaţi conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, a concluzionat că instanţele de judecată nu au posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării Ordinului Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990, a încadrării muncii prestate în grupele I sau a II-a de muncă, în perioada 18 martie 1969-1 aprilie 2001, deşi acea activitate era prevăzută în anexa 1, respectiv 2 la ordin sau a obligării angajatorului la recunoaşterea retroactivă a acestei încadrări şi nici a asimilării situaţiei salariatului, care a desfăşurat o activitate ce nu este indicată în anexa 1 sau 2 la ordin, cu cea a salariaţilor care au desfăşurat activităţi în condiţii de muncă similare în cadrul altor angajatori.

VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

19. Verificând regularitatea învestirii, prin prisma dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, se constată că această condiţie legală este îndeplinită în ceea ce îl priveşte pe titularul sesizării.

20. Este îndeplinită şi condiţia privind respectarea cerinţelor de ordin formal prescrise de prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă, date fiind anexele memoriului de recurs în interesul legii din care rezultă că practica neunitară se identifică la nivelul tuturor curţilor de apel din ţară, fiind ilustrată prin hotărâri judecătoreşti definitive.

21. Obiectul recursului în interesul legii se circumscrie dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, în ceea ce priveşte calificarea ca problemă de drept a primului aspect ce constituie obiectai sesizării, în sensul ce urmează a se arăta în continuare:

22. Prima problemă de drept care formează obiectul recursului în interesul legii o constituie posibilitatea instanţei de a analiza şi de a constata, pe cale judiciară, în cadrul unui litigiu derulat în contradictoriu cu fostul angajator, că munca prestată de salariat se încadrează în grupa I sau a II-a de muncă în perioada 18 martie 1969-1 aprilie 2001 sau a-l obliga, cu efect retroactiv, pe acest angajator la recunoaşterea respectivei încadrări, în condiţiile în care nu a urmat procedura prevăzută de Ordinul nr. 50/1990, ordin abrogat la 1 aprilie 2001 prin Legea nr. 19/2000 (în fapt, pentru perioada 1990-2001 a operat Ordinul nr. 125/1990, care trimitea însă la aceeaşi metodologie a Ordinului nr. 50/1990 pentru încadrare) şi nu a încadrat el însuşi activitatea în grupa de muncă, deşi acea activitate era prevăzută în anexa 1, respectiv 2 la ordin.

23. Ceea ce se impune a fi analizat este dacă dreptul pretins mai poate fi stabilit, respectiv dacă dispoziţiile legale menţionate sunt aplicabile, după abrogare, situaţiilor deduse judecăţii în măsura în care produc consecinţe juridice în prezent. Sesizarea face trimitere la procesul de încadrare efectivă pe care instanţa l-ar prelua de la angajator, dat fiind că respectiva procedură, reglementată de pct. 6-8 şi 12 din Ordinul nr. 50/1990, nu mai poate fi urmată de partenerii sociali în sarcina cărora fusese stabilită prin actul normativ abrogat. Punctele 6-8 reglementează procedura de nominalizare a fiecărei persoane cu calculul timpului efectiv lucrat, iar pct. 12 permite extinderea procedurii pentru perioada anterioară datei de 18 martie 1969.

24. Aplicarea principiului fundamental de drept tempus regit actum presupune că raportul de drept substanţial (încadrarea în grupa de muncă) este guvernat de legea sub imperiul căreia dreptul s-a născut, astfel că dreptul pretins de parte trebuie analizat în condiţiile prevăzute de actul normativ în vigoare la data la care se susţine că ar fi trebuit să îi fie recunoscute efectele.

25. Dispoziţiile de drept substanţial abrogate nu pot fi de plano excluse din procesul de interpretare şi aplicare a legii, atunci când efectele normelor juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare (în sensul acestui raţionament, s-au pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011 privind normele abrogate ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, ce pot constitui obiect al controlului de constituţionalitate, precum şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în considerentele Deciziei nr. 11 din 25 mai 2015 pronunţate în Dosarul nr. 5/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 522 din 14 iulie 2015, care a statuat asupra posibilităţii de recalculare a pensiilor stabilite anterior datei de 1 aprilie 2001).

26. Analizând norma de drept substanţial, se constată că premisa de la care legiuitorul, care a legiferat în anul 1990 în materia politicilor sociale, a plecat pentru a crea posibilitatea încadrării unui salariat în grupa superioară de muncă este aceea a recunoaşterii faptului că salariatul care a lucrat în condiţii dăunătoare pentru sănătatea sa, ce au dus la uzura fizică şi morală a organismului, are dreptul la o compensare a efortului suplimentar şi a riscurilor la care s-a expus, compensarea operând la momentul deschiderii dreptului de pensie sub incidenţa Legii nr. 3/1977, în vigoare la acea dată.

27. Deşi problema încadrării în grupa superioară de muncă îşi are izvorul într-un raport de muncă, sediul materiei este situat în legislaţia asigurărilor sociale, iar ordinele edictate în aplicarea legii menţionează în titulatură că încadrarea se face în vederea pensionării. Încadrarea în grupa superioară de muncă a produs şi produce efecte juridice în planul raportului de asigurări sociale, permiţând obţinerea unor beneficii la data deschiderii drepturilor de pensie.

Caracterul actual şi legitim al interesului în iniţierea unor astfel de litigii este determinat de faptul că legislaţia succesivă în domeniul asigurărilor sociale (Legea nr. 19/2000 şi, mai apoi, Legea nr. 263/2010), deşi schimbă sistemul de încadrare în condiţii superioare de muncă, recunoaşte raportului juridic menţionat anterior, odată constatat, efecte viitoare, încadrarea într-o grupă superioară de muncă fiind un element util în stabilirea fizionomiei dreptului fostului salariat în raportul de asigurări sociale, indiferent de momentul deschiderii dreptului la pensie. În acest sens, perioada desfăşurată într-o grupă superioară de muncă stă la baza stabilirii elementelor constitutive ale dreptului de pensie, respectiv un stagiu fictiv de cotizare şi o vârstă redusă de pensionare, necesare pentru deschiderea drepturilor de pensie sau pentru revizuirea, eventual, a celor stabilite potrivit Legii nr. 3/1977 şi recalculate în baza Legii nr. 19/2000, iar în prezent, prin adăugarea unui punctaj suplimentar al pensiei.

28. Încadrarea activităţilor desfăşurate de salariaţi pe criterii constând în dificultatea muncii, condiţiile acesteia, expunere la factori nocivi şi periculoşi, suprasolicitarea nervoasă, etc., a fost prevăzută în legislaţia naţională începând cu Decretul nr. 292/1959 privind dreptul la pensie în cadrul Asigurărilor Sociale de Stat şi regulamentul de aplicare a acestuia, urmată de Legea nr. 27/1966 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi pensia suplimentară, cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 1967. Criteriile pe baza cărora se putea face încadrarea locurilor de muncă au fost prevăzute în anexele Regulamentului pentru aplicarea Decretului nr. 292/1959, cu completările ulterioare, şi, succesiv, în art. 1 din Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.061/1968. Ulterior, Ministerul Muncii şi Ministerul Sănătăţii au emis Ordinul nr. 59/1969 pentru stabilirea locurilor de muncă cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării, în vigoare din 18 martie 1969. Modificări în legislaţia menţionată au fost aduse prin Decretul nr. 215/1977 cu privire la încadrarea personalului muncitor în grupele I, II sau III de muncă, în sensul că încadrarea în grupele superioare se putea face cu caracter permanent (fiind indicate locuri de muncă şi profesii) sau temporar (sub condiţia îmbunătăţirii condiţiilor de muncă).

29. Prin art. 2 din Decretul-lege nr. 68 din 8 februarie 1990 pentru înlăturarea unor inechităţi în salarizarea personalului s-a prevăzut că personalul de la locurile de muncă şi activităţile care, potrivit reglementărilor existente până în anul 1969 şi după aceea, erau prevăzute să fie încadrate în grupele I sau II de muncă beneficiază de acest drept pe întreaga perioadă cât au lucrat la locurile de muncă şi în activităţile respective. Locurile de muncă şi activităţile care se încadrează în grupele I şi II de muncă, potrivit prevederilor respectivului articol, urmau a fi precizate, la propunerea ministerelor, de Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale, Ministerul Sănătăţii şi Comisia Naţională pentru Protecţia Muncii, în termen de 30 de zile de la data emiterii decretului-lege.

30. În termenul fixat de legiuitor, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale şi Ministerul Sănătăţii, împreună cu Comisia Naţională pentru Protecţia Muncii, au emis Ordinul nr. 50 din 5 martie 1990, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 38 din 20 martie 1990, prin care au precizat locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării. Au fost întocmite două anexe referitoare la grupa I de muncă, respectiv grupa a II-a de muncă.

În aceste anexe au fost prezentate sub formă de liste locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale stabilite conform art. 2 din Decretul-lege nr. 68/1990.

31. Prin art. 3 al ordinului s-a prevăzut posibilitatea extinderii beneficiarilor, în anumite condiţii. În acest sens, beneficiază de încadrarea în cele două grupe, fără limitarea numărului, personalul care este în activitate (din punctul de vedere al funcţiei îndeplinite), respectiv muncitori, ingineri, subingineri, maiştri, tehnicieni, personal de întreţinere şi reparaţii, controlori tehnici de calitate, dar şi alte categorii de personal care lucrează efectiv în locurile de muncă şi activităţile prevăzute în anexe. Alineatul 2 al art. 3 prevede beneficiul aceloraşi drepturi în favoarea personalului muncitor din construcţii-montaj sau din alte activităţi care realizează lucrări de extindere, modernizare sau reparaţie ale capacităţilor de producţie (în care lucrează personalul beneficiarului deja încadrat) şi care desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu personalul beneficiarului încadrat în grupele I şi II de muncă. Conform pct. 12 din Ordinul nr. 50/1990, încadrarea pentru perioada anterioară datei de 18 martie 1969 se face cu respectarea legislaţiei în vigoare la acea dată, respectiv a Instrucţiunilor nr. 1.040/1967.

32. Prin Ordinul nr. 125 din 5 mai 1990, cu aplicare de la 1 martie 1990, au fost precizate, de către aceiaşi emitenţi, locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupa I şi a II-a de muncă în vederea pensionării, pentru perioada lucrată după 1 martie 1990, în baza aceleiaşi metodologii reglementate de Ordinul nr. 50/1990.

33. Ulterior acestor două ordine au mai fost emise o serie de hotărâri ale Guvernului în reglementarea situaţiei speciale din anumite unităţi ori activităţi (este cazul unităţilor Ministerul Industriei Metalurgice, din Industria Chimică şi Petrochimică, din Ministerul Industriei Uşoare, Industria Forestieră etc.), fără a se mai reglementa o procedură aparte de încadrare, fiind comună cu cea a Ordinului nr. 50/1990.

34. După publicarea celor două ordine din anul 1990, angajatorii din acele domenii de activitate care nu s-au regăsit în ordin au solicitat Ministerului Muncii să includă, după avizarea documentaţiei întocmite în acest sens, în anexe, noi domenii de activităţi, funcţii sau locuri de muncă. La nivelul anului 1994, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale a emis o formă consolidată intitulată „Ordinul nr. 50/1990 şi Ordinul nr. 125/1990 completate cu avizele ulterioare”. În esenţă, această formă consolidată reprezintă o unificare a tuturor ordinelor care reglementau grupele de muncă, plecând de la forma de bază a Ordinului nr. 50/1990, completată cu toate avizele acordate unităţilor până la nivelul anului 1994, formă aplicată de organele cu atribuţii în stabilirea drepturilor de pensie. Aceasta este extinderea la care se referă, în considerentele sale, Decizia nr. 258 din 20 septembrie 2004 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 85/2002, dând valabilitate şi forţă juridică formei finale consolidate a ordinului, chiar dacă aceasta nu a fost publicată (menţionată la paragraful 13 din prezentele considerente).

35. Pentru dovedirea, la deschiderea drepturilor de pensie, a activităţii desfăşurate în grupa de muncă era necesar ca angajatorul să fi înscris în carnetul de muncă menţiuni despre condiţiile de muncă ale salariatului, cu indicarea exactă a anexei şi punctului din ordin în baza căruia a fost nominalizat în conformitate cu documentele primare existente în unitate. Pentru perioada ulterioară datei de 1 martie 1990, subzistă aceeaşi obligaţie, însă în temeiul Ordinului nr. 125/1990, cu detalierea corespunzătoare a anexei şi punctului din ordin la care se încadrează salariatul.

36. Pentru a se complini posibilele omisiuni ale acestor menţiuni din carnetul de muncă (la 1 ianuarie 2011 a fost abrogat Decretul nr. 92/1977 privind carnetele de muncă), a fost emis Ordinul nr. 590 din 15 septembrie 2008 pentru aprobarea Procedurii privind modul de întocmire şi eliberare a adeverinţelor prin care se atestă activitatea desfăşurată în locuri de muncă încadrate în grupele I şi/sau a II-a de muncă, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, necesare stabilirii şi/sau modificării drepturilor de pensie în conformitate cu prevederile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare. Conform acestui ordin, cererile prin care persoanele interesate solicită eliberarea adeverinţelor prin care se atestă faptul că în anumite perioade, anterioare datei de 1 aprilie 2001, şi-au desfăşurat activitatea în locuri de muncă încadrate în grupele I şi/sau a II-a de muncă se depun la angajatori sau la deţinătorii arhivelor acestora, după caz, iar adeverinţele se întocmesc şi se eliberează, conform modelului prevăzut în anexă, numai pe baza documentelor verificabile, aflate în evidenţele angajatorilor sau ale deţinătorilor de arhive, respectiv actul normativ (nr., dată, poziţie, anexă etc.) care anterior datei de 1 aprilie 2001 a constituit temei juridic pentru încadrarea în grupă superioară de muncă şi actul administrativ emis de unitate (proces-verbal, decizie, tabel, hotărârea consiliului de administraţie şi a sindicatului privind nominalizarea persoanelor încadrate în grupe superioare de muncă, pontajele lunare, registrul de evidenţă a intrărilor în subteran etc.).

37. Prin urmare, legea reglementează posibilitatea dovedirii activităţii desfăşurate de salariat în grupa superioară de muncă doar în situaţia unei încadrări preexistente, consecinţă a derulării unei proceduri administrative efectuate de angajator, prin consemnarea acestei situaţii în carnetul de muncă sau într-o adeverinţă eliberată în condiţiile legii.

38. Actele normative menţionate nu fac trimitere la o procedură judiciară specială său de drept comun în privinţa situaţiilor conflictuale ce pot apărea în procesul de încadrare în grupa superioară de muncă.

39. După cum s-a arătat, obiectul principal al sesizării vizează posibilitatea instanţei de a se substitui angajatorului şi a dispune, retroactiv, ca unui salariat să i se recunoască activitatea desfăşurată ca fiind încadrată în grupa superioară de muncă, situaţia premisă fiind cea în care angajatorul nu a efectuat demersuri în aplicarea Ordinului nr. 50/1990 (sesizarea nu priveşte situaţia în care angajatorul a efectuat procedura în baza ordinului dar, din diverse motive, a apreciat că titularul dreptului individual pretins nu se încadrează sau l-a încadrat într-o altă grupă şi salariatul contestă încadrarea).

40. Pentru o corectă rezolvare a chestiunii de drept, se impune coroborarea celor ce se vor statua în prezenta decizie cu alte aspecte asupra cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat şi care pot prezenta relevanţă pentru soluţionarea cauzei.

În acest sens urmează a se reţine Decizia nr. 2 din 15 februarie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în Dosarul nr. 24/2015 în soluţionarea unui recurs în interesul legii şi publicată în Monitorul Oficial al României al României, Partea I, nr. 263 din 7 aprilie 2016 prin care s-a recunoscut legitimarea procesuală pasivă caselor teritoriale de pensii, în litigiile privind constatarea încadrării activităţii desfăşurate în grupele I şi a II-a de muncă atunci când angajatorul nu mai există din punct de vedere juridic (lichidat, radiat) şi nu există în arhive documente primare.

41. Decizia menţionată face distincţie între acţiunea în reconstituirea vechimii în muncă şi cea privind încadrarea activităţii desfăşurate în grupele superioare de muncă şi, chiar dacă recunoaşte posibilitatea reconstituirii vechimii şi în alte situaţii decât cele în care s-au pierdut documentele primare (aplicând Decizia Curţii Constituţionale nr. 223/2002), apreciază că „raţionamentul expus mai sus se aplică şi în cazul acţiunilor având ca obiect recunoaşterea activităţii desfăşurate în grupele superioare de muncă, cu menţiunea că în prezentul recurs în interesul legii, raportat la limitele sesizării, nu se pot examina problema admisibilităţii rezolvării pretenţiilor fostului salariat prin intermediul acţiunii în constatare, reglementată de art. 111 în Codul de procedură civilă din 1865, respectiv de art. 35 în Codul de procedură civilă, şi niciun alt aspect de ordin procesual, cu excepţia celui privind stabilirea cadrului procesual din perspectiva persoanei chemate în judecată în calitate de pârât şi care formează obiectul sesizării”.

42. De asemenea, prin Decizia nr. 13 din 16 mai 2016 pronunţată în Dosarul nr. 4.324/1/2015 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, s-a statuat că, „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 35 din Codul de procedură civilă, art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865, art. 2.502 din Codul civil, respectiv art. 268 alin. (2) din Codul muncii, republicat, acţiunile în constatarea dreptului la încadrarea în grupe de muncă conform dispoziţiilor Ordinului nr. 50/1990 intră în categoria acţiunilor în constatare de drept comun şi sunt imprescriptibile”.

43. Se constată astfel că litigiile cu privire la care Înalta Curte a statuat în materie nu ridică aspecte de drept substanţial, ci se referă la cadrul şi mijlocul procesual prin care se deduc judecăţii atare pretenţii. Aceste statuări, însă, nu influenţează operaţiunea de interpretare a normei de drept substanţial.

44. În privinţa celei dintâi probleme de drept, Înalta Curte reţine că instanţele de judecată au posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării Ordinului nr. 50/1990, a încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969-1 aprilie 2001, după caz, în grupa I sau a II-a de muncă.

45. Acţiunile sunt admisibile din perspectiva faptului că nu li se opune o procedură administrativă cu caracter obligatoriu reglementată prin Ordinul nr. 50/1990 sau printr-un alt act normativ în vigoare la acea dată care să creeze competenţe exclusive lin sarcina unor organe sau instituţii abilitate ale statului în constatarea respectivei situaţii de fapt, cu efecte constitutive de drept în planul raporturilor juridice de muncă şi de asigurări sociale.

46. Din acest punct de vedere se constată că dispoziţiile procedurale reglementate de Ordinul nr. 50/1990 nu se opun accesului direct la instanţă pentru recunoaşterea respectivului drept.

47. În esenţă, încadrarea activităţii unei persoane în grupa superioară de muncă, potrivit reglementărilor conţinute în Ordinul nr. 50/1990 (metodologie comună pentru perioada 1969-1990, reglementată de acest ordin şi 1990-2001, perioadă reglementată de Ordinul nr. 125/1990) necesita mai multe etape:

1. etapa în care angajatorul a identificat în structura sa organizatorică locuri de muncă la care se desfăşoară activităţi îh condiţii deosebite de muncă dintre cele enumerate în anexele ordinelor. În această etapă sunt evaluate locurile de muncă prin determinări de noxe şi prin identificarea riscurilor de îmbolnăviri şi accidente profesionale pentru salariaţi, cu participarea unor instituţii medicale abilitate sau a laboratoarelor de specialitate proprii ale unităţilor, iar inspectorii teritoriali de stat pentru protecţia muncii confirmă concluziile buletinelor de determinări de noxe ale mediului de muncă prin raportare la măsurile adoptate de angajator pentru normalizarea condiţiilor de muncă şi la măsurile de protecţie a muncii luate pentru salariaţi. Prin urmare, în această primă parte a procedurii, angajatorul stabileşte, pe baza unor investigaţii cu caracter ştiinţific, că deţine locuri de muncă şi activităţi dintre cele prezumate în anexele ordinului a fi supuse unui risc profesional de afectare a sănătăţii organismului. De asemenea, în acest context, angajatorul a putut solicita eventuala completare a listelor din anexă cu noi activităţi sau locuri de muncă.

2. Încheierea unui acord între angajator şi sindicat cu privire la nominalizarea salariaţilor care desfăşoară activitate la locurile de muncă evaluate şi avizate pentru încadrare în grupele I şi a II-a de muncă, precum şi măsurarea timpului din programul de lucru în care desfăşoară astfel de activităţi, ţinându-se seama de condiţiile deosebite de muncă concrete în care îşi desfăşoară activitatea (nivelul noxelor existente, condiţii nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc.), stabilite pentru angajator în prima etapă. Pentru încadrarea în grupa I este necesar ca personalul să lucreze în locurile de muncă corespunzătoare cel puţin 50% din timpul efectiv lucrat, iar pentru încadrarea în grupa a II-a de muncă cel puţin 70% din programul de lucru (art. 7 din ordin).

3. emiterea unui act administrativ de către unitate (proces-verbal, decizie, tabel, hotărârea consiliului de administraţie şi a sindicatului privind nominalizarea persoanelor încadrate în grupe superioare de muncă, pontajele lunare, registrul de evidenţă a intrărilor în subteran etc.) ce reprezintă documentul care probează încadrarea în vederea recunoaşterii efectelor pe planul drepturilor de pensie şi care trebuie să îndeplinească condiţia de a fi verificabil.

48. Cum prin Legea nr. 19/2000 au fost abrogate expres Ordinul nr. 50/1990 şi Ordinul nr. 125/1990, dându-se o reglementare nouă activităţii desfăşurate în alte condiţii de muncă decât cele normale, se pune problema dacă aspectele de fond pe care le reglementează Ordinul nr. 50/1990 referitoare la activităţile încadrabile în grupele superioare de muncă pot fi aplicate ignorându-se abrogarea procedurii efective de încadrare, în condiţiile în care dreptul la acordarea unui asemenea beneficiu nu este reglementat ope legis, doar prin simpla identificare a tipului de activitate desfăşurată de salariat în lista celor ce au potenţial dăunător, ci, potrivit ordinului, urma a fi obţinut în urma derulării unei proceduri cuprinse în metodologia comună reglementată de Ordinul nr. 50/1990, cu efecte juridice pentru toată perioada (1969-2001).

49. Prin urmare, nu se poate vorbi de un drept recunoscut de lege unui salariat doar prin regăsirea în anexa legii a tipului de activitate pe care l-a desfăşurat, pentru ca acesta să poată pretinde o recunoaştere directă a beneficiului lucrului în grupa superioară de muncă, constituirea dreptului efectuându-se în cadrul unei proceduri în care se prevedea îndeplinirea unor atribuţii specifice de către partenerii sociali (angajator/sindicatele ca reprezentanţi ai salariaţilor) şi verificări concrete cu sprijinul unor instituţii ale statului (medicale, de protecţie a muncii).

50. În măsura în care aceste verificări pot fi substituite prin actul jurisdicţional al instanţei, aceasta poate face încadrarea activităţii unei persoane în grupa superioară de muncă.

51. Premisa derulării acestei proceduri în faţa instanţei este ca tipul de activitate să se regăsească în anexele 1 şi 2 ale variantei consolidate a ordinului. Aceasta conferă celui care a desfăşurat activitatea respectivă dreptul de a obţine recunoaşterea pentru sine a faptului că a lucrat în condiţii deosebite faţă de cele normale, astfel că efortul suplimentar depus în aceste condiţii creează o vocaţie la acordarea unor facilităţi la deschiderea drepturilor de pensie.

52. Pasivitatea partenerilor sociali care nu au iniţiat procedura de verificare a locurilor de muncă încadrabile şi nu au nominalizat persoanele care lucrau efectiv în astfel de locuri poate permite, în condiţiile În care ordinul nu instituie în mod expres condiţia parcurgerii procedurii administrative cu caracter obligatoriu, celui care a ocupat acest loc de muncă să solicite instanţei recunoaşterea respectivelor condiţii.

53. Etapele unei proceduri prin care trebuia evaluată o situaţie de fapt, ce avea drept consecinţă juridică încadrarea salariatului într-o grupă superioară de muncă, pot fi refăcute în cadrul unui litigiu la instanţa de drept comun în materia conflictelor de muncă, dat fiind că legiuitorul nu a conferit, prin pct. 6-8 din Ordinul nr. 50/1990, un caracter constitutiv de drept, ci doar probator, avizelor tehnice cerute în derularea procedurii. Accesul la instanţa de drept comun ridică, distinct, problema dovedirii în instanţă a condiţiilor deosebite de muncă (de reţinut că, după cum s-a menţionat, existenţa condiţiilor deosebite la locurile de muncă implica la nivelul anului 1990 determinarea nivelului de noxe existente efectuată de către organele Ministerului Sănătăţii sau de laboratoarele de specialitate proprii ale unităţilor confirmate de către inspectorii de stat teritoriali, rezultatul acestei determinări fiind prezumat acelaşi şi pentru perioada anterioară, motiv pentru care s-a prevăzut că nu sunt necesare determinări de noxe pentru perioada anterioară; cu alte cuvinte, nu se condiţiona încadrarea retroactivă a salariaţilor în grupe de existenţa unor determinări de noxe care să fi fost făcute la momente de timp anterioare, potrivit art. 14, respectiv pentru perioada anterioară anului 1990, ci numai pentru stabilirea condiţiilor de muncă de la momentul aplicării ordinului, prezumându-se existenţa lor anterioară).

54. În măsura în care aceste prevederi nu au fost puse în aplicare în unităţi de către angajator şi sindicate, până la abrogarea ordinului, salariatul dispune de un drept material individual pe care îl poate valorifica oricând, pe cale judiciară, solicitând, în faţa instanţei de judecată, recunoaşterea acestor condiţii. Nefiind reglementată în cuprinsul ordinului o procedură jurisdicţională specială, aplicabilă cu prioritate, care să garanteze posibilitatea verificării legalităţii aplicării sale, instanţa de drept comun este abilitată a statua asupra încadrării unei activităţi concrete a unui salariat în grupa superioară de muncă (inclusiv în ceea ce priveşte stabilirea existenţei şi naturii condiţiilor vătămătoare din perioada respectivă, precum şi a timpului efectiv de lucru în aceste condiţii).

55. Prin urmare, ca răspuns la prima întrebare, Înalta Curte constată că neparcurgerea procedurii legale de încadrare a salariaţilor în condiţii deosebite de muncă corespunzătoare grupei I sau a N-a de muncă, fie pentru că angajatorul a considerat că locurile de muncă din unitate nu îndeplinesc astfel de condiţii, fie pentru că a ignorat aplicarea legii (nu a întreprins demersurile care se referă la procedura de evaluare a acestor locuri de muncă) pe perioada de valabilitate a ordinului, poate fi suplinită, pe cale jurisdicţională, de un litigiu promovat de fostul salariat în contradictoriu cu angajatorul şi calificat ca un conflict, supus jurisdicţiei muncii, în situaţia premisă a ocupării de către acesta a unui loc de muncă sau a desfăşurării unei activităţi dintre cele enumerate limitativ în listele anexe ale Ordinului nr. 50/1990 sau ale Ordinului nr. 125/1990 (regăsite în lista celor nominalizate).

56. Împrejurările concrete ale activităţii şi justificarea motivelor pentru care angajatorul nu a procedat la evaluarea locului de muncă sau la nominalizarea salariatului, cu consecinţa juridică a neîncadrării locului de muncă ocupat în condiţii deosebite de muncă (încadrare sau nominalizare), pot fi examinate şi vor primi valenţele cuvenite în planul probaţiunii judiciare.

57. Cea de-a două întrebare vizează problema admisibilităţii probei cu expertiză în situaţia unui răspuns afirmativ la prima problemă.

58. Acest aspect nu va primi o soluţionare pe calea prezentului recurs în interesul legii, întrucât nu poate fi calificat ca o veritabilă problemă de drept. Aceasta pentru că, din analiza practicii judiciare rezultă că nu a fost supusă divergenţei de opinii problema admisibilităţii unei astfel de probe, ci cea a utilităţii acesteia în raport cu situaţia concretă ce se solicită a fi probată. Aplicarea dispoziţiilor respective pe cale judiciară presupune ca instanţa să se substituie angajatorului care nu a urmat procedura administrativă internă prevăzută de ordin, finalizată cu nominalizarea persoanei într-o anumită grupă de muncă, procedând ea însăşi la verificarea condiţiilor de lucru din acea perioadă. Or, o astfel de situaţie ţine de aplicarea legii în raport cu fiecare caz concret, instanţa de judecată fiind cea care trebuie să identifice probele pertinente şi utile, apte a releva îndeplinirea condiţiilor care ar atrage încadrarea în grupa de muncă, având în vedere şi aspectul referitor la perioada îndelungată trecută de la momentul solicitat a fi evaluat, precum şi faptul că, ulterior anului 1990, a intervenit, drept condiţie de încadrare în grupă, existenţa unui nivel de noxe peste nivelul maxim admis de normele de protecţie a muncii. Or, evaluarea utilităţii unei probe cu expertiză în domeniul protecţiei muncii, care nu ar mai putea verifica, în concret, situaţia condiţiilor de muncă din perioada anterioară anului 2001, ci ar cuprinde doar o evaluare teoretică a riscurilor potenţiale în considerarea naturii activităţii, nu reprezintă o veritabilă problemă de drept ce trebuie interpretată, ci una de apreciere cu privire la probaţiune, în raport cu situaţia concretă din fiecare cauză.

59. În legătură cu interpretarea art. 272 din Codul muncii privind regimul probator, se solicită, în al treilea rând, a se statua cărei părţi îi revine sarcina probei în ceea ce priveşte dovedirea condiţiilor de muncă efective şi procentul din timpul de lucru în care acestea s-au manifestat, în condiţiile în care, astfel cum se arată în conţinutul sesizării, expertiza dispusă în cauză nu este relevantă. Nici în acest caz nu rezultă existenţa unei practici neunitare în interpretarea unei dispoziţii legale, ci se identifică o problemă de valorizare a probatoriului cu înscrisuri şi expertiză. Astfel, jurisprudenţa considerată a fi fost în sensul neaplicării art. 272 din Codul muncii, republicat, analizează tot problema utilităţii expertizei, în lipsa unor înscrisuri preexistente care să certifice condiţiile efective de muncă şi proporţia de timp lucrată, iar cea identificată în sensul aplicării textului de lege menţionat se referă la posibilitatea valorificării raportului de expertiză în condiţiile în care angajatorul nu a contestat situaţia de fapt prezentată de angajat

60. Prin urmare, jurisprudenţa menţionată nu conţine o interpretare contradictorie a dispoziţiilor art. 272 din Codul muncii, care nu disting în funcţie de obiectul concret al litigiului, atunci când impun sarcina probei angajatorului, aceste dispoziţii legale fiind aplicabile şi în ceea ce priveşte dovedirea condiţiilor de muncă şi a timpului efectiv lucrat. În acest sens, angajatorul propune dovezi în apărarea sa, în condiţiile art. 254 din Codul de procedură civilă, în principal prin întâmpinare, ceea ce înseamnă, în ipoteza unei apărări prin care tinde la respingerea acţiunii fostului salariat, că trebuie să depună înscrisuri doveditoare ale condiţiilor de muncă. Evident că, în măsura în care salariatul contestă situaţia de fapt ce rezultă din probele puse la dispoziţie de către angajator, acesta are posibilitatea completării probatoriului în vederea dovedirii condiţiilor deosebite de muncă.

61. La punctul nr. 4, sesizarea vizează interpretarea şi aplicarea pct. 3 din Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990 referitor la posibilitatea încadrării în grupa I sau a II-a de muncă a activităţii desfăşurate de un reclamant, prin asimilarea situaţiei acestuia cu cea a salariaţilor care au desfăşurat activităţi în condiţii de muncă identice, în cadrul altor angajatori, pentru care s-a recunoscut încadrarea în grupa de muncă indicată prin anexa 1 sau 2 la ordin. Această situaţie se referă la împrejurarea în care membrii unei categorii profesionale, neîncadrată în grupele superioare de muncă, solicită, prin asimilarea condiţiilor lor de muncă cu cele ale unor persoane pentru care s-a recunoscut această încadrare în cadrul altul angajator, să fie, la rândul lor, încadraţi pe cale judiciară în grupa de muncă, temeiul juridic al acestei operaţiuni fiind pct. 3 din Ordinul nr. 50/1990.

62. Aspectul extinderii aplicării Ordinului nr. 50/1990 pentru activităţi similare desfăşurate de alţi angajatori şi necuprinse în Lista locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale din varianta consolidată a ordinului a fost dezlegat prin argumentele aduse în rezolvarea problemei de la punctul 1 în care s-a statuat că premisa derulării acestei proceduri în faţa instanţei este ca tipul de activitate să se regăsească în anexele I şi II ale variantei consolidate a ordinului. Per a contrario, nu pot fi adăugate, pe cale pretoriană, alte activităţi şi locuri de muncă faţă de cele din anexe, chiar dacă îndeplinesc aceleaşi condiţii de muncă posibil vătămătoare. Puteau fi nominalizate, prin asimilare, în temeiul dispoziţiilor art. 3, alte categorii de personal în activitate ale aceluiaşi angajator decât cele enumerate expres, după criteriul: muncitori, ingineri, subingineri etc., cu condiţia generală de a lucra efectiv (acele categorii de personal care au lucrat efectiv) în locuri de muncă sau în activităţile nominalizate în anexă şi aplicate acelui angajator (alin. 1 al pct. 3) sau personalul muncitor care a realizat anumite tipuri de lucrări expres nominalizate în ordin (respectiv extinderi, modernizări sau reparaţii ale capacităţilor de producţie) în respectivele unităţi ce au făcut obiectul încadrării, acesta fiind motivul pentru care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii (alin. 2 al pct. 3). Sintagma „aceleaşi condiţii”, contrar opiniei celor care au împărtăşit soluţia extinderii domeniului de aplicare a Ordinului nr. 50/1990, nu se referă la condiţiile generale de muncă nefavorabile privind nivelul de noxe, microclimat, suprasolicitare fizică sau psihică, riscuri de explozii, iradiere etc. ale altor salariaţi aflaţi în raport de muncă cu alţi angajatori în domenii ce nu au fost indicate îh anexe, ci la condiţiile concrete descrise de alin. 1 şi 2 ale pct. 3 dintr-un anumit domeniu de activitate nominalizat expres în anexe.

63. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,

Înalta curte de casaţie şi justiţie

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, pe cale de consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor pct. 6-8 şi 12 din Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990, instanţele de judecată au posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării acestui act normativ, a încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969-1 aprilie 2001, după caz, în grupele t sau II de muncă.

Obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 mai 2016.

 

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

IULIA CRISTINA TARCEA

Magistrat-asistent,

Ileana Peligrad

 

ACTE ALE CONSILIULUI SUPERIOR AL MAGISTRATURII

 

CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII

PLENUL

 

HOTĂRÂRE

pentru modificarea Regulamentului privind concediile judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 325/2005

 

Având în vedere dispoziţiile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările ulterioare, şi ale art. 106 lit. i) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul prevederilor art. 133 alin. (5) din Constituţia României, republicată, şi ale art. 23 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările ulterioare,

Plenul Consiliului Superior al Magistraturii hotărăşte:

Art. I. - Regulamentul privind concediile judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 325/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 8 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică după cum urmează:

1. La articolul 21, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 21. - (1) Judecătorii şi procurorii au dreptul la concedii pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv până la 3 ani, în cazul copilului cu handicap, precum şi la concediu de acomodare în vederea adopţiei.”

2. La articolul 241, alineatul (3) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„(3) Perioada în care judecătorul şi procurorul s-au aflat în concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, după caz, până la 3 ani, în cazul copilului cu handicap, ori în concediu de acomodare în vederea adopţiei constituie, potrivit legii, atât vechime în magistratură, cât şi vechime în funcţia de judecător sau procuror.”

Art. II. - Prezenta hotărâre se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, judecător

Mircea Aron

 

Bucureşti, 6 octombrie 2016.

Nr. 1.189.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.