MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 292/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 292         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 25 aprilie 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 777 din 15 decembrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 110 alin. (5) teza a doua, ale art. 123 alin. (2) şi ale art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

242. - Hotărâre privind actualizarea valorii de inventar a imobilului 2862 aflat în domeniul public al statului şi în administrarea Ministerului Apărării Naţionale şi pentru transmiterea unei părţi din acesta din domeniul public al statului şi din administrarea Ministerului Apărării Naţionale în domeniul public al oraşului Haţeg, judeţul Hunedoara

 

246. - Hotărâre privind trecerea unei construcţii aflate în administrarea Ministerului Afacerilor Interne - Inspectoratul General de Aviaţie din domeniul public al statului în domeniul privat al acestuia, în vederea scoaterii din funcţiune, casării şi valorificării, şi pentru actualizarea anexei nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 1.705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului

 

248. - Hotărâre pentru aprobarea Memorandumului de înţelegere dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Islamice Iran cu privire la eliminarea obligativităţii vizelor pentru titularii de paşapoarte diplomatice şi de serviciu, semnat la Bucureşti la 9 noiembrie 2016

 

Memorandum de înţelegere între Guvernul României şi Guvernul Republicii Islamice Iran cu privire la eliminarea obligativităţii vizelor pentru titularii de paşapoarte diplomatice şi de serviciu

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 17 din 13 martie 2017 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 777

din 15 decembrie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 110 alin. (5) teza a doua, ale art. 123 alin. (2) şi ale art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Livia-Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător Varga Attila - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală cu referire la art. 110 alin. (5) teza a două şi art. 123 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Florentina Tăvălică şi de Nicoleta Renţea în Dosarul nr. 4.216/62/2015 al Tribunalului Braşov - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.783D/2015.

2. La apelul nominal, pentru autoarele excepţiei răspunde apărătorul ales Angela Hărăstăşanu, cu împuternicire avocaţială la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul avocatului autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, care solicită admiterea acesteia, reiterând argumentele invocate în faţa Tribunalului Braşov - Secţia penală. Astfel, arată că noul Cod de procedură penală - prin introducerea procedurii de cameră preliminară, care implică excluderea posibilităţii restituirii cauzei la parchet ulterior acestei proceduri şi judecarea cauzei doar pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale - urmăreşte soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Acestor modificări de esenţă le corespund noi garanţii cu privire la procedurile din cursul urmăririi penale, printre care se numără şi obligaţia de a se înregistra audierea suspecţilor/inculpaţilor. Consideră că aceeaşi obligaţie se impune şi pentru ascultarea martorilor. Subliniază diferenţa dintre cenzurarea legalităţii probelor şi cenzurarea temeiniciei acestora, susţinând că, în ceea ce priveşte audierea în timpul urmării penale a coinculpaţilor şi a martorilor, dispoziţiile de lege criticate nu oferă suficiente garanţii pentru ca inculpatul să poată contesta probele astfel Obţinute sub aspectul legalităţii. Susţine că dispoziţiile de lege criticate încalcă dreptul la un proces echitabil, întrucât, pe de O parte, organele de urmărire penală nu respectă caracterul Obligatoriu al înregistrării audierii suspectului/inculpatului, excepţia prevăzută de art. 110 alin. (5) teza a două din Codul de procedură penală fiind transformată în regulă, iar pe de altă parte nu se prevede obligaţia de a înregistra audierea martorului, în condiţiile în care verificarea legalităţii administrării probelor de către organele de urmărire penală se realizează doar în procedura camerei preliminare, după care este posibilă judecarea cauzei fără readministrarea respectivelor probe. Consideră că se aduce atingere principiilor nemijlocirii, contradictorialităţii şi publicităţii, caracteristice fazei de judecată a procesului penal, fiind mutat centrul de greutate - în privinţa administrării probelor, cu referire specială la audierea coinculpaţilor şi a martorilor - în cadrul fazei de urmărire penală, care este lipsită de garanţiile menţionate.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând în acest sens jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale. Arată, astfel, că procedeele probatorii vizate de art. 110 alin. (5) şi de art. 123 alin. (2) din Codul de procedură penală nu înlătură obligaţia consemnării în scris a declaraţiilor, iar loialitatea luării declaraţiilor de către organele de urmărire penală poate fi contestată oricând în cursul cercetării judecătoreşti, întrucât se pune problema fiabilităţii probelor, judecătorul fiind cei chemat să aprecieze cu privire la acestea, în condiţiile art. 103 din Codul de procedură penală.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

5. Prin încheierea penală nr. 271 din 27 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 4.216/62/2015, Tribunalul Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor ah. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală cu referire la art. 110 alin. (5) teza a două şi art. 123 alin. (2) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Florentina Tăvălică şi de Nicoleta Renţea cu ocazia soluţionării unei cauze penale.^

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate

autoarele acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 20 - referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului, la care România este parte, asupra legilor interne - şi ale art. 21 alin. (3) teza întâi privind dreptul la un proces echitabil, în acest sens, arată că, potrivit art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, în faza de judecata, readministrarea probelor administrate în cursul urmăririi penale se face doar condiţionat. Consideră că, prin faptul că nu se readministrează toate probele, se aduce atingere principiilor nemijlocirii, contradictorialităţii şi publicităţii, caracteristice fazei de judecată a procesului penal, mutându-se centrul de greutate - în privinţa administrării probelor, cu referire specială la audierea martorilor - în faza de urmărire penală, care este lipsită de garanţiile menţionate. Arată că restrângerea rolului fazei de judecată în ceea ce priveşte administrarea probelor - prin dispoziţiile art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală - are drept corespondent, în contrapondere, introducerea în Codul de procedură penală a unor garanţii noi privind echitatea procedurii, în considerarea caracterului unitar al fazelor procesului penal, printre care se numără: obligaţia consemnării întrebărilor în cursul audierii suspectului/inculpatului [art. 110 alin. (1)], obligaţia înregistrării audierii suspectului/inculpatului [art. 110 alin. (5) teza întâi], posibilitatea înregistrării audierii martorului [art. 123 alin. (2)], consacrarea expresă a principiului loialităţii administrării probelor (art. 101) şi verificarea de către un judecător, în procedura de cameră preliminară, a legalităţii administrării probelor în cursul urmăririi penale (art. 342). Consideră însă că aceste garanţii constituie doar compensări parţiale ale restrângerii limitelor cercetării judecătoreşti şi ale riscului fundamentării hotărârii instanţei preponderent pe probe administrate în cursul urmăririi penale, fază necontradictorie şi nepublică. Autoarele excepţiei susţin că aceste garanţii nu sunt suficiente în absenţa obligaţiei de a înregistra audierea martorului şi în condiţiile nerespectării caracterului obligatoriu al înregistrării audierii suspectului/inculpatului, având în vedere transformarea excepţiei prevăzute de art. 110 alin. (5) teza a două din Codul de procedură penală în regulă. Astfel, arată că, în cauză, în toate declaraţiile suspecţilor/inculpaţilor s-a consemnat neînregistrarea audierii acestora din cauza lipsei mijloacelor tehnice, ceea ce semnifică transformarea excepţiei prevăzute de art. 110 alin. (5) teza a două din Codul de procedură penală în regulă. În acest mod, garanţia legală a fost golită de conţinut şi transformată dintr-o garanţie efectivă în una iluzorie, în condiţiile în care urmărirea penală a fost efectuată de procuror în cadrul unei instituţii informatizate, unitate a Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Chiar dacă, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 641 din 11 noiembrie 2014, s-a conferit caracter contradictoriu procedurii camerei preliminare, aceasta rămâne o fază a procesului penal în care nu se administrează probe. Această caracteristică a procedurii de cameră preliminară restrânge controlul de legalitate privind administrarea probelor la verificarea elementelor existente în dosarul de urmărire penală. Referitor la controlul de legalitate cu privire la audieri - sub aspectul loialităţii administrării probelor - un mijloc important l-ar reprezenta tocmai verificarea înregistrărilor audio sau audiovideo ale audierilor din cursul urmăririi penale. Codul de procedură penală consacră însă, în mod paradoxal, obligaţia înregistrării audio doar în cursul judecăţii, fază în care există garanţiile contradictorialităţii şi publicităţii, în timp ce Sa urmărirea penală, fază lipsită de aceste garanţii  ale procesului echitabil, în cazul audierii suspectului/inculpatului - deşi înregistrarea este obligatorie - există posibilitatea derogării, posibilitate transformată, în practică, în regulă, iar în cazul audierii martorului înregistrarea este facultativă. Autoarele excepţiei susţin că este încălcat dreptul la un proces echitabil, având în vedere că verificarea legalităţii administrării probelor de către organele de urmărire penală se realizează doar în procedura camerei preliminare, după care este posibilă judecarea cauzei fără readministrarea probelor administrate în cursul urmăririi penale. Subliniază că readministrarea probelor în cursul judecăţii se poate face pentru acele probe administrate în cursul urmăririi penale care sunt contestate pentru netemeinicie, fără să mai poată fi însă contestate şi pentru nelegalitate. Consideră că probele obţinute în cursul urmăririi penale prin audierea suspecţilor/inculpaţilor şi a martorilor, cu privire la care controlul de legalitate, inclusiv în ceea ce priveşte loialitatea administrării, nu se bazează şi pe verificarea înregistrării audierii - nu pot sta la baza unei soluţii de condamnare, dacă probele nu sunt readministrate în cursul judecăţii, în mod nemijlocit, de un judecător independent, în condiţii de contradictorialitate şi publicitate. Pe de altă parte, subliniază că, în lipsa unei ierarhii a probelor, chiar dacă o probă a fost nelegal obţinută în cursul urmăririi penale, dacă însă nu a fost înlăturată în camera preliminară - din lipsă de mijloace suficiente pentru verificarea legalităţii - ea va avea forţă probantă egală cu probele administrate în cursul judecăţii, fără a mai face referire şi la aspectele ce restrâng posibilitatea revenirii asupra unei declaraţii ce a produs deja efecte, Având în vedere interesul general privind aflarea adevărului în cauzele penale şi importanţa consecinţelor posibile cu privire la libertatea persoanei, autoarele excepţiei concluzionează că nu poate fi condiţionată readministrarea probelor de diligenţele inculpatului, respectiv de profesionalismul avocatului său, procesului penal fiindu-i specific principiul oficialităţii. În plus, menţionează cazurile frecvente în care inculpaţii, din diferite motive, nu pot fi reaudiaţi în instanţă, un exemplu fiind acela al exercitării dreptului la tăcere. Consideră că excepţia de neconstituţionalitate ridicată îşi menţine actualitatea şi după pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 342 din 7 mai 2015, întrucât controlul de constituţionalitate efectuat prin decizia menţionată nu a vizat şi dispoziţiile art. 110 alin. (5) teza întâi şi ale art. 123 alin. (2) din Codul de procedură penală.

7. Tribunalul Braşov - Secţia penală apreciază că dispoziţiile de lege criticate nu încalcă prevederile constituţionale ce garantează dreptul la un proces echitabil. Dispoziţiile art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală prevăd că readministrarea în cursul cercetării judecătoreşti a probelor administrate în faza de urmărire penală se realizează numai dacă respectivele probe au fost contestate. Cu toate acestea, consideră că nu este posibilă utilizarea unei probe aşa cum a fost administrată în faza de urmărire penală dacă acuzatul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii anterioare, să o conteste. Dispoziţiile de lege care reglementează faza procesuală a camerei preliminare dau posibilitatea celui interesat să conteste legalitatea probelor şi nu se poate susţine că, prin dispoziţiile de lege criticate, este încălcat dreptul la un proces echitabil, câtă vreme inculpatul, deşi a avut posibilitatea, nu a contestat legalitatea acestor probe. Pe de altă parte, consideră că, dacă - în urma probatoriului administrat în cursul cercetării judecătoreşti - se constată că o probă nu a fost legal administrată în faza de urmărire penală, aspect care nu a putut fi dovedit în procedura camerei preliminare, dată fiind imposibilitatea administrării probelor în această fază procesuală, respectiva probă va putea fi înlăturată de judecător. În ceea ce priveşte temeinicia probelor, aceasta poate fi contestată în faza de judecată, în condiţiile art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală. Judecătorul este ţinut să readministreze toate probele a căror temeinicie se contestă. De asemenea, chiar dacă - din pasivitate sau din neştiinţă - nu se contestă temeinicia unei probe, judecătorul poate să o administreze din oficiu şi, totodată, poate administra orice altă probă, dacă apreciază că acest lucru este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

8. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală prevede că doar acele probe care au fost administrate în cursul urmăririi penale şi nu au fost contestate de către părţi nu vor mai fi readministrate în cursul cercetării judecătoreşti, dar chiar şi aceste probe sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor. În plus, art. 374 din Codul de procedură penală permite judecătorului, pe de o parte, să readministreze din oficiu probele la care se referă alin. (7) al acestui articol, iar pe de altă parte să administreze orice alte probe pe care le apreciază ca fiind necesare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Revine judecătorului învestit cu soluţionarea litigiului penal să aprecieze, în concret, de la caz la caz, ce probe trebuie administrate. În aceste condiţii, faptul că judecătorul unei cauze nu a dispus readministrarea, în faza cercetării judecătoreşti, a uneia sau a mai multora dintre probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi nu poate conduce la concluzia că dispoziţiile art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală ar contraveni prevederilor art. 21 alin, (3) din Constituţie referitoare la dreptul la un proces echitabil. Arată că, prin Hotărârea din 9 iulie 2013 pronunţată în Cauza Bobeş împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut faptul că, atunci când instanţa decide să îşi întemeieze hotărârea de condamnare pe probe care nu au fost administrate în condiţii de contradictorialitate în faţa instanţei de judecată, este necesar ca respectivele probe să fie coroborate şi cu alte probe care au fost administrate în cursul procesului şi, de asemenea, este esenţial să existe garanţii procedurale solide pentru a asigura caracterul echitabil al procedurii. În fine, Guvernul consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt conforme şi cu prevederile art. 20 din

Constituţie, întrucât nu contravin pactelor şi tratatelor internaţionale privind drepturile omului, la care România este parte.

10. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală cu referire la art. 110 alin. (5) teza a două şi art. 123 alin. (2) din acelaşi cod sunt constituţionale. Astfel, arată că dispoziţiile art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală reglementează cu privire la imposibilitatea condiţionată a readministrării în cursul cercetării judecătoreşti a probelor administrate în faza urmăririi penale şi care nu au fost contestate de către părţi sau de către persoana vătămată. Legiuitorul a impus o singură condiţie cu privire la soluţia legislativă aleasă, şi anume absenţa unei manifestări univoce de voinţă a părţii interesate sau a persoanei vătămate de a contesta una sau mai multe dintre probele administrate în cursul urmăririi penale. Faptul că instanţa de judecată nu readministrează probele necontestate şi va ţine seama de ele la judecarea cauzei nu poate fi apreciat ca afectând dreptul la un proces echitabil, întrucât, potrivit art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege, fiind lăsate la libera apreciere a organelor judiciare, în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Utilizarea unei probe, aşa cum a fost administrată în faza de urmărire penală, nu poate fi luată în considerare dacă inculpatul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii anterioare, să o conteste. Prin urmare, nu se poate susţine că, prin dispoziţiile de lege criticate, este încălcat dreptul la un proces echitabil, câtă vreme inculpatul, deşi a avut posibilitatea, nu a contestat legalitatea acestor probe. Consideră că soluţionarea unei cauze penale în baza unei probe nereadministrate de instanţa de judecată în prezenţa inculpatului nu este incompatibilă în sine cu dispoziţiile referitoare la dreptul la un proces echitabil, deoarece, în procesul penal, cerinţa ca elementele de probă să fie produse întotdeauna în faţa persoanei acuzate nu este absolută, putând exista situaţii de excepţie de la regulă, cu respectarea însă a dreptului persoanei acuzate de a fi avut ocazia adecvată şi suficientă de a contesta proba şi de a solicita refacerea ei sau de a fi participat la administrarea probei. În acest sens, invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume Hotărârea din 27 martie 2014, pronunţată în Cauza Matytsina împotriva Rusiei. În plus, arată că, întrucât legalitatea şi temeinicia sunt însuşiri fundamentale ale oricărei probe care, prin elementele de fapt conţinute, serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei, contribuind la aflarea adevărului în procesul penal, s-ar putea pune în discuţie încălcarea dreptului la un proces echitabil dacă, în pofida faptului că părţile sau persoana vătămată nu au avut posibilitatea contestării probelor în faţa unui judecător anterior cercetării judecătoreşti, respectivele probe nu sunt readministrate. Or, dimpotrivă, din perspectiva legalităţii administrării probelor, aceste aspecte pot fi cenzurate, în acord cu art. 342 din Codul de procedură penală, în faţa judecătorului de cameră preliminară, care, potrivit art. 346 din acelaşi cod, poate exclude una, mai multe sau toate probele administrate în cursul urmăririi penale, Prin urmare, odată validată legalitatea probelor în cadrul procedurii de cameră preliminară, este evident că în faţa judecătorului de fond pot fi puse în discuţie numai aspecte ce ţin de temeinicie, aspecte referitoare la împrejurări de fapt ce reies din proba contestată şi care, raportat la acuzaţia concretă pentru care a fost dispusă trimiterea în judecată, prezintă relevanţă. În plus, arată că dispoziţiile de lege criticate dispun cu privire la faptul că nu se readministrează probele necontestate şi nicidecum cu privire la imposibilitatea contestării lor. Aşa fiind, nimic nu opreşte partea, căreia probele avute în vedere îi sunt defavorabile, să le conteste din perspectiva temeiniciei - în faza de judecată, imediat după citirea rechizitoriului, dar anterior audierii inculpatului - cerând readministrarea lor de către instanţa de judecată în condiţii de publicitate, nemijlocire şi contradictorialitate. În acest sens, art. 374 alin. (5) din Codul de procedură penală prevede că preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe, părţile şi persoana vătămată având posibilitatea să conteste probele administrate şi să propună administrarea de probe, indiferent dacă au fost administrate sau nu în faza de urmărire penală. Totodată, menţionează că legiuitorul nu a exclus posibilitatea readministrării probelor administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi, întrucât, potrivit art. 374 alin. (8) din Codul de procedură penală, acestea pot fi administrate din oficiu de către instanţă dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Faptul că această posibilitate este lăsată la aprecierea instanţei de judecată nu este de natură a afecta în vreun fel dreptul la un proces echitabil, pentru că, potrivit art. 349 alin. (1) din Codul de procedură penală, instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă judecăţii cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii. Invocă, în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 342 din 7 mai 2015. nr. 464 din 16 iunie 2015 şi nr. 486 din 23 iunie 2015.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu

au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile autoarelor excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 110 alin. (5) teza a doua, ale art. 123 alin. (2) şi ale art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală. Ulterior sesizării Curţii, dispoziţiile art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din data de 23 mai 2016. Având în vedere însă că, în cauză, a produs efecte norma de procedură prevăzută de art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală în forma în vigoare la data sesizării Curţii, aceasta se va pronunţa asupra dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală în redactarea anterioară modificării prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016. Dispoziţiile de lege criticate au următorul cuprins:

- Art. 110 alin. (5) teza a doua: atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declaraţia suspectului sau inculpatului, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă

- Art. 123 alin. (2): „în cursul urmăririi penale, audierea martorului se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, dacă organul de urmărire penală consideră necesar sau dacă martorul solicită expres aceasta şi înregistrarea este posibilă.;

- Art. 374 alin. (7) teza întâi: „Probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti.”

14. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autoarele excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi ale art. 21 alin. (3) teza întâi privind dreptul la un proces echitabil.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 110 alin. (5) şi ale art. 123 alin. (2) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate în raport cu critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 749*) din 13 decembrie 2016, nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunţării prezentei decizii, Curtea a respins, ca neîntemeiată, o astfel de excepţie de neconstituţionalitate, prin raportare la prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitor la statul român. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 110 alin. (5) din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut că acestea aduc un element de noutate în legislaţia procesual penală, impunând organelor de urmărire penală obligaţia înregistrării cu mijloace tehnice audio sau audiovideo a audierii suspectului sau inculpatului. De la această regulă, legiuitorul a instituit excepţia potrivit căreia nu se va proceda la înregistrarea cu mijloace tehnice audio sau audiovideo a audierii suspectului sau inculpatului atunci când aceasta nu este posibilă. Curtea a apreciat că excepţia mai sus arătată va opera numai în situaţiile obiective ce împiedică organul de urmărire penală să asigure înregistrarea audierii, cum este şi situaţia din prezenta cauză, când organul de urmărire penală nu a fost dotat cu mijloace tehnice audio sau audio-video (paragraful 15). Curtea a constatat că, pentru a exclude O eventuală decizie arbitrară a organului de urmărire penală şi o aplicare abuzivă a dispoziţiilor de lege criticate ce reglementează excepţia de la regula generală a înregistrării cu mijloace tehnice audio sau audiovideo a audierii suspectului sau a inculpatului, legiuitorul a prevăzut expres obligaţia organului de urmărire penală de a indica concret, în declaraţia suspectului sau a inculpatului, motivul pentru care înregistrarea nu a fost posibilă. Astfel, lipsa motivării sau insuficienta motivare a imposibilităţii înregistrării poate pune sub semnul întrebării exactitatea celor declarate, cu consecinţa înlăturării acestui mijloc de probă din ansamblul materialului probator. Chiar şi în ipoteza aplicării abuzive a dispoziţiilor de lege criticate, se poate observa că, dacă prin nerespectarea cerinţei legale în discuţie s-a adus o vătămare inculpatului, acesta are posibilitatea, până la închiderea procedurii de cameră preliminară, să solicite înlăturarea acestui mijloc de probă, potrivit art. 282 alin. (1) şi alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală (paragraful 16).

16. Referitor la dispoziţiile art. 123 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin decizia mai sus menţionată, Curtea a observat că acestea dispun în sensul că, în cursul urmăririi penale, audierea martorului se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, dacă organul de urmărire penală consideră necesar sau dacă martorul solicită expres aceasta şi înregistrarea este posibilă. Astfel, în acest caz, legiuitorul nu a mai prevăzut expres obligaţia organului de urmărire penală de a înregistra audierea martorilor. În acest context, Curtea a reţinut că, potrivit art. 123 alin. (1) din Codul de procedură penală, transpunerea în formă scrisă a declaraţiei martorului urmează regulile prevăzute pentru consemnarea declaraţiei suspectului sau a inculpatului. Totodată, în cazul audierii martorului sunt aplicabile regulile generale în materia audierii persoanelor cuprinse în secţiunea 1 a capitolului II al titlului IV din Codul de procedură penală. Curtea a mai observat că şi în acest caz, dacă apreciază că i s-a adus o vătămare prin neînregistrarea prin mijloace tehnice audio sau audiovideo a audierii martorului, inculpatul are posibilitatea, până la închiderea procedurii de cameră preliminară, să solicite înlăturarea acestui mijloc de

probă, potrivit art. 282 alin. (1) şi alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală (paragraful 18).

17. Întrucât nu au apărut elemente noi care să impună reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele Deciziei nr. 749 din 13 decembrie 2016 îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă, motiv pentru care dispoziţiile art. 110 alin. (5) teza a două şi ale art. 123 alin. (2) din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie privind dreptul la un proces echitabil.

18. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 245 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 30 iunie 2015, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, reţinând că, potrivit dispoziţiilor de lege criticate, în cursul cercetării judecătoreşti nu se readministrează probele administrate în cursul urmăririi penale şi care nu au fost contestate. Curtea a constatat că legiuitorul a impus o singură condiţie cu privire la incidenţa normei procesual penale, respectiv absenţa unei manifestări exprese de voinţă a părţii interesate sau a persoanei vătămate de a contesta probele administrate în cursul urmăririi penale (paragraful 19). Faptul că instanţa de judecată, fără a readministra probele în condiţiile art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, va ţine seama de ele la judecarea cauzei nu poate fi apreciat ca afectând dreptul la apărare ori dreptul la un proces echitabil al inculpatului, întrucât, potrivit art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, probele nu au o valoare dinainte stabilită de lege, fiind apreciate de organele judiciare în urma evaluării întregului probatoriu administrat în cauză. Totodată, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a cristalizat ideea potrivit căreia utilizarea probelor obţinute în faza instrucţiei penale nu contravine art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât timp cât dreptul la apărare a fost respectat (Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunţată în Cauza Saidi împotriva Franţei, paragrafele 43 şi 44, şi Hotărârea din 13 octombrie 2005, pronunţată în Cauza Bracci împotriva Italiei, paragrafele 51 şi 54). De aceea, utilizarea unei probe, aşa cum a fost administrată în faza de urmărire penală, nu poate fi luată în considerare dacă acuzatul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii, să o conteste. Prin urmare, nu se poate susţine că prin dispoziţiile de lege criticate este încălcat dreptul la un proces echitabil, câtă vreme acuzatul, deşt a avut posibilitatea, nu a contestat temeinicia acestor probe (paragraful 20).

19. Aşadar, prin Decizia nr. 245 din 7 aprilie 2015, mai sus menţionată, Curtea a reţinut că problema afectării dreptului la apărare ori a dreptului la un proces echitabil s-ar putea pune în discuţie, dacă probele nu sunt readministrate, numai în situaţia în care părţile sau persoana vătămată nu au avut posibilitatea contestării lor în faţa unui judecător anterior cercetării judecătoreşti. Or, dimpotrivă, din perspectiva legalităţii administrării probelor, Curtea a constatat că aceste aspecte sunt verificate de către judecătorul de cameră preliminară, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, iar acesta în baza art. 346 alin. (3) lit. b) şi alin. (4) din acelaşi cod, poate exclude una, mai multe sau toate probele administrate în cursul urmăririi penale. După începerea judecăţii, dispusă de judecătorul de cameră preliminară, în faţa instanţei de judecată pot fi puse în discuţie numai aspecte ce ţin de temeinicia probelor, aspecte referitoare la împrejurări de fapt ce reies din proba contestată şi care, raportat la acuzaţia concretă pentru care a fost dispusă trimiterea în judecată, prezintă relevanţă (paragrafele 21 şi 22).


*) Decizia Curţii Constituţionale nr. 749 din 13 decembrie 2016 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 16 martie 2017.

 

20. Astfel, analizând conţinutul dispoziţiilor art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, Curtea a constatat, prin Decizia nr. 245 din 7 aprilie 2015, mai sus citată, că acestea dispun cu privire la faptul că nu se readministrează probele necontestate şi nicidecum cu privire la imposibilitatea contestării lor. Aşa fiind, nimic nu opreşte partea căreia probele avute în vedere îi sunt defavorabile să le conteste din perspectiva temeiniciei - în faza de judecată imediat după citirea rechizitoriului, dar anterior audierii inculpatului -, cerând astfel readministrarea/refacerea lor de către instanţa de judecată în condiţii de publicitate, nemijlocire şi contradictorialitate. Terminologia utilizată de legiuitor are în vedere probele administrate în cursul urmăririi penale care nu au fost contestate. În acest sens, Curtea a observat că art. 374 alin. (5) din Codul de procedură penală prevede că „Preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe”, părţile şi persoana vătămată având posibilitatea să conteste probele administrate şi să propună administrarea de probe, indiferent dacă au fost sau nu administrate în faza de urmărire penală (paragraful 23). În sfârşit, Curtea a reţinut că legiuitorul nu a exclus posibilitatea readministrării probelor administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi, întrucât, potrivit art. 374 alin. (8) din Codul de procedură penală, acestea pot fi administrate din oficiu de către instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Faptul că această posibilitate este atributul exclusiv al instanţei de judecată nu este de natură a afecta în niciun fel dreptul la apărare ori dreptul la un proces echitabil, pentru că, potrivit art. 349 alin. (1) din Codul de procedură penală, „Instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă judecăţii cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii” (paragraful 24).

21. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 342 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 3 iunie 2015, Decizia nr. 486 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 22 septembrie 2015, şi Decizia nr. 565 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 693 din 7 septembrie 2016.

22. De asemenea, prin Decizia nr. 838 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.158 din 1 martie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342, art. 345 alin. (1) şi (2), art. 346 alin. (1) şi (4) şi ale art. 374 din Codul de procedură penală, reţinând că obiectivul procedurii camerei preliminare este de a stabili dacă urmărirea penală şi rechizitoriul sunt apte să declanşeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecăţii, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta şi pe care părţile şi ceilalţi participanţi îşi vor putea întemeia susţinerile ori pe care trebuie să le combată (paragraful 14). Aşa fiind, legiuitorul a limitat la o fază distinctă a procesului penal posibilitatea invocării excepţiilor referitoare la competenţa instanţei, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor sau legalitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală, fază în care nu se stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. Consecinţa acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecăţii, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluţionării cu celeritate a cauzelor penale (paragraful 15). Împrejurarea că instanţa competentă să judece cauza pe fond nu poate ea însăşi să se pronunţe cu privire la cererile şi excepţiile care au fost ridicate în procedura de cameră preliminară şi care au fost soluţionate în această procedură (atât pe fond, cât şi/sau în contestaţie) nu afectează dreptul părţilor la un proces echitabil, deoarece au făcut deja obiect al controlului unui judecător. Or, potrivit dispoziţiilor art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, „Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecăţii exercită funcţia de judecată în cauză”. Prin urmare, apare ca ilogică posibilitatea ca acelaşi judecător să se pronunţe încă o dată asupra aspectelor pe care tot el le-a dezlegat deja. O astfel de posibilitate neagă esenţa dreptului la un proces echitabil, care presupune ca orice cauză să fie soluţionată într-un termen rezonabil, cu atât mai mult cu cât partea nemulţumită de soluţia dată în procedura de cameră preliminară a avut la îndemână calea de atac a contestaţiei, consacrată de art. 347 din Codul de procedură penală (paragraful 16). Totodată, Curtea a reţinut că, potrivit art. 374 alin. (7)-(9) din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de părţi, deşi nu se readministrează, sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor sau pot fi administrate din oficiu de către instanţă dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi pentru justa soluţionare a cauzei. Aşadar, o probă contestată va fi readministrată, iar în cazul în care readministrarea nu mai este posibilă, devin aplicabile dispoziţiile art. 383 alin. (4) din acelaşi cod, care obligă instanţa să o pună în discuţia părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului, dacă imposibilitatea de administrare se referă la o probă administrată în faza de urmărire penală şi încuviinţată de instanţă (paragraful 18).

23. Deoarece nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

24. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Florentina Tăvălică şi de Nicoleta Renţea în Dosarul nr.4.216/62/2015 al Tribunalului Braşov - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 110 alin. (5) teza a doua, ale art. 123 alin. (2) şi ale art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 15 decembrie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puici

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind actualizarea valorii de inventar a imobilului 2862 aflat în domeniul public al statului şi în administrarea Ministerului Apărării Naţionale şi pentru transmiterea unei părţi din acesta din domeniul public al statului şi din administrarea Ministerului Apărării Naţionale în domeniul public al oraşului Haţeg, judeţul Hunedoara

 

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, al art. 9 alin. (1) şi art. 20 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, cu modificările şi completările ulterioare, al art. 869 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, şi având în vedere prevederile art. 21 şi 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 81/2003 privind reevaluarea şi amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituţiilor publice, aprobată prin Legea nr. 493/2003, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - Se aprobă actualizarea valorii de inventar a imobilului 2862 aflat în domeniul public al statului şi în administrarea Ministerului Apărării Naţionale, înregistrat la poziţia cu nr. MFP 103494 în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, având datele de identificare prevăzute în anexa nr. 1, ca urmare a reevaluării acestuia conform prevederilor art. 21 şi 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 81/2003 privind reevaluarea şi amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituţiilor publice, aprobată prin Legea nr. 493/2003, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 2. - Se aprobă transmiterea unei părţi din imobilul 2862, având datele de identificare prevăzute în anexa nr. 2, din domeniul public al statului şi din administrarea Ministerului Apărării Naţionale în domeniul public al oraşului Haţeg, judeţul Hunedoara, precum şi declararea acesteia din bun de interes public naţional în bun de interes public local

Art. 3. - După preluare, partea de imobil transmisă potrivit art. 2 se va utiliza în vederea realizării unui drum de acces la proprietăţile private din zonă, într-un termen de 5 ani de la data preluării părţii de imobil, cu fonduri de la bugetul local sau alte surse de finanţare, în condiţiile legii, conform Hotărârii Consiliului Local al Oraşului Haţeg nr. 102/2016.

Art. 4. - În cazul în care nu se respectă destinaţia părţii de imobil şi termenul prevăzute la art. 3, aceasta revine în domeniul public al statului şi în administrarea Ministerului Apărării Naţionale, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare.

Art. 5. - Predarea-preluarea părţii de imobil, transmisă potrivit art. 2, se face pe bază de protocol încheiat între părţile interesate, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri.

Art. 6. - Ministerul Apărării Naţionale îşi va actualiza în mod corespunzător datele din evidenţa cantitativ-valorică şi de cadastru şi, împreună cu Ministerul Finanţelor Publice, va opera modificările corespunzătoare în anexa nr. 4 la Hotărârea Guvernului nr. 1.705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 7. - Anexele nr. 1 şi 2 fac parte integrantă din prezenta hotărâre.

 

PRIM-MINISTRU

SORIN MIHAI GRINDEANU

Contrasemnează:

Ministrul apărării naţionale,

Gabriel-Beniamin Leş

Viceprim-ministru, ministrul dezvoltării regionale, administraţiei publice şi fondurilor europene,

Sevil Shhaideh

Ministrul finanţelor publice,

Viorel Ştefan

 

Bucureşti, 20 aprilie 2017.

Nr. 242.

 

ANEXA Nr. 1

 

DATELE DE IDENTIFICARE

ale imobilului 2862 aflat î domeniul public al statului şi în administrarea Ministerului Apărării Naţionale, la care se actualizează valoarea de inventar, ca urmare a reevaluării acestuia conform prevederilor art. 21 şi 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 81/2003 privind reevaluarea şi amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituţiilor publice, aprobată prin Legea nr. 493/2003, cu modificările şi completările ulterioare

 

Nr. MFP

Codul de clasificare

Denumirea bunului

Adresa/ Carte funciară/ Nr. cadastrale

Elementele-cadru de descriere tehnică

Valoarea bunului imobil înscrisă în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului

(lei)

Valoarea de inventar actualizată a bunului

(lei)

Administratorul bunului/CUI

103494

8.19.01

Imobil 2862 Haţeg

Judeţul Hunedoara, oraşul Haţeg, Extravilan

C.F. 64363

Nr. cadastral 64363

C.F. 64364

Nr. cadastral 64364

C.F. 60948

Nr. cadastral 60948

C.F. 60947

Nr. cadastral 60947

Construcţii şi teren*

1.075.935

3.726.527,31

Ministerul Apărării Naţionale

CUI - 4183229


*Conform prevederilor Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 1.718/2011 pentru aprobarea Precizărilor privind întocmirea şi actualizarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, instituţiile a căror activitate este organizată în baza unor legi speciale şi care au bunuri cu date de identificare clasificate completează anexele la hotărârile Guvernului numai cu acele date care nu sunt clasificate.

 

ANEXA Nr. 2

 

DATELE DE IDENTIFICARE

ale unei părţi din imobilul 2862 care se transmite din domeniul public al statului şi din administrarea Ministerului Apărării Naţionale în domeniul public al oraşului Haţeg, judeţul Hunedoara, şi se declară din bun de interes public

naţional în bun de interes public local

 

Nr. MFP

Codul de clasificare

Denumirea bunului

Adresa/Carte funciară/ Nr. cadastral

Elementele-cadru de descriere tehnică

Valoarea de inventar totala a bunului din care se transmite partea de imobil care face obiectul transmiterii (lei)

Valoarea părţii bunului care se transmite (lei)

Valoarea părţii bunului cere nu se transmite (lei)

Persoana juridică de la care se transmite imobilul/CUI

Persoana juridică la care se transmite imobilul/ CUI

103494 - parţial

8.19.01

Imobil 2862 Haţeg - parţial

Judeţul Hunedoara, oraşul Haţeg, extravilan C.F. 64364 Nr. cadastral 64364

1. Amenajări la terenuri

- Drumuri şi alei interioare betonate - 384 mp Valoare contabilă - 13.825,38 lei

- Drumuri asfaltate - 111 mp

Valoare contabilă - 482.271,68 lei

- Drumuri macadam - 9.285 mp

Valoare contabilă - 31.119,07 lei

Total valoare contabilă amenajări la terenuri - 527.216,13 lei

2. Teren

Suprafaţa terenului - 9.780 mp

Valoare contabilă - 18.771,04 lei

3.726.527,31

545.987,17

3.180.540,14

Statul român, din administrarea Ministerului Apărării Naţionale

CUI- 4183229

Domeniul public al oraşului Haţeg, judeţul Hunedoara

CUI - 5453878

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind trecerea unei construcţii aflate în administrarea Ministerului Afacerilor Interne - Inspectoratul General de Aviaţie din domeniul public al statului în domeniul privat al acestuia, în vederea scoaterii din funcţiune, casării şi valorificării, şi pentru actualizarea anexei nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 1.705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului

 

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, al art. 10 alin. (2) şi al art. 20 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, cu modificările şi completările ulterioare, şi având în vedere prevederile art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 112/2000 pentru reglementarea procesului de scoatere din funcţiune, casare şi valorificare a activelor corporale care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, aprobată prin Legea nr. 246/2001,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - (1) Se aprobă trecerea unei construcţii, aflată în administrarea Ministerului Afacerilor Interne - Inspectoratul General de Aviaţie, din domeniul public al statului în domeniul privat al acestuia, ale cărei date de identificare sunt prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

(2) Trecerea construcţiei în domeniul privat al statului se face în vederea scoaterii din funcţiune, casării şi valorificării.

Art. 2. - Ministerul Afacerilor Interne îşi va actualiza în mod corespunzător datele din evidenţa cantitativ-valorică şi, împreună cu Ministerul Finanţelor Publice, va opera modificarea corespunzătoare a anexei nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 1.705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, cu modificările şi completările ulterioare.

 

PRIM-MINISTRU

SORIN MIHAI GRINDEANU

Contrasemnează: Ministrul afacerilor interne,

Carmen Daniela Dan

Ministrul finanţelor publice,

Viorel Ştefan

 

Bucureşti, 20 aprilie 2017.

Nr. 246.

 

ANEXĂ

 

DATELE DE IDENTIFICARE

ale construcţiei aflate în administrarea Ministerului Afacerilor Interne - Inspectoratul General de Aviaţie, care trece din domeniul public al statului în domeniul privat al acestuia, în vederea scoaterii din funcţiune, casării şi valorificării

 

Nr. MFP

Codul de

clasificaţie

Denumirea imobilului

Adresa imobilului

Persoana juridică ce administrează imobilul

(CUI)

Caracteristicile tehnice ale construcţiei

Valoarea contabilă a construcţiei care iese din domeniul public

155216

parţial

8.19.01

62-10

Bucureşti

Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General de Aviaţie CUI 24367374

Construcţie 62-10-08

Sc = 204 mp Sd = 204 mp

CF nr. 242127

16.364,92 lei

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

pentru aprobarea Memorandumului de înţelegere dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Islamice Iran cu privire la eliminarea obligativităţii vizelor pentru titularii de paşapoarte diplomatice şi de serviciu, semnat la Bucureşti la 9 noiembrie 2016

 

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 20 din Legea nr. 590/2003 privind tratatele,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Se aprobă Memorandumul de înţelegere dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Islamice Iran cu privire la eliminarea obligativităţii vizelor pentru titularii de paşapoarte diplomatice şi de serviciu, semnat la Bucureşti la 9 noiembrie 2016.

 

PRIM-MINISTRU

SORIN MIHAI GRINDEANU

Contrasemnează:

Ministrul afacerilor externe,

Teodor-Viorel Meleşcanu

Ministrul afacerilor interne,

Carmen Daniela Dan

 

Bucureşti, 20 aprilie 2017.

Nr. 248.

 

MEMORANDUM DE ÎNŢELEGERE

Intre Guvernul României şi Guvernul Republicii Islamice Iran cu privire la eliminarea obligativităţii vizelor pentru titularii de paşapoarte diplomatice şi de serviciu

 

Guvernul României şi Guvernul Republicii Islamice Iran, denumite în continuare părţi contractante, în dorinţa de a promova în continuare relaţiile de prietenie dintre cele două state, pe bază de reciprocitate, prin facilitarea Călătoriilor cetăţenilor statelor părţilor contractante, titulari de paşapoarte diplomatice şi de serviciu, pe teritoriul statelor lor,

au convenit după cum urmează:

 

ARTICOLUL 1

 

1. Cetăţenii statului fiecărei părţi contractante, titulari de paşapoarte diplomatice şi de serviciu valabile, pot intra, tranzita sau rămâne fără viză pe teritoriul statului celeilalte părţi contractante, pentru o perioadă care să nu depăşească 90 (nouăzeci) de zile în oricare 180 (o sută optzeci) de zile.

2. De la data aplicării în totalitate a acquis-ului Schengen de către România, calculul perioadei pentru care cetăţenii Republicii Islamice Iran au dreptul de a rămâne pe teritoriul României potrivit alineatului precedent se efectuează prin cumularea, în interiorul termenului de referinţă, a perioadelor de şedere pe teritoriul României cu perioadele de şedere pe teritoriul oricărui stat care aplică în totalitate acquis-ul Schengen.

3. Primul alineat al articolului 1 al prezentului memorandum de înţelegere nu se aplică cetăţenilor titulari de paşapoarte diplomatice şi de serviciu ai fiecărei părţi contractante, care

intenţionează să rămână pe teritoriul statului celeilalte părţi contractante pentru o perioadă mai mare decât cea prevăzută în prezentul memorandum de înţelegere sau care intenţionează să se angajeze acolo. În aceste cazuri se obţine o viză de intrare şi ulterior un document care atestă dreptul de şedere în conformitate cu prevederile legale naţionale.

 

ARTJCOLUL 2

 

Membrii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare ale statului fiecărei părţi contractante pe teritoriul statului celeilalte părţi contractante, titulari de paşapoarte diplomatice şi de serviciu valabile, precum şi membrii lor de familie, cu care gospodăresc împreună, ei înşişi titulari de paşapoarte diplomatice şi de serviciu valabile, vor trebui să obţină viză de intrare de la misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale celeilalte părţi contractante înainte de sosire.

 

ARTICOLUL 3

 

Cetăţenii statului fiecărei părţi contractante, titulari de paşapoarte diplomatice şi de serviciu valabile, cărora li se aplică prevederile prezentului memorandum de înţelegere, pot intra şi ieşi de pe teritoriul statului celeilalte părţi contractante prin toate punctele de frontieră deschise traficului internaţional de călători.

 

ARTICOLUL 4

 

Paşapoartele diplomatice şi de serviciu ale cetăţenilor statului fiecărei părţi contractante trebuie să fi fost eliberate în ultimii 10 (zece) ani şi să fie valabile pentru o perioadă de cel puţin (3) trei luni de la data preconizată a plecării de pe teritoriul statului celeilalte părţi  contractante.

 

ARTICOLUL 5

 

1. Prezentul memorandum de înţelegere nu îi scuteşte pe cetăţenii statului fiecărei părţi contractante de obligaţia de a respecta legile şi reglementările celeilalte părţi contractante privind intrarea, şederea şi ieşirea străinilor.

2. Părţile contractante îşi rezervă dreptul de a nu permite intrarea sau de a scurta şederea persoanelor considerate indezirabile sau care ar putea pune în pericol ordinea publică, sănătatea publică sau securitatea naţională.

 

ARTICOLUL 6

 

1. Părţile contractante vor face schimb de specimene ale paşapoartelor lor diplomatice şi de serviciu, pe canale diplomatice, cât de curând posibil, dar nu mai târziu de 30 (treizeci) de zile de la intrarea în vigoare a prezentului memorandum de înţelegere.

2. În căzui introducerii unor noi tipuri de paşapoarte diplomatice şi de serviciu ori în cazul înlocuirii celor existente, părţile contractante vor face schimb de specimene, pe canale diplomatice, cu 30 de zile înainte de introducerea acestora,

3. Părţile contractante se vor informa reciproc despre orice modificare a legilor şi reglementărilor lor naţionale privind eliberarea paşapoartelor.

 

ARTICOLUL 7

 

1. Cetăţenii statului fiecărei părţi contractante care şi-au pierdut/deteriorat paşapoartele valabile prevăzute la art. 1 al prezentului memorandum de înţelegere sau cărora le-au fost furate aceste documente în timpul şederii pe teritoriul statului celeilalte părţi contractante vor informa despre aceasta autorităţile competente ale părţii contractante respective.

2. Ei pot părăsi acel teritoriu pe baza documentelor valabile de identitate care le conferă dreptul de a trece frontiera, eliberate

de o misiune diplomatică sau un oficiu consular al statului părţii contractante ai cărui cetăţeni sunt, fără viză sau altă autorizaţie.

 

ARTICOLUL 8

 

Prezentul memorandum de înţelegere poate fi modificat cu consimţământul scris al părţilor contractante. Modificările vor intra în vigoare în conformitate cu articolul 12 alineatul 2.

 

ARTICOLUL 9

 

1. Fiecare parte contractantă poate suspenda temporar prezentul memorandum de înţelegere fie în totalitate, fie în parte, pentru motive de protecţie a ordinii publice, sănătăţii publice sau securităţii naţionale.

2. Decizia privind suspendarea va fi notificată celeilalte părţi contractante pe canale diplomatice, nu mai târziu de 48 de ore înainte de intrarea sa în vigoare. Partea contractantă care a suspendat aplicarea prezentului memorandum de înţelegere va informa imediat cealaltă parte contractantă de îndată ce motivele suspendării au încetat să existe.

 

ARTICOLUL 10

 

Fiecare parte contractantă poate denunţa prezentul memorandum de înţelegere dacă notifică în scris cealaltă parte contractantă pe canale diplomatice. Prezentul memorandum de înţelegere va înceta să se mai aplice la 30 (treizeci) de zile de la primirea unei asemenea notificări de către cealaltă parte contractantă.

 

ARTICOLUL 11

 

Orice diferend sau conflict privind interpretarea sau aplicarea prevederilor prezentului memorandum de înţelegere vor fi soluţionate amiabil prin consultări sau negocieri între părţile contractante.

 

ARTICOLUL 12

 

Prezentul memorandum de înţelegere se încheie pe durată nedeterminată.

Prezentul memorandum de înţelegere intră în vigoare la 30 (treizeci) de zile de la data primirii ultimei notificări prin care părţile contractante se informează reciproc, pe canale diplomatice, cu privire la îndeplinirea procedurilor prevăzute de legislaţiile lor naţionale pentru intrarea sa în vigoare.

 

ARTICOLUL 13

 

La data intrării în vigoare a prezentului memorandum, înţelegerea dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Islamice Iran privind acordarea de facilităţi în materie de vize, semnată la Teheran la 29 mai 1991, îşi va înceta valabilitatea.

Semnat la Bucureşti la 9 noiembrie 2016, în două exemplare originale, fiecare în limbile română, farsi şi engleză, toate textele fiind egal autentice. În cazul unor divergenţe de interpretare, va prevala textul în limba engleză.

 

Pentru Guvernul României,

Pentru Guvernul Republicii Islamice Iran,

Lazăr Comănescu,

Mohammad Javad Zarif,

ministrul afacerilor externe

ministrul afacerilor externe

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

DECIZIA Nr. 17

din 13 martie 2017

 

Dosar nr. 3.774/1/2016

 

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal-preşedintele completului

Ana Hermina Iancu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Carmen Maria Ilie - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Decebal Constantin Vlad - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Cezar Hîncu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Viorica Trestianu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Dana Iarina Vartires - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Claudia Emilia Vişoiu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Rodica Florica Voicu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

 

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul dosarului este constituit conform dispoziţiilor art. XIX alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, şi ale art. 274 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul Î.C.C.J.).

Şedinţa este prezidată de domnul judecător Ionel Barbă, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul Aurel Segărceanu, magistrat-asistent la Secţiile Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul ÎCCJ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 4.190/109/2015, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

„Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. II alin. (4) din Legea nr. 124/2015 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 92/2014 pentru reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare şi modificarea unor acte normative situaţiei în care agentul economic a achitat taxa de autorizare înainte de termenele prevăzute de dispoziţiile art. 14 alin. (2) lit. b) pct. (v) B din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 246/2010, cu modificările şi completările ulterioare, şi înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgentă a Guvernului nr. 92/2014 şi a Legii nr. 124/2615”.

Magistratul-asistent prezintă referatul cu privire la obiectul sesizării, arătând că majoritatea curţilor de apel au comunicat hotărâri judecătoreşti şi puncte de vedere referitoare la problema de drept supusă discuţiei; se arată, de asemenea, că a fost depus la dosar raportul întocmit de judecătorul-raportor, act care, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, a fost comunicat părţilor, acestea neexprimându-şi punctul de vedere.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

1. Curtea de Apel Piteşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 21 septembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.190/109/2015, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să dea o rezolvare de principiu cu privire la chestiunea de drept sus-menţionată.

II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina

2. La data de 23 septembrie 2015, reclamanta-societate comercială a chemat în judecată pe pârâtul O.N.J.N., solicitând anularea Deciziei din 30 iulie 2015, emisă de autoritatea pârâtă, şi, pe cale de consecinţă, desfiinţarea în parte a Deciziei din 24 iunie 2015, emisă de aceeaşi autoritate, şi exonerarea de la plata sumei de 64.680 iei, reprezentând taxă de viciu pentru perioada februarie 2015 - iunie 2015.

3. S-a arătat de către reclamantă că stabilirea taxei de viciu pentru perioada menţionată în actele contestate este nelagală, întrucât încalcă dispoziţiile art. I pct. 47 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2014 pentru reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare şi modificarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 124/2015 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2014), dispoziţiile art. II din acelaşi act normativ şi principiul neretroactivităţii legii civile, instituit de art. 6 alin. (1) din Codul civil.

4. A susţinut reclamanta că aplicabilitatea acestei taxe pe perioada 15.02.2015-12.06.2015 i-ar crea un prejudiciu ce ar echivala cu anularea dreptului obţinut prin licenţiere şi prin emiterea autorizaţiei de exploatare, arătând că taxa de licenţă pentru anul 2015 era deja plătită la data de 15.02.2015, când intrase în vigoare Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 92/2014.

5. Reclamanta a arătat că nelegalitatea Deciziei din 24 iunie 2015 rezultă şi din aceea că, raportat la dispoziţiile art. II alin. (4) din Legea nr. 124/2015, la momentul intrării în vigoare a legii (12.06.2015), taxa pentru autorizaţia de exploatare aferentă trimestrului II, aprilie-mai 2015, era plătită din martie 2015, iar taxa pentru autorizaţia de exploatare aferentă perioadei 1.01.2015-31.03.2015 fusese achitată din decembrie 2014; s-a susţinut că decizia este nelegală şi prin prisma faptului că este nemotivată, iar, potrivit art. 1 alin. (2) din anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 298/2013 privind organizarea şi funcţionarea Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc, cu modificările şi completările ulterioare, Comitetul de supraveghere nu are în atribuţii emiterea deciziilor privind taxa de viciu.

6. Prin Sentinţa nr. 136 din 19 februarie 2016, Tribunalul Argeş a respins acţiunea formulată de reclamantă împotriva actelor administrativ-fiscale contestate, prin care au fost stabilite în sarcina acesteia obligaţii fiscale în sumă de 64.680 lei, reprezentând taxă de viciu pentru jocurile de noroc de tip slot-machine.

7. Prima instanţă a reţinut că, potrivit art. I pct. 47 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2014, în vigoare începând cu data de 13.02.2015 şi până la data de 12.06.2015, taxa de viciu pentru jocurile de noroc de tip slot-machine se achită de operator odată cu taxa de licenţă, iar conform art. II alin. (4) din Legea nr. 124/2015, de la data intrării în vigoare a respectivei legi, operatorii jocurilor de tip slot-machine au obligaţia de a achita taxa de viciu în tranşe trimestriale odată cu plata autorizaţiei.

8. Instanţa de fond a apreciat că din interpretarea dispoziţiilor legale menţionate rezultă obligativitatea plăţii taxei de viciu de către organizatorii de jocuri de noroc, singura diferenţă fiind perioada de achitare, însă această obligaţie există în ambele variante normative.

9. Potrivit pct. 3 din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009, taxa de viciu este datorată de toţi organizatorii de jocuri de noroc care au fost licenţiaţi sau urmau să vină la licenţiere, pentru perioada cuprinsă între 13.02.2015-12.06.2015. Pentru perioada de după 12.06.2015, taxa de viciu se datorează pentru organizatorii de jocuri de noroc licenţiaţi, odată cu plata taxelor de autorizare.

10. În cauză a reţinut prima instanţă, deciziile contestate cuprind numai perioada de când a intrat în vigoare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2014, respectiv data de 13.02.2015, astfel încât nu se poate reţine că taxa ar fi fost calculată retroactiv, întrucât singura modificare o reprezintă modalitatea de achitare a taxei de viciu, odată cu plata licenţei sau odată cu plata taxelor de autorizare, în ambele cazuri Obligaţia existând, astfel încât nu se poate reţine încălcarea principiului neretroactivităţii legii.

11. Scadenţa obligaţiei de plată a acestei taxe coincidea cu cea a taxei de licenţă, respectiv cu 10 zile înainte de sfârşitul anului anterior, potrivit art. 14 alin. (2) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 246/2010, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009).

12. Potrivit dispoziţiilor finale ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 92/2014, aceasta a intrat în vigoare la data de 13.02.2015, astfel încât scadenţa obligaţiei de plată a taxei pentru anul 2015 era deja depăşită.

13. În Legea nr. 124/2015, la art. II alin. (4), s-a prevăzut o altă modalitate de plată a taxei de viciu, respectiv odată cu plata autorizaţiei, potrivit scadenţelor reglementate de art. 14 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009; plata taxei aferente pentru anul 2015 urma să se facă în rate trimestriale, iar prima rată urma să fie plătită la data de 25.03.2015, moment care era depăşit la intrarea în vigoare a noului act normativ, proxima scadenţă urmând a fi la data de 25.06.2015.

14. Cum, prin deciziile atacate, pârâtul a avut în vedere această ultimă scadenţă, nu se poate reţine nelegalitatea şi netemeinicia actelor, existenţa taxei de viciu începând cu data de 13.02.2015 neputând fi pusă la îndoială.

15. Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a declarat recurs reclamanta, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din Codul de procedură civilă şi susţinând, în esenţă, că au fost încălcate dispoziţiile art. I pct. 47 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2014, în forma în vigoare în perioada 15.02.2014-12.06.2015, dispoziţiile art. II din acelaşi act normativ şi principiul neretroactivităţii legii civile, instituit de art. 6 alin. (1) din Codul civil.

16. Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii primei instanţe, susţinând, în esenţă, că taxa de viciu face parte din categoria taxelor speciale, fiind prevăzută la art. I pct. 47 în reglementarea cuprinsă în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2014 (în vigoare începând cu data de 13.02.2015 şi până la data de 12.06.2015) şi la art. II alin. (4) în reglementarea cuprinsă în Legea nr. 124/2015; a susţinut că din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă obligativitatea plăţii taxei de viciu de către organizatorii de jocuri de noroc în ambele variante ale legii, singura diferenţă fiind perioada de achitare: odată cu plata taxei de licenţă (potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 92/2014), respectiv odată cu plata taxelor de autorizare (potrivit Legii nr. 124/2015).

III. Dispoziţiile legale supuse interpretării

17. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009:

„Art. 14. (...) (2) Taxele aferente activităţilor din domeniul jocurilor de noroc se plătesc de către operatorii economici organizatori, după cum urmează:

(...)

(v)* pentru jocurile de noroc tip slot-machine, taxa se datorează pentru fiecare mijloc de joc şi se plăteşte în 4 rate trimestriale egale, astfel:

A. pentru primul trimestru - până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care documentaţia a fost aprobată;

B. pentru celelalte trimestre - până la data de 25 inclusiv a ultimei luni din trimestru (respectiv 25 martie, 25 iunie, 25 septembrie şi 25 decembrie) pentru trimestrul următor;

(...)”

* NOTĂ:

De la data de 12 iunie 2015, operatorii jocului tip slot-machine. astfel cum este definit la art. 10 alin. (1) lit. e) pct. (i) şi (Hi) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009 au obligaţia de a achita taxa de viciu în tranşe trimestriale, odată cu plata autorizaţiei [a se vedea art. II alin. (4) din Legea nr. 124/2015].

18. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2014:

„Art. I. - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 26 iunie 2009, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 246/2010, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

(...)

47. La anexă, punctul 4 se modifică şi va avea următorul cuprins:

«Taxe speciale:

A. Pentru videoloterie (VLT): 2% aplicată asupra venitului din jocurile de noroc ale operatorului licenţiat. Taxa se virează în totalitate la bugetul de stat, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare, pentru luna anterioară. Taxa colectată se alocă anual prin legea bugetului de stat Ministerului Tineretului şi Sportului pentru încurajarea mişcării sportive la nivel naţional.

B. Taxa de acces - bilet de intrare:

(i) pentru jocurile de noroc caracteristice cazinourilor: 20 lei;

(ii) pentru jocurile de noroc caracteristice cluburilor de poker: 10 lei.

C. Taxa de viciu pentru jocurile de noroc caracteristice slot-machine: 400 euro/post autorizat/an, care se achită de organizator odată cu taxa de licenţă.

D. Taxe administrative pentru solicitarea licenţei pentru jocurile de noroc la distanţă:

(i) taxa analiză documentaţie: 2.500 euro plătiţi la depunerea cererii pentru o licenţă de jocuri de noroc la distanţă, împreună cu depunerea documentelor prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă;

(ii) taxa de eliberare licenţă: 8.500 euro/an/licenţă.»*

(...)”

* NOTĂ:

Pct. 47 al art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2014 a fost abrogat prin pct. 29 al art. I din Legea nr. 124/2015.

19. Legea nr. 124/2015:

„Art. II. - (...) (4) De la data intrării în vigoare a prezentei legi, operatorii jocului tip slot-machine, astfel cum este definit la art. 10 alin. (1) lit. e) pct. (i) şi (iii) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 246/2010, cu modificările şi completările ulterioare, au obligaţia de a achita taxa de viciu în tranşe trimestriale, odată cu plata autorizaţiei.

IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

20. Părţile nu au formulat un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării

V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea

A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

21. Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reţinând următoarele: este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; soluţionarea cauzei depinde de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor legale ce constituie obiectul sesizării; chestiunea de drept este nouă şi asupra ei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre; problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei alte sesizări, în condiţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

B. Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării

22. Instanţa de trimitere, Curtea de Apel Piteşti, nu a formulat un punct de vedere cu privire la problema de drept supusă dezlegării, rezumându-se la citarea prevederilor legale supuse interpretării şi la aprecierea că „în absenţa unui text de lege insuficient de clar exprimat şi având în vedere amploarea activităţilor de acest gen, generatoare de taxe şi impozite la bugetul de stat, a devenit necesară o interpretare uniformă a normelor juridice menţionate pentru a se evita apariţia practicii judiciare neunitare prin pronunţarea unor soluţii diametral opuse în cauze întemeiate pe aceleaşi premise esenţiale”; instanţa de trimitere precizează, de asemenea, că în jurisprudenţa sa „nu a fost identificată altă cauză, care să reclame interpretarea aceloraşi norme de drept1.

VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale şi opiniile exprimate de acestea

23. În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au fost identificate decizii relevante pentru soluţionarea problemei de drept supuse dezlegării.

24. La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, majoritatea curţilor de apel au comunicat hotărâri judecătoreşti şi puncte de vedere referitoare la problema de drept supusă discuţiei, din examinarea cărora se desprinde concluzia că jurisprudenţa în această materie este cvasiunitară.

A) Astfel, potrivit orientării majorităţii instanţelor de judecată, s-a considerat că dispoziţiile legale supuse interpretării prevăd, în ambele variante, obligativitatea plăţii taxei de viciu de către organizatorii de jocuri de noroc, singura diferenţă între cele două reglementări fiind perioada de achitare - odată cu plata taxei de licenţă, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 92/2014, respectiv odată cu plata taxelor de autorizare, potrivit Legii nr. 124/2015.

25. În acest sens s-au pronunţat următoarele instanţe: Curtea de Apel Bacău - Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal (deciziile nr. 1.279 din 13.10.2016, nr. 1.331 din 20.10.2016 şi nr. 963 din 21.06.2016); Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII l-a contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 4.365 din 28.09.2016 şi sentinţele nr. 1.792 din 27.05.2016 şi nr. 1.631 din 17.05.2016); Curtea de Apel Craiova - Secţia contencios administrativ şi fiscal (deciziile nr. 3.535 din 8.12.2016, nr. 3.228 din 14.11.2016 şi nr. 2.643 din 19.09.2016) ; Curtea de Apel Galaţi - Secţia pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 1.244 din

24.10.2016) ; Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 1.668 din 9.09.2016); Curtea de Apel Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 1.367 din 19.10.2016); Tribunalul Constanţa - Secţia contencios administrativ şi fiscal (sentinţele nr. 318 din 4.03.2016 şi nr. 450 din 7.04.2016); Tribunalul Maramureş - Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal (Sentinţa nr. 621 din 15.03.2016) şi Tribunalul Vaslui - Secţia civilă (Sentinţa nr. 427/C4 din 3, î 2.2015).

26. S-a reţinut, în sprijinul acestei orientări, că reglementarea cuprinsă în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2014, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 124/2015, instituie obligativitatea plăţii unei taxe de viciu pentru jocurile de noroc de tip slot-machine, de 400 euro/post autorizat pe an, începând cu data de 13.02.2015, cât timp operatorul jocului nu şi-a manifestat opţiunea de încetare a activităţii comerciale în condiţiile art. 27 din acelaşi act normativ, în cazul în care nu era de acord cu noile condiţii de autorizare şi licenţiere; nu este vorba de o aplicare în mod retroactiv a unei legi noi, deoarece nu se pretinde noua taxă anterior intrării în vigoare a legii, ci numai începând cu data de 13.02.2015, pentru viitor, fiind vorba, în fapt, de o aplicare a legii noi la situaţiile în curs.

27. Legea nouă este de imediată aplicare, regulă de drept tradusă prin aceea că legea nouă se va aplica, de îndată, tuturor situaţiilor ivite după acest moment, excluzând aplicarea legii vechi. Dar legea nouă nu se va aplica numai situaţiilor viitoare, care se vor naşte ulterior adoptării, ci şi situaţiilor care au început anterior şi ale căror efecte nu s-au finalizat, fiind în curs - fapte în curs de a-şi produce efectele (facta pendentia). În ceea ce priveşte momentul de la care noua reglementare începe să îşi producă efectele sub aspectul noului cuantum al taxei datorate, acesta este data de 13.02.2015, modificarea adusă de legea de aprobare, în vigoare de la data de 12.06.2015, vizând modalitatea achitării taxei de viciu, respectiv în tranşe trimestriale.

B) într-o orientare izolată, Curtea de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 744/R/2016 din 11 octombrie 2016) a apreciat că operatorul economic datorează taxa majorată de licenţă, astfel cum a fost prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2014, numai în ipoteza în care scadenţa obligaţiei de plată este în intervalul cuprins între data intrării în vigoare a legii şi data expirării licenţelor.

28. S-a argumentat că prin art. II alin. (4) din Legea nr. 124/2015, în vigoare începând cu data de 12.06.2015, s-a intervenit legislativ asupra scadenţei obligaţiei de plată a taxei de viciu, menţionându-se că aceasta este datorată „în tranşe trimestriale, odată cu plata autorizaţiei”, termene de plată care se aplică de la data intrării în vigoare a legii. Prin urmare, pentru perioada 13.02.2015-12.06.2015, scadenţa taxei de viciu a fost fixată în raport cu scadenţa taxei de licenţă, iar după data de

12.06.2015, scadenţa a fost modificată prin raportare la scadenţa obligaţiei de plată a autorizaţiei. În condiţiile în care operatorii nu aveau obligaţia să achite taxa de licenţă în perioada 13.02.2015-12.06.2015, aceştia nu aveau obligaţia să achite nici taxa de viciu, conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 92/2014.

29. Prin urmare, reţine Curtea de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal, operatorul economic datorează taxa majorată de licenţă, astfel cum este prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2014, numai în ipoteza în care scadenţa obligaţiei de plată este în intervalul cuprins între data intrării în vigoare a legii şi data expirării licenţelor. Pentru identitate de raţiune se impune ca şi taxa de viciu să fie datorată în aceleaşi condiţii; or, reclamanta deţinea taxa de licenţă pentru organizarea jocurilor de noroc emisă la data de 1.10.2014 şi valabilă până la data de 30.09.2015, fără ca în intervalul cuprins între data intrării în vigoare a actului normativ nou şi data expirării licenţei să datoreze taxele noi, impuse de acest act normativ, respectiv taxa de licenţă majorată şi taxa de viciu.

VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale, Curţii Europene a Drepturilor Omului şi Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

30. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a instanţelor europene nu au fost identificate decizii relevate în privinţa chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

VIII. Răspunsul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

31. Prin Adresa nr. 2.386/C/4433/IIÎ-5/2016 din 22 decembrie 2016, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat ea la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

IX. Raportul asupra chestiunii de drept

32. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile prevăzute de art. 519 din acelaşi cod, pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile; s-a apreciat de către judecătorul-raportor că nu este îndeplinită condiţia noutăţii chestiunii de drept supuse dezlegării.

X. Înalta Curte

33. Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, constată următoarele:

Asupra admisibilităţii

34. Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

35. Legiuitorul a instituit aşadar, pentru declanşarea acestei proceduri, o serie de condiţii de admisibilitate care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, condiţii care, în doctrină, au fost identificate după cum urmează:

- existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimă instanţă;

- cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al unei curţi de apel sau al unui tribunalul învestit cu soluţionarea cauzei;

- de lămurirea chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită să depindă soluţionarea pe fond a cauzei;

- chestiunea de drept să fie nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

36. Primele trei condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât instanţa de trimitere este o curte de apel, legal învestită cu soluţionarea unui recurs împotriva unei sentinţe date în judecata unei cereri în materia contenciosului administrativ, cauza aflându-se în ultimă instanţă; de asemenea, de lămurirea chestiunii de drept a cărei dezlegare se cere depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

37. În ceea ce priveşte ultima dintre condiţii se apreciază că aceasta prezintă două aspecte distincte, cel al „noutăţii” chestiunii de drept, pe de o parte, şi cel potrivit căruia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii, pe de altă parte, concluzie care se desprinde din interpretarea gramaticală a textului de lege citat.

38. Dacă această din urmă ipoteză este îndeplinită, în ceea ce priveşte cerinţa „noutăţii” chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, se impune următoarea analiză.

39. Astfel, aşa cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în jurisprudenţa sa anterioară (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014), în lipsa unei definiţii a „noutăţii” chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia, care să fie prevăzute în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul acestei instanţe, sesizată cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă.

40. Noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci şi de una mai veche, cu condiţia, însă, ca instanţa să fie chemată să se pronunţe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată.

41. Prin urmare, caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, iar opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.

42. Aceasta deoarece condiţia noutăţii trebuie privită, în contextul legiferării sale, ca unul dintre elementele de diferenţiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de practici (control a priori).

43. Or, aşa cum rezultă din studierea jurisprudenţei puse la dispoziţie de curţile de apel, prezentată în sinteză mai sus, majoritatea instanţelor au pronunţat în această materie hotărâri definitive. Potrivit orientării majorităţii covârşitoare a instanţelor de judecată şi conform aceloraşi raţionamente juridice s-a considerat că dispoziţiile legale supuse interpretării prevăd, în ambele variante, obligativitatea plăţii taxei de viciu de către organizatorii de jocuri de noroc, singura diferenţă între cele două reglementări fiind perioada de achitare - odată cu plata taxei de licenţă, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 92/2014, respectiv odată cu plata taxelor de autorizare, potrivit Legii nr. 124/2015.

44. Prin urmare, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica instanţelor, acestea stabilind, în mod cvasiunanim şi pentru aceleaşi considerente (excepţie făcând Curtea de Apel Braşov), aceeaşi interpretare.

45. Existenţa unei bogate jurisprudenţe a instanţelor şi orientarea majoritară, cvasiunanimă, a acestora spre o anumită interpretare a normelor de drept supuse analizei fac ca, pe de o parte, chestiunea de drept supusă dezbaterii să îşi piardă caracterul de noutate în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă şi, pe de altă parte, ca problema de drept să nu mai prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme prin pronunţarea unei hotărâri prealabile. Prin utilizarea mecanismului de interpretare a legilor se poate realiza cu uşurinţă, aşa cum de altfel au procedat majoritatea instanţelor naţionale, interpretarea normelor de drept ce fac obiectul sesizării analizate, astfel încât scopul procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile - acela de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile şi dificile de drept - nu este atins în prezenta cauză.

46. Pentru aceste considerente, constatându-se că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din acelaşi act normativ,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE şi JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 4.190/109/2015, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

„Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. II alin. (4) din Legea nr. 124/2015 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 92/2014 pentru reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare şi modificarea unor acte normative situaţiei în care agentul economic a achitat taxa de autorizare înainte de termenele prevăzute de dispoziţiile art. 14 alin. (2) lit. b) pct. (v) B din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 246/2010, cu modificările şi completările ulterioare, şi înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 92/2014 şi a Legii nr. 124/2015”.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 13 martie 2017.

 

PREŞEDINTELE SECŢIEI DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL,

IONEL BARBĂ

Magistrat-asistent,

Aurel Segărceanu

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.