MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 899/2016

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 184 (XXVIII) - Nr. 899         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Miercuri, 9 noiembrie 2016

 

SUMAR

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

DECIZIA Nr. 23

din 26 septembrie 2016

 

Dosar nr. 1.733/1/2016

 

Iulia Cristina Tarcea - preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele delegat al Secţiei I civile

Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Andreia Liana Constanda - judecător la Secţia I civilă

Nina Ecaterina Grigoraş - judecător la Secţia I civilă

Carmen Georgeta Negrilă - judecător la Secţia I civilă

Simona Gina Pietreanu - judecător la Secţia I civilă

Florentin Sorin Drăguţ - judecător la Secţia I civilă

Iulia Manuela Cîrnu - judecător la Secţia a II-a civilă

Rodica Zaharia - judecător la Secţia a II-a civilă

Mirela Poliţeanu - judecător la Secţia a II-a civilă

Ileana Izabela Dolache - judecător la Secţia a II-a civilă

Cosmin Horia Mihăianu - judecător la Secţia a II-a civilă

Emilia Claudia Vişoiu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Veronica Năstasie - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Eugenia Ion - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Carmen Maria Ilie - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Eugenia Marin - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

 

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 1.733/1/2016 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 275 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27® din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: interpretarea art. 1 alin. (1), (2) şi (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a se lămuri dacă sintagma „salarizat la acelaşi nivel” din conţinutul alin. (51) vizează ansamblul textului imediat precedent, respectiv „personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice”, precum şi textul „la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014” din cuprinsul alin. (1) şi textul „la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014” din cuprinsul alin. (2).

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse hotărâri judecătoreşti în materia ce face obiectul sesizării, precum şi raportul întocmit de judecătorii raportori. Se mai referă asupra faptului că raportul a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă şi că, în termen legal, reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „Pro Lex” a depus un punct de vedere prin care a reiterat argumentele invocate în faţa instanţei de trimitere.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

1. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 20 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 28.884/3/2015, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: interpretarea art. 1 alin. (1), (2) şi (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice. aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a se lămuri dacă sintagma „salarizat la acelaşi nivel” din conţinutul alin. (51) vizează ansamblul textului imediat precedent, respectiv „personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice”, precum şi textul „la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014” din cuprinsul alin. (1) şi textul „la aceiaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014” din cuprinsul alin. (2).

II. Expunerea succintă a procesului

2. Prin Cererea înregistrată cu nr. 28.884/3/2015, la data de 3 august 2015, pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „Pro Lex”, în numele unui membru de sindicat - M .I. -, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Poliţia Locală a Municipiului Făgăraş, anularea Deciziei nr. 2.098 din 25 iunie 2015 emisă de către pârâtă, precum şi suspendarea deciziei contestate, în temeiul art. 15 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

3. În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esenţă, că: decizia iniţială era un act administrativ care a intrat în circuitul civil şi nu mai putea fi revocată; sumele de bani au fost achitate în baza unui act administrativ legal, care a fost supus controlului de legalitate; reclamantul se încadrează în dispoziţiile art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare; decizia nu este motivată; nu există vinovăţia funcţionarului. A apreciat că sunt îndeplinite condiţiile pentru suspendarea actului. În drept a invocat dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) şi art. 15 raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

4. Prin Sentinţa civilă nr. 8.170 din 18 noiembrie 2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea, a anulat în parte Decizia nr. 2.098 din 25 iunie 2015, în sensul că a menţinut doar prevederea privind „stabilirea nivelului de salarizare care rămâne la nivelul lunii martie 2015, excepţie făcând acordarea normei de hrană conform Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Făgăraş nr. 75 din 30 aprilie 2015”, prevedere care se aplică începând cu 25 iunie 2015; în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, a dispus suspendarea prevederilor anulate din Decizia nr. 2.098 din 25 iunie 2015, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

5. În motivarea hotărârii pronunţate, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin Decizia nr. 2.058 din 11 mai 2015 a Poliţiei Locale Făgăraş, în baza Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, s-au stabilit drepturile salariale ale reclamantului, începând cu luna aprilie 2015, în sensul aceluiaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie. Au mai fost stabilite şi o serie de drepturi salariale suplimentare.

Ulterior, prin Decizia nr. 2.098 din 25 iunie 2015 a aceleiaşi instituţii, s-a menţionat că, începând cu data de 2 iunie 2015, S-a revocat Decizia nr. 2.058 din 11 mai 2015, în sensul că nivelul de salarizare rămâne la nivelul lunii martie 2015. S-a constatat încasarea necuvenită a sumei de 496 lei, aferentă lunilor aprilie 2015, respectiv mai 2015, care a fost imputată reclamantului.

În cuprinsul acestui act era menţionată şi Adresa nr. 6.563 din 20 mai 2015 a prefectului judeţului Braşov, prin care se aducea la cunoştinţă Primăriei Municipiului Făgăraş faptul că personalul primăriei nu se încadrează în categoria de funcţionari publici cărora li se aplică prevederile art. I pct. 1 din Legea nr. 71/2015.

Textul de lege care a determinat emiterea ambelor decizii, dar şi a adresei prefectului judeţului Braşov este cel anterior indicat - art. I pct. 1 din Legea nr. 71/2015, potrivit căruia, prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), care prevedeau menţinerea indemnizaţiilor, personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Tribunalul a considerat că excepţia prevăzută de la situaţia de menţinere a indemnizaţiilor se referă la personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel cu cel al personalului din aparatul de lucru al Parlamentului, plus personalul din Consiliul Concurenţei şi cel al Curţii de Conturi.

Ca atare, s-a apreciat că excepţia nu se aplică întregului personal din autorităţi şi instituţii publice, ci doar personalului de lucru salarizat la acelaşi nivel cu personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, situaţie în care nu s-a dovedit a se încadra reclamantul, astfel încât s-a considerat că acest text nu îi este aplicabil.

6. Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamantul, cât şi pârâta.

7. Prin recursul său, reclamantul a criticat soluţia primei instanţe, apreciind că actul administrativ litigios ar fi trebuit anulat în tot, invocând în drept motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din Codul de procedură civilă.

În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a invocat, în esenţă, dispoziţiile art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, introdus prin art. I pct. 1 din Legea nr. 71/2015, temei de drept ce a stat la baza emiterii de către Poliţia Locală Făgăraş a primei sale decizii, respectiv cea cu nr. 2.058 din 11 mai 2015, prin care i s-a stabilit nivelul de salarizare la nivelul maxim din cadrul aceleiaşi instituţii, decizie ce a fost ulterior revocată în parte, A mai arătat că acţiunea pârâtului de revocare a Deciziei nr. 2.058 din 11 mai 2015 a intervenit ca urmare a unei adrese a prefectului judeţului Braşov, care, deşi efectuase controlul de legalitate cu privire la dispoziţiile distincte emise de primarul municipiului Făgăraş, reţinuse că „personalul Primăriei Municipiului Făgăraş nu se încadrează în categoria funcţionarilor publici cărora li se aplică prevederile textului de lege menţionat” respectiv art. I pct. 1 din Legea nr. 71/2015, prin care s-a introdus alin. (51) al art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014. Recurentul a contestat o astfel de interpretare, făcând referire concretă la formularea textului în discuţie şi subliniind că acesta se referă la „personalul (...) din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel.” Totodată, a mai formulat critici sub aspectul irevocabilităţii actelor administrative intrate în circuitul civil, susţinând că revocarea ori anularea acestora trebuie constatată şi pronunţată de organele competente, adică instanţele de contencios administrativ, imputând primei instanţe faptul că actul administrativ litigios nu a fost motivat în drept, încălcându-se astfel prevederile art. 252 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 84-85 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

8. Prin recursul său. pârâta a criticat soluţia primei instanţe de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, apreciind că acţiunea trebuia respinsă.

În motivarea căii sale de atac, Poliţia Locală Făgăraş, cu privire la fond, a susţinut legalitatea deciziei atacate, de menţinere a cuantumului nivelului de salarizare al reclamantului la nivelul lunii martie 2015, adică anterior emiterii Deciziei nr. 2.058 din 11 mai 2015. În acest sens, recurenta-pârâtă a făcut referire la dispoziţiile art. I pct. 1 din Legea nr. 71/2015, prin care a fost introdus alin. (51) al art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, apreciind că excepţia la care se referă textul vizează doar categoriile de personal menţionate în mod expres în cuprinsul său, respectiv personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii; or, textul reglementând o excepţie, este de strictă interpretare, astfel încât, aplicabilitatea sa nu poate fi extinsă la categoriile de personal care nu sunt menţionate expres în cuprinsul său.

9. La termenul din 20 aprilie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, la solicitarea recurentului-reclamant Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „Pro Lex”, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile asupra chestiunii de drept disputate în cauză - interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1), (2) şi (5i)din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare.

Totodată, în temeiul art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii până la pronunţarea hotărârii prealabile.

III. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

10. Prin încheierea pronunţată la data de 20 aprilie 2016 în Dosarul nr. 28.884/3/2015, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII l-a contencios administrativ şi fiscal a constatat admisibilitatea sesizării, motivat de faptul că:

a) sesizarea este formulată în cursul unei cauze aflate în stare de judecată, respectiv Dosarul nr. 28.884/3/2015 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal;

b) instanţa care formulează sesizarea - Curtea de Apel Bucureşti - este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, faţă de dispoziţiile art. 10 alin. (2) teza I coroborat cu art. 10 alin. (1) şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 109 din Legea nr. 188/1999, republicată (2), cu modificările şi completările ulterioare, ca instanţă de recurs;

c) instanţa care formulează sesizarea - Curtea de Apel Bucureşti - este competentă, faţă de dispoziţiile art. 10 alin. (2) teza I coroborat cu art. 10 alin. (1) şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 109 din Legea nr. 188/1999, republicată (2), cu modificările şi completările ulterioare, să soluţioneze recursul declarat împotriva unei sentinţe pronunţate, în primă instanţă, de către Tribunalul Bucureşti - Secţia contencios administrativ şi fiscal, într-un proces având ca obiect un act administrativ unilateral emis de o autoritate publică locală cu privire la raporturile de serviciu ale unui funcţionar public;

d) soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată în etapa procesuală a recursului depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, respectiv interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1), (2) şi (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare;

e) curtea de apel a apreciat că această chestiune de drept a cărei lămurire se cere este nouă şi nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare sau deja pronunţat. În acest sens, instanţa a mai arătat că normele juridice menţionate au fost adoptate la nivelul anilor 2014 şi 2015, fără a rezulta, din verificările efectuate, că instanţa supremă s-ar fi pronunţat asupra interpretării acestora. Referitor la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 32 din 19 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 9 februarie 2016, instanţa de trimitere a constatat că aceasta lămureşte un aspect diferit de cel ce face obiectul sesizării de faţă, instanţa supremă nefiind învestită în acea cauză cu analiza dispoziţiilor art. 1 alin. (1), (2) şi (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare.

IV. Punctul do vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

11. Completul de judecată învestit cu soluţionarea recursului în Dosarul nr. 28.884/3/2015 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a reţinut că textul art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 (forma în vigoare la data emiterii de către recurenta-pârâtă a deciziilor nr. 2.058 din 11 mai 2015 şi nr. 2.098 din 25 iunie 2015 privindu-l pe recurentul-reclamant) prevedea:

(1) în anul 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cei ce se acordă pentru luna decembrie 2014 în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 204/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare.

(2) în anul 2015, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

(...)

(51) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.”

Instanţa de trimitere a subliniat că textul alin. (51) al art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 a fost introdus în conţinutul acestui act normativ prin Legea nr. 71/2015, intrată în vigoare la 9 aprilie 2015,

Analizând logic şi sistematic normele juridice citate, curtea de apel a observat că în cuprinsul primelor două alineate ale textului art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, legiuitorul a instituit ca principiu menţinerea în anul 2015: (1) a cuantumului brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice şi (2) a cuantumului sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

Curtea de apei a mai observat că legiuitorul a instituit însă o serie de excepţii de la acest principiu, una dintre acestea fiind cea reglementată la alin. (51) al art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, care vizează, atunci când condiţiile desfăşurării activităţii sunt aceleaşi, salarizarea la nivelul maxim a personalului care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Astfel, în măsura în care, ca efect al aplicării Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, şi/sau a Legii-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul unei autorităţi sau instituţii publice, doi angajaţi ce îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii au ajuns să fie salarizaţi în mod diferit, acela care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mic decât cel stabilit la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim, ca efect al ari. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015.

În consecinţă, ar rezulta din analiza textelor menţionate că, deşi legiuitorul instituie principiul menţinerii în anul 2015 a drepturilor salariate lato sensu la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, totuşi, în vederea înlăturării discriminărilor în salarizare, intervine activ prin acordarea în beneficiul angajatului salarizat la un nivel inferior a dreptului de a fi salarizat la nivelul maxim.

12. În cauza aflată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti există însă o controversă în ceea ce priveşte interpretarea şi stabilirea domeniului de aplicare în cazul textului de excepţie citat, fiind propuse două interpretări:

13. Pe de o parte, prima instanţă şi recurenta-pârâtă au afirmat un mod de interpretare restrictivă a textului de la art. 1 alin. (51) menţionat, în sensul că personalul salarizat din fonduri publice care beneficiază de uniformizarea salarizării prin acordarea nivelului maxim de salarizare existent În cadrul autorităţii şi instituţiei publice ar fi doar cel din aparatul de lucru al Parlamentului, din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel cu personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi

Într-o astfel de interpretare, sintagma „salarizat la acelaşi nivel”din textul analizat este văzută ca fiind o circumstanţiere a personalului „din celelalte instituţii şi autorităţi publice” doar la categoria aceluia care ar fi „salarizat la acelaşi nivel cu „personalul din aparatul de lucru al Parlamentului”, cu excluderea de la uniformizarea drepturilor salariale a tuturor celorlalţi angajaţi plătiţi din fondurile publice, în măsura în care s-ar admite o astfel de interpretare trebuie lămurit dacă ea este susceptibilă de a genera o discriminare în raport cu categoria întregului personal plătit din fonduri publice, în condiţiile în care, în ciuda existenţei unor diferenţieri de salarizare în cazul angajaţilor ce îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, doar anumite categorii se bucură de un drept de uniformizare a salariului, cu excluderea tuturor celorlalţi angajaţi plătiţi din fonduri publice, ca efect al interpretării judecătoreşti a textului. Altfel spus, interpretarea menţionată va permite recalcularea drepturilor salariale doar pentru personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, din celelalte instituţii şi autorităţi publice, dar salarizat la acelaşi nivel cu personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, precum şi pentru personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi.

Totuşi, după cum rezultă chiar din dosarul în care se pune în discuţie interpretarea textului art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, diferenţieri în stabilirea drepturilor salariale au intervenit şi în alte instituţii şi autorităţi publice decât cele anterior menţionate, adică în cazul de faţă la nivelul uneia locale, în concret, în cazul unui poliţist local, care ar primi un salariu într-un cuantum inferior celui maxim plătit pentru activitatea desfăşurată în aceleaşi condiţii.

Instanţa de trimitere a mai arătat că acceptarea interpretării susceptibile de a genera o discriminare în recunoaşterea dreptului de uniformizare în salarizare la nivel maxim pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, în sensul că doar anumite categorii de personal plătit din fonduri publice se bucură de acest drept, cu excluderea celorlalţi, ar trebui să îşi găsească izvorul într-o justificare obiectivă. Astfel Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în Cauza Driha împotriva României, Hotărârea din 21 februarie 2008, prin prisma jurisprudenţei divergente a instanţelor interne, o încălcare a art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, arătând astfel: „37. În lumina articolului 14 din Convenţie, o discriminam constă în a trata în mod diferit, cu excepţia justificării obiective şi raţionale, persoane aflate în situaţii comparabile. (...) lista pe cam o cuprinde articolul 14 am un caracter exemplificativ, şi nu limitativ.”

De asemenea, cum sintagma „salarizat la acelaşi nivel” nu reiese a fi definită expres în corpul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 ori al Legii nr. 71/2015, sensul ei poate fi dedus pe cale de interpretare din analiza logică, gramaticală, sistematică şi teleologică a actelor normative menţionate, inclusiv a dreptului comun în materie de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, adică Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

Din lecturarea acestui din urmă act normativ nu reiese însă o definiţie a sintagmei în discuţie, dar se constată că legea-cadru are ca obiect de reglementare „stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului” [art. 1 alin. (1) ], iar începând cu intrarea sa în vigoare „drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege.” [art. 1 alin. (2) ], cu menţiunea că prin art. 39, după ce se abrogă anumite dispoziţii expres identificate, legiuitorul prevede la lit. y) că se abrogă şi „orice alte dispoziţii contrare prezentei legi”. În acest din urmă caz se impune a se avea în vedere în ce măsură mai sunt în vigoare, iar nu abrogate, în considerarea art. 39 lit. y) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii din legi speciale anterioare, care ar conţine reglementări prin care drepturile salariale ale anumitor categorii de personal se stabileau în raport cu nivelul de salarizare al personalului din aparatul de lucru al Parlamentului, reglementări aflate însă în conflict cu dispoziţiile (inclusiv anexele) Legii-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

14. Pe de altă parte, într-o interpretare divergentă, propusă în dosarul de faţă de recurenta-reclamantă, se susţine că sintagma „salarizat la acelaşi nivel trebuie raportată la ansamblul textului imediat precedent, respectiv „personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel”.

Altfel spus, sintagma menţionată va avea un rol atributiv atât în cazul „personalul(ui) din aparatul de lucru al Parlamentului (salarizat la acelaşi nivel)”, cât şi în cazul (personalului plătit din fonduri publice) „din celelalte instituţii şi autorităţi publice (salarizat la acelaşi nivel). În legătură cu textul alin. (51) al art. 1 în discuţie, instanţa de trimitere a constatat că acesta a fost introdus în conţinutul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 prin art. I pct. 1 din Legea nr. 71/2015. Cercetând procesul legislativ la Senat şi la Camera Deputaţilor, curtea de apel a identificat o prezentare sintetică a amendamentelor propuse în legătură cu textul legii, la pct. 1 (în cazul Senatului), respectiv la pct. 6 (Camera Deputaţilor) din anexa-tabel, figurând textul menţionat cu următoarea motivare a amendamentului: „Pentru clarificarea textului şi eliminarea discriminării între persoane cam ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime

Astfel, prin prisma intenţiei legiuitorului în propunerea normei juridice de la art. 1 alin. (51) nu ar rezulta că acesta ar fi intenţionat să limiteze aplicarea textului doar la anumite categorii de personal plătit din fonduri publice, ci scopul urmărit a fost acela de a elimina discriminarea în salarizare între persoanele care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi de vechime, deci configurarea unui domeniu de aplicare generală a legii.

Totodată, din perspectivă gramaticală, sintagma „salarizat la acelaşi nivel” apare în corpul frazei ce constituie textul art. 1 alin. (51) în discuţie ca o apoziţie, adică un cuvânt sau o construcţie mai largă, care reia, explică sau detaliază un alt cuvânt. În cazul concret, această sintagmă explică substantivul-subiect „personalul”, folosit de legiuitor o singură dată anterior inserării apoziţiei menţionate - „personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel”, iar nu în mod repetitiv „personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi personalul din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel”. În măsura în care, prin reducere la absurd, legiuitorul ar fi recurs la această din urmă formulare, ar fi cert că apoziţia determină doar cel de-al doilea substantiv-subiect. Cum însă Parlamentul nu a legiferat o astfel de variantă, s-a apreciat că sintagma „salarizat la acelaşi nivel” apare că explică singurul substantiv-subiect existent în precedent, care la rândul său mai este explicitat şi de atributele „din aparatul de lucru al Parlamentului”, respectiv „din celelalte instituţii şi autorităţi publice”.

În plus, instanţa de trimitere a mai arătat că trebuie analizat şi dacă, în înţelesul dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, sintagma „salarizat la acelaşi nivel” ar corespunde noţiunii de „acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014”, noţiune avută în vedere cu prilejul reglementării alin. (1) şi (2) ale art. 1 din acelaşi act normativ şi prin care legiuitorul a intenţionat păstrarea în plată a salariilor în cursul anului 2015 la acelaşi nivel cu cel din luna decembrie a anului 2014. În sensul unei astfel de interpretări par a fi şi dispoziţiile art. 5 alin. (11) şi alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, texte potrivit cărora: „(P) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării”, respectiv: „(12) Prevederile alin. (V) se aplică şi pentru calculul indemnizaţiei de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcţii publice şi de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei.”

Această interpretare ar fi de natură să afirme, în esenţă, principiul că alin. (1) şi (2) ale art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 interzic majorarea cuantumului brut al salariilor de bază, soldelor funcţiilor de bază, sporurilor etc., în timp ce alin. (51) din acelaşi articol consacră nediscriminatoriu posibilitatea uniformizării salariilor de bază, soldelor funcţiilor de bază, sporurilor etc., celor aflaţi în aceeaşi situaţie, făcând să fie salarizaţi la acelaşi nivel.

15. În aceste condiţii, date fiind argumentele care susţin fiecare dintre cele două modalităţi de interpretare în concurs, în contextul unui text legal insuficient de clar formulat şi având în vedere amploarea personalului plătit din fonduri publice, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că este imperios necesară o interpretare uniformă a normelor juridice menţionate, pentru a se evita apariţia practicii judiciare neunitare, prin pronunţarea unor soluţii diametral opuse în procese întemeiate pe aceleaşi premise.

16. Curtea de apel a mai arătat că nu au rezultat, în legătură strictă cu această chestiune de drept, alte aspecte relevante de menţionat din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sau cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

17. În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti, în legătură cu interpretarea dispoziţiilor legale ce fac obiectul sesizării, aceasta a fost identificată în procese de primă instanţă, neavând însă un caracter unitar, întrucât au fost identificate atât soluţii prin care a fost validată interpretarea restrictivă a textului (a se vedea Sentinţa civilă nr. 3.490 din 23 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 5.056/2/2015), cât şi soluţii întemeiate pe cea de-a două interpretare (a se vedea Sentinţa civilă nr. 3.308 din 10 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 6.255/2/2015, sau Sentinţa civilă nr. 552 din 22 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 6.992/2/2015).

V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

18. Recurentul-reclamant a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o interpretare unitară chestiunii de drept enunţate, indicând existenţa unei practici judiciare neunitare în cauze cu un obiect similar.

19. Deşi legal citată şi informată asupra problemei de drept asupra căreia Curtea de Apel Bucureşti intenţiona să formuleze sesizare, recurenta-pârâtă nu a transmis un punct de vedere, potrivit art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

20. După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, numai recurentul-reclamant a respectat obligaţia prevăzută de art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, depunând, în scris, un punct de vedere prin care a reluat argumentele expuse în faţa instanţei de trimitere.

VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

21. Jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti:

Instanţa de trimitere a comunicat că punctul de vedere majoritar, exprimat prin hotărârile pronunţate de Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, este în sensul că dispoziţiile art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică tuturor categoriilor de funcţionari publici. Această opinie S-a întemeiat pe interpretarea dispoziţiilor legale, dar şi pe raportul comun din 17 martie 2015 al comisiilor corespunzătoare din Parlamentul României asupra proiectului de lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, din care rezultă că acest text a fost propus tocmai pentru eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime.

Există şi o soluţie minoritară, potrivii căreia se apreciază că aceste dispoziţii legale sunt de strictă interpretare.

S-au depus 11 hotărâri considerate relevante, în sensul opiniei majoritare.

22. Jurisprudenţa altor instanţe din ţară:

În sensul opiniei majoritare au transmis puncte de vedere, de regulă, însoţite de hotărâri judecătoreşti pronunţate în aplicarea textelor supuse interpretării, următoarele curţi de apel: Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Timişoara, precum şi Curtea de Apel Galaţi.

Opinia contrară a fost susţinută de Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Piteşti şi, parţial, de Curtea de Apel Galaţi.

Alte curţi de apel au comunicat că nu au identificat practică judiciară în aplicarea normelor indicate în conţinutul adresei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nu au exprimat un punct de vedere asupra chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări, şi anume: Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel laşi, Curtea de Apel Oradea şi Curtea de Apel Suceava.

VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

23. Din verificările efectuate a rezultat că instanţa de contencios constituţional a pronunţat deciziile nr. 201 din 7 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 483 din 29 iunie 2016, şi nr. 242 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 28 iunie 2016, prin care s-au respins excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1)-(3) şi art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare.

Dacă în prima decizie se analizează modul de determinare a drepturilor salariale ale funcţionarilor publici nou-încadraţi ori promovaţi, în cea de-a două decizie, analizând conţinutul art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de contencios constituţional a constatat că alin. (1) şi (2) instituie regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi cuantum al salariilor de bază, sporurilor şi al celorlalte elemente ale salariului personalului plătit din fonduri publice, iar alin. (5), (51), (52), (54), (5&), (56), (6),

(7), (71) şi alin. (11) prevăd excepţii de la această regulă, care vizează anumite categorii profesionale, pentru care legiuitorul a considerat oportună acordarea unor creşteri salariale; aceste excepţii sunt instituite în considerarea statutului profesional al acestor categorii şi, prin urmare, au o justificare obiectivă şi rezonabilă, deoarece legiuitorul are libertatea de a reglementa atât salarizarea în sistemul public, cât şi creşteri salariale pentru o anumită categorie de personal plătit din fonduri publice. De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut că personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi nu este în aceeaşi situaţie juridică cu celelalte categorii de personal plătit din fonduri publice,

24. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

VIII. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

25. Deşi nu vizează în mod direct chestiunea de drept supusă interpretării, având în vedere expunerea de motive pentru adoptarea art. 1 alin. (51) prin art. I pct. 1 din Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, nu este lipsită de relevanţă indicarea unor hotărâri din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea dispoziţiilor art. 14 din Convenţie - interzicerea discriminării.

Astfel, în paragraful 37 din hotărârea pronunţată în Cauza Driha contra României din 21 februarie 2008, Curtea Europeană a stabilit: „în lumina articolului 14 din Convenţie, o discriminare constă în a trata în mod diferit, cu excepţia justificării obiective şi raţionale, persoane aflate în situaţii comparabile (Willis contra Marii Britanii, nr. 36.042/97, § 48, CEDO 2002-IV). Pe de altă parte, lista pe care o cuprinde articolul 14 are un caracter exemplificativ, şi nu limitativ (vezi Engel şi alţii contra Ţărilor de Jos, Hotărârea din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 30, § 72, şi Rasmussen contra Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, seria A nr. 87, p. 13, § 34).”

În mod similar, în cuprinsul hotărârii pronunţate în Cauza Marcks contra Belgiei-1979, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că „diferenţa de tratament devine discriminare în înţelesul art. 14 din Convenţie numai atunci când se introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.” în acelaşi sens pot fi menţionate şi hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Ranete contra României din 13 noiembrie 2008 (paragraful 29), Tehleanu contra României din 16 septembrie 2008 (paragraful 19), Ţară Lungă contra României din 8 iulie 2008 (paragraful 20) etc.

IX. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

26. Pentru soluţionarea sesizării de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept apreciază că prezintă relevanţă Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 10 aprilie 1984, pronunţată în Cauza C-14/83 Sabine von Colson şi Elisabeth Kamann vs. Land Nordrhein-Westfalen cu privire la interpretarea Directivei 76/207 a Consiliului din 9 februarie 1976 privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la încadrarea în muncă, la formarea şi la promovarea profesională; având în vedere scopul afirmat de legiuitor prin introducerea art. 1 alin. (51) în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 - înlăturarea discriminărilor, semnificative din acest punct de vedere sunt paragrafele 22 şi 26: „22. Este imposibil să se stabilească o egalitate efectivă a şanselor în absenţa unui regim sancţionator corespunzător. O astfel de consecinţă decurge nu numai din finalitatea directivei, ci în special din art. 6 din directivă, care, conferind candidaţilor la un loc de muncă care au făcut obiectul unei discriminări dreptul la o cale judiciară de atac, recunoaşte în favoarea acestora existenţa unor drepturi care pot fi invocate în justiţie”. 26. „(...) prin aplicarea dreptului naţional şi în special a dispoziţiilor unei legi naţionale special adoptate în vederea aplicării Directivei 76/207, instanţa naţională este obligată să interpreteze dreptul său naţional în lumina textului şi a finalităţii directivei în vederea obţinerii rezultatului prevăzut la articolul 189 al treilea paragraf.”

Prin urmare, ordinea juridică comunitară permite tuturor persoanelor care se consideră nedreptăţite de o discriminare rezultată dintr-un act normativ să o invoce efectiv în litigiile de pe rolul instanţelor naţionale, dată fiind preeminenţa dreptului Uniunii consacrată şi prin dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României,

X. Raportul asupra chestiunii de drept

27. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. Pe fondul sesizării au reţinut că sintagma „salarizat la acelaşi nivel” are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice.

XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

28. Asupra admisibilităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Astfel cum rezultă din conţinutul normei citate, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

a) existenţa unei cauze în curs de judecată, în ultimă instanţă;

b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să o soluţioneze în ultimă instanţă;

c) ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată;

d) o chestiune de drept cu caracter de noutate şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Prioritar, se impune o analiză a fiecăreia dintre condiţiile de admisibilitate a sesizării.

a) şi b) Cu privire la cerinţele legale ca pricina să se afle în curs de judecată în ultimă instanţă, în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, se constată următoarele:

Cauza înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal cu nr. 28.884/3/2015 are ca obiect anularea Deciziei nr. 2.098 din 25 iunie 2015, emisă de Poliţia Locală Făgăraş cu privire la raporturile de serviciu ale unui funcţionar public.

Conform art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: „Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe.”

Prima instanţă a pronunţat în cauză Sentinţa civilă nr. 8.170 din 18 noiembrie 2015, iar împotriva acesteia au promovat recurs ambele părţi - atât reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „Pro Lex”, cât şi pârâta Poliţia Locală Făgăraş, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Titularul sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile este instanţa de recurs, astfel încât se constată a 11 îndeplinite cerinţele de admisibilitate analizate, întrucât, în această materie, curtea de apei soluţionează pricina în ultimă instanţă, pronunţând o hotărâre definitivă, date fiind cele prevăzute de art. 96 pct. 3 raportat la art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, coroborate cu art. 10 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora: „Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, iar recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel se judecă de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.”

c) Şi cea de-a treia condiţie de admisibilitate a sesizării se constată a fi întrunită, anume cea referitoare la ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

Potrivit celor arătate, prima instanţă, soluţionând pricina, în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, a considerat că excepţia reglementată de acest text de la situaţia de menţinere a nivelului indemnizaţiilor personalului plătit din fonduri publice se referă la personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel (cu cel al apăratului de lucru al Parlamentului), precum şi la personalul din Consiliul Concurenţei şi cel al Curţii de Conturi.

În consecinţă, tribunalul a apreciat că excepţia analizată nu este aplicabilă personalului din cadrul tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, ci doar personalului din aparatul de lucru al autorităţilor şi instituţiilor publice salarizat la acelaşi nivel cu cel din aparatul de lucru al Parlamentului, ipoteză legală în care s-a reţinut că reclamantul nu se încadrează.

Instanţa de recurs, fiind sesizată prin criticile formulate de către reclamant cu verificarea aplicării în cauză a prevederilor la care s-a făcut anterior referire, la cererea recurentului-reclamant, a iniţiat procedura prevăzută de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, prin care s-a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să dea o dezlegare de principiu chestiunii de drept referitoare la interpretarea art. 1 alin. (1), (2) şi (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a se lămuri dacă sintagma „salarizat la aceiaşi nivel” din conţinutul alin. (51) vizează ansamblul textului imediat precedent, respectiv „personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice”, precum şi textul „la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014” din cuprinsul alin. (1), şi textul „la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014” din cuprinsul alin. (2).

Aşa fiind, rezultă fără îndoială că de dezlegarea acestei chestiuni de drept depinde soluţionarea cauzei de fond de către instanţa de recurs, întrucât prima instanţă a considerat că excepţia reglementată de art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, nu este incidenţă la situaţia de fapt a pricinii, concluzionând că în cauză nu s-a făcut dovada că reclamantul se încadrează în categoria funcţionarilor publici care sunt salarizaţi la acelaşi nivel cu cel al personalului din aparatul de lucru al Parlamentului.

Potrivit celor arătate de completul de judecată al instanţei de recurs, în conformitate cu prevederile art. 520 din Codul de procedură civilă, referitoare la elementele de conţinut ale încheierii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a semnalat că în cauza dedusă judecăţii s-â conturat o controversă în ceea ce priveşte interpretarea şi stabilirea domeniului de aplicare în cazul textului de excepţie, fiind în concurs două posibile interpretări.

Prima dintre ele este cea reţinută şi aplicată de prima instanţă, în timp ce cea de-a două este susţinută şi argumentată de recurentul-reclamant, în esenţă, astfel:

Sintagma „salarizat la acelaşi nivel” din cuprinsul art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie raportată la ansamblul textului imediat precedent, respectiv „personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel”, astfel încât va avea un rol atributiv atât în cazul personalului din aparatul de lucru al Parlamentului, „salarizat la acelaşi nivel”, cât şi în cazul „personalului plătit din fonduri publice” din celelalte instituţii şi autorităţi publice, „salarizat la acelaşi nivel”.

Or, în raport cu una sau alta dintre aceste interpretări, soluţia pe fond ar fi în mod vădit diferită, întrucât în prima variantă excepţia reglementată de această normă nu ar fi incidenţă speţei, pe când în interpretarea susţinută de recurentul-reclamant devine necesar a se face aplicarea prevederilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, cu privire la situaţia de fapt a speţei.

d) Noutatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile reprezintă o condiţie distinctă de admisibilitate, iar verificarea acesteia implică nu numai a se constata că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat deja asupra acesteia, dar şi că problema de drept dedusă soluţionării în această procedură nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În absenţa unei definiţii legale a noţiunii de „noutate”, verificarea întrunirii acesteia ţine de exercitarea atributului de apreciere a completului învestit cu pronunţarea prezentei hotărâri.

Din verificările efectuate se reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat anterior asupra acestei chestiuni de drept, nefiind pronunţată o decizie în interesul legii sau o altă hotărâre prealabilă având acest obiect.

Instanţa supremă are competenţă în soluţionarea recursurilor declarate împotriva soluţiilor pronunţate în litigiile în care prima instanţă este curtea de apel, astfel cum reiese din interpretarea coroborată atât a prevederilor art. 96 pct. 1 şi art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă, cât şi a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal are o competenţă specială pentru soluţionarea plângerilor formulate în temeiul art. 7 alin. (2) al cap. VIII din anexa nr. VI, la Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

Ca urmare a adreselor emise în acest dosar în vederea verificării jurisprudenţei instanţei supreme se constată următoarele:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, prin Adresa nr. 103/civ. I din 21 iulie 2016, a comunicat Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept că, în jurisprudenţa proprie, nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti relevante, pronunţate în materia ce interesează în speţă.

Prin Adresa nr. 406 bis/18.07.2016 din 28 iulie 2016, Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la rândul său, a comunicat că în jurisprudenţa sa nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost dezlegată problema de drept ce face obiectul acestui dosar.

Secţia de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 236/SCAF din 25 iulie 2016, a adus la cunoştinţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept că, din verificarea deciziilor redactate până la data emiterii adresei de răspuns, nu au fost identificate decizii de speţă prin care să se fi dat o dezlegare dispoziţiilor art. 1 alin. (1), (2) şi (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare; prin aceeaşi adresă au fost însă indicate câteva decizii [pronunţate în soluţionarea unor plângeri promovate în temeiul art. 7 alin. (2) al cap. VIII din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare], din cuprinsul cărora reiese că, în susţinerea acţiunilor, reclamanţii s-au prevalat de dispoziţiile legale anterior menţionate, dar prin hotărârile pronunţate s-a reţinut că normele invocate nu erau incidente cauzei, în raport cu data emiterii ordinelor contestate; în sensul celor expuse au fost anexate copii ale deciziilor nr. 3.592/2015, nr. 10/2016, nr. 412/2016, nr. 737/2016, nr. 851/2016, nr. 1.430/2016, pronunţate de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În evaluarea aceleiaşi cerinţe a noutăţii chestiunii de drept analizate în procedura reglementată de ari. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept observă că nu s-ar putea reţine că pronunţarea unor decizii de speţă, sporadice şi izolate, ar putea constitui argumente pentru a se constata că instanţa supremă ar fi statuat anterior asupra acestei chestiuni, pe de o parte, pentru că, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, o chestiune de drept aptă să conducă la declanşarea mecanismului de pronunţare a unei hotărâri prealabile se poate ivi inclusiv în faţa unui complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (fără distincţie în funcţie de materia îi care judecă - în planul litigiilor decurgând din raporturi juridice civile, lato sensu), iar, pe de altă parte, dacă se are în vedere faptul că normele de procedură aplicabile în soluţionarea recursurilor date prin lege în competenţa instanţelor de contencios administrativ (deci, inclusiv, a secţiei corespunzătoare din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) sunt norme speciale, derogatorii de la Codul de procedură civilă, inserate în cuprinsul legii speciale - art. 20 alin. (3) Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare - text care stabileşte soluţiile pe care instanţa de recurs le poate adopta în materia contenciosului administrativ, în situaţia admiterii recursului.

Astfel, potrivit textului invocat: (3) în cazul admiterii recursului, instanţa de recurs, casând sentinţa, va re judeca litigiul în fond. Când hotărârea primei instanţe a fost pronunţată fără a se judeca fondul ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanţă. În cazul în care judecata în primă instanţă s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată la administrarea probelor, dar a fost legal citată la dezbaterea fondului, instanţa de recurs, casând sentinţa, va rejudeca litigiul în fond.

În consecinţă, recursul soluţionat în aplicarea normei anterior citate nu reprezintă un recurs în casaţie (date fiind motivele pentru care se poate dispune, o singură dată, casarea cu trimitere - exclusiv motive de ordin procedural), spre deosebire de recursul dat în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit regulilor din Codul de procedură civilă (dreptul comun) - cu referire specială la prevederile art. 497, potrivit cărora: „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată. Atunci când interesele unei bune administrări a justiţiei o cer, cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanţe de aceiaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă, când cauza va fi trimisă instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii. În cazul 7n care casarea s-a făcut pentru că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sau când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, cererea se respinge ca inadmisibilă.

În plus, o decizie a instanţei de recurs, fie şi una pronunţată în recurs în casaţie, are o opozabilitate inter partes, iar nu caracter obligatoriu, precum în cazul dezlegărilor de principiu date unor probleme de drept, caracter ataşat deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în oricare dintre mecanismele de unificare a practicii judiciare - recurs în interesul legii [art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă] ori hotărâri prealabile prin care s-a dat o dezlegare de principiu unei anumite chestiuni de drept [art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă].

Pentru aceste motive, din perspectiva condiţiei noutăţii aici analizate, rezultă că cerinţa statuării anterioare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra respectivei chestiuni de drept nu poate fi reţinută nici în cazul în care o astfel de dezlegare reiese dintr-o decizie pronunţată în recurs în casaţie, iar nu dintr-o decizie cu caracter obligatoriu pentru instanţe, potrivit legii.

Şi Ministerul Public, prin Adresa nr. 875/C2/1.513/111-5/2016, a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, în prezent, nu s-a verificat şi nu se verifică practică judiciară în vederea unei eventuale promovări a unui recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul sesizării Curţii de Apel Bucureşti - Secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul de faţă; Ministerul Public nu a exprimat un punct de vedere asupra chestiunii de drept cu a cărei dezlegare a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În consecinţă, se constată că cerinţa noutăţii chestiunii este îndeplinită în prezenta sesizare, în absenţa identificării unei dezlegări anterioare a aceleiaşi chestiuni de drept, printr-o decizie în interesul legii sau prin intermediul unei hotărâri prealabile.

Ca atare, este de atributul Completului învestit cu pronunţarea hotărârii prealabile în dosarul de faţă să decidă dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă.

Pentru a se concluziona, şi din această perspectivă, asupra noutăţii chestiunii de drept este necesar a se enunţa scopul legiferării acestei proceduri a hotărârii prealabile ca mecanism de unificare a practicii, anume acela de a preîntâmpina apariţia unei practici neunitare (control a priori), spre deosebire de mecanismul recursului în interesul legii care are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în practica instanţelor judecătoreşti (control a posteriori).

Este cert că un act normativ recent adoptat sau recent intrat în vigoare are mai degrabă un potenţial de a conţine chestiuni de drept noi care sunt susceptibile să genereze practică neunitară, decât un act normativ intrat în vigoare de mai mult timp; cu toate acestea, nu se poate nega de plano, doar pe baza criteriului vechimii, că un astfel de act normativ mai poate genera chestiuni noi de drept, întrucât este posibil ca o instanţă să fie chemată să se pronunţe pentru prima dată asupra respectivei probleme de drept, după cum sunt posibile modificări sau completări ulterioare ale actului normativ care să suscite (alte) probleme de interpretare.

Ca atare, caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, în timp ce opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.

În consecinţă, se apreciază că importante sub acest aspect sunt existenţa şi dezvoltarea unei jurisprudenţe continue şi constante în materia de referinţă.

În acest context se cere a fi semnalat faptul că, deşi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 a intrat în vigoare la data de 18 decembrie 2014, aceasta a suferit ulterior modificări şi completări de dată mai recentă.

Din perspectiva sesizării de faţă trebuie precizat că textul a cărui interpretare se cere - art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014 - a fost introdus prin Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, act normativ ce a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 6 aprilie 2015.

Ca atare, în aplicarea dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că textul menţionat a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015; prin urmare, această normă este incidenţă în speţă, întrucât cererea de chemare în judecată a fost promovată de către reclamant la data de 3 august 2015, în timp ce decizia a cărei anulare se cere a fost emisă de Poliţia Locală Făgăraş la data de 25 iunie 2015.

Aşa fiind, din perspectiva criteriului temporal, se apreciază că cerinţa noutăţii este îndeplinită, întrucât sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile a avut loc la un interval de timp scurt după intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice.

Pe de altă parte, astfel cum rezultă din documentarea efectuată în această cauză, o serie de curţi de apel au comunicat instanţei supreme că nu au practică judiciară în aplicarea normei cu a cărei interpretare a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi anume - Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel laşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Suceava (fără a se opina asupra interpretării textului), însă Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Galaţi şi Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Craiova sunt instanţe care. deşi nu au identificat practică judiciară în soluţionarea aceleiaşi chestiuni de drept, au exprimat puncte de vedere cu privire la interpretarea textului indicat, după consultarea colectivelor de judecători, dar şi anexând hotărâri judecătoreşti pronunţate de tribunalele din circumscripţia lor, fără menţiunea rămânerii definitive.

Curtea de Apel Alba Iulia a comunicat instanţei supreme că nu are practică judiciară proprie reflectată în hotărâri definitive, ci doar la nivelul tribunalelor din circumscripţia sa - Tribunalul Alba şi Tribunalul Sibiu, precum şi o soluţie adoptată la nivelul curţii de apel, pronunţată însă în primă instanţă; a anexat copii ale unor sentinţe pronunţate de cele două tribunale menţionate; Curtea de Apel Braşov a anexat practică judiciară de la nivelul Tribunalului Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal - sentinţele civile nr. 86 din 26 ianuarie 2016 şi nr. 113CAdin 1 februarie 2016, fără menţiunea rămânerii definitive; Curtea de Apel Piteşti a anexat Sentinţa civilă nr. 124 din 29 ianuarie 2016 a Tribunalului Vâlcea - Secţia a II-a civilă, fără menţiunea „definitivă”; Curtea de Apel Galaţi a anexat şi o hotărâre definitivă - Decizia civilă nr. 519 din 4 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia Contencios administrativ şi fiscal, cu opinie separată.

Şi Curtea de Apel Bucureşti a transmis punct de vedere şi a anexat un număr de 11 hotărâri judecătoreşti, una dintre acestea chiar definitivă (Decizia civilă nr. 1.398 din 10 martie 2016 - Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal), iar altele pronunţate în primă instanţă; Curtea de Apel Constanţa a transmis două hotărâri judecătoreşti (Sentinţa civilă nr. 50 din 18 ianuarie 2016 a Tribunalului Tulcea - Secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi Sentinţa civilă nr. 1.665 din 9 decembrie 2015 a Tribunalului

Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal), precum şi punctul de vedere al judecătorilor din cadrul Secţiei contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel; Curtea de Apel Craiova a transmis atât punctul de vedere al Secţiei contencios administrativ şi fiscal, precum şi o decizie pronunţată de această secţie - nr. 916 din 22 martie 2016 (casare cu trimitere), anexând însă mai multe sentinţe pronunţate de tribunalele din circumscripţia sa în aplicarea textului de referinţă (Tribunalul Dolj, Tribunalul Mehedinţi, Tribunalul Olt, Tribunalul Gorj), fără menţiunea rămânerii definitive.

De asemenea, Curtea de Apel Cluj a transmis un punct de vedere cu privire la interpretarea textului ce face obiectul sesizării, întrucât nu a identificat practică judiciară proprie în această chestiune de drept, anexând însă Sentinţa civilă nr. 665 din 25 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale în primă instanţă, fără menţiunea rămânerii definitive.

Curtea de Apel Ploieşti a comunicat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că la nivelul său au fost identificate două hotărâri judecătoreşti, pronunţate însă în primă instanţă, dintre care doar una era redactată la data comunicării (Sentinţa civilă nr. 98 din 13 aprilie 2016 - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi cea pronunţată în Dosar nr. 100/42/2016), precum şi hotărâri judecătoreşti pronunţate în primă instanţă de tribunalele din circumscripţia sa (Tribunalul Buzău, Tribunalul Dâmboviţa, Tribunalul Prahova).

La rândul său, Curtea de Apel Timişoara a transmis instanţei supreme punctul de vedere al judecătorilor Secţiei contencios administrativ şi fiscal, precum şi două decizii pronunţate în recurs, şi anume - Decizia civilă nr. 1.179 din 8 aprilie 2016 a Curţii de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi Decizia civilă nr. 1.035 din 31 martie 2016 a aceleiaşi instanţe.

Din analiza acestor puncte de vedere, precum şi din cercetarea hotărârilor judecătoreşti anexate acestor comunicări ale curţilor de apel se constată că norma a cărei interpretare se solicită pe calea acestei sesizări reprezintă o chestiune de drept nouă, care necesită o dezlegare prin pronunţarea unei hotărâri prealabile, dat fiind potenţialul său de a genera practică neunitară şi în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii, în timp ce dificultatea ei poate fi apreciată ca fiind una serioasă.

În plus, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, este un act normativ relativ recent intrat în vigoare, dar cu toate acestea, norma a cărei interpretare se solicită are un semnificativ potenţial de aplicare, astfel încât este util a se interveni pe calea mecanismului hotărârii prealabile, pentru a se preîntâmpina practica neunitară ori extinderea ei (în raport cu numărul mic de hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate deja în aplicarea acestei norme).

Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reţine că sesizarea de faţă întruneşte condiţiile de admisibilitate ce decurg din prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

29. Asupra fondului sesizării Înaltei Curţi de Casape şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Instanţa de trimitere a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să lămurească, prin intermediul unei hotărâri prealabile, următoarea chestiune de drept: interpretarea art. 1 alin. (1), (2) şi (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a se lămuri dacă sintagma „salarizat la acelaşi nivel” din conţinutul alin. (51) vizează ansamblul textului imediat precedent, respectiv „personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice “, precum şi textul „la acelaşi nivel cu cei ce se acordă pentru luna decembrie 2014” din cuprinsul alin. (1), şi textul „la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014” din cuprinsul alin. (2).

În primul rând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept apreciază că este necesară reformularea chestiunii de drept, având în vedere că sintagma a cărei lămurire se solicită şi care a suscitat controverse de interpretare în cauza aflată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII l-a contencios administrativ şi fiscal (precum şi pentru celelalte instanţe judecătoreşti din ţară cu competenţă în această materie) este cea cuprinsă în de art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare - „salarizat la acelaşi nivel” - text care a fost introdus în corpul actului normativ prin Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea i, nr. 233 din 6 aprilie 2015 şi, ca atare, în vigoare din 9 aprilie 2015.

Astfel cum şi instanţa de trimitere menţionează, această normă nu poate fi interpretată decât în contextul dispoziţiilor art. 1 din acelaşi act normativ [art. 1 alin. (1) şi (2)], având în vedere că prin art. 1 alin. (51) se instituie o excepţie de la primele două alineate ale aceluiaşi text.

Art. 1 alin. (1), (2) şi (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd:

Art. 1. - „(1) în anul 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel CU cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014 în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personajului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare.

(2) în anul 2015, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

(51) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.”

Din interpretarea acestor norme rezultă că la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, se instituie regula menţinerii, în anul 2015, la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, a cuantumului brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii (şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare).

Pe de altă parte, alin. (2) al art. 1 din aceeaşi ordonanţă de urgenţă prevede regula menţinerii, în anul 2015, la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, a cuantumului sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

În sfârşit, alin. (51) din art. 1 al aceleiaşi ordonanţe de urgenţă reglementează o excepţie sau o derogare de la prevederile art. 1 alin. (1) şi (2), anterior citate.

Esenţa acestei excepţii este aceea că pentru destinatarii normei juridice anterioare este permisă o majorare a cuantumului brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice şi a cuantumului sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare (şi stabilirea unor drepturi salariate intr-un cuantum superior celui din decembrie 2014), dacă sunt îndeplinite premisele descrise de aceasta normă.

Chestiunea de drept semnalată de instanţa de trimitere priveşte lămurirea conţinutului sintagmei „salarizat la acelaşi nivel”, în contextul art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, din două perspective:

- dacă „salarizarea la acelaşi nivel” se referă doar la personalul din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel cu personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, sau priveşte personalul tuturor instituţiilor şi autorităţilor publice, salarizat la acelaşi nivel (prin urmare, identificarea destinatarilor acestei norme);

- iar în cea din urmă variantă se impune a se lămuri care este sensul sintagmei „salarizat la acelaşi nivel” şi, în consecinţă, dacă stabilirea nivelului de salarizare presupune raportarea la reperele ce decurg din prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice.

În aprecierea primei instanţe (ca şi într-o opinie minoritară exprimată la nivelul curţilor de apel din ţară), destinatarii acestei norme sunt următoarele categorii de personal:

- personalul din aparatul de lucru al Parlamentului;

- personalul din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel cu cel din aparatul de lucru al Parlamentului;

- personalul din cadrul Consiliului Concurenţei;

- personalul din cadrul Curţii de Conturi.

Pentru a se putea conchide asupra acestei prime chestiuni este necesar a se preciza contextul legislativ al adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare.

Legea în domeniul salarizării unitare a personalului plătit din fonduri publice este Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

În art. 7 din această lege se prevede:

„(1) Aplicarea prevederilor prezentei legi se realizează etapizat, prin modificarea succesivă, după caz, a salariilor de bază, soldelor funcţiilor de bază/salariilor funcţiilor de bază şi a indemnizaţilor lunare de încadrare, prin legi speciale anuale de aplicare.

(2) Valoarea salariilor de bază, soldelor funcţiilor de bază/salariilor funcţiilor de bază şi a indemnizaţiilor lunare de încadrare utilizată la reîncadrarea pe funcţii a personalului în anul 2011 se stabileşte prin legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice

Legea-cadru nr. 284/2010 a fost succedată de legi speciale anuale, astfel:

1. Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 28 decembrie 2010;

2. Legea nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 14 decembrie 2011 (prin care se stabilea salarizarea în anul 2012 a personalului plătit din fonduri publice);

3. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 decembrie 2012, aprobată prin Legea nr. 36/2014 (prin care se stabilea salarizarea în anul 2012 a personalului plătit din fonduri publice);

4. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 703 din 15 noiembrie 2013, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare;

5. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare;

6. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 11 decembrie 2015, cu modificările şi completările ulterioare.

În consecinţă, fiecare dintre aceste acte normative este adoptat în aplicarea dispoziţiilor Legii-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, constatare ce are semnificaţia că legea-cadru constituie dreptul comun în domeniul său de reglementare, astfel încât regulile sale sunt aplicabile în cazul în care prin legile speciale anuale nu se prevede altfel.

În acest sens este util a se menţiona ceea ce reţine Curtea Constituţională prin Decizia nr. 201 din 7 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 483 din 29 iunie 2016, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1)-(3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare: „29. Sintetizând, Curtea reţine că, deşi după anul 2010 legiuitorul şi-a propus instituirea unui sistem de salarizare unic, care să aducă transparenţă şi previzibilitate în materia salarizării, în fapt, drepturile salariale s-au calculat pornind de la cuantumul stabilit potrivit legislaţiei anterioare, în fiecare an actele normative care au reglementat salarizarea personalului bugetar din fonduri publice făcând trimitere la cuantumul drepturilor salariale din anul precedent. Astfel, în prezent, stabilirea acestor drepturi este un proces dificil, care nu corespunde intenţiilor pe care legiuitorul le-a avut atunci când a conceput sistemul unic de salarizare şi care face greu de înţeles principiile avute în vedere în reglementarea drepturilor anumitor categorii socioprofesionale.”

În capitolul I al Legii-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, Dispoziţii generale, sunt prevăzute o serie de reguli cu valoare de principiu, aplicabile în acest segment al salarizării personalului bugetar plătit din fonduri publice.

Dintre acestea este necesar a fi observate dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a), alin. (2) şi (3), precum şi prevederile art. 3, potrivit cărora:

Art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, prevede astfel:

n(1) Dispoziţiile prezentei legi se aplică:

a) personalului din autorităţi şi instituţii publice, respectiv Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, autoritatea judecătorească, Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, autorităţi ale administraţiei publice locale, alte autorităţi publice, autorităţi administrative autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora, finanţate integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat. bugetele fondurilor speciale; (...)

(2) Dispoziţiile prezentei legi nu se aplică Băncii Naţionale a României, Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor şi Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private.

(3) Intră în categoria personalului din sectorul bugetar personalul încadrat pe baza contractului individual de muncă, personalul care ocupă funcţii de demnitate publică şi personalul care ocupă funcţii asimilate funcţiilor de demnitate publică, precum şi personalul care beneficiază de statute speciale, inclusiv funcţionarii publici şi funcţionarii publici cu statut special.*

Art. 3. - „Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii:

a) caracterul unitar; în sensul că reglementează salarizarea tuturor categoriilor de personal din sectorul bugetar, prin luarea în considerare a drepturilor de natură salariată stabilite prin acte normative speciale în sistemul de salarizare reglementat de prezenta lege;

b) supremaţia legii, în sensul că drepturile de natură salariată se stabilesc numai prin norme juridice de forţa legii;

c) echitate şi coerenţă, prin crearea de oportunităţi egale şi remuneraţie egală pentru muncă de valoare egală, pe baza principiilor şi normelor unitare privind stabilirea şi acordarea salariului şi a celorlalte drepturi de natură salariată ale personalului din sectorul bugetar;

d) sustenabilitate financiară, prin stabilirea de majorări salariale în baza legilor speciale anuale.”

Aşa fiind, potrivit textului anterior citat - art. 2 alin. (1) lit. a) -, rezultă că legea salarizării unice este aplicabilă, între alte categorii de destinatari, personalului din autorităţi şi instituţii publice.

Mai mult decât atât, acelaşi text conţine o enumerare limitativă a autorităţilor şi instituţiilor publice din care face parte personalul căruia îi este aplicabil acest act normativ, chiar dacă unele dintre acestea sunt enunţate generic.

Aceste autorităţi şi instituţii publice sunt: Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, autoritatea judecătorească, Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, autorităţi ale administraţiei publice locale, alte autorităţi publice, autorităţi administrative autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora, finanţate integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale.

Revenind la dispoziţiile art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, se constată că dintre autorităţile şi instituţiile publice pentru care este instituită derogarea de la regula menţinerii - şi în anul 2015 - a nivelului salariului de bază şi al sporurilor acordate în anul 2014, acest text enumeră explicit doar personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi şi indică numai de o manieră implicită şi personalul celorlalte autorităţi şi instituţii publice, fără a detalia care sunt aceste „celelalte autorităţi şi instituţii publice”.

Având în vedere cele anterior redate din conţinutul Legii-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că autorităţile şi instituţiile publice în favoarea cărora este edictată norma din art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sunt cele ce se regăsesc în enumerarea de la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi autorităţile şi instituţiile publice indicate în mod neechivoc în cuprinsul art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare - personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi.

Suprapunând cele două texte, prin coroborarea art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, cu art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, dar şi cu observarea principiului reglementat la art. 3 lit. c) din acelaşi act normativ, rezultă că personalul din „celelalte autorităţi şi instituţii publice” la care se referă textul supus interpretării sunt: Administraţia Prezidenţială, autoritatea judecătorească, Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, autorităţi ale administraţiei publice locale, alte autorităţi publice, autorităţi administrative autonome (altele decât Consiliul Concurenţei şi Curtea de Conturi), precum şi instituţiile din subordinea acestora, finanţate integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale.

Concluzia anterioară este susţinută şi de împrejurarea că aparatul de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi (care se adaugă autorităţilor şi instituţiilor publice de mai sus) sunt enunţate de o manieră explicită în textul art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare; pe de altă parte, Consiliul Concurenţei este o autoritate administrativă autonomă, potrivit art. 3 din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată, constatare valabilă şi pentru Curtea de Conturi, astfel cum reiese din art. 1 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, astfel încât, aceste autorităţi administrative se încadrează în una dintre categoriile enumerate limitativ de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare - autorităţi administrative autonome.

Ca atare, rezultă că, în contextul art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma „salarizat la acelaşi nivel” priveşte personalul tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice enumerate la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, în rândul cărora sunt incluse şi autorităţile şi instituţiile publice indicate în mod expres de text, respectiv Parlamentul, Consiliul Concurenţei şi Curtea de Conturi.

Către această dezlegare conduc şi principiile reglementate de art. 3 din aceeaşi Lege-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, în special cel definit la lit. c): „echitate şi coerenţă, prin crearea de oportunităţi egale şi remuneraţie egală pentru muncă de valoare egală, pe baza principiilor şi normelor unitare privind stabilirea şi acordarea salariului şi a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetar,”.

În mod neîndoielnic, acest principiu denotă în mod esenţial asumarea de către legiuitor a egalităţii de tratament juridic, respectiv un tratament juridic echitabil şi nediscriminatoriu între categoriile de personal din sectorul bugetar care desfăşoară muncă de valoare egală, în sensul de a se asigura acestora, prin aplicarea dispoziţiilor legii de salarizare, o remuneraţie egală.

Acelaşi principiu este şi cel care a stat la baza amendării textului de la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, prin introducerea alin. (51), cu ocazia dezbaterilor de la nivelul Comisiei pentru muncă şi protecţie socială şi Comisiei pentru buget, finanţe şi bănci din Camera Deputaţilor, întrucât, astfel cum rezultă din Raportul comun din 17 martie 2015 al acestora asupra proiectului de Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, motivarea amendamentului privind introducerea alin. (51) în cuprinsul art. 1 din această ordonanţă a fost următoarea: „Pentru clarificarea textului şi eliminarea discriminării intre persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime. “

Deşi expunerea de motive a unui act normativ nu are valoare obligatorie, ea este utilă pentru identificarea sau clarificarea intenţiei legiuitorului în operaţiunea de interpretare a unei norme juridice, din perspectivă istorico-teleologică.

Pornind de la motivarea acestui amendament devine evident că sintagma „salarizat la acelaşi nivel” care explicitează categoriile de destinatari ai normei de excepţie de la art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, nu poate avea în vedere acelaşi nivel de salarizare stabilit în urma unei comparaţii între personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi personalul din celelalte autorităţi şi instituţii publice, întrucât, ca regulă, nu se poate susţine că personalul din cadrul celorlalte autorităţi sau instituţii publice ocupă aceleaşi funcţii cu personalul din aparatul de lucru al Parlamentului (chiar dacă identitatea de studii şi vechime, în unele cazuri, ar putea fi întrunită).

Totodată, nu s-ar putea concluziona, contrar obiectivului afirmat în mod explicit de legiuitor - eliminarea discriminărilor -, că, adoptând această normă de excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, scopul acesteia nu este atins, pentru că s-ar nega însăşi justificarea textului nou-introdus.

Astfel, dacă s-ar admite că prin art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, s-ar fi stabilit criteriul aceluiaşi nivel de salarizare între personalul din celelalte autorităţi şi instituţii publice şi personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, iar nu criteriul aceluiaşi nivel de salarizare între persoanele care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice, ar însemna ca, pe cale de interpretare, să se limiteze domeniul de aplicare a acestei norme şi să fie exceptate de la această finalitate - eliminarea discriminării - celelalte categorii de personal din cadrul celorlalte autorităţi sau instituţii publice care au un alt nivel de salarizare decât cel al aparatului de lucru al Parlamentului, dar care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime cu alte persoane din cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice care au un nivel de remunerare superior.

Deşi legiuitorul este suveran în opţiunile sale de legiferare, ca şi pentru adoptarea oricăror criterii legale în reglementarea unui anumit raport juridic, trebuie menţionat că elaborarea actului normativ se supune regulilor de tehnică legislativă, sens în care pot fi menţionate dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora:

„(1) Proiectul de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente şi posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate şi eficienţă legislativă. Soluţiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român şi cerinţele corelării cu ansamblul reglementărilor interne şi ale armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară şi cu tratatele internaţionale la care România este parte, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

(2) Pentru fundamentarea noii reglementări se va pomi de la dezideratele sociale prezente şi de perspectivă, precum şi de la insuficienţele legislaţiei în vigoare.

În acelaşi timp, art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte: „Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce.”

Faţă de aceste reguli de legiferare (premisa respectării acestora fiind implicită) apare ca lipsită de orice justificare raportarea nivelului de salarizare pentru personalul din celelalte autorităţi sau instituţii publice şi, în consecinţă, stabilirea unuia dintre termenii comparaţiei, ca fiind nivelul de salarizare al personalului din aparatul de lucru al Parlamentului, aşadar, pentru alte categorii de personal care niciodată nu vor ocupa aceleaşi funcţii cu cele din aparatul de lucru al Parlamentului, ci funcţiile specifice propriei categorii socioprofesionale; altfel spus, termenii comparaţiei, într-o exprimare clară, fluentă şi inteligibilă, nu pot proveni decât din cadrul aceleiaşi categorii socioprofesionale.

Recunoaşterea validităţii unei alte interpretări ar însemna, pe de o parte, îndepărtarea de la scopul normei şi chiar infirmarea lui pe cale de interpretare, iar, pe de altă parte, operaţiunea de aplicare a legii ar presupune luarea în considerare şi raportarea permanentă la un criteriu extrinsec salarizării personalului din cadrul respectivei autorităţi sau instituţii publice; or, într-o astfel de ipoteză, nu s-ar putea ajunge (decât, eventual, accidental) la eliminarea diferenţelor salariate în cadrul aceleiaşi categorii de personal din cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice, care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime.

În plus, trebuie luat în considerare că, acceptându-se o astfel de interpretare, contrară scopului şi substanţei normei, s-ar menţine inechităţile ori diferenţele salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi, în consecinţă, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat să o elimine prin edictarea acestui text, pentru a pune în acord legislaţia internă cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi cu cele ale dreptului Uniunii Europene.

Astfel, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea dispoziţiilor art. 14 din Convenţie, discriminarea înseamnă aplicarea unui tratament diferit unor persoane aflate în situaţii comparabile, fără ca acesta să se bazeze pe o justificare obiectivă şi rezonabilă (Cauza Driha c. României din 21 februarie 2008, Cauza Marcks c. Belgiei - 1979 etc.).

Pe de altă parte, la nivelul Uniunii Europene există reglementări care au caracter prioritar faţă de cele din dreptul intern, date fiind cele prevăzute de art. 20 din Constituţia României, şi anume: Directiva 2006/54/CE din 5 iulie 2006 privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la încadrarea în muncă (precedată de Directiva 76/207 a Consiliului din 9 februarie 1976), Directiva Consiliului 2000/43 din 19 iulie 2000 privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică, precum şi Directiva Consiliului 2000/78/CE din 2 decembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă; chiar dacă aceste acte normative nu vizează principiul „la muncă egală, remuneraţie egală”, trebuie menţionat că prin aceste acte comunitare se urmăreşte înlăturarea pe întreg teritoriul Uniunii a discriminărilor bazate pe rasă sau origine etnică, precum şi pe criterii de sex, apartenenţă religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce priveşte accesul la încadrarea în muncă.

Interpretarea dată prin prezenta decizie, fundamentată, între altele, şi pe principiul nediscriminării, nu contravine celor statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 818 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, potrivit căreia „prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”, aceeaşi soluţie se reflectă şi în deciziile Curţii Constituţionale nr. 819 şi nr. 820 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, şi nr. 1.325 din 4 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 23 decembrie 2008.

Concluzia anterioară este susţinută prin aceea că interpretarea art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, are în vedere intenţia legiuitorului ca prin adoptarea acestei norme să elimine discriminările existente între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, aşadar în acord cu scopul legii, iar, pe de altă parte, nu poate fi înlăturată obligaţia instanţei de judecată de a face aplicarea prioritară a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului ori a dreptului Uniunii Europene şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, obligaţie ce decurge din dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, dar şi din jurisprudenţa instanţei europene şi, respectiv, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Deşi priveşte discriminarea pe criterii de sex, în Hotărârea din 10 aprilie 1984 (C-14/83 Sabine von Colson şi Elisabeth Kamann vs. Land Nordrbein-Westfalen cu privire la interpretarea Directivei 76/207 a Consiliului din 9 februarie 1976 privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la încadrarea în muncă, la formarea şi la promovarea profesională) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în paragrafele 22 şi 26, a apreciat astfel: „22. Este imposibil să se stabilească o egalitate efectivă a şanselor în absenţa unui regim sancţionator corespunzător. O astfel de consecinţă decurge nu numai din finalitatea directivei, ci în special din art. 6 din directivă, care, conferind candidaţilor la un loc de muncă care au făcut obiectul unei discriminări dreptul la o cale judiciară de atac, recunoaşte în favoarea acestora existenţa unor drepturi care pot fi invocate în justiţie.”  26. „(...) prin aplicarea dreptului naţional şi în special a dispoziţiilor unei legi naţionale special adoptate în vederea aplicării Directivei 76/207, instanţa naţională este obligată să interpreteze dreptul său naţional în lumina textului şi a finalităţii directivei, în vederea obţinerii rezultatului prevăzut la articolul 189 al treilea paragraf.”

De aici rezultă principiul potrivit căruia ordinea juridică comunitară permite tuturor persoanelor care se consideră nedreptăţite de o discriminare rezultată dintr-un act normativ să o invoce efectiv în litigiile de pe rolul instanţelor naţionale.

În ceea ce priveşte înţelesul sintagmei „salarizat la acelaşi nivel” din cuprinsul art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, pornind de la faptul că premisa salarizării la acelaşi nivel presupune compararea nivelului de salarizare între persoane care fac parte din aceeaşi categorie socioprofesională care ocupă aceeaşi funcţie, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime şi care fac parte - în mod alternativ - din cadrul personalului din aparatul de lucru al Parlamentului, din personalul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi personalul celorlalte autorităţi sau instituţii publice [astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare], Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept apreciază că acest nivel de salarizare al fiecărei persoane care poate invoca beneficiul normei de la art. 1 alin. (51) este cel care decurge din prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare.

Având în vedere că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 a fost adoptată pentru reglementarea salarizării personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, rezultă că, din punct de vedere temporal, acest act normativ are o activitate limitată în timp - 1 ianuarie 2015 - 31 decembrie 2015, astfel că momentul iniţial al aplicării acesteia a fost 1 ianuarie 2015.

Prin urmare, în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, nivelul de salarizare ce va fi comparat, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice în aceleaşi condiţii, este nivelul de salarizare din luna decembrie a anului 2014, care, prin efectul art. 1 alin. (1) şi (2), s-a menţinut la acelaşi nivel şi în anul 2015.

Astfel cum deja s-a arătat, conform art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în anul 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/ indemnizaţiilor de încadram de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii (fără aplicarea valorii de referinţă şi a coeficienţilor de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare), în timp ce, potrivit art. 1 alin. (2) din acelaşi act normativ, în anul 2015, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice.

În consecinţă, nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Prin urmare, în acest caz, nu va funcţiona regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază şi sporuri) pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare.

30. Pentru toate aceste considerente, constatând că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din Codul de procedura civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

În numele legii,

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 28.884/3/2015, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma „salarizat la acelaşi nivel” are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2016.

 

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

IULIA CRISTINA TARCEA

Magistrat-asistent,

Elena Adriana Stamatescu

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.