MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 290/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 290         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 25 aprilie 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 9 din 17 ianuarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 8 din 15 martie 2017 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 9

din 17 ianuarie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel-Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Ingrid Alina Tudora - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, excepţie ridicată de Ioan-Tudor Vladislav în Dosarul nr. 22.567/211/2015 al Judecătoriei Cluj-Napoca - Secţia civilă. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 399D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de Citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea civilă nr. 1.211 din 12 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 22.567/211/2015, Judecătoria Cluj-Napoca - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Ioan-Tudor Vladislav cu ocazia soluţionării unei cereri de reexaminare taxă judiciară de timbru.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că reglementarea criticată este contrară normelor constituţionale mai sus menţionate, deoarece, în cazul în care un justiţiabil formulează o cerere de partaj pentru un singur bun sau pentru o singură creanţă dintre cele menţionate la art. 5 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, atunci taxa de timbru s-ar calcula la o valoare de 3% din masa partajabilă, la care s-ar adăuga cel mult o taxă fixă. În situaţia în care, însă, acelaşi justiţiabil formulează o cerere de partaj judiciar pentru mai multe bunuri sau pentru mai multe creanţe, precum acelea din art. 5 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, atunci taxa de timbru s-ar calcula la o valoare de 5% din masa partajabilă.

Autorul excepţiei apreciază că, doar pentru singurul motiv că un justiţiabil doreşte să îşi rezolve în cadrul unui singur litigiu toate problemele legate de partaj, el ajunge să plătească taxe judiciare mult mai consistente, ceea ce conduce la existenţa unei discriminări între justiţiabili şi i-ar putea încuraja pe aceştia să îşi fragmenteze cererea de partaj.

6. Opinia Judecătoriei Cluj-Napoca - Secţia civilă este în sensul caracterului neîntemeiat al excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa de judecata apreciind că prevederile criticate nu contravin normelor constituţionale invocate.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, concretizată, spre exemplu, prin Decizia nr. 41 din 3 februarie 2015.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 5 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României. Partea I, nr. 392 din 29 iunie 2013, cu modificările şi completările ulterioare,

- Art. 5: „(1) Cererile în materia partajului judiciar se taxează astfel.

a) stabilirea bunurilor supuse împărţelii - 3% din valoarea acestora;

b) stabilirea calităţii de coproprietar şi stabilirea cotei-părţi ce se cuvine fiecărui coproprietar - 50 iei pentru fiecare coproprietar;

c) creanţe pe care coproprietarii le au unii faţă de alţii, născute din starea de proprietate comună - 3% din valoarea creanţelor a căror recunoaştere se solicită;

d) cererea de raport - 3% din valoarea bunurilor a căror raportare se solicită;

e) cererea de reducţiune a liberalităţilor excesive - 3% din valoarea părţii de rezervă supusă reîntregirii prin reducţiunea liberalităţilor;

f) cererea de partaj propriu-zis, indiferent de modalitatea de realizare a acestuia - 3% din valoarea masei partajabile.

(2) Dacă cererile în materia partajului Judiciar prevăzute de alin. (1) se formulează în cadrul aceleiaşi acţiuni, aceasta se taxează cu o singură taxă de 5% din valoarea masei partajabile.”

12. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate aceste prevederi contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în drepturi şi celor ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, în acest sens fiind Decizia nr. 41 din 3 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 26 februarie 2015, şi Decizia nr. 673 din 20 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 7 ianuarie 2016, prin care statuat că aceste prevederi sunt constituţionale.

14. Astfel. Curtea a reţinut că art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 preia, în esenţă, reglementarea cuprinsă iniţial în art. 3 lit. c) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 29 iulie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, abrogată prin art. 58 lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, în ceea ce priveşte modul de taxare al cererilor în materia partajului judiciar. În această materie, Curtea s-a mai pronunţat, în repetate rânduri, exemplu fiind Decizia nr. 832 din 11 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 7 decembrie 2012, Decizia nr. 1.058 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 683 din 27 septembrie 2011, sau Decizia nr. 1,202 din 5 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 8 noiembrie 2010, şi a reţinut că „accesul liber la justiţie nu echivalează cu gratuitatea serviciului prestat de instanţele judecătoreşti [...]. Nicio dispoziţie constituţională nu interzice stabilirea taxelor de timbru în justiţie, fiind justificat ca persoanele care se adresează autorităţilor judecătoreşti să contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de realizarea actului de justiţie. Regula este cea a timbrării acţiunilor în justiţie, excepţiile fiind posibile numai în măsura în care sunt stabilite de legiuitor.”

15. Curtea a constatat că „legiuitorul are deplina legitimitate constituţională de a impune taxe judiciare de timbru fixe sau calculate la valoare în funcţie de obiectul litigiului. Stabilirea modalităţii de plată a taxelor judiciare de timbru, ca de altfel şi a cuantumului lor, este o opţiune a legiuitorului, ce ţine de politica legislativă fiscală. Atât obligaţia de plată a taxelor judiciare, cât şi excepţiile stabilite de lege se aplică deopotrivă tuturor cetăţenilor aflaţi în situaţii identice, precum şi tuturor litigiilor de aceeaşi natură, neexistând discriminări sau privilegii contrare prevederilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie.11

16. De asemenea, Curtea a subliniat faptul că taxa judiciară de timbru în materia partajului nu este datorată pentru dobândirea unui bun, ci în vederea realizării actului de justiţie. În acest sens sunt şi prevederile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, potrivit cărora taxele judiciare de timbru sunt datorate de către toate persoanele fizice şi juridice şi reprezintă plata serviciilor prestate de către instanţele judecătoreşti, precum şi de către Ministerul Justiţiei şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

17. Curtea a menţionat faptul că, în situaţia în care justiţiabilul nu poate face faţă cheltuielilor unui proces din cauza lipsei mijloacelor materiale, tocmai ca o garanţie a liberului acces la justiţie, prin art. 42 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, legiuitorul a instituit posibilitatea ca persoanele fizice să poată beneficia de scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru, în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 193/2008, cu modificările şi completările ulterioare.

18. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

19. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ioan-Tudor Vladislav în Dosarul nr. 22.567/211/2015 al Judecătoriei Cluj-Napoca - Secţia civilă şi constată că prevederile art. 5 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Cluj-Napoca - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 17 ianuarie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ingrid Alina Tudora

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ

DECIZIA Nr. 8

din 15 martie 2017

 

Dosar nr. 129/1/2017

 

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Rodica Aida Popa - judecător la Secţia penală

Simona Daniela Encean - judecător la Secţia penală

Florentina Dragomir - judecător la Secţia penală

Săndel Lucian Macavei - judecător la Secţia penală

Luciana Mera - judecător la Secţia penală

Anca Mădălina Alexandrescu - judecător la Secţia penală

Angela Dragne - judecător la Secţia penală

Marius Dan Foitoş - judecător la Secţia penală

 

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia i penală în Dosarul nr. 2.056/116/2015 (3.486/2016), prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „dacă în sensul legii penale, profesorul din învăţământul preuniversitar de stat este funcţionar public în accepţiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal sau în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penar.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 274 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.

La şedinţa de judecată a participat doamna Simona Dănăilă, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Rodica Aida Popa, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 129/1/2017 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că, drept urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost transmise puncte de vedere asupra problemei de drept deduse dezlegării de către judecătorii de la curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, laşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara şi de la instanţele din circumscripţia acestora.

De asemenea, magistratul-asistent a învederat că asupra problemei de drept supuse dezlegării au comunicat puncte de vedere Universitatea Nicolae Titulescu din Bucureşti,

Universitatea de Vest din Timişoara şi Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.

De asemenea a fost transmis la dosar şi punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La data de 22 februarie 2017 a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor şi comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, care nu au transmis puncte de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii.

La data de 17 februarie 2017, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus Adresa nr. 151C/13Q/III-5/2Q17 prin care s-a adus la cunoştinţă că în cadrul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar penal al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept supusă dezlegării în prezenta cauză.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu sunt alte cereri sau excepţii de formulat, a solicitat reprezentantului Ministerului Public Să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 129/1/2017.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, a arătat că formulează concluzii de respingere a sesizării, ca inadmisibilă, deoarece problema de drept a cărei dezlegare se solicită a fost implicit lămurită prin deciziile nr. 20 din 29 septembrie 2014 şi nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în care au fost definite sintagmele „funcţionar public”, „interes public”, „funcţie publică”, noţiuni ce se regăsesc şi în cuprinsul dispoziţiilor art. 3 lit. f) şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, legea educaţiei naţionale, decizii faţă de care a apreciat că instanţa de trimitere avea suficiente mecanisme cu ajutorul cărora Să distingă faptul că profesorul din cadrul învăţământului preuniversitar este funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal şi nu ar fi incidente dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal.

În continuare, a arătat că unitatea de învăţământ preuniversitar este o structură finanţată din fonduri publice, fiind inclusă în categoria funcţiilor publice, în sensul textului de lege menţionat. A susţinut că funcţiile publice specifice personalului didactic din cadrul sistemului de învăţământ preuniversitar se circumscriu sintagmei „funcţie publică de orice natură”, prevăzută de textul de lege invocat, astfel că şi profesorul din cadrul învăţământului preuniversitar de stat exercită, cu titlu permanent, cu o remuneraţie, o funcţie specifică, aceea de cadru didactic în sistemul public de învăţământ, în cadrul unei instituţii finanţate din fondurile publice.

Concluzionând, a arătat că profesorul din învăţământul preuniversitar de stat nu se încadrează în dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal, deoarece, aşa cum s-a statuat prin Decizia nr. 20 din 29 septembrie 2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, acest text de lege are în vedere exclusiv ipoteza în care o persoana nu îşi exercită atribuţiile în cadrul unui sistem public, ci pe baza învestirii date de o autoritate publică, sub controlul şi supravegherea acesteia, fără a fi angajat al unei unităţi de stat a unui sistem public, ca în speţa de faţă.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, repunându-se dosarul în pronunţare.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin încheierea de şedinţă din data de 23 noiembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării de principiu a următoarei probleme de drept: „în sensul legii penale, profesorul din învăţământul preuniversitar de stat este funcţionar public în accepţiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal sau în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal.”

II. Expunerea succintă a cauzei

Prin Rechizitoriul din data de 7 decembrie 20151 emis în Dosarul nr. 549/P/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Călăraşi, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatei S.L.-D (plasată sub control judiciar), sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din Codul penal, şi, respectiv, a inculpatei G.D. sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de complicitate la luare de mită, prevăzută de art. 48 alin. (1) raportat la art. 289 alin. (1) din Codul penal.

În fapt, s-a reţinut că inculpata S.L-D, (profesoară de geografie la clasa a XI - a fără frecvenţă din cadrul Liceului „Alexandru Odobescu” din oraşul Lehliu-Gară, judeţul Călăraşi) a pretins, prin intermediul inculpatei G.D. (elevă a clasei respective), suma totală de 500 lei (câte 25 lei de la fiecare elev al clasei), iar la data de 13 noiembrie 2015 a primit, prin intermediul aceleiaşi inculpate, fiind prinsă în flagrant, suma de 475 lei (colectată de cea din urmă de la majoritatea elevilor clasei), pentru a-i promova pe elevii acelei clase la materia pe care o preda (în condiţiile în care, la momentul respectiv, aceştia nu primiseră note la materia geografie).

Prin Sentinţa penală nr. 39 din data de 23 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.056/116/2015, Tribunalul Călăraşi (instanţa sesizată cu judecarea în primă instanţă a cauzei) a hotărât achitarea ambelor inculpate, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală (fapta nu este prevăzută de legea penală).

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a constatat, pe de o parte, că nu este dovedită legătura dintre fapta reţinută pe baza probatoriului analizat a fi fost comisă de inculpata S.L.-D. (primirea unei sume de bani pentru realizarea de amenajări în cabinetul de geografie) şi îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intra în îndatoririle sale de serviciu [prin raportare la dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal].

Pe de altă parte, tribunalul a apreciat, în privinţa aceleiaşi inculpate, că nu este îndeplinită o cerinţă de tipicitate [în raport cu dispoziţiile art. 289 alin. (2) din Codul penal], întrucât aceasta este profesor la o unitate de învăţământ de stat şi are calitatea de funcţionar public, în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal (sens în care a avut în vedere prevederile art. 10 din Legea nr. 1/2011), iar fapta reţinută în sarcina sa prin actul de sesizare nu a fost comisă în legătură cu niciunul dintre scopurile care determină realizarea conţinutului constitutiv al infracţiunii de luare de mită, în cazul unui astfel de funcţionar public (neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau efectuarea unui act contrar acelor îndatoriri).

Împotriva sentinţei penale anterior menţionate a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi, care a invocat nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei de achitare a inculpatelor, susţinând că faptele descrise în actul de sesizare sunt probate şi întrunesc toate elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care acestea au fost trimise în judecată şi solicitând, în consecinţă, condamnarea lor, pentru comiterea acelor infracţiuni, în încadrarea juridică menţionată în rechizitoriu [art. 289 alin. (1) din Codul penal şi, respectiv, art. 48 alin. (1) raportat la art. 289 alin. (1) din Codul penal].

În cursul cercetării judecătoreşti, apărătorul ales al inculpatei G.D. a formulat o cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea de principiu a următoarei probleme de drept: dacă profesorul din învăţământul preuniversitar de stat este funcţionat public în accepţiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal sau în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal.

III. Punctul de vedere al procurorului şi al părţii asupra chestiunii de drept sesizate

Reprezentantul Ministerului Public a susţinut că profesorul din învăţământul preuniversitar de stat este funcţionar public în accepţiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, fără a oferi argumente.

Intimatele inculpate S.L.-D. şi G.D., prin apărătorii acestora, au susţinut că profesorul din învăţământul preuniversitar de stat nu are calitatea de funcţionar public, tot fără a oferi argumente.

IV. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

IV.1. Prealabil examinării sesizării instanţei supreme, curtea de apel a analizat condiţiile de admisibilitate a acesteia:

1. Curtea de apel este învestită cu judecarea cauzei în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 551 pct. 4 şi art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală, care prevăd că hotărârea pronunţată de această instanţă, fie în sensul respingerii, fie în sensul admiterii apelului cu care a fost sesizată, este definitivă.

2. În speţă a fost identificată, din oficiu, o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, şi anume dacă, în sensul legii penale, profesorul din învăţământul preuniversitar de stat este funcţionar public în accepţiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal sau în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal, întrucât inculpata S.L.-D., care are această funcţie didactică [prevăzută de art. 247 lit. d) din Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, - legea educaţiei naţionale], este acuzată că ar fi pretins şi primit, prin intermediul inculpatei G.D., o sumă de bani, în legătură cu îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu (notarea elevilor din clasa la care preda materia geografie), iar stabilirea calităţii sale de funcţionar public, în una sau alta dintre accepţiunile anterior menţionate, are influenţă asupra îndeplinirii condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii de luare de mită, întrucât fapta săvârşită în legătură cu îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle de serviciu constituie infracţiune numai dacă cel care a comis-o este funcţionar public în accepţiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, iar nu şi în accepţiunea art. 175 alin. (2) din acelaşi cod.

3. Chestiunea de drept enunţată este nouă, deoarece asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat nici printr-un recurs în interesul legii, nici printr-o hotărâre prealabilă, potrivit art. 474 şi, respectiv, art. 477 din Codul de procedură penală.

4. Chestiunea de drept enunţată nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la 23 noiembrie 2016.

IV.2. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi-a exprimat punctul de vedere în sensul că în art. 175 din Codul penal (inserat în capitolul din partea generală referitor la „înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală*), noţiunea de „funcţionar public” este definită „în sensul legii penale”.

Prin urmare, în dreptul penal, noţiunea de „funcţionar public” are un caracter autonom, specific acestei materii, astfel că înţelesul său este diferit de cel din alte materii, consecinţa fiind aceea că, în stabilirea acestui înţeles, nu este permisă trimiterea la norme extrapenale.

În acelaşi sens a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, arătând că, „în cazul infracţiunii de luare de mită, calitatea de funcţionar public prevăzută în norma de incriminare pentru subiectul activ este specifică dreptului penal şi trebuie înţeleasă numai în accepţiunea conferită de prevederile părţii generale a Codului penal, aşa încât această reglementare specifică nu poate fi înlăturată prin dispoziţii legale speciale nepenale, care guvernează exercitarea anumitor profesii” (a se vedea considerentele Deciziei nr. 26/2014 - publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015).

Astfel fiind, împrejurarea că o dispoziţie extrapenală - art. 10 alin. (1) din Legea r>r. 1/2011 (legea educaţiei naţionale), cu modificările şi completările ulterioare, - prevede că „în România, învăţământul este serviciu de interes public” nu poate fi invocată ca argument pertinent şi valid pentru a-i considera pe profesorul din învăţământul preuniversitar de stat drept funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, pe considerentul că dispoziţiile respective se referă la „persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public”.

Pe de altă parte, astfel cum s-a arătat în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (conturată inclusiv în dezlegarea data unei alte chestiuni de drept, referitoare la medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, prin decizia anterior citată), scopul utilizării de către legiuitor, în art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, a expresiei „funcţie publică de orice natură” a fost tocmai acela de a evita suprapunerea cu noţiunea administrativă de „funcţie publică”, în sensul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin expresia respectivă fiind delimitată sfera persoanelor care au calitatea de funcţionar public, în sensul legii penale. Astfel, sintagma „funcţie publică de orice natură”, în accepţiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, defineşte o categorie mat largă decât funcţia publică, aşa cum este înţeleasă în dreptul administrativ, iar noţiunea de „funcţionar public” este mai cuprinzătoare decât cea la care se referă art. 2 din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

De asemenea, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că, „potrivit legii penale, noţiunea de funcţionar public (...) are un înţeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele (...) de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal” (a se vedea în acest sens considerentele Deciziei nr. 2/2014 - publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014).

Totodată, Curtea Constituţională a statuat că „determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la incidenţa normei penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul juridic în baza căruia se prestează respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana în cauză şi autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public” şi a reţinut lipsa finanţării din fondurile publice drept criteriu pentru delimitarea sferei persoanelor care se încadrează în art. 175 alin. (2) din Codul penal, arătând că „unele dintre persoanele care exercită profesii liberale sunt considerate «funcţionari publici» în condiţiile art. 175 alin. (2) din noul Cod penal, atunci când, deşi funcţionează în baza unei legi speciale şi nu sunt finanţate de la bugetul de stat, exercită un serviciu de interes public şi sunt supuse controlului sau supravegherii unei autorităţi publice”.

Revenind la jurisprudenţa citată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în aceasta s-a mai arătat că noţiunea de „funcţie publică” se află în strânsă corelaţie cu noţiunea de „interes public”, ambele urmărind satisfacerea trebuinţelor de interes general, în baza prerogativelor constituţionale, care fac să prevaleze interesul public faţă de cel privat, astfel că funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea în scopul realizării interesului public şi, ca atare, în exercitarea funcţiei, acesta are îndatorirea de a considera interesul public mai presus de interesul personal.

În considerarea argumentelor anterior expuse, opinia completului de judecată este că profesorul din învăţământul preuniversitar de stat exercită o funcţie publică (prin modul de accedere la postul şi funcţia didactice, natura, importanţa socială şi finalitatea serviciului prestat, sursa de finanţare a acestuia, răspunderea publică a unităţii angajatoare pentru rezultatul său şi raporturile cu autorităţile publice, astfel cum rezultă din dispoziţiile anterior citate ale Legii nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare), ale cărei prerogative urmăresc satisfacerea unui interes public (asigurarea dreptului fundamental la învăţătură, la care face referire aceeaşi lege).

Drept urmare, în sensul legii penale, profesorul din învăţământul preuniversitar de stat este funcţionar public în accepţiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

Raportat la interesul public căruia îi serveşte funcţia publică analizată şi la nevoia de protejare a acestuia, inclusiv prin mijloace ale dreptului penal, nu se poate susţine că legiuitorul a intenţionat să scoată de sub incidenţa legii penale fapta de luare de mită atunci când este săvârşită de profesorul din învăţământul preuniversitar de stat în legătură cu îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu, soluţie la care s-ar ajunge dacă acesta ar fi considerat funcţionar public în accepţiunea art. 175 alin (2) din Codul penal.

De altfel, în expunerea de motive a Codului penal, sunt oferite două exemple de persoane care sunt funcţionari publici în accepţiunea art. 175 alin, (2) din Codul penal, şi anume notarii publici şi executorii judecătoreşti, menţionându-se că, „deşi aceste persoane nu sunt propriu-zis funcţionari publici, ele exercită atribute de autoritate publică ce le-au fost delegate printr-un act al autorităţii statale competente şi sunt supuse controlului acesteia”.

Atât din exemplele oferite în mod explicit de către legiuitor, cât şi din referirea acestuia la exercitarea atributelor de autoritate publică, pe baza delegării printr-un act al autorităţii statale, a rezultat că dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal nu se referă la persoanele care exercită atribuţiile specifice funcţiei lor în cadrul unui sistem public, pe baza unui contract de angajare pe post (astfel cum este şi profesorul din învăţământul preuniversitar de stat), ci numai la persoanele care îndeplinesc un serviciu de interes public, pe baza învestirii de către autorităţile publice sau sub controlul ori supravegherea acestora, fără a fi angajate în unităţi ale unui sistem public.

În concluzie, s-a apreciat că este necesar ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să dea o dezlegare problemelor de drept sus-menţionate.

În ce priveşte jurisprudenţa relevantă la nivel naţional şi comunitar, nu sunt cunoscute hotărâri în care să fi fost analizată chestiunea de drept supusă discuţiei.

V. Punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi Instanţele Judecătoreşti arondate

Examinând punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele arondate, precum şi jurisprudenţa ataşată acestora, ce au fost transmise instanţei supreme referitoare la chestiunea de drept supusă dezlegării, aflate la dosarul prezentei cauze, a rezultat o practică neunitară.

Curtea de Apel Bucureşti şi Instanţele arondate au exprimat opinia majoritară în sensul că profesorul din învăţământul preuniversitar de stat este funcţionar public în accepţiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, în considerentele de susţinere a acestei opinii fiind făcute referire la deciziile nr. 20/2014 şi 26/2014 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, instanţa supremă a explicat în mod detaliat sensul noţiunii de funcţionar public potrivit dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, respectiv potrivit art. 175 alin. (2) din Codul penal. Tribunalul Bucureşti a făcut referire şi la dispoziţii din Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare. Tribunalul Ialomiţa şi Judecătoria Urziceni au menţionat deciziile instanţei supreme, iar Judecătoria Roşiori de Vede şi Judecătoria Videle s-au raportat şi la metodologii-cadru elaborate de Ministerul Educaţiei Naţionale.

Opinia minoritară exprimată la nivelul Judecătoriei Turnu Măgurele este în sensul că profesorul de învăţământ preuniversitar de stat este funcţionar public în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal, întrucât exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestit de o autoritate publică.

A fost ataşată Sentinţa penală nr. 103 F din data de 8 mai 2015 pronunţată de Tribunalul Ilfov - Secţia penală în Dosarul nr. 3.938/93/2013.

Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi şi instanţele arondate, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul laşi, Tribunalul Braşov, Tribunalul Covasna, Tribunalul Bacău, Tribunalul Timiş, Tribunalul Caraş-Severin, Tribunalul Arad, Tribunalul Cluj, Tribunalul Tulcea, Judecătoria Tulcea, Judecătoria Baia Mare, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Reghin, Judecătoria Luduş şi-au exprimat opinia majoritară în sensul că profesorul din învăţământul preuniversitar de stat este funcţionar public în accepţiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

Judecătoria Moineşti din raza Tribunalului Bacău a învederat că, potrivit corelării art. 175 cu art. 308 din Codul penal, profesorii din învăţământul preuniversitar sunt funcţionari publici, pentru următoarele considerente: (1) Funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie: a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti;

b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.

De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.

Astfel, sunt asimilaţi funcţionarului public, în sensul legii penale, atât profesorul, cât şi medicul, indiferent unde îşi desfăşoară activitatea, pentru că exercită un serviciu de interes public.

S-au făcut referiri la semnificaţiile date de Curtea Constituţională, evidenţiate în Codul penal.

Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Timişoara, Judecătoria Reşiţa (a făcut referiri la jurisprudenţă) au arătat că la nivelul acesteia s-a conturat o opinie majoritară conform căreia profesorul din învăţământul preuniversitar de stat este funcţionar public în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal, având în vedere că acesta exercită un serviciu de interes public, fiind învestit de autorităţile publice - Ministerul învăţământului şi îşi desfăşoară activitatea sub coordonarea inspectoratului şcolar judeţean, fiind supus controlului şi supravegherii acestor autorităţi, iar din punct de vedere financiar fiind supus şi controlului consiliului judeţean.

În ceea ce priveşte opinia minoritară, aceasta este în sensul că profesorul din învăţământul preuniversitar de stat este funcţionar public în accepţiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, având în vedere Decizia nr. 26/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, criteriile avute în vedere la adoptarea acelei decizii faţă de medicul încadrat la o unitate sanitară de stat fiind aplicabile şi în cazul profesorilor din învăţământul preuniversitar de stat; s-a mai argumentat de către susţinătorii acestei opinii că la art. 175 alin. (2) legiuitorul a avut în vedere categoriile notarilor publici şi experţilor tehnici judiciari.

Tribunalul Vaslui, Judecătoria Vaslui, Judecătoria Huşi au menţionat că sunt de acord cu opinia exprimată de instanţa de trimitere.

Curtea de Apel Alba Iulia, atât la aceasta, cât şi la instanţele arondate, instanţele din circumscripţia Curţii de Apel Oradea, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Târgu Mureş şi instanţele arondate, Curtea de Apel Cluj şi instanţele arondate, Curtea de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, Curtea de Apel Ploieşti şi instanţele arondate, Curtea de Apel Suceava şi instanţele arondate, Tribunalul Covasna, Tribunalul Neamţ şi instanţele arondate, Tribunalul Constanţa, Tribunalul Tulcea, Judecătoria Tulcea, Judecătoria Constanţa, Judecătoria Medgidia, Judecătoria Mangalia, Judecătoria Hârşova, Judecătoria Babadag, Judecătoria Măcin, Judecătoria Sfântu Gheorghe, Judecătoria Târgu Secuiesc şi Judecătoria întorsura Buzăului, Judecătoria Luduş, Judecătoria Odorheiu Secuiesc, judecătoriile Caransebeş, Oraviţa şi Moldova Nouă au comunicat că nu a fost identificată jurisprudenţă în materie.

VI Examenul jurisprudenţei

Nu există decizii pronunţate în această materie.

Distincţii cu privire la înţelesul unor termeni ca „public”, „funcţionar” şi „funcţionar public” din Codul penal anterior, respectiv art. 145 şi art. 147, şi Codul penal în vigoare, art. 175 şi art. 176, acestea din urmă ecluzând noţiunea de „funcţionar”, şi consideraţii cu privire la sfera dreptului administrativ, precum şi criterii de determinare de includere sau de excludere a unor persoane în sfera funcţionarilor publici în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal se regăsesc în considerentele Deciziei nr. 2 din 15 ianuarie 2014 a Curţii Constituţionale cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 5 şi art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi a articolului unic din Legea pentru modificarea art. 2531 din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014.

Astfel, în considerentele deciziei, după redarea conţinutului art. 145 şi 147 din Codul penal anterior se statuează de către Curtea Constituţională că „Din coroborarea celor două articole ale Codului penal rezultă că funcţionar public este acea persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei autorităţi publice, instituţii publice sau al unei instituţii sau altei persoane juridice de interes public. Semnificaţia noţiunii de funcţionar public din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de funcţionar din dreptul administrativ. Aşa cum s-a arătat şi în literatura juridică, potrivit legii penale, noţiunile de «(funcţionar public» şi de «funcţionar» au un înţeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a avutului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal.

În doctrină s-a mai arătat că, în legea penală, funcţionarul este definit exclusiv după criteriul funcţiei pe care o deţine sau, cu alte cuvinte, dacă îşi exercită activitatea în serviciul unei unităţi determinate prin legea penală supus unui anumit statut şi regim juridic”.

„...Curtea apreciază că determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la incidenţa normei penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul juridic în baza căruia care se prestează respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana în cauză şi autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public.”

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra două sesizări în condiţiile art. 475 din Codul de procedură penală, prin:

1. Decizia nr. 20 din 29 septembrie 2014 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală) prin care s-a stabilit că expertul tehnic judiciar este funcţionar public în conformitate cu dispoziţiile art. 175 alin. (2) teza întâi din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 22 octombrie 2014;

2. Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală) prin care S-a stabilit că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (î) lit. b) teza a li-a din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015.

VII. Opinia specialiştilor consultaţi

1. În punctul de vedere transmis de Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca s-a exprimat opinia că profesorul din învăţământul preuniversitar de stat este funcţionar public în temeiul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, întrucât, în accepţiunea dreptului penal, exercită o funcţie publică de orice natură.

În argumentarea în esenţă a punctului de vedere exprimat s-a arătat că problematica definirii noţiunii de funcţionar public sau privat nu este una nouă, ea apărând în practica judiciară penală Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal. Aceasta deoarece, spre deosebire de Codul penal anterior, în care nu se făcea O delimitare din perspectiva condiţiilor de tipicitate a faptelor de corupţie legate de împrejurarea dacă funcţionarul public sau privat primea, pretindea sau accepta mita etc., în scopul încălcării sau nu a atribuţiilor sale de serviciu, în art. 289 alin. (2) din Codul penal, se prevede expres că fapta funcţionarului public definit în art. 175 alin, (2) din Codul penal constituie infracţiune doar dacă este comisă în legătură cu încălcarea atribuţiilor de serviciu, respectiv cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.

În lipsa acestui alineat, respectiv a textului din art. 269 alin. (2) din Codul penal, încadrarea unor categorii socioprofesionale (medici angajaţi în spitale de stat, directori de spitale publice, profesori din învăţământul de stat) în categoria de funcţionari publici sau privaţi ar fi avut o semnificaţie exclusiv din perspectiva limitelor de pedeapsă a acestor fapte. S-a susţinut că intenţia legiuitorului penal, odată cu redactarea art. *175 alin. (1) şi (2), ar fi fost aceea ca art. 175 alin. (1) lit. b) din

Codul penal să se refere exclusiv la categorii de funcţionari publici în semnificaţia pe care o are legea specială a funcţionarilor publici.

S-a arătat deja că apariţia art. 289 alin. (2) din Codul penal, care limitează sancţionarea pentru luare de mită a uneia dintre persoanele asimilate funcţionarilor publici la ipotezele în care fapta este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri, este un element criticabil.1

Se poate ajunge ca, în practică, fapta unui funcţionar public definit în art. 175 alin. (2) din Codul penal să nu fie infracţiune, deşi, din perspectiva lezării valorii sociale, conduita sa este echivalentă cu orice altă conduită similară incriminată.

În dreptul administrativ noţiunile de funcţionar public, funcţie publică, serviciu public, serviciu de interes public etc. sunt uneori noţiuni controversate. Aceste controverse, care pot apărea cu privire la semnificaţia matematică exactă a acestora, sunt rezolvate în fiecare caz de doctrină şi/sau jurisprudenţa acelei ramuri de drept.

Justiţia penală pusă în faţa acestor alternative cu efecte problematice asupra funcţionării sistemului penal a ales să accepte o abordare autonomă a definiţiilor din art. 175 din Codul penal, respectiv să analizeze prin raportare la dispoziţiile penale dacă o anumită categorie socioprofesională are sau nu calitatea de funcţionar public, pe baza alin. (1) sau alin. (2) din art. 175 din Codul penal ori este un funcţionar privat în sensul art. 308 din Codul penal. Aceasta înseamnă în realitate o „revenire” la situaţia anterioară intrării în vigoare a art. 175 din noul Cod penal. Consecinţa este aceea că profesorii din învăţământul preuniversitar de stat, care erau funcţionari publici în sensul Codului penal anterior, păstrează în continuare aceeaşi calitate cu toate consecinţele penale legate de comiterea unor fapte de corupţie.

Trimiterea, la fel ca şi în cazul medicului, ce se poate face la legislaţia din domeniul învăţământului (acesta fiind un serviciu de interes public) nu obligă justiţia penală să accepte această interpretare. Dimpotrivă, ea poate să confere acestei categorii socioprofesionale o semnificaţie specifică dreptului penal.

Se consideră că tocmai decizia de a defini aceste noţiuni în Codul penal, deşi acestea erau definite şi în legislaţia extrapenală, arată intenţia legiuitorului de a da o semnificaţie autonomă acestor noţiuni.

De asemenea, încadrarea în art. 175 alin. (1) lit. b) teza a două din Codul penal, adică la o „funcţie publică de orice natură”, este una facilitată de această formulare generică. Această formulare generală a textului de mai sus permite încadrarea tuturor funcţionarilor publici pe care justiţia penală consideră că ar trebui să îi tragă la răspunderea penală pentru fapte de corupţie în această calitate.

Semnificaţie autonomă a noţiunii rezultă inclusiv din dezlegarea de drept (Decizia nr. 26/2014) referitoare la apartenenţa medicului chirurg din sistemul public de sănătate la categoria funcţionarului public prevăzută de art. 175 alin. (1)din Codul penal ori la cea a funcţionarului public asimilat la care face referire art. 175 alin. (2) din Codul penal. În măsura în care profesorul din sistemul preuniversitar ar ajunge să fie încadrat în categoria funcţionarului public asimilat conform art. 172 alin. (2) din Codul penal s-ar genera soluţii incompatibile la nivelul celor două întrebări cu privire la dezlegarea unor chestiuni de drept.

2. Opinia exprimată de Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Nicolae Titulescu” este în sensul că profesorul din învăţământul preuniversitar de stat este funcţionar public în accepţiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

În argumentarea acestei opinii se menţionează că diferenţa între noţiunea de „funcţionar public” în sensul art. 175 alin. (1) şi aceeaşi sintagmă în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal a fost realizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr. 26/2014, astfel:

„Potrivit art. 175 alin. (2) din Codul penal nu este suficient ca persoana să exercite un serviciu de interes public, ci trebuie să şi fie învestită sau controlată, după caz, supravegheată, de autorităţile publice cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. În plus, învestirea, controlul sau supravegherea din partea autorităţilor publice vizează exclusiv exercitarea de către funcţionar a serviciului public, iar nu dreptul de practicare a profesiei în domeniul de competenţă necesar pentru îndeplinirea serviciului public respectiv. Mai mult, rezultă că între autoritatea publică şi persoana care exercită serviciul de interes public nu există raporturi de serviciu, stabilite în baza unui contract individual sau colectiv de muncă, pentru că, în acest din urmă caz, respectiva persoană ar fi avut obligaţia să presteze munca sub autoritatea angajatorului, urmând a fi încadrată fie în categoria funcţionarilor publici prevăzuţi de art. 175 alin. (1) din Codul penal - dacă angajatorul este o persoană de drept public, fie în cea reglementată de art. 308 alin. (1) din Codul penal - dacă angajatorul era o persoană de drept privat.”

S-a invocat art. 254 alin. (1), (11), (13)-(16) din Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare.

Din dispoziţiile mai sus citate rezultă că între profesorii din învăţământul preuniversitar de stat şi unităţile de învăţământ angajatoare există raporturi de serviciu, stabilite pe bază de contracte individuale de muncă,

3. În punctul de vedere exprimat de Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara s-a menţionat cu privire la admisibilitatea cererii că aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, deoarece instanţa este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, există o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabila sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Codul penal defineşte funcţionarul public într-un sens mai larg decât Legea nr. 188/1999 cu privire la funcţia publică şi Statutul funcţionarului public. Statutul personalului didactic (titlul IV din Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare - legea educaţiei naţionale) reglementează printre altele: funcţiile, competenţele, responsabilităţile, drepturile şi obligaţiile specifice personalului didactic şi didactic auxiliar, precum şi ale celui de conducere, de îndrumare şi de control; condiţiile şi modalităţile de ocupare a posturilor şi a funcţiilor didactice, didactice auxiliare, a funcţiilor de conducere, de îndrumare şi de control, precum şi condiţiile şi modalităţile de eliberare din aceste posturi şi funcţii, de încetare a activităţii şi de pensionare a personalului didactic şi didactic auxiliar. Ocuparea funcţiilor didactice se face pe bază de concurs la fel ca şi a altor funcţii publice.

Potrivit art. 10 din Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, legea educaţiei naţionale, învăţământul este un serviciu de interes public.

Legea nr. 188/1999 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public defineşte (art. 2) funcţia publică drept ansamblul atribuţiilor şi obligaţiilor stabilite în temeiul legii în scopul realizării prerogativelor de putere publică. Aşa cum s-a arătat, învăţământul este serviciu de interes public şi nu are prerogativele de putere publică.

Pe cale de consecinţă, profesorul din învăţământul preuniversitar sau universitar de stat este funcţionar public în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal, deoarece exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestit de autorităţile publice şi a cărui activitate este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.

VIII. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi Informatică Juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Direcţia de specialitate opinează că profesorul din învăţământul preuniversitar de stat are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor ari 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

În argumentarea punctului de vedere exprimat s-a pornit de la dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal care includ în noţiunea de „funcţionar public”, „persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie:

b) exercită (...) o funcţie publică de orice natură.”

Utilizarea de către legiuitor a expresiei „funcţie publică de orice natură” are, pe de o parte, rolul de a indica inexistenţa unei suprapuneri între noţiunea de „funcţie publică în sensul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi expresia utilizată în cuprinsul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal pentru a stabili sfera persoanelor care au calitatea de funcţionar public în accepţiunea legii penale, iar, pe de altă parte, rolul de a nu limita categoria funcţionarilor publici prevăzută în art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal la funcţionarii publici prevăzuţi în Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.2

Sfera persoanelor care au calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal poate fi conturată pe baza a două criterii: exercitarea unei funcţii specifice în cadrul unui sistem public şi finanţarea din fonduri publice a structurii în cadrul căreia este exercitată funcţia specifică. Criteriile menţionate se desprind atât din Decizia nr. 26/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi din Decizia Curţii Constituţionale nr. 2/2014.3

În raport cu primul criteriu, persoanele care exercită o funcţie specifică (profesor în învăţământul preuniversitar - personal didactic) în cadrul sistemului public de învăţământ sunt incluse în categoria funcţionarilor publici, în accepţiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

În raport cu al doilea criteriu, persoanele care exercită o funcţie specifică în cadrul unei structuri finanţate din fonduri publice (unitate de învăţământ preuniversitar de stat) sunt incluse în categoria funcţionarilor publici, în accepţiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal. În acest context, s-a precizat că, potrivit dispoziţiilor art. 101 alin. (1) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, finanţarea unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat cuprinde finanţarea de bază, finanţarea complementară şi finanţarea suplimentară. Finanţarea de bază se asigură din bugetul de stat [art. 104 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare], finanţarea complementară se asigură din bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale de care aparţin unităţile de învăţământ preuniversitar şi din sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată aprobate anual prin legea bugetului de stat cu această destinaţie [art. 105 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare], iar la finanţarea suplimentară contribuind şi consiliile locale, consiliile judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti [art. 107 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare].

În consecinţă, funcţiile specifice (personal didactic) din cadrul sistemului public de învăţământ, exercitate În unităţile de învăţământ preuniversitar de stat, finanţate din fonduri publice, constituie „funcţii publice de orice natură” în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

Profesorul din cadrul învăţământului preuniversitar de stat exercită o funcţie specifică (personal didactic) în sistemul public de învăţământ, în cadrul unei structuri finanţate din fonduri publice (unitate de învăţământ preuniversitar de stat) şi, prin urmare, exercită o „funcţie publică de orice natură” în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

Profesorul din cadrul învăţământului preuniversitar de stat exercită cu titlu permanent, cu o remuneraţie, funcţia publică, conform dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

Unităţile de învăţământ preuniversitar de stat sunt componente ale sistemului public de învăţământ.

Angajarea profesorului se realizează la nivelul unităţii de învăţământ preuniversitar de stat, tot pe bază de concurs. [Conform dispoziţiilor art. 90 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, în învăţământul preuniversitar de stat, validarea concursului pentru ocuparea posturilor didactice/catedrelor se face de către inspectoratul şcolar, iar angajarea pe post a personalului didactic de predare se face de către directorul unităţii de învăţământ, pe baza deciziei de repartizare semnate de inspectorul şcolar general.]

Atât salarizarea medicului din cadrul unităţii spitaliceşti de stat, cât şi salarizarea profesorului din cadrul unităţii de învăţământ preuniversitar de stat sunt finanţate din fonduri publice.

Profesorul din cadrul unei unităţi de învăţământ preuniversitar de stat nu poate fi inclus în categoria persoanelor considerate funcţionari publici în sensul legii penale,în baza dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.

Conform art. 175 alin. (2) din Codul penal „este considerata funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public”.

Profesorul din învăţământul preuniversitar de stat nu este o „persoană care nu îşi exercită atribuţiile în cadrul unui sistem public”, Ci o persoană caro îşi exercită atribuţiile în cadrul sistemului public de învăţământ.

Profesorul care îşi exercită funcţia în cadrul unei unităţi de învăţământ preuniversitar de stat nu este o persoană „nefinanţată din fondurile publice”, ci o persoană finanţată din fondurile publice.

Angajarea profesorului în cadrul unei unităţi de învăţământ preuniversitar de stat, conform art. 90 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare - potrivit căruia, în învăţământul preuniversitar de stat, angajarea pe post a personalului didactic de predare se face de către directorul unităţii de învăţământ, pe baza deciziei de repartizare semnate de inspectorul şcolar general - nu echivalează cu o învestire de către autorităţile publice pentru a exercita un serviciu de interes public. Actul de angajare, ca bază a raportului dintre profesor şi unitatea de învăţământ preuniversitar de stat, în temeiul căruia profesorul este încadrat în sistemul public de învăţământ, nu poate fi considerat un act de învestire de către autorităţile publice, un act de delegare a unui atribut de autoritate publică.

În consecinţă, profesorul care îşi exercită funcţia într-o unitate de învăţământ preuniversitar de stat, angajat pe post de către directorul unităţii de învăţământ pe baza deciziei de repartizare semnate de inspectorul şcolar general, nu întruneşte niciunul dintre criteriile referitoare la sfera persoanelor considerate funcţionari publici în sensul legii penale, conform dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.

IX. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 151/C/130/111-5/2017 din data de 17 februarie 2017, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în urma analizei de admisibilitate a sesizării, efectuate în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, constată că instanţa care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este Curtea de Apel Bucureşti, învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, şi cauza se află în cursul judecăţii.

Chestiunea de drept sesizată vizează interpretarea unor dispoziţii legale în abstracto, respectiv o dezlegare cu valoare de principiu ce nu a mai fost supusă examenului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, însă apreciază că aceasta îşi găseşte lămurire, mutatis mutandis, într-o decizie anterioară dată de instanţa supremă în aceeaşi procedură, nefiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate sub aspectul noutăţii.

Această condiţie a fost consacrată în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, considerându-se că lipseşte caracterul de noutate al chestiunii de drept atunci când aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate (Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016) sau inexistenţa vreunui dubiu asupra interpretării textelor de lege a fost echivalată cu lipsa unei chestiuni de drept (Decizia nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016).

În raport cu cele menţionate, modul în care trebuie aplicate dispoziţiile legale în chestiunea de drept ce face obiectul sesizării reiese din considerentele Deciziei nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 28/1/2014/HP/Pal Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care instanţa supremă a identificat criteriile determinate pentru reţinerea calităţii de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi art. 175 alin. (2) din Codul penal, prin explicitarea sintagmelor „funcţionar public”, „funcţie publică de orice natură” şi „interes public”, folosite de legiuitor în conţinutul normei penale.

Astfel, s-a precizat că „funcţia publică” reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia publică, în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale, iar „interesul public” este acel interes care implică garantarea şi respectarea de către instituţiile şi autorităţile publice a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor recunoscute de Constituţie, legislaţia internă şi tratatele internaţionale la care România este parte.

Aceste noţiuni se regăsesc în dispoziţiile art. 3 lit. f) şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 1/2011 - legea educaţiei naţionale, cu modificările şi completările ulterioare.

De asemenea, instanţa supremă, efectuând un examen comparativ cu modul de dezlegare a unei probleme de drept rezolvate prin Decizia nr. 20 din 29 septembrie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 22 octombrie 2014), a definit prevederile art. 175 alin. (2) din Codul penal raportat şi la voinţa legiuitorului, respectiv că se referă doar la persoanele care nu îşi exercită atribuţiile în cadrul unui sistem public, ci persoane care exercită un serviciu de interes public, pe baza învestirii de către autorităţile publice sau sub controlul ori supravegherea acestora, fără a fi angajate în unităţile de stat ale unui sistem public.

Totodată, s-a precizat că, în sensul avut în vedere de art. 175 alin. (2) din Codul penal, „învestirea, controlul sau supravegherea din partea autorităţilor publice vizează exclusiv exercitarea de către funcţionar a serviciului public, iar nu dreptul de practicare a profesiei în domeniul de competenţă necesar pentru îndeplinirea serviciului public respectiv. Mai mult, rezultă că între autoritatea publică şi persoana care exercită serviciul de interes public nu există raporturi de serviciu, stabilite în baza unui contract individual sau colectiv de muncă, pentru că, în acest din urmă caz, respectiva persoană ar fi avut obligaţia să presteze munca sub autoritatea angajatorului, urmând a fi încadrată fie în categoria funcţionarilor publici prevăzută de art. 175 alin. (1) din Codul penal - dacă angajatorul este o persoană de drept public, fie în cea reglementată de art. 308 alin. (1) din Codul penal - dacă angajatorul este o persoană de drept privat”.

Au fost analizate şi lămurite conceptele de „funcţie publică” şi „interes public” - în sensul că noţiunea de „funcţie publică” se află în strânsă corelaţie cu cea de „interes public”, ambele urmând satisfacerea trebuinţelor de interes general, în baza prerogativelor constituţionale care fac să prevaleze interesul public faţă de cel privat, fiind invocată Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014 a Curţii Constituţionale, prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. I pct. 5 şi art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi articolul unic din Legea pentru modificarea art. 2531 din Codul penal.

Prin urmare, folosind tot acest raţionament juridic expus în considerentele Deciziei nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 28/1/2014/HP/P, instanţa supremă a furnizat instanţelor toate criteriile necesare în raport cu care trebuie să lămurească problema de drept generată de situaţia particulară concretă cu care a fost învestită.

De altfel, tot acest raţionament a stat la baza motivării punctului de vedere unanim exprimat de instanţa de sesizare, fiind argumentată punctual interpretarea dispoziţiilor din legea specială, Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, legea educaţiei naţionale, prin raportare la clarificările folosite în considerentele deciziei mai sus menţionate, fără ca instanţa să constate că există vreo contradicţie între normele de drept penal şi cele din legea specială aplicabile în ceea ce priveşte conceptul de „funcţie publică de orice natură” şi „serviciu de interes public” în înţelesul art. 175 alin. (1) lit. b) şi art. 175 alin. (2) din Codul penal.

Astfel, pentru motivele arătate, apreciindu-se că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării, în temeiul art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, se solicită respingerea ca inadmisibilă a sesizării: „Dacă în sensul legii penale, profesorul din învăţământul preuniversitar de stat este funcţionar public, în accepţiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal sau în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal.”

X. Dispoziţii legale incidente

Art. 289 alin. (1) şi (2) din Codul penal:

„(1) Fapta funcţionarului public care, directori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.

(2) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită de una dintre persoanele prevăzute în art. 175 alin. (2), constituie infracţiune numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri”.

Art. 175 alin. (1) şi (2) din Codul penal:

„(1) Funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie:

a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti:

b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură:

c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.

(2) De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora CU privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.”

Art. 1 din Legea nr. 1/2011:

„Prezenta lege asigură cadrul pentru exercitarea sub autoritatea statului român a dreptului fundamental la învăţătură pe tot parcursul vieţii. Legea reglementează structura, funcţiile, organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de învăţământ de stat, particular şi confesional.”

Art. 3 lit. f) din Legea nr. 1/2011:

„Principiile care guvernează învăţământul preuniversitar şi superior, precum şi învăţarea pe tot parcursul vieţii din România sunt: (...)

f) principiul răspunderii publice - în baza căruia unităţile şi instituţiile de învăţământ răspund public de performanţele lor.”

Art. 10 alin. (1) din Legea nr. 1/2011:

(1) în România, învăţământul este serviciu de interes public

Art. 89 alin. (1) din Legea nr. 1/2011:

(1) în învăţământul preuniversitar de stat, posturile didactice (...) se ocupă prin concurs naţional organizat de inspectoratul şcolar, conform unei metodologii-cadru elaborate de Ministerul Educaţiei Naţionale (...).”

Art. 90 alin. (2) din Legea nr. 1/2011:

(2) în învăţământul preuniversitar de stat, validarea concursului pentru ocuparea posturilor didactice (...) se face de către inspectoratul şcolar. Angajarea pe post a personalului didactic de predare se face de către directorul unităţii de învăţământ, pe baza deciziei de repartizare semnate de inspectorul şcolar general.”

Art. 94 alin. (1) şi alin. (2) lit. c) şi f) din Legea nr. 1/2011:

„(1) Ministerul Educaţiei (...), ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, elaborează şi implementează politica naţională în domeniul învăţământului preuniversitar, (...)

(2) Ministerul Educaţiei (...) exercită, în domeniul învăţământului preuniversitar, următoarele atribuţii: (...)

c) coordonează şi controlează sistemul naţional de învăţământ; (...)

f)(...) asigură finanţarea conform legii şi, în acest sens, este singura autoritate cu competenţe în domeniu.”

Art. 101 alin. (2) din Legea nr. 1/2011:

„(2) Statul asigură finanţarea de bază (...) pentru toţi elevii din învăţământul primar, gimnazial, profesional şi liceal de stat (...).”

Art. 102 alin. (1) din Legea nr. 1/2011:

„(1) Finanţarea învăţământului preuniversitar de stat (...) se asigură din fonduri publice (...).”

Art. 104 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 1/2011:

„(1) Finanţarea de bază asigură desfăşurarea în condiţii normale a procesului de învăţământ la nivel preuniversitar, conform standardelor naţionale.

(2) Finanţarea de bază se asigură din bugetul de stat (...).” Art. 232 din Legea nr. 1/2011:

„Statul reglementează:

a) funcţiile, competenţele, responsabilităţile, drepturile şi obligaţiile specifice personalului didactic (...);

b) formarea iniţială şi continuă a personalului didactic (,..);

c) condiţiile şi modalităţile de ocupare a posturilor şi a funcţiilor didactice (...), precum şi condiţiile şi modalităţile de eliberare din aceste posturi şi funcţii, de încetare a activităţii şi de pensionare a personalului didactic (,..);

d) criteriile de normare, de acordare a distincţiilor şi de aplicare a sancţiunilor.”

Art. 247 lit. d) din Legea nr. 1/2011:

„Funcţiile didactice sunt: (...)

d) în învăţământul (...) liceal (...): profesor (...);”.

Art. 254 alin. (1), (11), (13)-(16) din Legea nr. 1/2011:

(1) în unităţile de învăţământ sau în consorţiile şcolare poate fi angajat personal didactic cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată sau perioadă determinată de cel mult un an şcolar, cu posibilitatea prelungirii contractului, respectiv în plata cu ora, în condiţiile legii. (...)

(11) în învăţământul preuniversitar de stat, validarea concursului pentru ocuparea posturilor/catedrelor didactice se face de către consiliul de administraţie al inspectoratului şcolar. Angajarea pe post a personalului didactic cu contract individual de muncă se face de directorul unităţii de învăţământ, pe baza deciziei de repartizare semnate de inspectorul şcolar general. (...)

(13) Candidaţii care au dobândit definitivarea în învăţământ, cadre didactice cu drept de practică, şi au ocupat un post didactic vacant, prin concurs naţional, organizat în condiţiile metodologiei prevăzute la art. 89, sunt titulari în învăţământul preuniversitar. Pe baza deciziei de repartizare semnate de inspectorul şcolar general, directorul unităţii de învăţământ încheie cu aceştia contractul individual de muncă pe perioadă nedeterminată.

(14) Pentru candidaţii care nu au dobândit definitivarea în învăţământ, cadre didactice debutante, şi au ocupat un post didactic vacant, prin concurs naţional, organizat 1n condiţiile metodologiei prevăzute la art. 89, directorul unităţii de învăţământ încheie contractul individual de muncă pe o perioadă de cel mult un an şcolar. În situaţia în care aceşti candidaţi promovează (...) examenul pentru definitivarea în învăţământ, consiliul de administraţie modifică durata contractului individual de muncă din perioadă determinată în perioadă nedeterminată.

(15) Candidaţii care au ocupat prin concurs naţional, în condiţiile metodologiei, un post didactic/o catedră vacant(ă) publicat(ă) pentru angajare pe perioadă determinată sau un post didactic/o catedră rezervat(ă), pe baza deciziei de repartizare semnate de inspectorul şcolar general, încheie contract individual de muncă pe o perioadă de cel mult un an şcolar, respectiv până la revenirea titularului pe post, cu directorul unităţii de învăţământ. Consiliul de administraţie al unităţii de învăţământ poate decide prelungirea contractului individual de muncă şi în anul şcolar următor, în condiţiile prevăzute de metodologia-cadru prevăzută la art. 89 alin. (1).

(16) Cadrele didactice asociate şi pensionate care au ocupat un post didactic/o catedră vacant(ă)/rezervat(ă) prin concursul prevăzut la alin. (8) lit. b) încheie contract individual de muncă în regim de plata cu ora cu directorul unităţii de învăţământ.”

XI. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Judecătorul-raportor în conţinutul raportului întocmit constată, sub aspectul admisibilităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că aceasta întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute în art. 475 din Codul de procedură penală.

Din examinarea conţinutului dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală nu rezultă şi condiţia de noutate a chestiunii de drept, cum apare în mod expres în conţinutul art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Normele de procedură sunt de strictă interpretare, neputându-se opera o interpretare analogică, acolo unde norma nu prevede o condiţie, fiind incident principiul „unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem” (ubi lex non distinguit, nec nos distingere debemus).

Decizia nr. 5 din 10 februarie 2015 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „dacă în cazul infracţiunii de proxenetism săvârşită în modalitatea determinării prostituţiei lipseşte tipicitatea ca şi trăsătură esenţială a infracţiunii, în cazul în care întreţinerea de acte sexuale în scopul obţinerii de foloase a avut loc în mod repetat, dar cu aceeaşi persoană.” şi, respectiv, Decizia nr. 6 din 2 martie 2016 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016, prin care au fost respinse, ca inadmisibile, sesizările formulate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept:

„1. În aplicarea dispoziţiilor art. 427 alin. (1) raportat la art. 426 lit. b) şi d) din Codul de procedură penală, persoana fizică sau persoana juridică care nu a avut calitatea de parte în procesul penal poate să formuleze contestaţie în anulare, dacă drepturile ori interesele sale legitime au fost afectate printr-o măsură dispusă de instanţa de apel prin hotărâre definitivă.

2. În aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, măsura de siguranţă a confiscării speciale poate fi dispusă în raport cu următoarele situaţii: a) faţă de terţe persoane fizice sau persoane juridice care nu sunt părţi în procesul penal, cu consecinţa aplicării măsurilor asigurătorii prevăzute de art. 249 din Codul de procedură penală; b) faţă de persoana responsabilă civilmente în raport de care s-a respins acţiunea civilă exercitată în procesul penal; c) asupra sumelor de bani sau a bunurilor în sens material; d) asupra prejudiciului cauzat persoanei vătămate, dacă aceasta s-a constituit parte civilă şi nu a decedat ori, după caz, nu a fost dizolvată şi lichidată”, nu sunt incidente în cauză.

Astfel, în considerentele Deciziei nr. 5/2015 se precizează, în esenţă, că „sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conform art. 475 din Codul de procedură penală trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii. Interpretarea urmăreşte cunoaşterea înţelesului exact al normei, clarificarea sensului şi scopului acesteia, aşa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate. Cu privire la problema a cărei dezlegare se solicită, se constată că nu constituie o reală problemă de drept, generată de dificultăţi de interpretare a normei de incriminare sau de opinii divergente exprimate în acest sens şi argumente din punct de vedere juridic”.

În considerentele Deciziei nr. 6/2016 s-a constatat „în speţă că nu este îndeplinită condiţia privind existenţa unei chestiuni (probleme) de drept ce ar necesita lămuriri sau interpretări”.

Or, în condiţiile prezentei sesizări există o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, şi anume dacă, în sensul legii penale, profesorul din învăţământul preuniversitar de stat este funcţionar public în accepţiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal sau în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal, întrucât inculpata S.L.-D. care are această funcţie didactică [prevăzută de art. 247 lit. d) din Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare - legea educaţiei naţionale] este acuzată că ar fi pretins şi primit, prin intermediul inculpatei G.D., o sumă de bani, în legătură cu îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu (notarea elevilor din clasa la care preda materia geografie), iar stabilirea calităţii sale de funcţionar public, în una sau alta dintre accepţiunile anterior menţionate, are influenţă asupra îndeplinirii condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii de luare de mită, întrucât fapta săvârşită în legătură cu îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle de serviciu constituie infracţiune numai dacă cel care a comis-o este funcţionar public în accepţiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, iar nu şi în accepţiunea art. 175 alin. (2) din acelaşi cod.

Existenţa a două decizii ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv Decizia nr. 20/2014, prin care s-a inclus în sfera persoanelor considerate funcţionari publici în sensul legii penale, conform dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, expertul tehnic judiciar, iar cea de-a doua, Decizia nr. 26/2014, care a stabilit că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, nu conduce automat la inadmisibilitatea prezentei sesizări, pentru că au fost stabilite criterii de interpretare ce ar trebui aplicate analogic şi profesorului din învăţământul preuniversitar de stat, întrucât chestiunea de drept în sensul că profesorul din învăţământul preuniversitar de stat este funcţionar public în accepţiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal sau în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal vizează lămurirea influenţei privind îndeplinirea condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii de luare de mită, în condiţiile bazei factuale concrete.

În concluzie, prezenta sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept: în sensul legii penale, profesorul din învăţământul preuniversitar de stat este funcţionar public în accepţiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal sau în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal întruneşte toate condiţiile de admisibilitate, conform art. 475 din Codul de procedură penală.

În ceea ce priveşte chestiunea de drept supusă dezlegării, judecătorul-raportor şi-a exprimat părerea că profesorul din învăţământul preuniversitar de stat are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

XII.1. Sub aspectul admisibilităţii sesizării

Legiuitorul român a prevăzut în Codul de procedură penală în vigoare un nou instrument de unificare a practicii judiciare neunitare, respectiv sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În conţinutul dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală sunt statuate condiţiile de sesizare a instanţei supreme pe care trebuie să le îndeplinească instanţa care uzează de această instituţie procesual penală.

Astfel, sunt reglementate mai multe condiţii cumulative, şi anume acelea referitoare la faza procesuală a cauzei în care se iveşte chestiunea de drept, felul instanţei care poate sesiza şi stadiul procesual al cauzei, natura juridică a chestiunii de drept, precum şi aceea prin care să nu fi făcut obiectul vreunuia din instrumentele juridice de rezolvare a problemei respective.

Altfel spus, este necesar ca acea cauză în care există o chestiune de drept ce urmează să fie supusă dezlegării să se afle „în cursul judecăţii”, respectiv instanţa să fi fost sesizată, iar procesul se află în curs de desfăşurare; instanţele pe rolul cărora se află o asemenea cauză să fie din cele expres şi limitativ prevăzute de legiuitor, iar cauza respectivă să se găsească în ultima cale de atac - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curte de apel sau tribunal, învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; chestiunea de drept supusă dezlegării să conducă la soluţionarea pe fond a cauzei respective; condiţia negativă, în sensul că instanţa supremă nu s-a pronunţat asupra problemei de drept printr-o hotărâre prealabilă sau prin recurs în interesul legii.

În contextul prezentei sesizări, consideră că aceasta întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute în art. 475 din Codul de procedură penală, şi anume Dosarul nr. 2.056/116/2015 (3.486/2016) se află pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală, în faza de judecată a apelului declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi împotriva Sentinţei penale nr. 39 din data de 23 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Călăraşi, curtea de apel fiind una din instanţele enumerate expres şi limitativ de către legiuitor ce poate judeca calea de atac exercitată, aceasta având caracter exclusivei intrând în sfera accepţiunii de „în ultimă instanţă”.

De asemenea, chestiunea de drept supusă dezlegării, şi anume, în sensul legii penale, profesorul din învăţământul preuniversitar de stat este funcţionar public în accepţiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal sau în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal, este de natură a determina judecarea pe fond a cauzei, iar prevederile invocate nu au mai făcut, până la momentul sesizării, obiectul niciunei alte hotărâri prealabile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nici al vreunui recurs în interesul legii soluţionat de aceeaşi instanţă.

XII.2. Chestiunea de drept supusă dezlegării

Codul penal în vigoare prevede în titlul X - înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală, în dispoziţiile art. 175 şi 176, semnificaţia noţiunilor de „funcţionar public” şi, respectiv, „public”.

Astfel, în art. 175 alin (1), funcţionar public, în sensul legii penale, este definit ca „persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie: a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti; b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia”.

Conform alin. (2) al aceleiaşi norme, „este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public”.

Prin termenul de „public”, aşa cum este statuat în art. 176, „se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică”.

Legiuitorul a urmărit, prin modul de reglementare a ipotezei prevăzute la art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, folosirea sintagmei „funcţie publică de orice natură” cu scopul eliminării oricărei suprapuneri cu noţiunea de „funcţie publică” în accepţiunea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabilind sfera persoanelor care au calitatea de funcţionar public în sensul legii penale şi rolul de a nu restrânge categoria funcţionarilor publici prevăzută în art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal la categoria funcţionarilor publici prevăzută în Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, a interpretat sintagma „funcţie publică de orice natură” în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal ca definind „o categorie mai largă decât funcţia publică, aşa cum este înţeleasă în dreptul administrativ, iar noţiunea de «funcţionar public» este mai cuprinzătoare decât cea la care se referă art. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”, invocând şi Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014 a Curţii Constituţionale.

Totodată, instanţa supremă a evidenţiat conţinutul „funcţiei publice”, corelaţia cu „interesul public”, noţiunea de „serviciu public”.

„Potrivit art. 175 alin, (2) din Codul penal nu este suficient ca persoana să exercite un serviciu de interes public, ci trebuie să şi fie învestită sau controlată, după caz, supravegheată, de autorităţile publice cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. În plus, învestirea, controlul sau supravegherea din partea autorităţilor publice vizează exclusiv exercitarea de către funcţionar a serviciului public, iar nu dreptul de practicare a profesiei în domeniul de competenţă necesar pentru îndeplinirea serviciului public respectiv. Mai mult, rezultă că între autoritatea publică şi persoana care exercită serviciul de interes public nu există raporturi de serviciu, stabilite în baza unui contract individual sau colectiv de muncă, pentru că, în acest din urmă caz, respectiva persoană ar fi avut obligaţia să presteze munca sub autoritatea angajatorului, urmând a fi încadrată fie în categoria funcţionarilor publici prevăzuţi de art. 175 alin. (1) din Codul penal - dacă angajatorul este o persoană de drept public, fie în cea reglementată de art. 308 alin. (1) din Codul penai - dacă angajatorul era o persoană de drept privat.”

Sfera persoanelor care au calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal poate fi determinată pe baza a două criterii: exercitarea unei funcţii specifice în cadrul unui sistem public şi finanţarea din fonduri publice a structurii în cadrul căreia este exercitată funcţia specifică.

Astfel, referitor la primul criteriu, persoana care exercită o funcţie specifică în cadrul sistemului public de învăţământ, aşa cum este profesorul în învăţământul preuniversitar, care este personal didactic, se circumscrie categoriei funcţionarilor publici în accepţiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

În ceea ce priveşte al doilea criteriu, persoanele care exercită o funcţie specifică în cadrul unei structuri finanţate din fonduri publice sunt incluse în categoria funcţionarilor publici în accepţiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

Potrivit art. 101 alin. (1) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, finanţarea unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat cuprinde finanţarea de bază, finanţarea complementară şi finanţarea suplimentară.

În conformitate cu art. 104 alin. (2) din actul normativ menţionat, finanţarea de bază se asigură din bugetul de stat, finanţarea complementară se asigură din bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale de care aparţin unităţile de învăţământ preuniversitar şi din sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată aprobate anual prin legea bugetului de stat cu această destinaţie [art. 105 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare], iar finanţarea suplimentară se acordă din bugetul Ministerului Educaţiei Naţionale, la finanţarea suplimentară contribuind şi consiliile locale, consiliile judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti [art. 107 alin. (i) şi (2) din Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare].

Or, unitatea de învăţământ preuniversitar de stat este o structură finanţată din fonduri publice.

Funcţiile specifice (personal didactic) din cadrul sistemului public de învăţământ, exercitate în unităţile de învăţământ preuniversitar de stat, finanţate din fonduri publice, se circumscriu sintagmei „funcţii publice de orice natură” în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

Aşadar, profesorul din cadrul învăţământului preuniversitar de stat exercită cu titlu permanent, cu o remuneraţie, o funcţie specifică (personal didactic) în sistemul public de învăţământ, în cadrul unei structuri finanţate din fonduri publice (unitate de învăţământ preuniversitar de stat), exercitând o „funcţie publică de orice natură” în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

Potrivit art. 254 alin. (1) şi alin. (11) din Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, „(1) în unităţile de învăţământ sau în consorţiile şcolare poate fi angajat personal didactic cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată sau perioadă determinată de cel mult un an şcolar, cu posibilitatea prelungirii contractului, respectiv în plata cu ora, în condiţiile legii. (...)

(11) în învăţământul preuniversitar de stat, validarea concursului pentru ocuparea posturilor/catedrelor didactice se face de către consiliul de administraţie al inspectoratului şcolar. Angajarea pe post a personalului didactic cu contract individual de muncă se face de directorul unităţii de învăţământ, pe baza deciziei de repartizare semnate de inspectorul şcolar general.” Salarizarea profesorului din cadrul unităţii de învăţământ preuniversitar de stat este finanţată din fonduri publice.

Profesorul din cadrul unei unităţi de învăţământ preuniversitar de stat nu poate fi inclus în categoria persoanelor considerate funcţionari publici în sensul legii penale, în baza dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.

Astfel, profesorul din învăţământul preuniversitar de stat este o persoană care îşi exercită atribuţiile în cadrul sistemului public de învăţământ, finanţat din fondurile publice, iar angajarea sa nu echivalează cu o învestire de către autorităţile publice pentru a exercita un serviciu de interes public. Actul de angajare, ca bază a raportului dintre profesor şi unitatea de învăţământ preuniversitar de stat, în temeiul căruia profesorul este încadrat în sistemul public de învăţământ, nu poate fi considerat un act de învestire de către autorităţile publice, un act de delegare a unui atribut de autoritate publică.

Profesorul care îşi exercită funcţia într-o unitate de învăţământ preuniversitar de stat, angajat pe post de către directorul unităţii de învăţământ pe baza deciziei de repartizare semnate de inspectorul şcolar general, nu se include în sfera persoanelor considerate funcţionari publici în sensul legii penale, conform dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.

În concluzie, faţă de modul în care au fost analizate cele două criterii mai sus arătate, în ceea ce priveşte profesorul din cadrul învăţământului preuniversitar de stat, acesta are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şi JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 2.056/116/2015 (3.486/2016), prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „dacă, în sensul legii penale, profesorul din învăţământul preuniversitar de stat este funcţionar public în accepţiunea art. 175 alin. (1) lit. b), teza a II-a din Codul penal sau în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal.

Stabileşte că profesorul din învăţământul preuniversitar de stat are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 martie 2017.

 

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

judecător MIRELA SORINA POPESCU

Magistrat-asistent,

Simona Dănăilă

 


1 S. Bogdan, D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal. Partea specială. Analize, explicaţii, comentarii. Perspectiva clujeană, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 498-499.

2 Decizia Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 26/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015.

Anca Jurma, Infracţiunile de corupţie în lumina noului Cod penal şi a reglementărilor internaţionale, A.U.B., Drept, 2014, Supliment „Conferinţa Reglementări fundamentale în noul Cod penal şi în noul Cod de procedură penală”, p. 181; potrivit autoarei, „faptul că legiuitorul a folosit expresia funcţie publică de orice natură ne îndreptăţeşte să considerăm că funcţia publică în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) C. pen. defineşte o categorie mai largă decât funcţia publică, aşa cum este înţeleasă în dreptul administrativ.”

3 Decizia Curţii Constituţionale nr. 2/2014 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 71 din 29 ianuarie 2014.

 

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.