MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 634/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 634         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 3 august 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 310 din 9 mai 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 311 din 9 mai 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) teza a două din Codul penal

 

Decizia nr. 343 din 11 mai 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) lit. c) şi ale art. 16 alin. (2) lit. h) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor

 

Decizia nr. 426 din 15 iunie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (16) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

2.476. - Ordin al ministrului culturii şi identităţii naţionale pentru reacreditarea Muzeului Judeţean Argeş din Piteşti, judeţul Argeş

 

2.477. - Ordin al ministrului culturii şi identităţii naţionale pentru reacreditarea Muzeului „Anastasie Crimca” al Mănăstirii Dragomirna, judeţul Suceava

 

2.478. - Ordin al ministrului culturii şi identităţii naţionale pentru reacreditarea Muzeului Naţional Secuiesc din Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna

 

ACTE ALE AUTORITĂŢII DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ

 

1.019. - Decizie privind închiderea procedurii de redresare financiară pe bază de plan de redresare financiară la Societatea de Asigurare-Reasigurare City Insurance - S.A.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 310

din 9 mai 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia-Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Monica Cupeţiu în Dosarul nr. 3.370/97/2013/a 14 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 151D/2016.

2. La apelul nominal lipseşte autoarea excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. Invocă, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 28 din 20 ianuarie 2016.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin Decizia penală nr. 196 din 28 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 3.370/97/2013/a14, Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Monica Cupeţiu cu ocazia soluţionării contestaţiei formulate împotriva unei măsuri asigurătorii dispuse de procuror.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine. În esenţă, că dispoziţiile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală încalcă accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, dreptul la un recurs efectiv şi dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, întrucât nu permit exercitarea unei căi de atac împotriva încheierii prin care se soluţionează contestaţia privind măsurile asigurătorii dispuse de procuror. Astfel, contestatorul nu mai are nicio altă posibilitate de a contesta, în faţa unei instanţe de judecată imparţiale şi independente, caracterul excesiv şi vădit disproporţionat ăl măsurii sechestrului asigurător raportat la dreptul de gaj pe care îl are asupra bunului sechestrat, respectiv netemeinicia încheierii pronunţate, în condiţiile în care instanţa de fond a respins complet nemotivat cererea de ridicare a măsurii asigurătorii, făcând referire doar la cererile anterioare analizate de către instanţă şi care, la rândul lor, au fost respinse fără o motivare concretă. Consideră că textul de lege criticat nu oferă garanţii împotriva arbitrariului şi, respectiv, cu privire la imparţialitatea judecătorului, întrucât este clar că acesta, în situaţia în care a respins în mod constant cereri asemănătoare, şi-a format deja opinia cu privire la măsura asigurătorie şi, cunoscând faptul că încheierea pe care o va pronunţa este definitivă, neputând fi cenzurată în niciun fel de către o instanţă ierarhic superioară, va putea pronunţa chiar şi o soluţie nelegală, cu consecinţe dramatice asupra drepturilor persoanei. Mai susţine că necesitarea instituirii unui control efectiv din partea unei instanţe superioare, cu respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie în materie penală, este cu atât mai evidentă cu cât măsura sechestrului asigurător dispusă de procuror în vederea recuperării prejudiciului creat prin infracţiune este o chestiune ce ţine de fondul cauzei, întrucât pentru stabilirea certă a prejudiciului este absolut necesară administrarea de probe în faza de cercetare judecătorească.

6. Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, Legea fundamentală nu cuprinde prevederi care să stabilească căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, ci doar statuează, în art. 129, că acestea se exercită „în condiţiile legii” (Decizia nr. 251 din 10 mai 2005). Împrejurarea că împotriva încheierii instanţei, prin care s-a soluţionat contestaţia împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de ducere la îndeplinire a acesteia, nu se poate promova nicio cale de atac nu este de natură să înfrângă prevederile constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie, deoarece, pe de o parte, legiuitorul, în virtutea prerogativelor conferite de art. 126 alin. (2) din Constituţie, poate stabili reguli de procedură diferite, adecvate fiecărei situaţii juridice, iar, pe de altă parte. Legea fundamentală nu garantează folosirea tuturor căilor de atac. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că instituirea sechestrului nu este o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală în sensul art. 6 din Convenţie, întrucât atât stabilirea unor drepturi de creanţă ale unor terţi, cât şi confiscarea unor bunuri sunt măsuri ce urmează a fi luate ulterior, în cadrul unor proceduri separate (Decizia din 18 septembrie 2006, pronunţată în Cauza Mohammad Yassin Dogmoch. împotriva Germaniei). Mai mult decât atât, chiar şi în situaţia unei acuzaţii în materie penală, art. 2 paragraful 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie stabileşte că dreptul consacrat de paragraful 1 poate face obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore sau când cel interesat a fost judecat în primă instanţă de către cea mai înaltă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale.

7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală este inadmisibilă, iar, în subsidiar, neîntemeiată. Astfel, din examinarea excepţiei, rezultă că autoarea acesteia nu critică dispoziţiile de lege menţionate pentru ceea ce conţin acestea, ci pentru ceea ce nu conţin, în sensul că nu permit formularea unei căi de atac împotriva încheierii prin care s-a soluţionat contestaţia cu privire la o măsură asigurătorie. Or, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, acceptarea acestei critici ar echivala cu transformarea instanţei de contencios constituţional într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, care statuează că „Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării”. De asemenea, este de observat că, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului” (Decizia nr. 99 din 13 februarie 2007). În subsidiar, arată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, şi anume Decizia nr. 659 din 11 noiembrie 2014.

9. Avocatul Poporului precizează că îşi menţine punctul de vedere reţinut în deciziile Curţii Constituţionale nr. 659 din 11 noiembrie 2014 şi nr. 28 din 20 ianuarie 2016, în sensul că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „Soluţionarea contestaţiei se face în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestaţia şi a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, care este definitivă. Participarea procurorului este obligatorie”.

13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autoarea excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, precum şi ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind tratatele ratificate de Parlament şi ale art. 20 referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv ale art. 2 referitor la dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie,

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 21 din Constituţie, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 659 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 16 decembrie 2014, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că, potrivit jurisprudenţei sale, Legea fundamentală nu cuprinde prevederi care să stabilească căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, stabilind, în art. 129, că acestea se exercită „în condiţiile legii” (în acest sens este Decizia nr. 251 din 10 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 622 din 18 iulie 2005). Împrejurarea că împotriva încheierii instanţei, prin care s-a soluţionat contestaţia împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, nu se poate promova nicio cale de atac nu este de natură să înfrângă dispoziţiile constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie, deoarece legiuitorul, în virtutea prerogativelor conferite de art. 126 alin. (2) din Constituţie, poate stabili reguli de procedură diferite, adecvate fiecărei situaţii juridice, iar, pe de altă parte, prevederile constituţionale nu garantează folosirea tuturor căilor de atac (paragrafele 17 şi 18).

15. În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin decizia mai sus menţionată, Curtea a observat că instanţa europeană a stabilit că măsura sechestrului asigurător nu intră sub incidenţa prevederilor convenţionale menţionate. Aceasta vizează, în principal, garantarea executării unei eventuale creanţe ce va fi recunoscută în favoarea unor terţi lezaţi prin infracţiunea ce face obiectul judecăţii. De asemenea, Curtea a statuat că luarea măsurii asigurătorii luate de sine stătător nu avea niciun impact asupra cazierului reclamantului. În aceste circumstanţe, instanţa europeană a considerat că măsura nu poate fi privită ca o „acuzaţie în materie penală” adusă reclamantului în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie (Decizia privind admisibilitatea din 18 septembrie 2006, pronunţată în Cauza Dogmoch. împotriva Germaniei). În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, Curtea reţine că acestea obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicţie doar în situaţia examinării vinovăţiei în materie penală. În aceste condiţii, nefiind vorba despre o acuzaţie în materie penală, Curtea apreciază că prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt incidente în cauză (paragrafele 19 şi 20).

16. În acelaşi sens este şi Decizia nr. 448 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 18 august 2016.

17. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţată de Curte prin deciziile mâi sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

18, Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin, (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Monica Cupeţiu în Dosarul nr. 3.370/97/2013/a14 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 9 mai 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puici

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 311

din 9 mai 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) teza a două din Codul penal

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia-Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de Gabriel Miron În Dosarul nr. 12.901/193/2014 al Judecătoriei Botoşani - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 179D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 239D/2016, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de Aurelian Luci Ionescu în Dosarul nr. 4.697/324/2014 al Judecătoriei Tecuci.

4. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, având în vedere că excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în dosarele nr. 179D/2016 şi nr. 239D/2Q16 au obiect identic, pune în discuţie, din oficiu, problema conexării cauzelor.

6. Reprezentantul Ministerului Public apreciază ca fiind întrunite condiţiile pentru conexarea dosarelor.

7. Curtea, în temeiul art. 53 alin, (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 239D/2016 la Dosarul nr. 179D/2016, care este primul înregistrat.

8. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:

9. Prin încheierea din 25 ianuarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 12.901/193/2014, Judecătoria Botoşani - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Gabriel Miron cu ocazia soluţionării unei cauze penale privind trimiterea în judecată a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) din Codul penal, tentativă la înşelăciune, prevăzută de art. 32 raportat la art. 244 alin. (1) din Codul penal, şi de fals privind identitatea, prevăzută de art. 327 alin. (1) şi (2) din Codul penal, toate cu aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (1) şi ale art. 41 alin. (1) din Codul penal.

10. Prin încheierea din 12 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.697/324/2014, Judecătoria Tecuci a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia da neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Aurelian Luci Ionescu cu ocazia soluţionării unei cauze penale privind trimiterea în judecată a inculpatului pentru săvârşirea, în perioada octombrie 2010-octombrie 2014, a unor fapte de înşelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (1) din Codul penal. În cauză, după finalizarea procedurii de cameră preliminară, instanţa a acordat două termene de judecată în vederea împăcării inculpatului cu persoanele vătămate.

11. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate încalcă principiul aplicării legii penale mai favorabile, egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, precum şi principiile cu privire la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei şi la realizarea acesteia prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, întrucât suspecţii/inculpaţii care apelează la instituţia împăcării până la citirea actului de sesizare a instanţei sunt favorizaţi, sub aspectul intervalului de timp avut la dispoziţie în acest sens, faţă de inculpaţii care recurg la împăcare după momentul citirii rechizitoriului. Consideră că împăcarea nu trebuie condiţionată de un termen, ci este necesar ca ea să poată avea loc în tot cursul procesului penal, având în vedere că împăcarea constituie un mod mai direct şi mai bun de rezolvare a conflictului penal, atât pentru persoanele implicate, cât şi pentru ordinea de drept. Astfel, arată că sintagma „până la citirea actului de sesizare a instanţei” este neconstituţională, întrucât, prin instituirea unui termen până la care se poate realiza împăcarea în faţa instanţei de judecată, în condiţiile în care medierea, care este tot o formă de împăcare, se poate realiza şi ulterior acestui termen, dar în faţa unei alte entităţi, cu excluderea instanţei judecătoreşti, se produce o delegare de justiţie către un alt organism (mediatorul), încălcându-se dispoziţiile art. 126 alin, (1) din Constituţie. Consideră că legiuitorul poate să reglementeze modalităţi alternative de realizare a împăcării, cum ar fi medierea, dar este neconstituţională prevederea care împiedică instanţa, cea prin care se realizează justiţia, să ia act de împăcare, în condiţiile în care este ţinută de împăcarea intervenită în faţa altor entităţi. De asemenea, susţine că sunt încălcate egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi accesul liber la justiţie, întrucât modalitatea alternativă de împăcare prevăzută de Legea nr. 192/2006 (privind medierea şi organizarea profesiei de mediator) are un caracter oneros, iar părţile procesului penal şi persoana vătămată sunt obligate să se adreseze - după momentul citirii actului de sesizare a instanţei - mediatorului pentru a consemna actul de împăcare.

12. Judecătoria Botoşani - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este parţial întemeiată, întrucât limitarea în timp a posibilităţii împăcării - până la citirea actului de sesizare a instanţei - încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei. Consideră că este greu de conceput ca înţelegerea prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 192/2006 să aibă uri caracter distinct faţă de împăcarea prevăzută de Codul penal, întrucât, în esenţă, cele două noţiuni au acelaşi înţeles, şi anume de acord de voinţă intervenit între părţi, care are ca efect înlăturarea răspunderii penale. Totodată, limitarea în timp a împăcării este de natură a afecta drepturile inculpatului, care, după repararea prejudiciului produs persoanei vătămate, se poate afla în imposibilitate materială de a se prezenta în faţa mediatorului, având în vedere faptul că procedura medierii este una oneroasă.

13. Judecătoria Tecuci apreciază că dispoziţiile de lege criticate nu contravin prevederilor art. 15 şi art. 16 din Constituţie. Consideră că reglementarea momentului citirii actului de sesizare a instanţei ca limită temporală până la care poate interveni împăcarea este pe deplin justificată prin finalitatea urmărită, aceea de limitare în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi, implicit, de restrângere a posibilităţii exercitării abuzive a acestui beneficiu acordat de legiuitor.

14. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

15. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal este neîntemeiată, întrucât textul de lege criticat reglementează limitarea în timp a posibilităţii de împăcare a părţilor şi a subiecţilor procesuali principali, în virtutea atributului exclusiv al legiuitorului de a stabili regulile şi procedura de judecată, fără a aduce vreo atingere prevederilor constituţionale invocate. Menţionează, în acest sens, şi Decizia nr. 50& din 7 octombrie 2014, prin care Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care se aplică tuturor inculpaţilor trimişi în judecată înaintea datei intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi pentru care la acea dată momentul citirii actului de sesizare a instanţei fusese depăşit. Consideră că motivarea deciziei mai sus menţionate este aplicabilă mutatis mutandis şi în cauza de faţă.

16. Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal este inadmisibilă. În acest sens, arată că, prin Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care se aplică tuturor inculpaţilor trimişi în judecată înaintea datei intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi pentru care la acea dată momentul citirii actului de sesizare a instanţei fusese depăşit. Or, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierilor de sesizare, dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal. Din notele scrise ale autorilor excepţiei, depuse în motivarea criticii, reiese, însă, că aceasta priveşte doar dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a două din Codul penal. Prin urmare, Curtea se va pronunţa numai asupra acestor dispoziţii de lege, care au următorul cuprins: „împăcarea produce efecte [...] dacă are foc până la citirea actului de sesizare a instanţei”.

20. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind aplicarea legii penale mai favorabile, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 21 alin. (1) şi (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei şi ale art. 126 alin. (1) privind realizarea justiţiei prin Înalta 6urte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a două din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 15 alin. (2) şi ale art. ^6 alin. (1) din Constituţie - invocate şi în prezenta cauză - şi fată de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 445 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 9 septembrie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) teza a două din Codul penal, reţinând că împăcarea constituie înţelegerea intervenită între persoana vătămată/partea civilă şi suspect/inculpat de a pune capăt conflictului născut din săvârşirea infracţiunii şi de a renunţa la punerea în mişcare a acţiunii penale sau la continuarea procesului penal. Instituţia împăcării este reglementată prin dispoziţiile art. 159 din Codul penal, articol ce încheie sediul materiei rezervat ansamblului cauzelor care înlătură răspunderea penală. Act bilateral caracterizat prin acordul de voinţă dintre persoanele între care intervine, împăcarea este o cauză care înlătură răspunderea penală în privinţa anumitor infracţiuni şi care stinge şi acţiunea civilă, efecte care se produc dacă împăcarea are loc pană la citirea actului de sesizare a instanţei [art. 159 alin. (1), (2) şi (3) din Codul penal]. Pentru anumite categorii de persoane fizice sunt înscrise anumite cerinţe în alin. (4) al art. 159 din Codul penal, iar pentru persoanele juridice cerinţele sunt prevăzute de alin. (5) şi (6) ale aceluiaşi articol (paragraful 16).

22. Prin decizia mai sus menţionată, Curtea a reţinut, cu privire la conţinutul instituţiei împăcării din noul Cod penal, că acesta a fost substanţial reconsiderat faţă de cel din Codul penal din 1969 (art. 132), prin instituirea unor noi condiţii şi introducerea de dispoziţii exprese privind funcţionarea instituţiei în cazul persoanei juridice, remarcându-se, în primul rând, restrângerea sferei infracţiunilor în cazul cărora este aplicabilă. Astfel, potrivit art. 159 alin. (1) din Codul penal, împăcarea poate interveni numai în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu şi numai dacă legea 6 prevede în mod expres. Instituţia împăcării este incidenţă în cazul următoarelor infracţiuni: furt - art. 228 din Codul penal; furt calificat - art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Codul penal; furt de folosinţă - art. 230 din Codul penal - în temeiul art. 231 alin. (2) din Codul penal; însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor - art. 243 din Codul penal; înşelăciunea - art. 244 din Codul penal; înşelăciunea privind asigurările - art. 245 din Codul penal. De asemenea, tot în Codul penai sunt evidenţiate şi alte incriminări, respectiv aceea de la art. 199 alin. (2) referitoare la violenţa în familie, infracţiunile de lovire sau alte violenţe prevăzute în art. 193 şi de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 196, săvârşite asupra unui membru de familie, când acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu, iar împăcarea înlătură răspunderea penală. Totodată, în cazul infracţiunilor de lovire sau alte violenţe prevăzute în art. 193 din Codul penal şi de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 196 din Codul penal, săvârşite asupra unui membru de familie, împăcarea înlătură răspunderea penală numai dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu, şi nu la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Aşadar, prin noul Cod penal s-a produs răsturnarea regulii valabile în reglementarea anterioară, împăcarea putând interveni numai în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu şi numai dacă legea o prevede în mod expres (paragraful 17).

23. Un alt element de noutate - constatat de Curte prin Decizia nr. 445 din 28 iunie 2016 (paragraful 18) - a fost introdus de dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a două din Codul penal şi vizează momentul procesual până la care poate interveni împăcarea, şi anume până la citirea actului de sesizare a instanţei, ceea ce înseamnă că împăcarea poate interveni în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi în faţa instanţei de fond, dar numai până la citirea actului de sesizare. Referitor la momentul procesual până la care poate interveni împăcarea în situaţiile tranzitorii generate de intrarea în vigoare a noului Cod penal, prin Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care se aplică tuturor inculpaţilor trimişi în judecată înaintea datei intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi pentru care la acea dată momentul citirii actului de sesizare a instanţei fusese depăşit. Pentru a răspunde exigenţelor principiului constituţional al aplicării legii penale mai favorabile, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Constituţie, aşa cum acesta a fost detaliat în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că, până la încetarea situaţiilor tranzitorii generate de intrarea în vigoare a noului Cod penal, împăcarea poate interveni până la primul termen de judecată stabilit ulterior datei publicării Deciziei nr. 508 din 7 octombrie 2014 în Monitorul Oficial al României, Partea I (paragrafele 23 şi 25 din Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014).

24. Referitor la pretinsa încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări - consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie -, prin Decizia nr. 445 din 28 iunie 2016 (paragraful 19), Curtea a reamintit că, potrivit jurisprudenţei sale, principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, şi Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015). Or, procesul echitabil nu presupune un drept al părţilor şi al subiecţilor procesuali principali de a dispune, prin împăcare, cu privire la acţiunea penală pusă în mişcare din oficiu, întrucât aceasta este atributul exclusiv al statului, art. 21 alin. (3) din Constituţie reglementând doar modul echitabil de exercitare a ei. Ca atare, reglementarea conţinutului instituţiei împăcării este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care, în considerarea politicii sale penale, poate condiţiona producerea efectelor împăcării de nedepăşirea momentului procesual al citirii actului de sesizare a instanţei, fără a aduce atingere principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie. Totodată, prin Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, mai sus menţionată, Curtea a statuat că reglementarea de către legiuitor a termenului citirii actului de sesizare a instanţei, ca ultim moment în care poate interveni împăcarea, este pe deplin justificată prin finalitatea urmărită, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţii de exercitare abuzivă a acestui drept, în acest sens, prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, Curtea a reţinut că instituirea de către legiuitor a unor termene procesuale asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire (paragraful 21 din Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014).

25. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin Decizia nr. 445 din 28 iunie 2016, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

26. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate ce vizează compararea regimului juridic al împăcării cu cel al medierii, prin Decizia nr. 397 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 15 iulie 2016, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, în interpretarea dată prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituţionale în măsura în care încheierea unui acord de mediere cu privire la infracţiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei, întrucât altfel se aduce atingere principiului privind unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, consacrat de art. 124 alin. (2) din Constituţie (paragraful 38). Aşadar, în ceea ce priveşte termenul până la care poate interveni încheierea unui acord de mediere cu privire la latura penală a cauzei, ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale mai sus menţionate, acordul de mediere nu mai poate fi încheiat oricând în cursul procesului penal, ci doar atât timp cât poate interveni şi împăcarea, şi anume până la citirea actului de sesizare a instanţei, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a două din Codul penal (paragraful 37). Prin urmare, Curtea reţine că dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a două din Codul penal nu aduc atingere nici prevederilor constituţionale ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, respectiv ale art. 126 alin. (1) privind realizarea justiţiei prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege,

27. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gabriel Miron în Dosarul nr. 12.901/193/2014 al Judecătoriei Botoşani - Secţia penală şi de Aurelian Luci Ionescu în Dosarul nr. 4.697/324/2014 al Judecătoriei Tecuci şi constată că dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a două din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Botoşani - Secţia penală şi Judecătoriei Tecuci şi se publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 9 mai 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puici

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 343

din 11 mai 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) lit. c) şi ale art. 16 alin. (2) lit. h) din Ordonanţa de urgenţa a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Mona Mana Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 lit. c) şi ale art. 16 alin. (2) lit. h) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor, excepţie ridicată de Tribunalul Vaslui - Secţia civilă, din oficiu, în Dosarul nr. 2.361/89/2015 şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 511D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece textele de lege criticate instituie o măsură de protecţie socială fără a încălca vreo prevedere din Constituţie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 11 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.361/89/2015, Tribunalul Vaslui - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 lit. c) şi ale art. 16 alin. (2) lit. h) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de instanţa de judecată, din oficiu, într-o cauză de contencios administrativ având ca obiect anularea Dispoziţiei Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Vaslui prin care s-a dispus suspendarea dreptului la indemnizaţia pentru creşterea copilului (întrucât beneficiara nu s-a prezentat în ultima jumătate a lunii februarie 2015 la Serviciul resurse umane pentru a semna în Registrul de evidenţă a personalului care beneficiază de concediu şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor, fiind plecată împreună cu copilul în concediu, în Franţa, unde soţul său îşi desfăşoară activitatea lucrativă).

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa de judecată susţine că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 25 alin. (1) privind dreptul la liberă circulaţie, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 26 privind viaţa intimă, familială şi privată. În acest sens, arată că, în temeiul art. 16 alin. (2) lit. h) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010, se poate dispune suspendarea dreptului la indemnizaţia de creştere a copilului, în măsura în care plătitorul indemnizaţiei constată că nu mai este îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 12 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010, respectiv aceea de a locui în România împreună cu copilul/copiii pentru care solicită drepturile. Noţiunea de „a locui în România” a fost înţeleasă diferit de către părţi. Dacă reclamanta consideră că cerinţa de „a locui în România” nu exclude deplasarea în străinătate într-un stat membru al Uniunii Europene pentru o perioadă scurtă şi determinată de timp, pârâtul apreciază că această condiţie exclude posibilitatea de a părăsi teritoriul României, caz în care se impune suspendarea dreptului Ea plata indemnizaţiei de creştere a copilului. Astfel, prevederile de lege criticate încalcă art. 25 alin. (1) din Constituţie, în măsura în care acestea pot fi interpretate în sensul că deplasarea în străinătate pentru o perioadă scurtă şi determinată de timp, indiferent de scopul deplasării, fără a fi operată o schimbare de domiciliu sau de reşedinţă, atrage după sine suspendarea unui drept la o indemnizaţie acordată în condiţiile legii. Condiţionarea, prin lege, a acordării indemnizaţiei de creştere a copilului de obligaţia de a locui în ţară şi de a nu părăsi teritoriul României reprezintă, fără îndoială, o măsură care înfrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor. O asemenea condiţie poate apărea, în prezenţa textelor constituţionale, ca o veritabilă sancţiune pentru cei care locuiesc, fie şi temporar, în afara ţării. Pe de altă parte, nu se poate considera nici că faptul de a locui în străinătate ar fi practic incompatibil cu dreptul de a primi indemnizaţia de creştere a copilului prevăzută de lege. Mai mult, nu se poate susţine că dreptul de a primi indemnizaţie de creştere a copilului ar fi corelativ cu îndeplinirea unor obligaţii ce presupun prezenţa obligatorie în ţară a celor în cauză, precum participarea la formarea veniturilor sectorului public, din care se alimentează cheltuielile ocazionate de plata indemnizaţiilor maternale.

6. Cu privire la încălcarea art. 20 alin. (1) din Constituţie, instanţa de judecată, autoare a excepţiei de neconstituţionalitate arată că, potrivit art. 20 alin. 2 lit. a) din Tratatul pentru funcţionarea Uniunii Europene, cetăţenii Uniunii Europene au drepturile şi obligaţiile prevăzute în tratate, bucurându-se astfel de dreptul de libera circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre. Or, dreptul la liberă circulaţie şi de şedere este încălcat dacă o dispoziţie legală internă permite ca dreptul la o prestaţie socială să fie suspendat în situaţia în care cetăţeanul european părăseşte teritoriul statului membru care a recunoscut dreptul la plata indemnizaţiei pentru a se deplasa şi a locui o perioadă scurtă şi determinată de timp pe teritoriul unui alt stat membru, în acest caz, dispoziţia de drept intern contravine prevederilor art. 20 alin. 2 lit. a) din Tratatul pentru funcţionarea Uniunii Europene şi, implicit, dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Constituţie. De asemenea, instanţa are în vedere şi prevederile art. 34 alin. (1) şi (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, potrivit cărora Uniunea recunoaşte şi respectă dreptul de acces la prestaţiile de securitate socială şi la serviciile sociale care acordă protecţie în caz de maternitate, în conformitate cu normele stabilite de dreptul Uniunii şi de legislaţiile şi practicile naţionale. Orice persoană care are reşedinţa şi se deplasează în mod legal în cadrul Uniunii are dreptul la prestaţii de securitate socială şi la avantaje sociale, în conformitate cu dreptul Uniunii şi cu legislaţiile şi practicile naţionale. În Regulamentul CE nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate sociale este reglementată şi situaţia prestaţiilor de maternitate şi paternitate asimilate, iar în capitolul privind dispoziţiile generate, s-a stabilit în art. 7 că, exceptând cazul în care Regulamentul prevede altfel, prestaţiile în numerar care se plătesc în temeiul legislaţiei unuia sau mai multor state membre sau al regulamentului nu pot face obiectul niciunei reduceri, modificări, suspendări, retrageri sau confiscări, în temeiul faptului că beneficiarul sau membrii familiei acestuia sunt rezidenţi într-un stat membru, altul decât cel în care este situată instituţia responsabilă de furnizarea prestaţiei. În aceste condiţii, având în vedere că legislaţia europeană exclude clauzele de rezidenţă, conform art. 7 din Regulamentul nr. CE 883/2004, adoptat în baza art. 48 din TFUE, prevederile de lege criticate vin în contradicţie cu această dispoziţie, fiind încălcat implicit art. 20 din Constituţie.

7. În final, în ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 26 din Constituţie, instanţa arată că, în condiţiile în care prevederile de lege criticate nu fac distincţie între diferitele împrejurări ce determină încetarea îndeplinirii condiţiei de a locui în România, în situaţia în care părăsirea teritoriului României este justificată de necesitatea de a reuni familia, dispunerea de către autorităţile publice a măsurii suspendării dreptului la indemnizaţia de creştere a copilului constituie o ingerinţă a statului în viaţa de familie. Această ingerinţă nu poate fi justificată decât de necesitatea protejării unui interes public, însă cu condiţia de a asigura un echilibru între interesul particular al respectării vieţii de familie şi cel general. Or, protejarea interesului generai, constând în aceea de a preveni încasarea mai multor prestaţii de maternitate sau paternitate asimilate în cadrul sistemelor de asigurări sociale a unor state diferite, prin instituirea unei interdicţii pentru beneficiarul indemnizaţiei de a părăsi teritoriului României, nici măcar pentru reunirea familiei într-un alt stat membru al Uniunii Europene, constituie o ingerinţă disproporţionată în viaţa de familie, conducând la încălcarea prevederilor art. 26 alin. (1) din Constituţie.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, deoarece aspectele invocate de autoarea excepţiei vizează probleme de interpretare şi aplicare a legii, de competenţa exclusivă a instituţiilor publice cu atribuţii în domeniu, respectiv a instanţei de judecată în caz de litigiu. În subsidiar, precizează că, pentru a da eficienţă principiului liberei circulaţii pe teritoriul Uniunii Europene, prin Legea nr. 66/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor, s-a introdus alin. (5) în cuprinsul art. 12 cu următorul conţinut: „Prevederile alin. (1) se corelează în mod corespunzător în cazul persoanelor îndreptăţite cărora li se aplică prevederile Regulamentului (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială şi ale Regulamentului (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16 septembrie 2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială. “ în Raportul Comisiei de Muncă şi Protecţie Socială din Camera Deputaţilor, noua soluţie legislativă este astfel justificată: „Este necesar ca persoanele care se deplasează în Comunitate să se supună regimului de securitate socială a unui singur stat membru, pentru a se evita suprapunerea dispoziţiilor legislaţiilor interne aplicabile, precum şi complicaţiile care pot rezulta din această cauză.”

10. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale, deoarece condiţionarea, prin lege, a acordării drepturilor (indemnizaţii şi stimulente de inserţie), de obligaţia de a locui în România nu reprezintă o măsură care înfrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor, aceştia având posibilitatea deplasării transfrontaliere, dar şi posibilitatea de stabilire în străinătate şi revenire în ţară. În plus, nu poate fi primită nici critica privind încălcarea art. 26 din Constituţie, care pleacă de la principiul necesităţii reunirii familiei materializat în dreptul părinţilor de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi împreună. Suspendarea dreptului la indemnizaţia de creştere a copilului nu poate fi imputată statului, în condiţiile în care deplasarea în străinătate pentru o perioadă scurtă şi determinată de timp este o alegere personală, o formă de exprimare a vieţii private şi de familie. Mai mult, nu se poate reţine nici încălcarea art. 20 din Constituţie, de vreme ce Codul european de securitate socială, ratificat prin Legea nr. 116/2009, reglementează la art. 68 lit. a) posibilitatea suspendării prestaţiilor de asigurări sociale, atât timp cât persoana interesată nu se găseşte pe teritoriul părţii contractante.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum este menţionat în încheierea de sesizare, îl constituie prevederile art. 12 lit. c) şi ale art. 16 alin, (2) lit. h) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 10 decembrie 2010, aprobată cu modificări prin Legea nr. 132/2011, cu modificările şi completările ulterioare în realitate, obiect al excepţiei îl reprezintă dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. c) şi art. 16 alin. (2) lit. h) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 , cu următorul conţinut:

- Art. 12 alin. (1) lit. c): „Drepturile prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă se acordă în situaţia în care solicitantul îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: [...] c) locuieşte în România împreună cu copilul/copiii pentru care solicită drepturile şi se ocupă de creşterea şi îngrijirea acestuia/acestora.

- Art. 16 alin. (2) lit. h): „Dreptul la indemnizaţiile prevăzute la art. 2 alin. (1), respectiv la art. 5 şi art. 9 alin. (4) şi (5) se suspendă începând cu ziua următoare celei în care: [...] h) în situaţia în care beneficiarul nu mal îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 12;”.

14. În opinia instanţei de judecată, autoare a excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în: art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 25 alin. (1) privind dreptul la liberă circulaţie şi art. 26 privind viaţa intimă, familială şi privată. De asemenea, consideră că sunt încălcate şi prevederile art. 20 alin. 2 lit. a) din Tratatul pentru funcţionarea Uniunii Europene şi ale art. 34 alin. (1) şi (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile de lege criticate prevăd că drepturile stabilite de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010, aprobată cu modificări prin Legea nr. 132/2011, cu modificările şi completările ulterioare (indemnizaţia pentru creşterea copilului), se acordă în situaţia în care solicitantul îndeplineşte cumulativ anumite condiţii, printre care şi aceea de a locui în România împreună cu copilul/copiii pentru care solicită drepturile şi se ocupă de creşterea şi îngrijirea acestuia/ acestora, iar, în cazul în care nu mai sunt îndeplinite aceste condiţii, dreptul la indemnizaţie se suspendă.

16. Curtea reţine că excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată într-o cauză având ca obiect anularea Dispoziţiei Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Vaslui prin care s-a dispus suspendarea dreptului la indemnizaţia pentru creşterea copilului (întrucât beneficiara nu s-a prezentat în ultima jumătate a lunii februarie 2015 la Serviciul Resurse Umane pentru a semna în Registrul de evidenţă a personalului care beneficiază de concediu şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor, fiind plecată împreună cu copilul în concediu, în Franţa, unde soţul său îşi desfăşoară activitatea lucrativă). Instanţa de judecată, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, susţine că noţiunea de „a locui în România” a fost înţeleasă diferit de către părţi. Dacă reclamanta consideră că cerinţa de „a locui în România” nu exclude deplasarea în străinătate într-un stat membru al Uniunii Europene pentru o perioadă scurtă şi determinată de timp, pârâtul apreciază că această condiţie exclude posibilitatea de a părăsi teritoriul României, caz în care se impune suspendarea dreptului la plata indemnizaţiei de creştere a copilului. Or, Curtea constată că astfel de susţineri nu constituie aspecte ce ţin de constituţionalitatea textelor de lege criticate, ci constituie chestiuni de interpretare şi aplicare a textului de lege criticat la situaţia dedusă judecăţii. Textele de lege criticate prevăd doar că drepturile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010, aprobată cu modificări prin Legea nr. 132/2011, cu modificările şi completările ulterioare (indemnizaţia pentru creşterea copilului), se suspendă în cazul în care nu mai sunt îndeplinite condiţiile de acordare a indemnizaţiei, prin care şi condiţia de a locui în România.

17. Curtea reţine că interpretarea textelor de lege criticate în vederea aplicării lor la situaţia beneficiarei indemnizaţiei pentru creşterea copilului care a părăsit teritoriul României pentru o perioadă scurtă şi determinată de timp, precum şi interpretarea dacă această situaţie poate fi privită ca o încălcare a condiţiei de „a locui în România”, constituie aspecte ce intră în competenţa de soluţionare a litigiului dedus instanţei de judecată ce a sesizat Curtea Constituţională. Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată de instanţa de judecată din oficiu, este inadmisibilă, deoarece aspectele invocate de autoarea excepţiei vizează probleme de interpretare şi aplicare a legii, de competenţa exclusivă a instituţiilor publice cu atribuţii în domeniu, respectiv a instanţei de judecată în caz de litigiu.

18. De altfel, Curtea observă că, potrivit art. 12 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010, introdus prin Legea nr. 66/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 304 din 20 aprilie 2016, „Prevederile alin. (1) se corelează în mod corespunzător în cazul persoanelor îndreptăţite cărora li se aplică prevederile Regulamentului (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială şi ale Regulamentului (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16 septembrie 2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială” iar potrivit art. 7 din acest Regulament, „Cu excepţia cazului în care prezentul regulament prevede altfel, prestaţiile în numerar care se plătesc în temeiul legislaţiei unuia sau mai multor state membre sau al prezentului regulament nu pot face obiectul niciunei reduceri, modificări, suspendări, retrageri sau confiscări în temeiul faptului că beneficiarul sau membrii familiei acestuia sunt rezidenţi într-un stat membru, altul decât cel în care este situată instituţia responsabilă de furnizarea prestaţiei.”

19. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) lit. c) şi ale art. 16 alin. (2) lit. h) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor, excepţie ridicată de Tribunalul Vaslui - Secţia civilă, din oficiu, în Dosarul nr. 2.361/89/2015.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Vaslui - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 11 mai 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 426

din 15 iunie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (16) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Varga Attila - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (16) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Marcel Kollenman în Dosarul nr. 13.321/245/2016 al Judecătoriei Iaşi - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.239D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Curtea dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 1.678D/2016, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 39 alin. (16) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Marcel Kollenman în Dosarul nr. 16.633/245/2016 al Judecătoriei Iaşi - Secţia penală.

4. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor.

6. Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere dispoziţiile art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu se opune conexării dosarelor.

7. Curtea, având în vedere identitatea de obiect al cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.678D/2016 la Dosarul nr. 1.239D/2016, care a fost primul înregistrat.

8. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

9. Prin încheierile din 1 iulie şi 7 septembrie 2016, pronunţate în dosarele nr. 13.321/245/2016 şi nr. 16.633/245/2016, Judecătoria Iaşi - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (16) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele Judiciare în cursul procesului penal.

10. Excepţia a fost ridicată de Marcel Kollenman, în dosarele de mai sus, având ca obiect soluţionarea unor contestaţii formulate împotriva încheierilor judecătorului de supraveghere a privării de libertate.

11. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine că prevederile legale sunt neconstituţionale, deoarece condamnatul nu are posibilitatea de a se prezenta în instanţă şi nu poate lua cunoştinţă de susţinerile penitenciarului. Mai arată că citarea unui condamnat aflat în penitenciar fără menţiunea de a fi adus ori fără dispoziţie de prezentare reprezintă o încălcare a dreptului la apărare. În condiţiile în care dispoziţiile legale contestate prevăd doar posibilitatea administraţiei penitenciarului de a participa efectiv la judecată, prezenţa persoanei condamnate fiind lăsată la aprecierea judecătorului, susţine că este încălcat în mod grav principiul egalităţii în drepturi şi dreptul la un proces echitabil,

12. Judecătoria Iaşi - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece o persoană condamnată este ascultată în mod obligatoriu la locul de deţinere de către judecătorul de supraveghere, potrivit art. 56 alin. (3) din Legea nr. 254/2013, şi aceasta reprezintă o garanţie acordată persoanei condamnate că beneficiază de un tratament juridic corespunzător situaţiei în care se află, soluţia pronunţată de către judecătorul de supraveghere conţinând în mod automat şi susţinerea persoanei deţinute. De asemenea, persoana condamnată are cunoştinţă de cauză, aceasta judecându-se în şedinţă publică, cu citarea sa şi a administraţiei penitenciarului şi, totodată, poate depune memorii şi concluzii scrise şi îşi poate angaja, ca orice parte dintr-un proces, un apărător care să o reprezinte în instanţă [a se vedea art. 39 alin. (14) şi alin. (15) din Legea nr. 254/2013],

13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

14. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

15 Avocatul Poporului apreciază dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Astfel, prevederile legale contestate se referă la faza de executare a procesului, fază care nu este supusă aceloraşi reguli de procedura care guvernează faza de judecată a procesului penal, având în vedere că situaţia juridică a persoanei condamnate nu este identică cu cea a inculpatului (a se vedea Decizia nr. 486 din 21 noiembrie 2013). De aceea, în considerarea acestor distincţii, legiuitorul poate reglementa, în materia executării pedepselor, o procedură specială de soluţionare a căilor de atac referitoare la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate, stabilite prin Legea nr. 254/2013, procedură care să nu mai implice în mod necesar prezenţa persoanei condamnate, fără ca în acest mod să fie încălcate dispoziţiile constituţionale privind dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare. În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, statuând în jurisprudenţa sa că garanţiile consacrate în materie penală de prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - egalitatea de arme, dreptul la apărare, contradictorialitatea - nu sunt aplicabile procedurilor privind executarea pedepselor (a se vedea Hotărârea din 2 martie 2006, pronunţată în Cauza Pilla împotriva Italiei, Hotărârea din 27 iunie 2006 pronunţată în Cauza Szabo împotriva Suediei, Hotărârea din 23 octombrie 2012, pronunţată în Cauza Ciok împotriva Poloniei).

16. Prevederile contestate de petent nu suprimă accesul la justiţie şi nici dreptul la apărare, în sensul consfinţit de art. 21 şi art. 24 din Constituţie, deoarece nimic nu îl opreşte pe condamnat să îşi angajeze un apărător pe tot cursul procesului ce vizează aspecte referitoare la executarea pedepsei. Împrejurarea că acesta este privat de libertate, ca urmare a unei condamnări definitive, nu este de natură a atrage aplicabilitatea dispoziţiilor legale referitoare la asistenţa juridică obligatorie. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind instituit de legiuitor numai în anumite situaţii, întrucât Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie. Curtea Constituţională a considerat că stabilirea cazurilor în care aceasta din urmă este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului (a se vedea Decizia nr. 1.202 din 24 septembrie 2009 şi Decizia nr. 1.292 din 14 octombrie 2010).

17. Totodată, în procedura de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, pronunţate în soluţionarea plângerii, persoana condamnată are posibilitatea de a-şi formula apărările prin intermediul memoriilor şi concluziilor scrise, în temeiul art. 39 alin. (15) din lege, indiferent dacă este adusă sau nu la judecată.

18. Mai mult, decizia Comisiei pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate poate fi contestată atât în faţa judecătorului de supraveghere a privării de libertate, cât şi în faţa instanţei de judecată, care, respectând exigenţele dreptului la apărare, poate asculta la locul de deţinere persoana condamnată în vederea aflării adevărului,

19. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

20. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin, (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

21. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 39 alin. (16) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, care au următorul conţinut: „(16) Persoana condamnată este adusă la judecată doar la solicitarea instanţei, în acest caz fiind audiată.”

22. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 11 referitor la Dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie şi art. 24 referitor la Dreptul la apărare, precum şi dispoziţiile art. 6 privind Dreptul la un proces echitabil, art. 13 privind Dreptul la un recurs efectiv, art. 14 privind Interzicerea discriminării şi art. 7 privind Nicio pedeapsă fără lege din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu trimitere la art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie.

23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului Curţii Constituţionale din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 535 din 14 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 615 din 13 august 2015, paragrafele 18-21, Curtea a statuat că prevederile art. 39 din Legea nr. 254/2013 se circumscriu celei de-a patra faze a procesului penal, şi anume fazei de executare. Art. 39 din lege reglementează atât cu privire la stabilirea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, la plângerea depusă de persoana condamnată la judecătorul de supraveghere a privării de libertate împotriva deciziei comisiei pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, cât şi cu privire la contestaţia formulată de persoana condamnată sau de administraţia penitenciarului, pe rolul judecătoriei în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, împotriva încheierii prin care judecătorul de supraveghere a privării de libertate a soluţionat plângerea. Totodată, art. 56 din aceeaşi lege normează atât cu privire la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate, la plângerea ce poate fi formulată de către acestea împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor reglementate prin Legea nr. 254/2013, luate de către administraţia penitenciarului, cât şi cu privire la contestaţia ce se poate formula împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate prin care a fost soluţionată plângerea.

24. Prin urmare, cadrul general prevăzut de art. 39 din Legea nr. 254/2013 reglementează o activitate ulterioară fazei de judecată în care s-a stabilit existenţa vinovăţiei în materie penală, astfel încât Curtea reţine că aceasta nu este supusă regulilor de procedură care guvernează faza de judecată a procesului penal, având în vedere că situaţia juridică a persoanei condamnate nu este identică cu cea a inculpatului. Intr-un sens similar s-a pronunţat Curtea în jurisprudenţa sa referitoare la Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 20 iulie 2006, abrogată prin Legea nr. 254/2013, de exemplu, prin Decizia nr. 462 din 15 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 7 iunie 2007, şi prin Decizia nr. 486 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 24 ianuarie 2014.

25. Aşa fiind, Curtea a constatat că, în considerarea diferenţei mai sus arătate, legiuitorul poate reglementa, în materia executării pedepselor, o procedură specială de soluţionare a căilor de atac referitoare la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate, stabilite prin Legea nr. 254/2013, procedură care Să nu mai implice în mod necesar prezenţa persoanei condamnate, fără ca în acest mod să fie încălcate dispoziţiile constituţionale.

26. De altfel, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că garanţiile consacrate în materie penală de prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - egalitatea de arme, dreptul la apărare, contradictorialitatea - nu sunt aplicabile procedurilor privind executarea pedepselor. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia din 7 mai 1990 - Aldrian împotriva Austriei, Cererea nr. 16.236/90, Decizia din 22 februarie 1995 - A.B. împotriva Elveţiei, Cererea nr. 20.872/92, Decizia din 13 mai 2003 - Montcornet de Caumont împotriva Franţei, Cererea nr. 59.290/00, Decizia din 23 septembrie 2004 - Pilla împotriva Italiei, Cererea nr. 64.088/00, Decizia din 27 iunie 2006 - Szabo împotriva Suediei, Cererea nr. 28.578/03, şi Decizia din 23 octombrie 2012- Ciok împotriva Poloniei, Cererea nr. 498/10, paragraful 33.

27. Totodată, Curtea a mai reţinut că, în procedura de soluţionare a plângerii împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 254/2013, potrivit art. 56 alin. (3) din lege, persoana condamnată este ascultată, în mod obligatoriu, la locul de deţinere, de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate, alin. (4) al aceluiaşi articol stabilind că, în cazul în care persoana condamnată este transferată la un alt penitenciar, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate asculta persoana în cauză, audiere care va avea loc prin videoconferinţă, sau poate solicita ascultarea acesteia de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la noul loc de deţinere, care înaintează declaraţia luată. Totodată, 1h procedura de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, pronunţate în soluţionarea plângerii, persoana condamnată are posibilitatea de a-şi formula apărările prin intermediul memoriilor şi concluziilor scrise, în temeiul art. 39 alin. (15) din lege, indiferent dacă este adusă sau nu la judecată.

28. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia care au fundamentat deciziile mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Marcel Kollenman în dosarele nr. 13.321/245/2016 şi nr. 16.633/245/2016 ale Judecătoriei Iaşi - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 39 alin. (16) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Iaşi - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 15 iunie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL CULTURII ŞI IDENTITĂŢII NAŢIONALE

 

ORDIN

pentru reacreditarea Muzeului Judeţean Argeş din Piteşti, judeţul Argeş

 

În baza Hotărârii Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor nr. 3.263 din 27.06.2017,

în conformitate cu prevederile art. 12 şi 18 din Criteriile şi normele de acreditare a muzeelor şi a colecţiilor publice, aprobate prin Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.057/2007,

în temeiul dispoziţiilor art. 18 alin. (4) din Legea muzeelor şi a colecţiilor publice nr. 311/2003, republicată, şi al prevederilor art. 11 alin. (1) şi (4) din Hotărârea Guvernului nr. 90/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul culturii şi identităţii naţionale emite prezentul ordin.

Art. 1. - Se reacreditează Muzeul Judeţean Argeş din Piteşti, judeţul Argeş. Art. 2. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul culturii şi identităţii naţionale,

Lucian Romaşcanu

 

Bucureşti, 18 iulie 2017.

Nr. 2.476.

MINISTERUL CULTURII ŞI IDENTITĂŢII NAŢIONALE

 

ORDIN

pentru reacreditarea Muzeului „Anastasie Crimca” al Mănăstirii Dragomirna, judeţul Suceava

 

În baza Hotărârii Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor nr. 3.661 din 27.06.2017,

în conformitate cu prevederile art. 12 şi 18 din Criteriile şi normele de acreditare a muzeelor şi a colecţiilor publice, aprobate prin Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.057/2007,

în temeiul dispoziţiilor art. 18 alin. (4) din Legea muzeelor şi a colecţiilor publice nr. 311/2003, republicată, şi al prevederilor art. 11 alin. (1) şi (4) din Hotărârea Guvernului nr. 90/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul culturii şi identităţii naţionale emite prezentul ordin.

Art. 1. - Se reacreditează Muzeul „Anastasie Crimca” al Mănăstirii Dragomirna, judeţul Suceava.

Art. 2. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul culturii şi identităţii naţionale,

Lucian Romaşcanu

 

Bucureşti, 18 iulie 2017.

Nr. 2.477.

MINISTERUL CULTURII şi IDENTITĂŢII NAŢIONALE

 

ORDIN

pentru reacreditarea Muzeului Naţional Secuiesc din Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna

 

În baza Hotărârii Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor nr. 3.740 din 27.06.2017,

în conformitate cu prevederile art. 12 şi 18 din Criteriile şi normele de acreditare a muzeelor şi a colecţiilor publice, aprobate prin Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.057/2007,

în temeiul dispoziţiilor art. 18 alin. (4) din Legea muzeelor şi a colecţiilor publice nr. 311/2003, republicată, şi al prevederilor art. 11 alin. (1) şi (4) din Hotărârea Guvernului nr. 90/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul culturii şi identităţii naţionale emite prezentul ordin.

Art. 1. - Se reacreditează Muzeul Naţional Secuiesc, cu sediul în Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna.

Art. 2. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea J.

 

Ministrul culturii şi identităţii naţionale,

Lucian Romaşcanu

 

Bucureşti, 18 iulie 2017.

Nr. 2.478.

 

ACTE ALE AUTORITĂŢII DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ

 

AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ

 

DECIZIE

privind închiderea procedurii de redresare financiară pe bază de plan de redresare financiară la Societatea de Asigurare-Reasigurare City Insurance - S.A.

 

Autoritatea de Supraveghere Financiară, cu sediul în Bucureşti, Splaiul Independenţei nr. 15, sectorul 5, identificată cu CIF 31588130 şi contul bancar R083TREZ7005025XXX007370, deschis la Trezoreria Municipiului Bucureşti, reprezentată legal prin domnul Leonardo Badea, în calitate de preşedinte,

în conformitate cu prevederile art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 113/2013, cu modificările şi completările ulterioare,

având în vedere prevederile art. 2 alin. (1) lit. b), art. 6 alin. (3) şi art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 113/2013, cu modificările şi completările ulterioare,

conform prevederilor Legii nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările ulterioare, şi ale art. 8 alin. (11) şi (16) din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, cu modificările ulterioare,

în baza Hotărârii Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară adoptate în şedinţa din data de 19.07.2017, în cadrul căreia a fost analizată Nota nr. P/2.757 din 18.07.2017 privind analiza asupra stabilităţii financiare a Societăţii de Asigurare-Reasigurare City Insurance - S.A. la data de 31.03.2017, inclusiv evenimente ulterioare, avându-se în vedere următoarele motive de fapt şi de drept:

Prin Decizia nr. 901/2016, Autoritatea de Supraveghere Financiară a dispus deschiderea procedurii de redresare financiară pe bază de plan de redresare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 304 din 20 aprilie 2016.

În conformitate cu dispoziţiile art. 3 şi 4 din decizia menţionată Consiliul de administraţie al Societăţii de Asigurare-Reasigurare City Insurance - S.A. avea obligaţia să întocmească şi să depună la Autoritatea de Supraveghere Financiară planul de redresare financiară care să cuprindă măsuri de redresare financiară, precum şi modalităţi concrete şi termenele de îndeplinire a măsurilor asumate de către conducerea societăţii, în vederea asigurării fondurilor proprii eligibile care să acopere SCR sau modificarea profilului de risc, a fondurilor proprii eligibile care să acopere MCR şi a coeficientului de lichiditate.

Prin Adresa nr. 3.117 din 6.05.2016, înregistrată la Autoritatea de Supraveghere Financiară cu nr. 34.154 din 6.05.2015, Consiliul de administraţie al asigurătorului a depus la sediul Autorităţii de Supraveghere Financiară un plan de redresare, conform dispoziţiilor Deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 901/2016 şi dispoziţiilor art. 2 din Decizia Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 1.255/2016 1 privind modificarea planului de redresare financiară al Societăţii de Asigurare-Reasigurare City Insurance - S.A.

Principalele elemente ale planului au vizat măsuri de recapitalizare, recuperarea împrumuturilor în relaţie cu entităţi afiliate şi debitori diverşi, reanalizarea politicii de reasigurare, măsuri operaţionale, precum şi măsuri de remediere a deficienţelor constatate prin actele de control ale Autorităţii de Supraveghere Financiară.

Autoritatea de Supraveghere Financiară a aprobat planul de redresare financiară al Societăţii de Asigurare-Reasigurare City Insurance - S.A. prin Decizia Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 1.458 din 21.07.201 6 2.

Ca urmare a analizării modului de îndeplinire a măsurilor stabilite prin planul de redresare financiară, coroborat cu raportările trimestrului IV ale anului 2016, cu termen de depunere la data de 8.03.2017, s-a constatat că activele Societăţii de Asigurare-Reasigurare City Insurance - S.A. erau inferioare obligaţiilor aferente activităţii de asigurări generale, coeficientul de lichiditate al societăţii era subunitar, nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la cerinţa minimă de capital şi, ţinând seama de ponderea semnificativă în sistemul naţional de asigurări, a fost dispusă aplicarea dispoziţiilor art. 17 alin. (3) din Legea nr. 246/2015 privind redresarea şi rezoluţia asigurătorilor. Astfel, a fost emisă Decizia Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 463 din 4.04.2017 3 privind aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 246/2015 Societăţii de Asigurare-Reasigurare City Insurance - S.A., asigurător aflat în procedura de redresare financiară potrivit prevederilor Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

Prin Adresa nr. 2.033 din 26.04.2017, înregistrată la Autoritatea de Supraveghere Financiară cu nr. 15.231 din 26.04.2017, conducerea Societăţii de Asigurare-Reasigurare City Insurance - S.A. a prezentat Autorităţii de Supraveghere Financiară documentele justificative care fac dovada acordării de către Societatea Vivendi International - S.R.L., în calitate de acţionar principal, a unui împrumut subordonat în cuantum de 50 milioane euro, vărsat integral în contul Societăţii de Asigurare-Reasigurare City Insurance - S.A. În data de 11.03.2017, în scopul capitalizării şi restabilirii fondurilor proprii ale asigurătorului.

Analizând situaţia financiară a asigurătorului, raportat la noile informaţii transmise, şi având în vedere măsurile stabilite de autoritate în sarcina societăţii s-au constatat următoarele:

Măsura de recapitalizare stabilită prin art. 5 lit. g) şi h) din Decizia Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 901/2016 a fost îndeplinită ca urmare a împrumutului subordonat acordat societăţii de către acţionarul majoritar.

Societatea de Asigurare-Reasigurare City Insurance - S.A. Înregistrează la data de 31.03.2017 o rată MCR de 368%, respectându-se astfel prevederile art. 95 alin. (1) lit. d) pct. (ii) din Legea nr. 237/2015, cu modificările ulterioare, precum şi o rată SCR de 159%, respectându-se astfel dispoziţiile art. 72 alin. (1) din Legea nr. 237/2015, cu modificările ulterioare. Împrumutul subordonat, care a făcut obiectul Adresei City nr. 2.033 din 26.04.2017, înregistrată la Autoritatea de Supraveghere Financiară cu nr. 15.231 din 26.04.2017, îndeplineşte particularităţile fondurilor proprii de rang 1 conform dispoziţiilor art. 71 din Regulamentul delegat nr. 35/2015 de punere în aplicare a dispoziţiilor art. 67-69 din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, se constată restabilirea fondurilor proprii de bază eligibile la nivelul cerinţei minime de capital conform dispoziţiilor art. 71 alin. (3) şi alin. (4) din Legea nr. 237/2015, cu modificările ulterioare, a nivelului fondurilor proprii eligibile la nivelul cerinţei de capital de solvabilitate conform dispoziţiilor art. 71 alin. (1) şi alin. (2) din aceeaşi lege, iar coeficientul de lichiditate este supraunitar.

Referitor la măsura de recuperare a împrumuturilor în relaţie cu entităţi afiliate şi a creanţelor de la debitori diverşi, Societatea de Asigurare-Reasigurare City Insurance - S.A. a făcut demersurile necesare în vederea recuperării acestora. Având în vedere că recuperarea creanţelor necesită un proces de lungă durată, Societatea de Asigurare-Reasigurare City Insurance - S.A. a apelat mecanismul de acoperire a pierderilor pentru suma de 30 milioane euro conform dispoziţiilor art. 71 alin. (1) lit. e) pct. (i) şi alin. (5) din Regulamentul delegat al Comisiei Europene nr. 35/2015. Astfel, fiind îndeplinite măsurile stabilite prin art. 5 lit. d) şi e) din Decizia Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 901/2016.

În ceea ce priveşte reducerea riscului de concentrare şi de credit, Societatea de Asigurare-Reasigurare City Insurance - S.A. a procedat la reanalizarea politicii de reasigurare, la plasarea riscurilor către reasigurători cu rating, a restructurat tratatul de reasigurare existent, prin sindicalizare (trei reasigurători faţă de unul, entităţi afiliate), precum şi prin introducerea unei clauze de garantare în favoarea reasiguratului.

Referitor la evaluarea creanţelor asigurătorului, a dosarelor de daună înregistrate şi a rezervei de daună pe fiecare categorie de asigurare Societatea de Asigurare-Reasigurare City Insurance - SA. a desemnat un auditor financiar care a efectuat evaluarea activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii la data de referinţă 31.03.2016 şi care a întocmit raportul de evaluare în data de 15.12.2016, prezentat la Autoritatea de Supraveghere Financiară la data de 22.12.2016. Rezultatele evaluării au fost asumate şi înregistrate de către Societatea de Asigurare-Reasigurare City Insurance - S.A. În situaţiile financiare de la sfârşitul anului 2016.

Faţă de motivele de fapt şi de drept arătate, în scopul apărării drepturilor asiguraţilor şi al promovării stabilităţii activităţii de asigurare în România,

Autoritatea de Supraveghere Financiară emite următoarea decizie:

Art. 1. - În conformitate cu prevederile art. 20 lit. a) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările ulterioare, se dispune închiderea procedurii de redresare pe bază de plan de redresare financiară la Societatea de Asigurare-Reasigurare City Insurance - S.A., cu sediul în str. Constantin Aricescu nr. 5-7, parter şi demisol, Bucureşti, sectorul 1, J40/3.150/31.03.1998, 10392742, RA-008/10.04.2003, autorizată prin Decizia nr. 9 din 23 octombrie 2001, reprezentată legal de domnul Papanikolaou Epameinondas în calitate de director general adjunct.

Art. 2. - În conformitate cu prevederile art. 21 alin. (1) fit. a) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, se revocă Decizia Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 901/2016 privind deschiderea procedurii de redresare financiară pe bază de plan de redresare la Societatea de Asigurare-Reasigurare City Insurance - S.A.

Art. 3. - (1) Prezenta decizie este executorie în conformitate cu dispoziţiile art. 21 alin, (3) raportat la art. 19 alin. (1) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

(2) împotriva prezentei decizii, Societatea de Asigurare-Reasigurare City Insurance - S.A. poate formula contestaţie la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 10 zile de la data comunicării, sub sancţiunea decăderii.

(3) Contestaţia nu suspendă executarea deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară, Hotărârea instanţei poate fi atacată cu recurs, în condiţiile legii.

Art. 4. - Prezenta decizie se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform prevederilor art. 21 alin, (3) raportat la art. 19 alin. (1) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

 

p. Preşedintele Autorităţii de Supraveghere Financiară,

Ovidiu Răzvan Wlassopol

 

Bucureşti, 26 iulie 2017.

Nr. 1.019.


1 Decizia Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 1.255/2016 nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.

2 Decizia Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 1.458/2016 nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.

3 Decizia Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 463/2017 nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.