MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 235/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 235         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Miercuri, 5 aprilie 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 23 din 18 ianuarie 2017 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 14 [referitor la art. 35 alin. (11)] şi pct. 19 [referitor la art. 46 alin. (43)] din Legea privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat

 

Decizia nr. 86 din 28 februarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor

 

ORDONANŢE ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

29. - Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea art. 1 alin. (1) lit. g) din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2001 privind repartizarea profitului la societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi la regiile autonome şi pentru modificarea art. 1 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

3.600. - Ordin al ministrului educaţiei naţionale pentru modificarea Metodologiei de organizare şi desfăşurare a concursului pentru ocuparea funcţiilor de inspector şcolar general, inspector şcolar general adjunct din inspectoratele şcolare şi de director al casei corpului didactic, aprobată prin Ordinul ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5.557/2011

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 23

din 18 Ianuarie 2017

referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 14 [referitor la art. 35 alin. (11)] şi pct. 19 [referitor la art. 46 alin. (43)] din Legea privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Benke Károly - magistrat-asistent-şef

 

1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, obiecţie formulată de Guvernul României.

2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 10.324/1 noiembrie 2016 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.473A/2016.

3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se arată că ridicarea de obiecte şi înscrisuri este legată de aptitudinea de a servi ca mijloc de probă în procesul penal, iar în raport cu natura înscrisurilor exceptate de la această măsură prin dispoziţiile art. I pct. 14 din lege nu se relevă incidenţa normelor privind măsura confiscării speciale, faţă de cazurile prevăzute de art. 112 din Codul penal. O asemenea excepţie este de natură a încălca principiul egalităţii în faţa legii, în condiţiile în care aceasta se constituie într-o reglementare specială în materia luării măsurilor asigurătorii şi a ridicării de documente. Din moment ce dispoziţiile Codului de procedură penală şi ale Codului penal reglementează condiţiile de luare a măsurilor asigurătorii, ale ridicării de obiecte şi înscrisuri (art. 169-171 şi art. 249-256 din Codul de procedură penală), precum şi a măsurii de siguranţă a confiscării (art. 112 şi art. 1121 din Codul penal), apare drept excesivă reglementarea exceptării de la aplicarea dispoziţiilor privind ridicarea de înscrisuri care ar putea dovedi săvârşirea unei infracţiuni ori ale celor referitoare la confiscare. Această exceptare generală prevăzută prin norma criticată nu distinge în raport de situaţia în care persoana care beneficiază de serviciile unui avocat poate fi subiect pasiv al unei infracţiuni săvârşite de acesta, iar scopul pentru care este instituită protecţia (şi anume confidenţialitatea raporturilor avocat-client) nu mai subzistă.

4. În privinţa art. I pct. 19 din lege, cu referire la introducerea alineatului (43) în cuprinsul art. 46 din Legea nr. 51/1995, se apreciază că acesta lasă nepedepsită conduita avocatului în cvasitotalitatea situaţiilor în care acesta are cunoştinţă despre săvârşirea unor infracţiuni intenţionate. Se arată că în Codul penal este prevăzută şi sancţionată infracţiunea de nedenunţare, precum şi cauzele exoneratoare de răspundere, astfel încât introducerea unor dispoziţii speciale pentru avocaţi în sensul nedenunţării infracţiunilor de care iau cunoştinţă în exercitarea profesiei nu se justifică, reglementarea actuală fiind suficient de clară şi cuprinzătoare.

5. În continuare, se apreciază că textul criticat exonerează de răspundere fapta avocatului de a nu denunţa anumite infracţiuni, precum cele prevăzute de art. 190 şi 191 din Codul penal şi cele contra securităţii naţionale. Se mai arată că redactarea textului criticat în termeni diferiţi de cei utilizaţi în legea generală aplicabilă materiei nedenunţării unor infracţiuni contravine cerinţelor de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie.

6. Se apreciază că sunt încălcate prevederile art. 16 din Constituţie, întrucât noua opţiune a legiuitorului este una conjuncturală, nu ia în considerare un interes social real şi vine în contradicţie cu valorile sociale ocrotite prin lege. De asemenea, se arată că, prin crearea unui regim derogatoriu în privinţa avocaţilor referitor de la infracţiunea de nedenunţare prevăzută de Codul penal, este stabilit, în mod nejustificat, un regim special şi discriminatoriu pentru avocaţi. În acest sens este invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 2 din 15 ianuarie 2014.

7. Se arată că textul criticat este contrar art. 54 alin. (2) din Constituţie, avocatul fiind considerat un cetăţean care exercită o funcţie publică.

8. Se consideră că sunt încălcate prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, negându-se obligaţiile pe care un stat de drept le are faţă de cetăţenii săi prin favorizarea avocatului în dauna interesului public şi a calităţii actului sau serviciului public pe care statul îl oferă prin intermediul acestora. Mai mult, textul criticat contravine standardului de probitate al profesiei de avocat, potrivit căruia avocatul promovează şi apără drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale omului, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 51/1995.

9. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere.

10. Avocatul Poporului apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

11. În acest sens se arată că relaţia client-avocat este una de ordin profesional cu un important conţinut juridic şi de etică profesională, în virtutea căreia avocatului îi revine un rol complex de confident, sfătuitor, apărător şi educator al justiţiabilului. În această relaţie, confidenţialitatea reprezintă un element fundamental necesar autonomiei profesiei de avocat, cu o dublă semnificaţie, fiind atât o obligaţie impusă avocatului, cât şi o interdicţie impusă oricărui organ sau autorităţi de a nu putea obliga avocatul la divulgarea secretului profesional. În acest sens se invocă art. 11 din Legea nr. 51/1995, subliniindu-se că este firesc ca avocatul să păstreze secretul profesional şi să fie apărat prin norme legale împotriva unor abuzuri care pot apărea din partea organelor de urmărire penală. Se mai susţine că, într-un proces penal, nu avocatul este cel inculpat şi judecat pentru săvârşirea unei infracţiuni. În aceste condiţii, se consideră că percheziţia şi/sau sechestrul aplicat în privinţa unui avocat aduc atingere secretului profesional, pe care se bazează relaţia de încredere existentă între avocat şi clientul acestuia. În plus, se apreciază că, dintr-o perspectivă mai largă, confidenţialitatea presupune şi un drept al clientului ca avocatul să nu contribuie la propria sa incriminare. Sunt invocate în susţinerea celor de mai sus şi „Principiile fundamentale privitoare la rolul avocaţilor* adoptate în cadrul celui de-al VIII-lea Congres al Naţiunilor Unite privind prevenirea criminalităţii şi tratamentul infractorilor, organizat la Havana (27 august-7 septembrie 1990), în special punctele 16 şi 22. De asemenea, se invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 25 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Vinci împotriva Italiei, şi Hotărârea din 27 noiembrie 2007, pronunţată în Cauza Zagaria împotriva Italiei.

12. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate referitoare la principiul legalităţii şi calitatea legii, se arată că normele legale criticate sunt dare, precise şi previzibile, cuprinzând suficiente elemente care să permită destinatarului normei legale să îşi adapteze conduita astfel încât să nu fie încălcată confidenţialitatea relaţiei client-avocat. Această relaţie este esenţială într-o societate democratică, fiind în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (sunt indicate Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Beyler împotriva Italiei şi Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunţată în Cauza Fener Rum Patrikligi împotriva Turciei).

13. În final, se arată că normele legale criticate nu aduc atingere principiului egalităţii în drepturi, în condiţiile în care se aplică tuturor persoanelor prevăzute de ipoteza normei, fără a institui vreo diferenţiere, iar celelalte critici de neconstituţionalitate nu pot fi reţinute.

14. Preşedintele Senatului şi Preşedintele Camerei Deputaţilor nu au comunicat punctele de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.

15. La termenul de judecată fixat pentru data de 29 noiembrie 2016, Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 18 ianuarie 2017, dată la care a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.

17. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie „unele” dispoziţii ale Legii privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Analizând motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în realitate, întreaga critică de neconstituţionalitate vizează art. I pct. 14 [referitor la art. 35 alin. (11) din Legea nr. 51/1995] şi pct. 19 [referitor la art. 46 alin. (43) din Legea nr. 51/1995], texte asupra cărora Curtea urmează a se pronunţa şi care au următorul cuprins:

- Art. I pct. 14 [referitor la art. 35 alin. (11) din Legea nr. 51/1995]: „(11) Sunt exceptate de la măsura ridicării de înscrisuri şi de la măsura confiscării:

a) înscrisurile cam conţin comunicări între avocat şi clientul său;

b) înscrisurile care conţin consemnări efectuate de către avocat cu privire la aspecte referitoare la apărarea unui client;

- Art. I pct. 19 [referitor la art. 46 alin. (43) din Legea nr. 51/1995]: „(43) Nu constituie infracţiune fapta avocatului de nedenunţare a unor infracţiuni despre care ia la cunoştinţă în exercitarea profesiei, cu excepţia următoarelor infracţiuni:

1. omor, ucidere din culpă sau altă infracţiune care a avut ca urmare moartea unei persoane;

2. genocid, infracţiuni contra umanităţii sau infracţiuni de război contra persoanelor;

3. cefe prevăzute de art. 32-38 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, cu modificările şi completările ulterioare.

În toate cazurile, este exonerat de răspundere avocatul care previne săvârşirea infracţiunii sau consecinţele acesteia în alt mod decât denunţarea făptuitorului”.

18. În susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 1 alin. (5) în componenta sa referitoare la calitatea legii, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi şi art. 54 alin. (2) referitor la fidelitatea faţă de ţară.

(1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate

19. Curtea constată că sesizarea formulată îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, atât sub aspectul obiectului său, fiind vorba de o lege adoptată şi nepromulgată, cât şi al titularului dreptului de sesizare, aceasta fiind semnată de primul-ministru al Guvernului.

(2) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate

(2.1.) Derularea procesului legislativ

20. Propunerea legislativă a fost înregistrată la Senat în calitate de primă Cameră sesizată pe data de 17 decembrie 2014, iar în forma iniţiatorului nu erau cuprinse cele două articole criticate ca fiind neconstituţionale. Comisia sesizată în fond, respectiv Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a adoptat, în data de 22 iunie 2015, raportul de admitere a propunerii legislative cu amendamente. Cu această ocazie, au fost introduse două amendamente care interesează cauza de faţă. Potrivit amendamentului privind art. 35 alin. (11) şi (12), „(11) Sunt exceptate de la măsura ridicării de înscrisuri, a sechestrării sau a confiscării:

1. comunicările scrise între client şi avocatul său, autorizat legal să refuze oferirea de declaraţii;

2. consemnările efectuate cu privire la comunicările încredinţate de către client sau cu privire la alte împrejurări la care se referă dreptul de a refuza depunerea de mărturie;

3. alte bunuri, cu privire la care se aplică dreptul de a refuza depunerea de mărturie.

Nu este admisă ridicarea, sechestrarea sau confiscarea înscrisurilor, a suporturilor de sunet, imagine şi date, a imaginilor şi a altor reprezentări care se află în posesia avocatului.

Restricţiile privind măsura confiscării nu sunt aplicabile în situaţia în care probe şi indicii temeinice justifică suspiciunea că avocatul ar fi implicat în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, ori dacă avocatul este implicat în favorizarea infractorului, obstrucţionarea justiţiei sau într-o tăinuire sau dacă este vorba despre bunuri rezultate în urma săvârşirii unei infracţiuni, care au fost utilizate sau destinate săvârşirii unei infracţiuni sau care provin dintr-o infracţiune.

Restricţiile privind măsura confiscării nu sunt aplicabile în situaţia în care avocatul contribuie la disimularea provenienţei bunurilor obţinute ilegal, dacă avocatul ascunde un bun provenit dintr-o infracţiune, disimulează provenienţa acestuia sau obstrucţionează ori periclitează identificarea provenienţei, identificarea, confiscarea, ridicarea sau punerea sub sechestru a unui astfel de bun.

(12) Percheziţia sediului profesional al avocatului sau a domiciliului acestuia este condiţionată de existenţa unui mandat de percheziţie emis de judecător. Decanul Baroului local (sau reprezentantul acestuia) trebuie să fie prezent pe parcursul întregii proceduri de percheziţie derulate la sediul profesional al avocatului

21. Amendamentul vizând art. 46 alin. (43) prevedea: „(43) Avocatul nu răspunde pentru nedenunţarea infracţiunilor planificate de care are cunoştinţă în exercitarea profesiei cu excepţia următoarelor infracţiuni:

1. omor sau ucidere din culpă,

2. genocid, crimă împotriva umanităţii sau o crimă de război,

3. răpire cu solicitarea unei recompense, luare de ostatici, atac împotriva traficului aerian şi naval săvârşit de către o grupare teroristă.

În toate cazurile, este exonerat de răspundere avocatul care previne săvârşirea infracţiunii sau consecinţele acesteia în alt mod decât denunţarea făptuitorului.

22. Pe data de 29 iunie 2015, Senatul, în calitate de primă Cameră sesizată, a adoptat propunerea legislativă (85 de voturi pentru, 41 de voturi împotrivă şi 2 abţineri).

23. La Camera Deputaţilor, au fost elaborate 5 (cinci) rapoarte ale Comisiei sesizate în fond - Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi. În Raportul acestei comisii din 8 martie 2016, a fost introdus următorul amendament referitor la art. 35 alin. (11)-(13):

„(11) Decanul baroului local sau reprezentantul acestuia participă în mod obligatoriu la efectuarea percheziţiei desfăşurate la sediul profesional al avocatului.

(12) Sunt exceptate de la măsura ridicării de înscrisuri şi de la măsura confiscării:

a) înscrisurile care conţin comunicări între avocat şi clientul său;

b) înscrisurile care conţin consemnări efectuate de către avocat CU privire la aspecte referitoare la apărarea unui client;

c) înscrisurile, suporturile de sunet, imagine şi date încredinţate de către un client al său în vederea exercitării apărării.

(13) Exceptările prevăzute la alin. (12) nu se aplică în situaţia în care din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că avocatul a comis infracţiuni în exercitarea activităţilor specifice profesiei”.

24. Amendamentul vizând art. 46 alin. (43) a prevăzut următoarele:

„(43) Nu constituie infracţiune fapta avocatului de nedenunţare a unor infracţiuni despre care ia la cunoştinţă în exercitarea profesiei, cu excepţia următoarelor infracţiuni:

1. omor, ucidere din culpă sau altă infracţiune care a avut ca urmare moartea unei persoane;

2. genocid, crimă împotriva umanităţii sau crime de război;

3. cele prevăzute de art. 32-38 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, cu modificările şi completările ulterioare.

În toate cazurile, este exonerat de răspundere avocatul care previne săvârşirea infracţiunii sau consecinţele acesteia în alt mod decât denunţarea făptuitorului”.

25. În Raportul suplimentar al Comisiei sesizate în fond din 4 mai 2016, se ajunge la redactarea actuală a art. 46 alin. (43). În Raportul suplimentar nr. 2 din 14 iunie 2016 nu au fost operate modificări în privinţa textelor criticate, iar în raportul suplimentar nr. 4 din 17 octombrie 2016 s-a ajuns la forma criticată a art. 35 alin. (11) [după ce în raportul suplimentar nr. 3 din 11 octombrie 2016, aceeaşi soluţie legislativă era cuprinsă în art. 35 alin. (12)], iar art. 35 alin. (13) a devenit alin. (12). Acest ultim alineat a fost eliminat în şedinţa Plenului Camerei Deputaţilor din 18 octombrie 2016 (24 de voturi în favoarea amendamentului Comisiei, 30 de voturi împotrivă), iar propunerea legislativă a fost adoptată la aceeaşi dată (237 voturi pentru, zero împotrivă).

26. La data de 1 noiembrie 2016, Guvernul a sesizat, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, Curtea Constituţională cu prezenta obiecţie de neconstituţionalitate.

(2.2.) Modificări legislative preconizate

27. Prin art. I pct. 14 [referitor la art. 35 alin. (11)] din lege este urmărită exceptarea de la măsura ridicării de înscrisuri şi de la măsura confiscării a înscrisurilor care conţin comunicări între avocat şi clientul său şi a celor care conţin consemnări efectuate de către avocat cu privire la aspecte referitoare la apărarea unui client. Este de reţinut că la dezbaterile din Plenul Camerei Deputaţilor, astfel cum s-a arătat la paragraful 25 al prezentei decizii, a fost eliminat un text care permitea o derogare de la această excepţie, şi anume „în situaţia în care din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că avocatul a comis infracţiuni în exercitarea activităţilor specifice profesiei.

28. Prin art. I pct. 19 [referitor la art. 46 alin. (43)] din lege se urmăreşte limitarea sferei infracţiunilor pe care avocatul este obligat să le denunţe atunci când ia cunoştinţă de acestea în exercitarea profesiei, aşadar, ca urmare a activităţii de asistenţă avocaţială prestate faţă de clientul său.

(2.3.) Criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 16 alin. (1) din Constituţie

(2.3.1.) Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

29. Potrivit jurisprudenţei Curţii, principiul egalităţii în drepturi, astfel cum acesta a fost conturat prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, paragraful 23, presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De asemenea, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011, sau Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea f, nr. 644 din 2 septembrie 2014, paragraful 55). Aşadar, nesocotirea principiului egalităţii în drepturi are drept consecinţă neconstituţionalitatea privilegiului sau a discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului.

30. Curtea a stabilit că discriminarea se bazează pe noţiunea de „excludere de la un drept” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 21 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014). În schimb, privilegiul se defineşte ca un avantaj sau favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane; în acest caz, neconstituţionalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat. Aşadar, sintagma „fără privilegii şi fără discriminări” din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie priveşte două ipoteze normative distincte, iar incidenţa uneia sau alteia dintre acestea implică, în mod necesar, sancţiuni de drept constituţional diferite astfel cum s-a arătat mai sus.

(2.3.2.) Analiza criticilor de neconstituţionalitate

31. Pentru a realiza o analiză completă a criticilor de neconstituţionalitate raportate la art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea va avea în vedere actele normative care reglementează relaţia avocat-client, precum şi secretul profesional care caracterizează această relaţie. Astfel, în conformitate cu art. 29 alin. (1) şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, „Avocatul înscris în tabloul baroului are dreptul să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă” iar „Contactul dintre avocat şi clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al statului”. De asemenea ,,avocatul este obligat să acorde asistenţă juridică în cauzele în care a fost desemnat din oficiu sau gratuit de către barou” (art. 41 din lege). Potrivit art. 11 din aceeaşi lege, „Avocatul este dator să păstreze secretul profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost încredinţată, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege”.

32. De asemenea, potrivit art. 6 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat, aprobat prin Hotărârea Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr. 64/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 898 din 19 decembrie 2011: „(4) Relaţiile dintre avocat şi clienţii săi se bazează pe onestitate, probitate, corectitudine, sinceritate, loialitate şi confidenţialitate. Drepturile şi obligaţiile avocatului sunt prevăzute de Lege, prezentul statut, codul deontologic şi de contractul de asistenţă juridică legal încheiat”. În acelaşi sens, conform art. 109 alin. (2) din Statut, Activitatea avocatului nu poate fi motivată decât în interesul clientului, apreciat în limitele legii, ale prezentului statut şi ale codului deontologic”; totodată, „Avocatul este dator să îşi sfătuiască clientul cu promptitudine, în mod conştiincios, corect şi cu diligentă (art. 111 teza întâi din Statut). Art. 108 alin. (1) din Statut prevede „Dreptul avocatului de a asista, a reprezenta ori a exercita orice alte activităţi specifice profesiei se naşte din contractul de asistenţă juridică, încheiat în formă scrisă între avocat şi client ori mandatarul acestuia”, iar art. 113 „Avocatul este confidentul clientului în legătură cu cazul încredinţat. Confidenţialitatea şi secretul profesional garantează încrederea în avocat şi constituie obligaţii fundamentale ale avocatului

33. Prin urmare, în virtutea contractului de asistenţă juridică se nasc drepturi şi obligaţii specifice profesiei de avocat (Decizia nr. 1.210 din 5 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 30 noiembrie 2010), în considerarea rolului esenţial al avocatului de apărător al drepturilor şi intereselor justiţiabililor (Decizia nr. 472 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 573 din 28 iulie 2016, paragraful 28), drept pentru care relaţia dintre aceştia trebuie să fie caracterizată prin încredere (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 27 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 136 din 10 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 18 aprilie 2016, paragraful 23). În acest context, Curtea a subliniat că „o apărare eficientă nu poate fi realizată decât dacă între parte şi avocatul care îi reprezintă interesele există o relaţie bazată pe încredere deplină, având în vedere faptul că partea urmează să îi încredinţeze avocatului informaţii de natură personală, pe baza cărora acesta va construi o apărare adecvată” (a se vedea Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, precitată).

34. Cu privire la relaţia client-avocat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat o bogată jurisprudenţă din care transpare caracterul privilegiat şi necesitatea reglementării unor garanţii suplimentare de protecţie a acesteia. În acest sens, Curtea de la Strasbourg a statuat că percheziţia dispusă cu privire la un cabinet de avocat (avocat care nu era bănuit de nicio faptă penală) nu a fost însoţită de remedii împotriva ingerinţelor în secretul profesional, precum, spre exemplu, interdicţia de a ridica documente care intră sub privilegiul avocat-client sau supravegherea activităţii de percheziţie de un observator independent capabil să identifice, independent de echipa de investigare, documentele care erau acoperite de privilegiul profesional. Inspectarea şi confiscarea materialelor acoperite de secretul profesional reprezintă o ingerinţă disproporţionată asupra secretului corespondenţei. Curtea a reamintit că o atingere adusă secretului profesional (al avocatului) poate avea repercusiuni asupra bunei administrări a justiţiei şi automat asupra art. 6 din Convenţie (Hotărârea din 7 iunie 2007, pronunţată în Cauza Smirnov împotriva Rusiei, paragrafele 46 şi 48, şi, în acelaşi sens, referitor la privilegiul avocat-client, a se vedea şi Decizia de inadmisibilitate din 19 septembrie 2002, pronunţată în Cauza Tamosius împotriva Regatului Unit sau Hotărârea din 22 octombrie 2015, pronunţată în Cauza Annagi Hajibeyli împotriva Azerbaidjan, paragraful 69 şi următoarele).

35. Caracterul privilegiat al relaţiei client-avocat decurge din art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care protejează confidenţialitatea comunicărilor cu caracter privat, indiferent de conţinutul şi forma acestora (Hotărârea din 6 decembrie 2012, pronunţată în Cauza Michaud împotriva Franţei, paragraful 90). Prin urmare, obligaţia de raportare a unei operaţiuni suspecte instituite în sarcina avocaţilor, din moment ce constrânge la furnizarea către O autoritate administrativă de informaţii referitoare la o altă persoană, pe care le deţin prin natura schimburilor pe le-au avut cu ea, constituie o ingerinţă în dreptul lor la respectarea corespondenţei (paragraful 91). Curtea a remarcat că, indiferent de finalitatea sa, corespondenţa dintre avocat şi client beneficiază de un statut privilegiat în ceea ce priveşte confidenţialitatea, indiferent de formele schimburilor realizate între avocaţi şi clienţi. Se acordă o mare importanţă riscului de alterare a secretului profesional al avocaţilor, deoarece acesta poate avea repercusiuni asupra bunei administrări a justiţiei în condiţiile în care secretul profesional este la baza relaţiei de încredere dintre avocat şi client (paragraful 117). Curtea a subliniat că art. 8 din Convenţie protejează confidenţialitatea corespondenţei dintre indivizi, dar acordă o protecţie sporită schimburilor dintre avocaţi şi clienţi. Acest lucru se justifică prin faptul că avocaţii au o misiune fundamentală într-o societate democratică: apărarea justiţiabililor. Or, un avocat nu poate îndeplini această misiune fundamentală dacă nu este în măsură să garanteze celor cărora le asigură apărarea că schimburile lor rămân confidenţiale. Relaţia de încredere dintre ei, indispensabilă îndeplinirii acestei misiuni, intră astfel în joc. De aceasta depinde, de asemenea, în mod indirect, dar necesar, şi respectarea dreptului justiţiabilului la un proces echitabil, mâi ales în ceea ce priveşte dreptul oricărui „acuzat” de a nu contribui la propria incriminare [(paragraful 118); a se vedea şi Hotărârea din 23 aprilie 2015, pronunţată în Cauza Frangois împotriva Franţei, paragraful 51, în care Curtea, de asemenea, reaminteşte că statutul specific al avocaţilor îi plasează într-o poziţie centrală în administrarea justiţiei, în calitate de intermediari între justiţiabili şi instanţele de judecată; aceştia joacă un rol-cheie în asigurarea încrederii publicului în activitatea instanţelor, aspect fundamental într-o democraţie şi într-un stat de drept]. Prin urmare, secretul profesional al avocaţilor-care presupune înainte de toate o serie de obligaţii în sarcina lor - este în mod special protejat de art. 8 din Convenţie (paragraful 119).

36. Secretul profesional al avocaţilor nu este intangibil, iar Curtea a constatat că acesta poate fi limitat, spre exemplu, atunci când intră în conflict cu dreptul la libertatea de exprimare a avocatului (paragraful 123; a se vedea şi Hotărârea din 16 iunie 2016, pronunţată în Cauza Versini-Campinchi şi Crasnianski împotriva Franţei, paragraful 77). Importanţa acestuia trebuie pusă în balanţă cu cea pe care statele membre o dau luptei împotriva spălării banilor proveniţi din activităţi ilicite, susceptibili a servi finanţării unor activităţi infracţionale, în special în domeniul traficului de stupefiante sau a terorismului internaţional (paragraful 123). Obligaţia avocaţilor de raportare a suspiciunilor referitoare la săvârşirea unor infracţiuni anume determinate nu contravine în sine textului convenţional dacă aceasta este reglementată în mod corespunzător, în cazuri limitativ prevăzute, şi nu atinge esenţa însăşi a misiunii de apărare (paragrafele 127-132), iar Curtea nu poate invalida alegerea unui stat sau a unui grup de state de a impune prevederi represive în cadrul unui mecanism specific de prevenire (paragraful 124).

37. În privinţa interceptării convorbirilor client-avocat, Curtea a statuat că, în mod excepţional, secretul profesional al avocaţilor, care se bazează pe dreptul la apărare al clientului, nu constituie un obstacol în calea transcrierii unei conversaţii dintre un avocat şi clientul său în cadrul interceptării obişnuite a liniei telefonice a celui de-al doilea dacă conţinutul acesteia este de natură să ducă la prezumţia participării avocatului însuşi la O infracţiune şi în măsura în care această transcriere nu afectează dreptul la apărare al clientului. Cu alte cuvinte, Curtea admite Că, fiind enunţată atât de restrictiv, această excepţie de la principiul confidenţialităţii conversaţiilor dintre avocat şi clientul său conţine o garanţie adecvată şi suficientă împotriva abuzurilor (Hotărârea din 16 iunie 2016, pronunţată în Cauza Versini-Campinchi şi Crasnianski împotriva Franţei, paragraful 79). Curtea a apreciat că ceea ce este important în primul rând în acest context este ca dreptul la apărare al clientului să nu fie afectat, iar transcrierile astfel realizate să nu fie utilizate împotriva acestuia în procedura la care este supus (paragraful 80). Puterea conferită judecătorului de instrucţie de a dispune interceptarea, înregistrarea şi transcrierea corespondenţelor telefonice „era limitată de respectarea dreptului la apărare care guvernează în special confidenţialitatea corespondenţelor dintre persoana pusă sub urmărire şi avocatul pe care l-a desemnat” şi „că o conversaţie telefonică care are loc între cei doi nu poate fi transcrisă şi depusă la dosar decât dacă conţinutul şi natura sa sunt în măsură să ducă la prezumţia participării avocatului respectiv la o infracţiune”. Cu alte cuvinte, transcrierea unei conversaţii dintre un avocat şi clientul său nu poate fi reţinută în acuzarea clientului pus sub urmărire; ea poate totuşi să fie reţinută în acuzarea avocatului dacă relevă o infracţiune din partea acestuia (paragraful 81).

38. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea reţine că art. I pct. 14 [referitor la art. 35 alin. (11)] din lege, aplicabil numai în materie penală, constituie o expresie a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte relaţia client-avocat. Activitatea de asistenţă juridică prestată de avocat presupune o relaţie de încredere între acesta şi client, ce are la bază secretul profesional, paradigmă în care confidenţialitatea joacă un rol primordial. Secretul profesional decurge din dreptul de apărare al clientului, care, la rândul său, este o garanţie a dreptului la un proces echitabil. Corespondenţa realizată între aceştia contribuie, în mod esenţial, la realizarea apărării clientului, fiind, aşadar, un element intrinsec al dreptului fundamental la apărare, consacrat de art. 24 din Constituţie; de aceea, relaţia avocat-client este calificată drept una privilegiată. Prin urmare, analiza instanţei constituţionale trebuie să aibă drept premisă statutul privilegiat al corespondenţei avocat-client, aceasta beneficiind, în consecinţă, şi de un tratament juridic specific, fără a se putea pune semnul egalităţii între aceasta şi corespondenţa obişnuită între indivizi. Astfel, statul trebuie să reglementeze un cadru normativ apt de natură să asigure o protecţie suplimentară acestui tip de corespondenţă. În acest sens, art. 35 din Legea nr. 51/1995 prevede că „(1) Pentru asigurarea secretului profesional, actele şi lucrările cu caracter profesional aflate asupra avocatului sau în cabinetul său sunt inviolabile. Percheziţionarea avocatului, a domiciliului ori a cabinetului său sau ridicarea de înscrisuri şi bunuri nu poate fi făcută decât de procuror, în baza unui mandat emis în condiţiile legii.

(2) Nu vor putea fi ascultate şi înregistrate, cu niciun fel de mijloace tehnice, convorbirile telefonice ale avocatului şi nici nu va putea fi interceptată şi înregistrată corespondenţa sa cu caracter profesional, decât în condiţiile şi cu procedura prevăzute de lege”.

39. Completarea adusă prin dispoziţiile legale criticate art. 35 din Legea nr. 51/1995 cu un nou alineat nu face altceva decât să specifice actele realizate în executarea activităţii de asistenţă juridică depuse de avocat care sunt excluse de la măsura ridicării de înscrisuri, efectuată cu ocazia unei percheziţii (art. 156-168 din Codul de procedură penală) sau a unei ridicări silite de documente (art. 169-171 din Codul de procedură penală), şi de la cea a confiscării (art. 112 din Codul penal). Practic, principala critică de neconstituţionalitate nu vizează noul text introdus, ci lipsa unei excepţii de la aceasta, mai exact textul care a fost eliminat, astfel cum s-a arătat la paragraful 25 al prezentei decizii, în şedinţa de Plen a Camerei Deputaţilor din 18 octombrie 2016, respectiv „(13) Exceptările prevăzute la alin, (12) nu se aplică în situaţia în care din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că avocatul a comis infracţiuni în exercitarea activităţilor specifice profesiei”. Din eliminarea acestui text, autorul obiecţiei de neconstituţionalitate deduce faptul că avocaţii, atunci când ei înşişi sunt subiecţi activi - participanţi - la săvârşirea unor infracţiuni sub cupola relaţiei de încredere şi confidenţialitate care caracterizează relaţia avocat-client, nu ar putea fi supuşi măsurii ridicării de înscrisuri/confiscării acestora.

40. În realitate, aspectul învederat nu se constituie într-o cauză de exceptare a avocaţilor de la măsurile menţionate atunci când aceştia participă la săvârşirea unei infracţiuni; în acest caz, ipoteza enunţată transcende secretul profesional avocat-client şi intră într-o altă sferă, respectiv cea a răspunderii penale a avocatului pentru fapta sa proprie, cu aplicarea regulilor Codului de procedură penală. A accepta ideea conform căreia trebuia să se prevadă o excepţie de la prevederile normative ale noului text de lege pentru ca în acest caz să se poată ridica înscrisuri/realiza confiscări este discutabilă şi din punct de vedere al tehnicii legislative, întrucât ar dubla textul deja existent, care la art. 35 alin. (1) prevede posibilitatea ridicării de înscrisuri de la domiciliul sau cabinetul avocatului „de procuror, în baza unui mandat emis în condiţiile legii”. Prin urmare, noua dispoziţie legală nu poate fi interpretată decât în sensul că nu pot fi ridicate înscrisurile care sunt realizate pentru apărarea clientului în faţa autorităţilor administrative, organelor de urmărire penală sau instanţelor judecătoreşti, aşadar, pentru asistarea/reprezentarea clientului, iar nu şi cele care sunt realizate în concretizarea unei rezoluţiuni infracţionale proprii a avocatului. Sub acest aspect, tratamentul juridic al avocaţilor este cel prescris de normele Codului penal, în speţă art. 112, respectiv măsura de siguranţă a confiscării speciale cu aplicarea art. 404 alin. (4) lit. d) sau art. 5491 din Codul de procedură penală, după caz, şi, respectiv, art. 156-168 sau art. 169-171 din Codul de procedură penală, după caz. De asemenea, Curtea precizează că, potrivit art. 306 alin. (6) din Codul de procedură penală, „Secretul bancar şi cel profesional, cu excepţia secretului profesional al avocatului, nu sunt opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale”. Cu alte cuvinte, soluţia legislativă criticată este mai degrabă o explicitare la nivel procedural a secretului profesional al avocatului.

41. Aşadar, garanţiile specifice, precum cea analizată, care însoţesc relaţia privilegiată client-avocat nu se aplică dacă avocatul săvârşeşte el însuşi fapte penale. Relaţia privilegiată client-avocat subzistă în toate condiţiile şi circumstanţele, iar săvârşirea unor fapte penale de către avocat excedează acestei relaţii, ipoteză în care urmează a se aplica normele de drept comun în materie.

42. Relaţia privilegiată de protecţie a înscrisurilor aflate în posesia sau întocmite de avocaţi vizează numai acele înscrisuri care se referă la apărarea clientului (relatări scrise sau verbale - consemnate de avocat - ale clientului referitoare la situaţia de fapt, documente predate de către client avocatului în vederea apărării, sugestii cu privire la modul în care trebuie realizată apărarea formalizate într-un înscris, însemnări/sfaturi formalizate într-un înscris al avocatului, acte preparatorii şi premergătoare pentru pregătirea apărării de către avocat etc.). Aceste înscrisuri nu pot fi ridicate/confiscate şi nici nu pot, în temeiul art. 21 alin. (3) din Constituţie, contribui la acuzarea Clientului, având în vedere dreptul oricărui „acuzat” de a nu contribui la propria incriminare (a se vedea şi Decizia nr. 236 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 7 iunie 2016, paragraful 55). Fără a constitui o excepţie, ci o aplicare generală a normelor penale şi procesual penale de drept comun, în măsura în care avocatul devine el însuşi participant la comiterea unei infracţiuni (indiferent de forma de participaţie), înscrisurile respective nu mai sunt întocmite pentru apărarea clientului, ci denotă, ele însele, o rezoluţiune infracţională proprie.

43. Prin urmare, cele anterior arătate cu privire la calitatea de subiect activ al infracţiunii a avocatului nu pot fi subsumate unei excepţii de la secretul profesional existent între avocat şi client, ci unei situaţii distincte care este reglementată de Codul penal şi de Codul de procedură penală. Probele obţinute cu încălcarea normei legale criticate nu pot fi folosite în procesul penal; astfel, devin incidente prevederile art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit cărora „Probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penai* încălcarea actului efectuat contrar dispoziţiei legale contestate determină nulitatea relativă a acestuia (art. 282 din Codul de procedură penală).

Nulitatea relativă se invocă în cursul sau imediat după efectuarea actului ori cel mai târziu până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură; până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei; până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii [art. 282 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală].

44. De altfel, în sensul celor expuse este şi art. I pct. 15 [cu referire la art. 35 alin. (3) teza întâi şi a două din Legea nr. 51/1995], potrivit căruia „Raportul dintre avocat şi persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârşeşte ori pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute în art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală. Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezulta că activităţile de supraveghere tehnică au vizat şi raporturile dintre avocat şi suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără, probele obţinute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată, de către procuror”. În acest text era nevoie de o asemenea reglementare pentru că dacă s-ar fi prevăzut o exceptare totală a supravegherii tehnice a convorbirilor dintre avocat şi client, ar fi fost limitate prevederile Codului de procedură penală în privinţa sferei de cuprindere a metodelor speciale de cercetare şi supraveghere în sensul că nu putea fi folosit ca mijloc de probă procesul-verbal întocmit pentru activitatea de supraveghere tehnică ce ar fi vizat comunicările dintre avocat şi client şi care nu ar fi fost în legătură cu dreptul la apărare al clientului, vizând activitatea infracţională a avocatului. În schimb, probele obţinute în această modalitate şi care vizează raporturile avocat-client subsumate activităţii de asistenţă juridică nu pot fi folosite în procesul penal.

45. Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu poate reţine critica autorului obiecţiei de neconstituţionalitate cu privire la existenţa unei inegalităţi de tratament juridic între avocaţi - ca subiecţi activi ai unor infracţiuni - şi ceilalţi cetăţeni, din moment ce şi avocaţii sunt supuşi normelor penale şi procedural penale de drept comun. Desigur, ei nu se află în aceeaşi situaţie juridică atunci când realizează/deţin înscrisuri în considerarea executării activităţilor de asistenţă juridică şi, în acest caz, ţinând cont de dreptul la apărare al clientului, garanţie a dreptului la un proces echitabil, aceste înscrisuri beneficiază de un tratament juridic distinct. Prin urmare, Curtea reţine că art. I pct. 14 [referitor la art. 35 alin. 11)] din lege nu încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie.

46. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. I pct. 19 [referitor la art. 46 alin. (43)] din lege, Curtea constată că acestea vizează aplicarea unui tratament diferit avocatului în privinţa răspunderii sale penale raportat la infracţiunea de nedenunţare atunci când, în executarea activităţilor de asistenţă juridică, ia cunoştinţă de săvârşirea unor infracţiuni. Astfel, se arată că avocatului ar trebui să i se aplice acelaşi tratament juridic precum oricărui alt cetăţean sau funcţionar public, respectiv art. 266, 267 şi 410 din Codul penal. Din cele de mai sus, Curtea reţine că subiect activ al infracţiunilor prevăzute de dispoziţiile art. 266 şi 410 din Codul penal poate fi orice persoană, legea penală necondiţionând incidenţa acestora de existenţa vreunei calităţi speciale; în schimb, în privinţa art. 267 din Codul penal, legea penală impune cerinţa ca persoana respectivă să deţină calitatea de funcţionar public. Or, în sensul autonom al legii penale (art. 175 din Codul penal), Curtea reţine că avocatul nu este funcţionar public decât atunci când atesta identitatea părţilor, a conţinutului sau datei unui act, potrivit art. 39 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, astfel încât critica de neconstituţionalitate referitoare la eventuala exceptare a avocaţilor de răspunderea penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 267 din Codul penal se va analiza numai prin raportare la aceste atribuţiuni specifice ale avocaţilor.

47. Analizând critica de neconstituţionalitate, Curtea constată că avocatul, atunci când ia cunoştinţă de comiterea unor infracţiuni în afara activităţilor de asistenţă juridică sau cu depăşirea conţinutului acestora, are aceeaşi răspundere penală în privinţa nedenunţării precum orice altă persoană. În schimb, atunci când ia cunoştinţă de comiterea unor infracţiuni în limitele şi în executarea activităţii de asistenţă avocaţială, urmează ca tratamentul juridic al acestuia să fie diferenţiat faţă de cel al celorlalte persoane pentru că se află sub puterea relaţiei de încredere, caracterizată prin confidenţialitate, dată de către clientul său. O obligaţie generală a avocatului de a denunţa orice infracţiune în condiţiile dreptului comun ar zădărnici dreptul la apărare al clientului, pentru că în relaţia dintre cei doi va interveni o stare de teamă, lipsă de sinceritate şi neîncredere, un sentiment de nesiguranţă din partea clientului, colaborarea devenind una parţială, ineficientă şi formală. Prin urmare, Curtea reţine că, în realitate, textul legal criticat reprezintă în sine o ingerinţă în relaţia de încredere ce trebuie să caracterizeze raporturile dintre avocat şi client, dar care nu poate fi nici ea absolută. De aceea, legiuitorul, în vederea apărării valorilor şi principiilor constituţionale, precum şi a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, poate reglementa unele limitări implicite ale relaţiei privilegiate avocat-client, relaţie care vizează dispoziţiile constituţionale ale art. 24 privind dreptul la apărare, art. 26 privind viaţa privată sau art. 28 privind secretul corespondenţei. Soluţia legislativă criticată, constând în reglementarea răspunderii penale a avocatului în privinţa infracţiunii de nedenunţare şi limitarea relaţiei privilegiate avocat-client, urmăreşte un scop legitim, şi anume: protejarea dreptului la viaţă (infracţiuni contra vieţii) şi a sferei largi de drepturi şi libertăţi fundamentale ce pot fi afectate în mod individual sau colectiv, după caz, prin săvârşirea infracţiunilor de genocid şi contra umanităţii sau a infracţiunii de război contra persoanelor, precum şi combaterea terorismului, flagel care poate viza o multitudine de drepturi şi libertăţi fundamentale. Mijlocul folosit, respectiv incriminarea penală pentru atingerea acestuia, este adecvat, capabil să ducă la îndeplinirea scopului; necesar, dozarea realizată de legiuitor în privinţa intervenţiei etatice se limitează doar la infracţiunile contra vieţii şi a celor de terorism; şi proporţional, în sensul că această relaţie privilegiată este limitată numai în privinţa unor infracţiuni de o anumită gravitate, a căror reprimare constituie un obiectiv major al statului de drept, iar conduita astfel impusă nu afectează încrederea clientului în actul de asistenţă/reprezentare juridică realizat de avocat, realizându-se, astfel, un just echilibru între interesul general al societăţii şi cei individual al clientului sau avocatului.

48. Curtea reţine că autorul obiecţiei de neconstituţionalitate critică faptul că, prin limitarea sferei răspunderii penale a avocatului pentru fapta de nedenunţare atunci când execută activităţi de asistenţă juridică numai la infracţiunile acolo enumerate, se ajunge ca alte infracţiuni să nu poată fi cunoscute/urmărite. Într-adevăr, legiuitorul a fixat un standard ridicat pentru protecţia secretului profesional ce trebuie să caracterizeze activităţile de asistenţă juridică realizate de avocat şi a dat posibilitatea clientului să aibă o relaţie deschisă cu avocatul, fără teama de a se expune la alte acuzaţii în materie penală ca urmare a obligaţiei avocatului de a-l denunţa. Limitarea răspunderii penale a avocatului cu privire la nedenunţare numai la infracţiunile descrise în ipoteza normei juridice supuse controlului de constituţionalitate, nu şi celor care aduc atingere securităţii naţionale (art. 410 din Codul penal), se datorează caracterului obiectiv al primei tipologii de infracţiuni, în timp ce cea de-a două este una în care intervin elemente de apreciere.

49. Prin urmare, Curtea constată că sintagma „în exercitarea profesiei” din cuprinsul textului criticat, pe de o parte, se referă la executarea misiunii de apărare încredinţate avocatului de către clientul său, adică se află în relaţie directă cu dreptul la apărare, parte a unui proces echitabil, iar, pe de altă parte, are în vedere şi respectarea dreptului clientului de a nu se autoincrimina atunci când este parte într-un contract de asistenţă juridică ce nu implică asistare şi reprezentare (spre exemplu, consultaţii şi cereri cu caracter juridic, activităţi fiduciare sau activităţi de stabilire temporară a sediului unor societăţi comerciale şi înregistrarea acestora, în numele şi pe seama clientului, a părţilor de interes, a părţilor sociale sau a acţiunilor societăţilor astfel înregistrate). În caz contrar, s-ar ajunge la o autoincriminare a clientului prin denunţul formulat de avocat, într-o fază preprocesuală, aspect inadmisibil din perspectiva art. 21 alin. (3) din Constituţie; or, contractul de asistenţă juridică încheiat chiar pentru activităţi ce nu implică asistare şi reprezentare nu poate el însuşi să constituie o premisă pentru autoincriminarea clientului.

50. Cu privire la acest din urmă aspect, Curtea reţine că, prin Hotărârea din 6 decembrie 2012, pronunţată în Cauza Michaud împotriva Franţei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că obligaţia de raportare a suspiciunilor privind infracţiuni ce ţin de spălarea banilor priveşte activităţi îndepărtate de misiunea de apărare încredinţată avocaţilor, similare celor efectuate de către alţi profesionişti supuşi acestor obligaţii (paragraful 127). Cu alte cuvinte, deşi activitatea avocatului vizează contractul de asistenţă juridică, dacă acesta are suspiciuni cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de spălare de bani este nevoit să sesizeze decanul Baroului, Astfel, este de observat că în această cauză nu se punea problema apărării clientului în faţa unor autorităţi, ci reprezentarea/asistarea juridică a clientului în susţinerea activităţii acestuia ca profesionist. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acceptat această ingerinţă în dreptul la respectarea corespondenţei, Insă nimic nu împiedică statele parte la Convenţie să stabilească un standard de protecţie mai ridicat a dreptului la respectarea corespondenţei (în acest sens art. 53 din Convenţie prevede că „Nicio dispoziţie din prezenta Convenţie nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părţi contractante sau oricărei alte convenţii la care această parte contractantă este parte*), precum soluţia legislativă criticată.

51. Curtea reţine că, în executarea activităţilor de asistenţă juridică, avocatul nu poate avea el însuşi o atitudine activă, de determinare a clientului în a săvârşi/încheia anumite acte/săvârşi anumite fapte, el doar îl asistă/reprezintă/sfătuieşte. În caz contrar, activitatea avocatului ar transgresa relaţia de asistenţă juridică pe care o are cu clientul său şi, dacă este contrară normelor penale, va fi apreciată ca atare în funcţie de participaţia sa penală. Totodată, Curtea constată că nimic nu împiedică organele de urmărire penală să fie sesizate potrivit art. 288 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin plângere, denunţ realizat de o altă persoană decât avocatul, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege sau din oficiu.

52. În schimb, în situaţia în care avocatul atestă identitatea părţilor, a conţinutului sau a datei unui act, acesta nu acţionează în baza acelei relaţii de încredere avocat-client (a se vedea paragrafele 46 şi 49 ale prezentei decizii), fiind, în acest caz, asimilat funcţionarului public, astfel că, prin ipoteză, nu se aplică norma legală supusă controlului de constituţionalitate, ci sunt incidente prevederile art. 267 din Codul penal - Omisiunea sesizării. În caz contrar, persoane aflate în situaţii similare ar benefica de un tratament juridic diferenţiat (a se vedea, în privinţa regimului juridic aplicabil funcţionarilor publici în sens civil sau notarilor publici, Decizia nr. 582 din 20 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 731 din 21 septembrie 2016, paragraful 23). Mai mult, în această ipoteză, nefiind în discuţie relaţia de încredere avocat-client, devin aplicabile şi prevederile art. 266 sau art. 410 din Codul penal.

53. Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că nu are competenţa de a se implica în domeniul legiferării şi al politicii penale a statului, orice atitudine contrară constituind o imixtiune în competenţa altor autorităţi constituţionale (Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 932 din 21 decembrie 2014, paragraful 23). Legiuitorul are competenţa de a incrimina fapte care prezintă o ameninţare la adresa valorilor sociale ocrotite prin textul Constituţiei, expresie a caracterului de stat de drept şi democratic, sau dezincrimina infracţiuni atunci când nu se mai justifică necesitatea folosirii mijloacelor penale, însă, este evident că marja de apreciere a acestuia nu este una absolută (a se vedea şi Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2017, paragraful 44). De aceea, Curtea subliniază permanent în deciziile sale faptul că „incriminarea/ dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale1 (Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, paragraful 16). Or, în cauză, astfel cum s-a arătat, legiuitorul a configurat dispoziţia normativă criticată cu respectarea exigenţelor constituţionale incidente [art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 22, 24, 26, 28, 30 sau 45 din Constituţie], plasându-se în marja sa de apreciere în structurarea normelor penale.

54. Prin urmare, din cele de mai sus rezultă că avocaţii numai atunci când realizează activităţi specifice de asistenţă juridică nu sunt în aceeaşi situaţie juridică cu celelalte persoane în privinţa răspunderii penale pentru fapta de nedenunţare, astfel încât legiuitorul are competenţa constituţională să stabilească un regim specific răspunderii penale a acestora pentru fapta de nedenunţare. De aceea, art. I pct. 19 [referitor la art. 46 alin. (43)] din legea criticată nu încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţie.

(2.4.) Criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 1 alin. (3) şi (5) şi ari. 54 alin. (2) din Constituţie

55. Cu privire la invocarea art. 54 alin. (2) din Constituţie în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că, prin Decizia nr. 226 din 3 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 26 septembrie 2001, a statuat că „fidelitatea faţă de ţară apare ca o obligaţie esenţială ce rezultă din raportul de cetăţenie, raport definitoriu în condiţionarea de către legiuitor a accesului la anumite funcţii sau demnităţi publice”. Prin urmare, art. 54 alin. (2) din Constituţie nu are incidenţă în cauză, întrucât avocaţii prestează un serviciu public, fără a ocupa o funcţie publică, din moment ce profesia de avocat este o profesie liberală şi independentă (a se vedea Decizia nr. 45 din 2 mai 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 12 mai 1995). În acest sens, Curtea a mai statuat că, în concepţia legiuitorului, avocatura este un serviciu public, care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat este exercitată de un corp profesional selectat, care funcţionează după reguli stabilite de lege. Această opţiune a legiuitorului nu poate fi considerată ca fiind neconstituţională, având în vedere că scopul ei este asigurarea unei asistenţe juridice calificate din moment ce accesul Sa profesia de avocat este condiţionat de satisfacerea anumitor cerinţe, în special de pregătire profesională şi de moralitate (a se vedea Decizia nr. 391 din 14 octombrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 8 aprilie 1998, Decizia nr. 44 din 4 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 13 martie 2003, Decizia nr. 195 din 27 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 14 iunie 2003, sau Decizia nr. 472 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 573 din 28 iulie 2016, paragraful 23),

56, Curtea constată că textele legale criticate nu contravin nici art. 1 alin. (3) din Constituţie, fiind, din contră, o garanţie a statului de drept în care persoanele beneficiază de dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, libertate de exprimare şi libertate economică. De asemenea, nici art. 1 alin. (5) din Constituţie nu este încălcat, normele juridice supuse controlului de constituţionalitate fiind clare, precise şi previzibile.

57. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. I pct. 14 [referitor la art. 35 alin. (11)] şi pct. 19 [referitor la art. 46 alin. (43)] din Legea privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 18 ianuarie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent-şef,

Benke Károly

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 86

din 28 februarie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent-şef

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 17 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, excepţie ridicată de Avocatul Poporului, care a sesizat Curtea Constituţională prin Adresa nr. 13.620 din 22 iulie 2016, Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.395D/2016.

2. La apelul nominal se prezintă reprezentantul Avocatului Poporului, doamna Ecaterina Mirea.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei, care susţine admiterea criticilor de neconstituţionalitate, arătând că dispoziţiile legale criticate lezează dreptul de proprietate al titularilor terenurilor calificate drept zone de protecţie a drumurilor, care sunt obligaţi să suporte sarcini excesive şi oneroase cu privire la aceste bunuri şi sunt împiedicaţi să le valorifice, întrucât legiuitorul nu le-a supus procedurii exproprierii.

4. Preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, arătând că legiuitorul este în drept să stabilească condiţiile şi limitele de exercitare a dreptului de proprietate, restrângerea acestui drept prin norma criticată respectând raportul de proporţionalitate între interesul privat şi cel public.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Adresa nr. 13.620 din 22 iulie 2016, Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Avocatul Poporului arată că, deoarece zonele de protecţie nu fac parte din elementele infrastructurii autostrăzilor şi drumurilor naţionale care aparţin domeniului public al statului, aceste elemente fiind individualizate limitativ, legiuitorul nu le-a supus exproprierii, motiv pentru care, de cele mai multe ori, instanţele naţionale nu acordă despăgubiri pentru lipsa folosinţei acestor parcele de teren. Prin urmare, proprietarii vor continua să plătească impozit în procent de 100% pe terenul ce le rămâne în proprietate, deşi nu-l vor putea folosi integral, ba mai mult, au o serie de restricţii în acest sens, cu mari obligaţii impuse în sarcina lor ca proprietari ai terenului, care pot deveni oneroase. Din acest context al analizei, rezultă în mod indubitabil faptul că statul culege beneficii evidente în urma instituirii unor obligaţii în sarcina proprietarilor, în timp ce aceştia din urmă suferă o pierdere patrimonială semnificativă, nu doar prin indisponibilizarea parcelei - devenită zonă de protecţie, ci şi prin obligaţiile legale impuse de normele criticate, ceea ce echivalează cu nesocotirea dreptului de proprietate.

7. Aspecte similare au fost reţinute şi în Cauza Vergu împotriva României (Hotărârea din 11 ianuarie 2011 - Cererea nr. 8,209/06), incidente fiind tot dispoziţiile art. 17 din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997, republicată. În cauza precitată, reclamantul a pretins o atingere adusă dreptului său de proprietate pentru realizarea construcţiilor de infrastructură rutieră pe terenul său. Cu ocazia judecăţii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, în speţă, reclamantul a pierdut în totalitate şi definitiv dispoziţia asupra parcelei în litigiu din cauza ocupării de către Administraţia Naţională a Drumurilor, care a transformat-o iremediabil, construind o reţea de evacuare a apelor. Deşi nu a existat un act de expropriere formală şi deşi reclamantul păstrează posibilitatea teoretică de a vinde acest teren, Curtea a considerat că limitările aduse dreptului său de proprietate au fost atât de grave încât pot fi asimilate unei exproprieri de fapt, aşa cum reiese din a două frază a primului paragraf al art. 1 din Primul Protocol la Convenţie (a se vedea - mutatis mutandis, Cauza Belvedere Alberghiera - S.R.L. împotriva Italiei nr. 31.524/96, paragraful 54, CEDO 2000-VI). Prin urmare, a existat o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale, iar Curtea a mai precizat că „pentru a fi compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1, o asemenea ingerinţă trebuie să fi avut loc pentru o cauză de utilitate publică, în condiţiile prevăzute de legea şi de principiile generale de drept internaţional. Ingerinţa trebuie să păstreze un just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (Cauza Sporrong şi Lonnroth, paragraful 69)”.

8. Este adevărat că interesul social poate conduce, în anumite condiţii, nu numai la limitarea exerciţiului unor atribute ale dreptului de proprietate, dar chiar la pierderea dreptului de proprietate privată cu privire la imobile-terenuri şi construcţii - care pot fi însă expropriate şi trecute astfel în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale doar cu plata de despăgubiri către proprietar. Or, prin dispoziţiile art. 17 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997, Guvernul a stabilit cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în aşa fel încât să vină în întâmpinarea intereselor generale, însă de natură a leza interesele particulare legitime ale subiectelor de drept, proprietari ai terenurilor asupra cărora se constituie zonele de protecţie a drumurilor, instituind astfel limitări nerezonabile în valorificarea acestora.

9. Pentru aceste motive, Avocatul Poporului consideră că, în situaţia în care legiuitorul intenţiona să creeze un mediu sigur derulării traficului prin existenţa unor zone de protecţie corespunzătoare, avea la dispoziţie procedura exproprierii, care ar fi permis autorităţilor competente să se preocupe de starea corespunzătoare a acestor zone, fără a institui sarcini oneroase titularilor dreptului de proprietate. Însă, actuala reglementare nu respectă condiţiile de garantare a dreptului de proprietate, astfel încât autorul excepţiei de neconstituţionalitate solicită admiterea criticilor formulate şi constatarea încălcării prevederilor art. 44 din Constituţie.

10. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

11. Guvernul arătă că, din analiza motivelor ce au fundamentat excepţia de neconstituţionalitate, reiese faptul că, în esenţă, critica vizează anumite probleme de aplicare a legii, ce decurg din faptul că, în anumite situaţii particulare, proprietarii zonelor de protecţie nu-şi vor putea exercita pe deplin prerogativele dreptului de proprietate asupra acestora. Instanţa de contencios constituţional a statuat, în mod constant, în jurisprudenţa sa, că interpretarea şi aplicarea reglementărilor legale în cadrul unor litigii sunt atribuţii ce revin în exclusivitate instanţelor de judecată, şi nu Curţii Constituţionale. Pe de altă parte, din perspectivă constituţională, este atributul exclusiv al legiuitorului de a stabili conţinutul şi limitele oricărui drept de proprietate, pentru că niciun drept nu este absolut (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia Curţii Constituţionale nr. 246/2005, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 636 din 20 iulie 2005). Această prevedere permite legiuitorului ca, în considerarea unor interese specifice, să instituie reguli care să armonizeze incidenţa şi a altor drepturi fundamentale ale cetăţenilor decât cel de proprietate, într-o interpretare sistematică a Constituţiei, astfel încât ele să „nu fie suprimate prin modul de reglementare a dreptului de proprietate, în esenţă, se va analiza de către instanţa de judecată, de la caz la caz, dacă ingerinţele aduse dreptului de proprietate sunt proporţionale sau nu cu scopul urmărit, dacă păstrează un just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului, or, dimpotrivă, aduc atingere substanţei dreptului de proprietate, golindu-l de conţinut, impunându-se, totodată, sarcini excesive şi exorbitante.”

12. Având în vedere aceste argumente, Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată de Avocatul Poporului este inadmisibilă.

13. Preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor nu au comunicat punctul lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, susţinerile părţii prezente, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

14. Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 17 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 29 iunie 1998, cu modificările şi completările ulterioare. Textul de lege criticat are următorul cuprins: „(2) Zonele de protecţie rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu obligaţia ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranţă a traficului prin:

a) neasigurarea scurgerii apelor în mod corespunzător;

b) executarea de construcţii, împrejmuiri sau plantaţii care să provoace înzăpezirea drumului sau să împiedice vizibilitatea pe drum;

c) executarea unor lucrări care periclitează stabilitatea drumului, siguranţa circulaţiei sau modifică regimul apelor subterane sau de suprafaţă;

d) lucrări de defrişare de păduri de pe versanţii împăduriţi adiacenţi drumului; pentru astfel de lucrări, administratorul domeniului silvic va solicita acordul administratorului drumului

16. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 44 care consacră dreptul de proprietate privată.

17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 reglementează regimul generai al drumurilor care fac parte din sistemul naţional de transport şi care reprezintă căi de comunicaţie terestră special amenajate pentru circulaţia vehiculelor şi a pietonilor. Potrivit dispoziţiilor art. 14 din ordonanţă, zona drumului public cuprinde: ampriza, zonele de siguranţă şi zonele de protecţie. Ampriza drumului este suprafaţa de teren ocupată de elementele constructive ale drumului: parte carosabilă, trotuare, piste pentru ciclişti, acostamente, şanţuri, rigole, taluzuri, şanţuri de gardă, ziduri de sprijin şi alte lucrări de artă. Zonele de siguranţă sunt suprafeţe de teren situate de o parte şi de cealaltă a amprizei drumului, destinate exclusiv semnalizării rutiere, plantaţiei rutiere sau altor scopuri legate de întreţinerea şi exploatarea drumului, siguranţei circulaţiei ori protecţiei proprietăţilor situate în vecinătatea drumului. Din zonele de siguranţă fac parte şi suprafeţele de teren destinate asigurării vizibilităţii în curbe şi intersecţii, precum şi suprafeţele ocupate de lucrări de consolidare a terenului drumului şi altele asemenea. Zonele de protecţie sunt suprafeţele de teren situate de o parte şi de alta a zonelor de siguranţă, necesare protecţiei şi dezvoltării viitoare a drumului. Zonele de protecţie sunt cuprinse între marginile exterioare ale zonelor de siguranţă şi marginile zonei drumului, care reprezintă distanţa de la axul drumului până la marginea exterioară a zonei de protecţie şi au limitele prevăzute în anexa nr. 1 la lege, astfel: pentru autostrăzi - 50 m, pentru drumuri naţionale-22 m, pentru drumuri judeţene - 20 m, şi pentru drumuri comunale - 18 m.

18. Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 stabileşte regimul juridic al proprietăţii publice a drumurilor, stabilind în funcţie de tipul drumului titularii dreptului de proprietate: statul, pentru drumurile de interes naţional, judeţul, pentru drumurile de interes judeţean, şi unitatea administrativ-teritorială pe care se află drumul (municipiu, oraş, comună), pentru drumurile de interes local. Potrivit art. 2 alin. (3) din ordonanţă, fac parte Integrantă din drum: ampriza şi zonele de siguranţă, suprastructura şi infrastructura drumului, podurile, podeţele, şanţurile, rigolele, viaductele, pasajele denivelate, zonele de sub pasajele rutiere, tunelurile şi alte lucrări de artă, construcţiile de apărare, protecţie şi consolidare, trotuarele, pistele pentru ciclişti, locurile de parcare, oprire şi staţionare, staţiile de taxare, bretelele de acces, drumurile tehnologice amenajate pentru întreţinerea autostrăzilor, indicatoarele de semnalizare rutieră şi alte dotări pentru siguranţa circulaţiei, sistemele inteligente de transport şi instalaţiile aferente, spaţiile de serviciu sau control, spaţiile cuprinse în triunghiul de vizibilitate din intersecţii, spaţiile cuprinse între autostradă şi/sau drum şi bretelele de acces, sistemele pentru protecţia mediului, terenurile şi plantaţiile din zona drumului şi perdelele de protecţie, mai puţin zonele de protecţie. Acestea sunt terenuri care pot fi supuse regimului juridic al proprietăţii publice, însă, cel mai adesea, sunt bunuri proprietate privată.

19. Dispoziţiile art. 17 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997, criticate în prezenta cauză, instituie o serie de limite care grevează proprietăţile aflate în zona de protecţie a drumurilor. Aceste limite constau în obligaţia pozitivă a deţinătorilor cu orice titlu al acestor terenuri (persoanele juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate) de a asigura scurgerea apelor în mod corespunzător, precum şi în obligaţiile negative de a nu executa construcţii, împrejmuiri sau plantaţii care să provoace înzăpezirea drumului sau să împiedice vizibilitatea pe drum, de a nu executa lucrări care să pericliteze stabilitatea drumului, siguranţa circulaţiei sau să modifice regimul apelor subterane sau de suprafaţă şi nici lucrări de defrişare de păduri de pe versanţii împăduriţi adiacenţi drumului. Aceste obligaţii privesc utilitatea publică, au caracter legal şi se exercită pe toată durata existenţei drumurilor.

20. Cu privire la limitele juridice ale dreptului de proprietate privată, art. 602 alin. (1) din Codul civil prevede că „Legea poate limita exercitarea dreptului de proprietate fie în interes public, fie în interes privat” iar art. 603 că „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului revin proprietarului”. Codul civil stabileşte o serie de limite legale ale dreptului de proprietate, în art. 625 dispunând că „îngrădirile cuprinse în prezenta secţiune se completează cu dispoziţiile legilor speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri, cum ar fi terenurile şi construcţiile de orice fel Potrivit normelor Codului civil, interesul public constituie fundament al unor limitări legale atunci când prin instituirea acestora se urmăreşte satisfacerea unui interes general, al întregii societăţi sau al unei comunităţi suficient de reprezentative pe plan local. Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 602 alin. (2) teza întâi din Codul civil, care prevăd că „Limitele legale în interes privat pot fi modificate ori desfiinţate temporar prin acordul părţilor”, rezultă că limitele legale stabilite în interes public nu pot fi înfiinţate, modificate sau înlăturate decât printr-un act juridic cu forţă de lege.

21. Sub acest aspect, Curtea constată că dispoziţiile art. 17 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor constituie o lege specială, care completează cadrul juridic al limitelor legale ale dreptului de proprietate instituit de Codul civil. Critica de neconstituţionalitate formulată în prezenta cauză vizează ipoteza în care terenul grevat de sarcinile legale este supus regimului proprietăţii private, Avocatul Poporului susţinând că „titularul dreptului de proprietate suportă o limitare nerezonabilă în valorificarea acestuia”.

22. În consecinţă, având în vedere natura criticilor de neconstituţionalitate, precum şi conţinutul normativ al textului legal supus controlului de constituţionalitate, Curtea trebuie să stabilească dacă limitarea dreptului de proprietate consacrată prin norma legală criticată este rezonabilă şi proporţională în raport cu scopul urmărit de legiuitor. Curtea Constituţională va avea în vedere „testul” de proporţionalitate structurat, potrivit căruia limitarea drepturilor fundamentale trebuie să fie condiţionată de îndeplinirea anumitor cerinţe (a se vedea şi Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013). Conform principiului proporţionalităţii, orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională - justul echilibru între interesele concurente pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit.

23. Dreptul de proprietate privată constituie obiectul unui regim de ordin constituţional, fiind garantat prin art. 44 din Constituţie. În aplicarea dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, Codul civil defineşte prin art. 555 proprietatea privată ca fiind dreptul titularului de a poseda, de a folosi şi de a dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege. Conţinutul juridic al dreptului de proprietate cuprinde posesia, folosinţa şi dispoziţia, atribute care configurează puterea pe care proprietarul o are asupra lucrului. Cu privire la aceste aspecte, Curtea a reţinut că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, însă limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 430 din 24 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficiai al României, Partea I nr. 50 din 21 ianuarie 2014 sau Decizia nr. 6S2 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015).

24. În vederea realizării testului de proporţionalitate, Curtea trebuie să stabilească scopul urmărit de legiuitor prin măsura criticată şi dacă acesta este unul legitim, întrucât testul de proporţionalitate se va putea raporta doar la un scop legitim.

25. Astfel, Curtea constată că, prin norma legală edictată, legiuitorul a urmărit eliminarea oricăror situaţii care ar fi de natură a aduce prejudicii drumului public, derularea în siguranţă a traficului pe aceste căi de transport, precum şi menţinerea unui control asupra lucrărilor desfăşurate în imediata vecinătate a drumului public, cu alte cuvinte s-a urmărit protejarea unui interes public, la nivel naţional sau local. În privinţa caracterului adecvat al măsurii, Curtea reţine că aceasta este adaptată şi este capabilă să îndeplinească exigenţele scopului urmărit, iar cu privire la caracterul necesar al măsurii criticate, apreciem, de asemenea, că opţiunea legiuitorului pentru instituirea sarcinilor legale care grefează bunul imobil aflat în proximitatea drumului public este indispensabilă pentru îndeplinirea scopului urmărit. Textul constituţional cuprins în art. 44 determină, pe lângă obligaţia negativă a legiuitorului de a nu legifera condiţii excesive, care să împiedice titularul dreptului de proprietate de a se bucura de plenitudinea dreptului său, şi o obligaţie pozitivă a acestuia de a asigura cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. În acest sens, Curtea consideră că legiuitorul, respectând obligaţia ce îi incumbă privind asigurarea siguranţei pe drumurile publice, prin reglementarea dispoziţiilor art. 17 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 nu a făcut altceva decât să creeze cadrul legal care să dea conţinut obligaţiei sale pozitive de reglementare. Astfel, legiuitorul a stabilit sarcini privind asigurarea scurgerii apelor subterane sau de suprafaţă, asigurarea vizibilităţii şi stabilităţii drumului, siguranţa circulaţiei sau defrişarea pădurilor de pe versanţii împăduriţi adiacenţi drumului, toate aceste măsuri păstrând un just echilibru cu scopul legitim urmărit din perspectiva relaţiei existente între interesul general invocat şi cel individual.

26. Aşa fiind, în prezenta cauză, Curtea constată că norma legală criticată respectă principiul proporţionalităţii, măsurile reglementate fiind circumscrise cadrului constituţional privind conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, în sensul art. 44 alin. (1) din Constituţie, precum şi prevederilor art. 44 alin. (7) din Legea fundamentală, potrivit cărora „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”. Sub acest aspect, reţinem că, prin reglementarea dedusă controlului, legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele şi potrivit competenţei sale constituţionale.

27. Pe de altă parte, chiar dacă prin instituirea sarcinilor legale, titularul dreptului de proprietate suferă o îngrădire în exercitarea atributelor dreptului său, având în vedere că pe această cale se asigură valorificarea sistemului naţional de transport - bun public de interes naţional, judeţean sau local -, reglementarea legală în sine nu relevă nicio contradicţie cu art. 44 alin. (3) din Constituţie referitor la expropriere. Astfel, interdicţia executării de construcţii, împrejmuiri sau plantaţii care să provoace înzăpezirea drumului sau să împiedice vizibilitatea pe drum, de lucrări care să pericliteze stabilitatea drumului, siguranţa circulaţiei sau să modifice regimul apelor subterane sau de suprafaţă sau lucrări de defrişare de păduri de pe versanţii împăduriţi adiacenţi drumului, deşi are ca efect lipsirea celor interesaţi de o parte din veniturile imobiliare, nu se traduce într-o expropriere formală şi nici într-o expropriere de fapt, care să contravină art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la protecţia proprietăţii private. Este ceea ce a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 19 decembrie 1989, pronunţată în Cauza Mellacher şi alţii împotriva Austriei, o speţă referitoare la reglementarea folosirii bunurilor. De asemenea, în Hotărârea din 23 septembrie 1982, pronunţată în Cauza Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei, aceeaşi Curte a arătat că, întrucât autorităţile nu au trecut la exproprierea imobilelor petiţionarilor, aceştia puteau să-şi folosească bunurile, să le vândă, să le lase moştenire, să le doneze sau să le ipotecheze. Prin urmare, s-a apreciat că nu se poate asimila situaţia cu o expropriere în fapt, deoarece, chiar dacă dreptul de proprietate a pierdut în substanţa sa, el nu a dispărut

28. În concluzie, pentru considerentele prezentate, Curtea constată că dispoziţiile art. 17 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor sunt în acord cu prevederile constituţionale cuprinse în art. 44, motiv pentru care va respinge excepţia formulată.

29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Avocatul Poporului şi constată că dispoziţiile art. 17 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Avocatului Poporului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 28 februarie 2017,

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent-şef,

Mihaela Senia Costinescu

 

ORDONANŢE ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

ORDONANŢĂ DE URGENTĂ

pentru modificarea art. 1 alin. (1) lit. g) din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2001 privind repartizarea profitului la societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi la regiile autonome şi pentru modificarea art. 1 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice

 

Deşi prin Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se prevede că dividendele se distribuie asociaţilor/acţionarilor proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel, în cazul societăţilor cu capital majoritar de stat şi al regiilor autonome, prin Ordonanţa Guvernului nr. 64/2001 privind repartizarea profitului la societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi la regiile autonome, aprobată cu modificări prin Legea nr. 769/2001, cu modificările şi completările ulterioare, se stabileşte o conduită diferită.

Întrucât se constată că rezervele constituite ca sursă proprie de finanţare din sumele nerepartizate pe destinaţiile obligatorii nu sunt utilizate de către societăţile cu capital majoritar de stat şi de către regiile autonome, surplusul valoric regăsindu-se în disponibilităţile băneşti ale acestora, iar legislaţia actuală nu conţine reglementări exprese prin care acesta să poată fi redistribuit către acţionari sub formă de dividende sau vărsământ net, aşa cum se întâmplă în cazul societăţilor cu capital majoritar privat, este necesar a se armoniza legislaţia privind repartizarea profiturilor înregistrate de companiile/regiile autonome cu capital integral/majoritar de stat cu cea care reglementează repartizarea pentru companiile cu capital privat.

Deoarece Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, obligă societăţile/regiile autonome să depună un exemplar al situaţiilor financiare anuale la unităţile teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice în termen de 150 de zile de la încheierea exerciţiului financiar şi întrucât în acest moment se află în curs de derulare procedura de aprobare a situaţiilor financiare încheiate pentru exerciţiul financiar al anului 2016, neadoptarea măsurilor în regim de urgenţă face imposibilă implementarea acestora.

Potrivit concluziilor misiunii de consultare a Fondului Monetar Internaţional din data de 17 martie 2017, instituţiile de credit trebuie excluse din sfera de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 111/2016, cu modificările şi completările ulterioare, deoarece acestea sunt deja supuse unei legislaţii specifice.

Având în vedere că instituţiile de credit au o reglementare specifică, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, iar dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 111/2016, cu modificările şi completările ulterioare, nu au fost corelate cu cele ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, creând, pe de o parte, o serie de disfuncţionalităţi, iar, pe de altă parte, contradicţii, este necesar a se excepta de la aplicarea dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 111/2016, cu modificările şi completările ulterioare, instituţiile de credit.

Neadoptarea în regim de urgenţă a măsurii poate conduce la perturbări majore în activitatea instituţiilor de credit.

Deoarece toate aceste elemente vizează interesul public şi constituie situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată,

în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată,

 

Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă de urgenţă.

 

Art. I. - La alineatul (1) al articolului 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2001 privind repartizarea profitului la societăţile naţionale, companiile naţionale şt societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stai, precum şi la regiile autonome, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536 din 1 septembrie 2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 769/2001, cu modificările şi completările ulterioare, litera g) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„g) profitul nerepartizat pe destinaţiile prevăzute la lit. a)-f) se repartizează la alte rezerve şi constituie sursă proprie de finanţare, putând fi redistribuit ulterior sub formă de dividende sau vărsăminte la bugetul de stat sau local în cazul regiilor autonome.”

Art. II. - Sumele repartizate în anii anteriori la alte rezerve în condiţiile art. 1 alin. (1) lit. g) din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2001 privind repartizarea profitului la societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi la regiile autonome, aprobată cu modificări prin Legea nr. 769/2001, cu modificările şi completările ulterioare, existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, se pot redistribui sub formă de dividende sau vărsăminte la bugetul de stat sau local în cazul regiilor autonome, începând cu aprobarea situaţiilor financiare ale anului 2016.

Art. III. - (1) începând cu aprobarea situaţiilor financiare ale anului 2016, la entităţile prevăzute la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 769/2001, cu modificările şi completările ulterioare, rezultatul reportat existent în sold la data de 31 decembrie a fiecărui an poate fi distribuit sub formă de dividende sau vărsăminte la bugetul de stat sau local în cazul regiilor autonome.

(2) Prevederile alin. (1) se aplică inclusiv pentru rezultatul reportat reflectat în situaţiile financiare ale anului 2016.

Art. IV. - Alineatele (2) şi (3) ale articolului 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 883 din 14 decembrie 2011, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 111/2016, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi vor avea următorul cuprins:

„(2) Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă se aplică inclusiv la următoarele întreprinderi publice:

a) instituţiile financiare şi societăţile de servicii de investiţii financiare şi societăţile de administrare a investiţiilor prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare;

b) societăţile a căror activitate este reglementată de Legea nr. 32/2000 privind activitatea şi supravegherea intermediarilor în asigurări şi reasigurări, cu modificările şi completările ulterioare.

(3) Sunt exceptate de la aplicarea prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă Regia Autonomă «Rasirom», Compania Naţională «Romtehnica» - S.A. şi instituţiile de credit prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare.”

Art. V. - (1) La data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă încetează de drept procedurile de selecţie a membrilor consiliului de administraţie, directorilor, membrilor consiliului de supraveghere şi membrilor directoratului la instituţiile de credit, declanşate conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 111/2016, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi contractele încheiate în legătură cu aceste proceduri de selecţie cu experţii independenţi specializaţi în recrutarea resurselor umane, dacă este cazul.

(2) Plata serviciilor prestate până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă făcând obiectul contractelor încheiate cu experţii independenţi specializaţi în recrutarea resurselor umane, în legătură cu procedurile de selecţie menţionate la alin. (1), se face de către contractant, în condiţiile legii.

 

PRIM-MINISTRU

SORIN MIHAI GRINDEANU

Contrasemnează:

Ministrul finanţelor publice,

Viorel Ştefan

 

Bucureşti, 30 martie 2017.

Nr. 29.

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

 

ORDIN

pentru modificarea Metodologiei de organizare şi desfăşurare a concursului pentru ocuparea funcţiilor de inspector şcolar general, inspector şcolar general adjunct din inspectoratele şcolare şi de director al casei corpului didactic, aprobată prin Ordinul ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5.557/2011

 

Având în vedere dispoziţiile art. 256 alin. (2), art. 259 şi art. 260 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare,

ţinând seama de prevederile Ordinului ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5.557/2011 privind aprobarea Metodologiei de organizare şi desfăşurare a concursului pentru ocuparea funcţiilor de inspector şcolar general, inspector şcolar general adjunct din inspectoratele şcolare şi de director al casei corpului didactic, cu modificările şi completările ulterioare, în temeiul art. 50 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, în baza Hotărârii Guvernului nr. 26/2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Educaţiei Naţionale,

ministrul educaţiei naţionale emite prezentul ordin.

Art. I. - Metodologia de organizare şi desfăşurare a concursului pentru ocuparea funcţiilor de inspector şcolar general, inspector şcolar general adjunct din inspectoratele şcolare şi de director al casei corpului didactic, aprobată prin Ordinul ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5.557/2011, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 26 octombrie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică după cum urmează:

1. La articolul 20, alineatul (1) va avea următorul cuprins:

„Art. 20. - (1) în condiţiile în care, după finalizarea concursului, rămân vacante funcţii de inspector şcolar general, inspector şcolar general adjunct din inspectoratele şcolare şi de director al casei corpului didactic, ocuparea acestora se poate realiza prin detaşare în interesul învăţământului până la organizarea unui nou concurs, dar nu mai târziu de sfârşitul anului şcolar respectiv sau se pot delega atribuţiile specifice funcţiei, în conformitate cu legislaţia în vigoare.”

2. La anexa nr. 8, la articolul 8, punctul 3 va avea următorul cuprins:

„3. Contractul de management se suspendă de drept în următoarele cazuri:

a) în cazul în care managerul a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti;

b) concediu de maternitate;

c) concediu pentru incapacitate temporară de muncă;

d) carantină;

e) exercitarea unei funcţii în cadrul unei autorităţi executive, legislative ori judecătoreşti, pe toată durata mandatului;

f) îndeplinirea unei funcţii de conducere salarizate în sindicat;

g) forţă majoră;

h) în cazul în care salariatul este arestat preventiv, în condiţiile Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare;

i) în alte cazuri expres prevăzute de lege.”

Art. II. - Direcţia generală management preuniversitar şi inspectoratele şcolare judeţene/Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti duc la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

Art. III. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul educaţiei naţionale,

Pavel Năstase

 

Bucureşti, 4 aprilie 2017.

Nr. 3.600.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.