MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 954/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 954         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Luni, 4 decembrie 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 545 din 13 iulie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 71, art. 72 alin. (1) şi (2) şi art. 73 alin. (2) din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 584 din 21 septembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 alin. (3), art. 29, art. 30 alin. (1), (2) şi (4), art. 31-34 şi art. 36 din Codul de procedură civilă din 1865

 

Decizia nr. 625 din 17 octombrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 75 din 16 octombrie 2017 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 545

din 13 iulie 2017

referitoare la excepţia da neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 71, art. 72 alin. (1) şi (2) şi art. 73 alin. (2) din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 71, art. 72 alin. (1) şi (2) şi art. 73 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ion Mihai Dincă în Dosarul nr. 1.063/46/2016 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.072D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei, arătând că autorul excepţiei a depus note scrise prin care ridică excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b), art. 112 alin. (1) lit. a)-f) şi ale art. 291 alin. (1) din Codul penal, precum şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. a), art. 70 alin. (2), art. 141 alin. (1), art. 143 alin. (1) şi (4), art. 328 şi ale art. 438 din Codul de procedură penală. De asemenea, magistratul-asistent învederează că autorul excepţiei a depus la dosar hotărâri pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, precum şi acte întocmite de către procuror în dosarul de fond.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care apreciază că excepţiile ridicate direct în faţa Curţii Constituţionale sunt inadmisibile. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate cu care Curtea a fost sesizată prin încheiere, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea acesteia, ca inadmisibilă. În acest sens, învederează că autorul excepţiei s-a mărginit în a invoca mai multe prevederi constituţionale, fără a arăta, concret, în ce constă contrarietatea dintre textele criticate şi dispoziţiile din Legea fundamentală invocate. Apreciază că neconstituţionalitatea dispoziţiilor criticate decurge din nemulţumirea autorului excepţiei referitoare la respingerea cererilor de strămutare, aceste aspecte neputând atrage neconstituţionalitatea dispoziţiilor criticate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea din 27 septembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.063/46/2016, Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor aii. 71, art. 72 alin. (1) şi (2) şi art. 73 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ion Mihai Dincă într-o cauză ce are ca obiect strămutarea unui dosar al Tribunalului Argeş.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că, în situaţia în care cererea sa de strămutare este respinsă, va fi judecat de completul pe care l-a criticat prin cererea sa de strămutare, încălcându-i-se dreptul la apărare prevăzut de dispoziţiile art. 21 şi art. 24 din Legea fundamentală. De asemenea, autorul excepţiei apreciază că, atât timp cât nu se citează autorul cererii de strămutare cu menţiunea obligaţiei de a fi prezent în faţa instanţei de judecată pentru susţinerea cererii de strămutare, se încalcă dreptul la un proces echitabil.

6. Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că art. 126 alin._(1) şi (2) din Constituţie prevede că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, neexistând obligaţia ca toate procedurile judiciare să fie realizate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În ceea ce priveşte procedura de soluţionare a cererii de strămutare, dispoziţiile art. 73 alin. (2) din Codul de procedură penală impun încunoştinţarea părţilor cu privire la introducerea cererii de strămutare şi termenul fixat pentru soluţionarea acesteia, părţile având dreptul să trimită memorii şi să se prezinte la termenul fixat pentru soluţionarea strămutării.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Guvernul arată că dispoziţiile art. 71 din Codul de procedură penală instituie drept motiv de strămutare „bănuiala legitimă1, când din pricina împrejurărilor cauzei ori a calităţii părţilor există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorilor este afectată. De asemenea, în cazul în care „bănuiala legitimă” îi vizează pe judecătorii unei curţi de apel, competenţa de soluţionare a cererii de strămutare aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care va strămuta judecarea cauzei „de la curtea de apel competentă la o altă curte de apel”. Aşadar, în ipoteza în care împrejurările cauzei sau calitatea părţilor justifică temerea afectării imparţialităţii nu doar a judecătorilor de la tribunal, ci şi a judecătorilor de la curtea de apel în circumscripţia căreia se află tribunalul respectiv, textul legal prevede soluţia, şi anume: cererea de strămutare se va judeca de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar, în cazul admiterii sale, cauza va fi strămutată la o altă curte de apel.

9. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 73 alin. (2) din Codul de procedură penală, Guvernul apreciază că dreptul de a se prezenta în instanţă la acel termen şi dreptul de a depune memorii ar fi doar drepturi iluzorii, în ipoteza în care petentul se află în stare de deţinere sau de arest preventiv, întrucât, potrivit tezei a două a art. 73 alin. (4) din Codul de procedură penală, într-o asemenea situaţie, instanţa poate dispune aducerea petentului la judecarea strămutării. Cu toate acestea, apreciază că evaluarea instanţei în sensul necesităţii prezenţei petentului constituie o chestiune de judecată, iar nu una de constituţionalitate.

10. În continuare, Guvernul arată că, deşi invocă încălcarea anumitor dispoziţii constituţionale, autorul excepţiei nu îşi motivează excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 72 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, neexplicând în concret în ce constă relaţia de contrarietate dintre acestea din urmă şi normele fundamentale invocate. Or, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, „sesizările trebuie făcute în formă scrisă şi motivate”. Aşa fiind, întrucât excepţia invocată nu satisface cerinţa motivării sale, Guvernul apreciază că aceasta este inadmisibilă.

11. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi reţinută. Arată că strămutarea nu este o procedură de soluţionare în fond a procesului, ci constituie o procedură specială, de stabilire a competenţei teritoriale a instanţei de judecată, cu scopul asigurării condiţiilor unui proces echitabil, în care părţile să dispună de aceleaşi mijloace de apărare şi să aibă posibilitatea să îşi exercite dreptul la apărare în mod efectiv şi eficient. Totodată, menţionează că imparţialitatea magistratului, ca garanţie a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată Intr-un dublu sens: un demers subiectiv, aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă. Invocând Decizia Curţii Constituţionale nr. 438 din 21 iunie 2016, susţine că revine instanţei competente ca, prin raportare la circumstanţele fiecărei speţe, să stabilească dacă, într-adevăr, imparţialitatea judecătorului este afectată şi să decidă în consecinţă. Referitor la pretinsa încălcare a art. 16 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţie, Avocatul Poporului apreciază că aceasta nu poate fi reţinută, întrucât normele supuse controlului de constituţionalitate se aplică în mod egal tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 124 alin. (1) şi alin. (2) din Legea fundamentală, Avocatul Poporului susţine că dispoziţiile legale criticate nu aduc atingere principiului constituţional care consacră că justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi şi se înfăptuieşte în numele legii. Totodată, arată că este de competenţa exclusivă a legiuitorului instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie care rezultă din dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2).

12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3,10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 71, art. 72 alin. (1) şi (2) şi art. 73 alin. (2) din Codul de procedură penală. Dispoziţiile art. 72 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost modificate prin art. II pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut:

- Art. 71: „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie strămută judecarea unei cauze de la curtea de apel competentă la o altă curte de apel, iar curtea de apel strămută judecarea unei cauze de la un tribunal sau, după caz, de la o judecătorie din circumscripţia sa la o altă instanţă de acelaşi grad din circumscripţia sa, atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorilor instanţei este afectată datorită împrejurărilor cauzei, calităţii părţilor ori atunci când există pericol de tulburare a ordinii publice. Strămutarea judecării unei cauze de la o instanţă militară competentă la o altă instanţă militară de acelaşi grad se dispune de curtea militară de apel, prevederile prezentei secţiuni privind strămutarea judecării cauzei de către curtea de apel competentă fiind aplicabile.”;

- Art. 72 alin. (1) şi (2): „(1) Strămutarea poate fi cerută de părţi, de persoana vătămată sau de procuror.

(2) Cererea se depune la instanţa de unde se solicită strămutarea şi trebuie să cuprindă indicarea temeiului de strămutare, precum şi motivarea în fapt şi în drept.

- Art. 73 alin. (2):,,Preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza ia măsuri pentru încunoştinţarea părţilor despre introducerea cererii de strămutare, despre termenul fixat pentru soluţionarea acesteia, cu menţiunea că părţile pot trimite memorii şi se pot prezenta la termenul fixat pentru soluţionarea cererii. “

15. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 15 referitor la universalitate, art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, art. 24 referitor la dreptul la apărare, art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei şi art. 126 referitor la instanţele judecătoreşti.

16. În ceea ce priveşte solicitarea autorului excepţiei de a extinde obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că această solicitare nu poate fi primită. Astfel, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti iar alin. (4) al aceluiaşi articol prevede că „Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi Cadrul procesual specific al excepţiei de neconstituţionalitate este, aşadar, cel fixat prin actul de sesizare a Curţii Constituţionale de către instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia. Prin urmare, în faţa Curţii Constituţionale, obiectul excepţiei nu poate fi altul decât cel stabilit prin încheierea de sesizare. O extindere a acestuia, ca urmare a admiterii cererii făcute în faţa Curţii de către o parte, excedează cadrului stabilit prin Legea nr. 47/1992. În acest sens Curtea s-a pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 528 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 15 iunie 2012. Aşa fiind, Curtea se va pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate astfel cum aceasta a fost formulată în faţa instanţei de judecată.

17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată prin încheiere, Curtea observă că, în jurisprudenţa sa, a statuat că strămutarea nu este o procedură de soluţionare în fond a procesului, ci constituie o procedură specială, de stabilire a competenţei teritoriale a instanţei de judecată, cu scopul asigurării condiţiilor unui proces echitabil, în care părţile să dispună de aceleaşi mijloace de apărare şi să aibă posibilitatea să îşi exercite dreptul la apărare în mod efectiv şi eficient (a se vedea Decizia nr. 226 din 7 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 31 martie 2006). De asemenea, Curtea a reţinut că doctrina a arătat că strămutarea este acea „deplasare a competenţei” care constă în trecerea, pentru serioase temeiuri, a unei cauze de la o instanţă care avea competenţa obişnuită la o altă instanţă, de acelaşi fel şi de acelaşi grad, în a cărei competenţă teritorială nu intră acea cauză. Deci, prin strămutare, rămân nealterate competenţa materială, funcţională şi cea după calitatea persoanei, aceasta având efecte numai asupra competenţei teritoriale (Decizia nr. 438 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 857 din 27 octombrie 2016, paragraful 15).

18. Analizând dispoziţiile procesual civile referitoare la strămutare, Curtea a statuat că strămutarea reprezintă unul dintre mijloacele procesuale care contribuie la asigurarea caracterului efectiv al imparţialităţii judecătorilor, garanţie instituţională a dreptului la un proces echitabil (a se vedea Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 10 decembrie 2014). În acest context, reţinem că dispoziţiile art. 71 din Codul de procedură penală reglementează cazurile de strămutare, respectiv existenţa unei suspiciuni rezonabile că imparţialitatea judecătorilor instanţei este afectată datorită împrejurărilor cauzei sau a calităţii părţilor şi existenţa pericolului de tulburare a ordinii publice.

19. Astfel, Curtea a reţinut că imparţialitatea magistratului, ca garanţie a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă. De asemenea, Curtea a constatat că imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate (a se vedea Decizia nr. 333 din 12 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 17 iulie 2014).

20. Curtea a apreciat că, în căzui strămutării unei cauze penale, suspiciunea rezonabilă presupune existenţa unor date sau informaţii referitoare la împrejurările cauzei sau la calitatea părţilor, de natură să convingă un observator obiectiv şi neutru că imparţialitatea judecătorilor este afectată. Astfel, simpla părere sau supoziţie, chiar dacă este susţinută de bună-credinţă, nu poate fi confundată cu suspiciunea rezonabilă, aceasta trebuie să se bazeze pe fapte sau împrejurări care să permită conturarea unui grad de probabilitate cuantificabil, acela de a convinge un observator obiectiv şi neutru că imparţialitatea judecătorului este afectată (Decizia nr. 438 din 21 iunie 2016, precitată, paragraful 22).

21. Din cele expuse anterior, precum şi din analiza dispoziţiilor de lege criticate rezultă că scopul reglementării instituţiei strămutării este acela ca părţile sau persoana vătămată să beneficieze de un proces echitabil, neafectat de lipsa de imparţialitate a judecătorului. Pentru a analiza temeinicia cererii de strămutare şi pentru a dispune în consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă poate, potrivit art. 72 alin. (6) din Codul de procedură penală, să solicite informaţii de la preşedintele instanţei de unde se solicită strămutarea sau de la preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare se cere. Totodată, instanţa competentă cu soluţionarea cererii de strămutare are acces la motivarea în fapt şi în drept a cererii, la înscrisurile pe care aceasta se întemeiază, precum şi la eventualele memorii trimise de părţi.

22, Astfel, Curtea constată că respingerea cererii de strămutare echivalează, în fapt, cu constatarea existenţei imparţialităţii judecătorilor, suspiciunile de lipsă de imparţialitate neavând un suport real, formularea unei cereri de strămutare neputând crea premisele unei lipse de imparţialitate a instanţei de la care se solicită strămutarea. Aşadar, părţile sau partea vătămată se pot bucura de un proces echitabil inclusiv în faţa instanţei de la care se solicită strămutarea. În mod contrar, s-ar ajunge ca, prin introducerea unei cereri de strămutare, în mod formal, fără a exista vreo suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorilor instanţei este afectată, să se eludeze atât dispoziţiile referitoare la recuzarea judecătorului (art. 67 şi art. 68 din Codul de procedură penală), cât şi cele referitoare la strămutarea cauzei. Aşa fiind, Curtea apreciază că nu poate fi reţinută critica potrivit căreia este încălcat dreptul la apărare prevăzut de prevederile art. 21 şi art. 24 din Legea fundamentală prin judecarea cauzei de către instanţa de la care a fost solicitată strămutarea, ca urmare a respingerii acesteia.

23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A,d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ion Mihai Dincă în Dosarul nr. 1.063/46/2016 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 71, art. 72 alin. (1)şi (2) şi art. 73 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi generai obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 13 iulie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 584

din 21 septembrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 alin. (3), art. 29, art. 30 alin. (1), (2) şi (4), art. 31-34 şi art. 36 din Codul de procedură civilă din 1865

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Irina-Loredana Gulie - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

 

1. Pe roi se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 alin (3) din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Carmen Păştin în Dosarul nr. 3.280/94/2007 al Tribunalului Ilfov - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.585D/2017.

2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 23 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 3.280/94/2007, Tribunalul Ilfov - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 28 alin. (3) din Codul de procedură civilă din 1865. Excepţia a fost ridicată de Carmen Păştin într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei acţiuni în anularea unui contractele vânzare.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit notelor scrise depuse în susţinerea acesteia, se arată că „prevederile art. 29 şi următoarele din Codul de procedură civilă” sunt neconstituţionale, deoarece „indiferent de stadiul şi împrejurarea în care apare un incident procedural ce conduce la recuzarea unui judecător, următoarea cerere se respinge/soluţionează de judecătorul recuzat”. De asemenea, potrivit susţinerilor orale formulate în faţa instanţei de judecată care a sesizat Curtea Constituţională şi consemnate în încheierea de sesizare, se arată că „prevederile art. 28 alin. (3) din Codul de procedură civilă din 1865 încalcă principiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cuprinse în capitolele legii nr. 1,2 şi 3, precum şi principiile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, capitolele 1 şi 3”.

6. Tribunalul Ilfov - Secţia civilă apreciază că prevederile legale criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale referitoare la dreptul de acces liber la justiţie şi la dreptul de proprietate privată.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, invocând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, respectiv deciziile nr. 1 din 8 februarie 1994, nr. 97 din 9 februarie 2006, nr. 280 din 28 martie 2006, nr. 183 din 2 martie 2006, nr. 691 din 17 octombrie 2006, nr. 265 din 6 martie 2008 şi nr. 18 din 18 ianuarie 2011.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, îl reprezintă prevederile art. 28 alin. (3) din Codul de procedură civilă din 1865, potrivit cărora: „(3) Pentru aceleaşi motive de recuzare nu se poate formula o nouă cerere împotriva aceluiaşi judecător. “

12. Analizând motivarea scrisă a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că obiect al acesteia îi reprezintă şi dispoziţiile art. 29, art. 30 alin. (1), (2) şi (4), art. 31-34 şi 36 din Codul de procedură civilă din 1865, referitoare la recuzare, potrivit cărora:

- Art. 29: „(1) Propunerea de recuzare se va face verbal sau în scris pentru fiecare judecător în parte şi înainte de începerea oricărei dezbateri.

(2) Când motivele de recuzare s-au ivit după începerea dezbaterilor, partea va trebui să propună recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute.

(3) Judecătorul împotriva căruia e propusă recuzarea poate declara că se abţine.”;

- Art. 30: „(1) Recuzarea judecătorului se hotărăşte de instanţa respectivă, în alcătuirea căreia nu poate să intre cel recuzat.

(2) în cazul când din pricina recuzării nu se poate alcătui completul de judecată, cererea de recuzare se judecă de instanţa ierarhic superioară. (...)

(4) Cererile de recuzare inadmisibile potrivit art. 28 se soluţionează de instanţa în faţa căreia au fost formulate

- Art. 31: „(1) Instanţa decide asupra recuzării, în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor şi ascultând pe judecătorul recuzat

(2) Nu se admite interogatoriul ca mijloc de dovadă a motivelor de recuzare.

(3) în cursul judecării cererii de recuzare nu se va face niciun act de procedură.

- Art. 32: (1) încheierea asupra recuzării se citeşte în şedinţă publică.

(2) Dacă recuzarea a fost admisă, judecătorul se va retrage de la judecarea pricinii.

(3) încheierea prin care s-a hotărât recuzarea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de judecătorul recuzat urmează să fie păstrate.”;

- Art. 33: „(1) Instanţa superioară învestită cu judecarea cererii de recuzare în cazurile prevăzute de art. 30 alin. 2 va dispune trimiterea pricinii la o instanţă de acelaşi grad, în cazul când găseşte că cererea de recuzare este întemeiată.

(2) Dacă cererea este respinsă, pricina se înapoiază spre judecare instanţei inferioare.

- Art. 34: (1) încheierea prin care s-a încuviinţat sau respins abţinerea, ca şi aceea prin care s-a încuviinţat recuzarea, nu este supusă la nicio cale de atac.

(2) încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai odată cu fondul.

(3) Când instanţa superioară de fond constată că recuzarea a fost pe nedrept respinsă, reface toate actele şi dovezile administrate la prima instanţă.”;

- Art. 36: „Dispoziţiile prezentului titlu, fii afară de art. 24 şi 27 pct. 7, se aplică şi procurorilor, magistraţilor-asistenţi şi grefierilor.”

13. De asemenea, având în vedere cele reţinute în încheierea de sesizare, prin care autoarea excepţiei a invocat oral, în faţa instanţei, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 28 alin. (3) din Codul de procedură civilă din 1865, precum şi faptul că notele scrise depuse în susţinerea excepţiei se referă la dispoziţiile art. 29 şi următoarele, referitoare la recuzare, din acelaşi act normativ, Curtea urmează să reţină ca obiect al excepţiei atât dispoziţiile art. 28 alin. (3), cât şi cele ale art. 29, art. 30 alin. (1), (2) şi (4), art. 31-34 şi art. 36 din Codul de procedură civilă din 1865.

14. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate nu sunt indicate texte din Constituţie pretins a fi încălcate.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autoarea acesteia susţine neconstituţionalitatea textelor de lege criticate fără a indica niciun text din Constituţie pretins a fi încălcat. Or, aşa cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012). neindicarea de către autorul excepţiei a normei constituţionale pentru a cărei încălcare consideră că textul legal atacat este neconstituţional constituie un motiv de respingere ca inadmisibilă a excepţiei, întrucât ea nu constituie o veritabilă excepţie de neconstituţionalitate, în sensul constituţional al termenului. Această consecinţă se impune întrucât jurisdicţia constituţională nu se poate substitui părţii în privinţa invocării motivului de neconstituţionalitate, pentru că un control din oficiu este inadmisibil, având în vedere că nu se poate exercita decât la sesizare controlul pe calea excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, în acest caz, instanţele vor respinge excepţiile de neconstituţionalitate ca inadmisibile, conform dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992.

16, Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 alin. (3), art. 29, art. 30 alin. (1), (2) şi (4), art. 31-34 şi art. 36 din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Carmen Păştin în Dosarul nr. 3.280/94/2007 al Tribunalului Ilfov - Secţia civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Ilfov - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 21 septembrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Irina-Loredana Gulie

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 625

din 17 octombrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) teza a două din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Andrei Marius Mocsel în Dosarul nr. 7.318/197/2014 al Curţii de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 617D/2Q16.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 21 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 7.318/197/2014, Curtea de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) teza a două din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Andrei Marius Mocsel, într-o cauză privind soluţionarea recursului formulat împotriva unei decizii a Tribunalului Braşov prin care a fost admis apelul formulat de Inspectoratul Teritorial de Muncă Braşov, în sensul că a fost respinsă plângerea formulată de autorul excepţiei de neconstituţionalitate împotriva unui proces-verbal de constatare şi sancţionare a unei contravenţii.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate, care exclud de la exercitarea căii de atac extraordinare a recursului hotărârile date de instanţele de apel, în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului, contravin principiului constituţional al egalităţii în drepturi şi al accesului liber la justiţie. Astfel, se creează o discriminare vădită între două categorii de litigii, respectiv litigii în cadrul cărora au fost pronunţate hotărâri care pot fi supuse controlului pentru legalitate şi litigii în care părţile nu au acces la un control eficient. Or, principiul egalităţii în drepturi nu se limitează la posibilitatea formulării unei cereri şi judecarea acesteia, ci trebuie concretizat prin eliminarea tuturor barierelor care îngrădesc exercitarea liberă a drepturilor.

6. Prin urmare, apreciază că dispoziţia legală criticată ar trebui eliminată, întrucât contravine principiilor fundamentale ale Constituţiei.

7. Curtea de Apel Braşov - Secţia de contencios administrativ şi fiscal apreciază că dispoziţiile legale criticate nu încalcă principiul egalităţii în faţa legii şi al accesului liber la justiţie. În acest sens arată că dispoziţiile legale criticate se circumscriu marjei de apreciere a legiuitorului de care acesta dispune în ceea ce priveşte reglementarea cadrului legal în care pot fi exercitate căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, semnificaţia accesului liber la justiţie nefiind aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

9. Guvernul apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.

10. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13 Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din actul de sesizare, îl reprezintă dispoziţiile art. 483 alin. (2) teza a două din Codul de procedură civilă. Însă, având în vedere motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, precum şi structura normei legale, Curtea reţine că este criticată teza finală a art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, şi nu teza a doua, astfel cum este menţionat în actul de sesizare.

14. Totodată, în legătură cu obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013, „(1) Dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016.”

Acest termen a fost prorogat în mod succesiv, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2015 pentru prorogarea unor termene prevăzute de Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 964 din 24 decembrie 2015, şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum şi pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziţii din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.009 din 15 decembrie 2016, astfel încât dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă se vor aplica proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2019.

15. Prin urmare, având în vedere faptul că plângerea împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a unei contravenţii a fost introdusă pe rolul Judecătoriei Braşov la data de 13 martie 2014, deci ulterior intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, sub aspectul formulării recursului sunt aplicabile prevederile art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013. Astfel, Curtea reţine ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013, care au următorul cuprins: (2) în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 Ut. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civilă, republicată. În cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.”

16. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi şi ale art. 21 privind accesul liber la justiţie. De asemenea se invocă dispoziţiile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârile din 18 februarie 1991, 23 iunie 1993, 28 septembrie 1995 şi 22 octombrie 1996, pronunţate în cauzele Fredin împotriva Suediei, paragraful 60, Hoffman împotriva Austriei, paragraful 31, Spadea şi Scalambrino împotriva Italiei, Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 75. Totodată, menţionează jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, spre exemplu hotărârile din 13 decembrie 1984, 15 septembrie 1994 sau 23 noiembrie 1999, pronunţate în cauzele C-106/83, Sermide SpA împotriva Cassa Conguaglio Zucchero şi alţii, C-146/91, Koinopraxia Enoseon Georgikon Synetairismon Diacheir Iseos Enchorion Proionton Syn PE (KYDEP) împotriva Consiliului Uniunii Europene şi a Comisiei Comunităţilor Europene sau C-149/96, Portugalia împotriva Consiliului.

17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în materia soluţionării plângerilor formulate împotriva proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiei, potrivit art. 34 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, „Dacă prin lege nu se prevede altfel, hotărârea prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată numai cu apel. Apelul se soluţionează de secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului. Motivarea apelului nu este obligatorie. Motivele de apel pot fi susţinute şi oral în faţa instanţei. Apelul suspendă executarea hotărârii.” Prin urmare, în această materie, legiuitorul a consacrat dublul grad de jurisdicţie, iar, întrucât apelul este o cale devolutivă de atac, persoana în cauză beneficiază de o examinare în fond a cauzei sale atât în faţa judecătoriei, cât şi în faţa tribunalului (a se vedea şi Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012).

18. În ceea ce priveşte critica referitoare la discriminarea creată prin interzicerea exercitării căii extraordinare a recursului împotriva hotărârilor date de instanţele de apel, în cazurile în care legea instituie doar calea de atac a apelului împotriva hotărârilor de primă instanţă, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, Curtea reţine că, în vederea asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, la instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut să respecte principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie. De aceea nu este contrară acestui principiu instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ce priveşte căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).

19. Or, în prezenta cauză, textul legai criticat nu conţine nicio dispoziţie discriminatorie, în măsura în care se aplică tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normativă, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare, iar regimul juridic diferit, constând în faptul că hotărârile date de instanţele de apel, în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului, nu pot fi atacate cu recurs, este determinat de deosebirea de situaţii, care impune soluţii legislative diferite, în vederea asigurării celerităţii soluţionării cauzelor aflate pe rolul instanţelor.

20. În continuare, Curtea observă că autorul excepţiei de neconstituţionalitate este nemulţumit, în principal, de faptul Că beneficiază numai de calea de atac a apelului, fiind suprimată calea de atac a recursului, iar în acest mod sunt încălcate prevederile constituţionale şi convenţionale referitoare la accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.

21. Având în vedere aceste susţineri, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a statuat că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege. Accesul liber la justiţie implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului, în acest sens statuând şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006. Mai mult, nicio dispoziţie cuprinsă în Legea fundamentală nu instituite obligaţia legiuitorului de a garanta parcurgerea, în fiecare cauză, a tuturor gradelor de jurisdicţie, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituţie, căile de atac pot fi exercitate în condiţiile legii. Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiţie al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime, precum şi dreptul tuturor părţilor interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege. De asemenea, Curtea a reţinut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părţilor interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti considerate defavorabile, iar lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunţate în instanţă echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiţie devenind, astfel, un drept iluzoriu şi teoretic (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, paragraful 13, cu referire la deciziile nr. 99 din 23 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, nr. 230 din 16 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 16 decembrie 2000, nr. 226 din 18 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 7 iunie 2004, nr. 572 din 3 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.144 din 19 decembrie 2005, nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012, şi nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012, sau Decizia nr. 500 din 30 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 14 august 2015, paragraful 16).

22. De asemenea, în cazuri precum în situaţia din prezenta cauză, Curtea a reţinut că autorul excepţiei a avut acces la judecarea cauzei în primă instanţă, precum şi în apel, care, potrivit art. 476 alin. (1) din Codul de procedură civilă, provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept, astfel încât nu poate fi reţinută încălcarea dreptului său de acces la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil.

23. Reglementările internaţionale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicţie sau la toate căile de atac prevăzute de legislaţiile naţionale, art. 13 din Convenţie consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 26 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Kudla împotriva Poloniei, paragraful 157, sau Decizia Curţii Constituţionale nr. 288 din 3 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 5 august 2003, sau Decizia Curţii Constituţionale nr. 126 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 7 aprilie 2011, sau Decizia Curţii Constituţionale nr. 25 din 3 februarie 2015, paragraful 16). Totodată, instanţa de la Strasbourg, prin Hotărârea din 25 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37-38, a statuat, cu privire la art. 6 paragraful 1 din Convenţie, că „Dreptul de acces la tribunale nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care convenţia l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept”

24. Prin urmare, critica de neconstituţionalitate privind încălcarea art. 21 din Constituţie, astfel cum acesta este aplicat şi interpretat şi prin prisma exigenţelor art. 6 paragraful 1 din Convenţie, este neîntemeiată.

25. Cu privire la dispoziţiile constituţionale referitoare la înfăptuirea justiţiei şi la instanţele judecătoreşti, Curtea constată că nici acestea nu sunt încălcate, justiţia fiind înfăptuită - în mod unic, egal şi imparţial - prin instanţele judecătoreşti prevăzute la art. 126 alin. (1) din Constituţie, în condiţiile în care procedura de judecată este stabilită de legiuitor, conform art. 126 alin. (2) din acelaşi act.

26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Andrei Marius Mocsel în Dosarul nr. 7.318/197/2014 al Curţii de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi generai obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 17 octombrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Andreea Costin

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

 

DECIZIA Nr. 75

din 16 octombrie 2017

 

Dosar nr. 1.364/1/2017

 

Gabriela Elena Bogasiu - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Doina Popescu - pentru preşedintele delegat al Secţiei I civile

Eugenia Voicheci - preşedintele Secţiei a II-a civile

Simona Lala Cristescu - judecător la Secţia I civilă

Carmen Georgeta Negrilă - judecător la Secţia I civilă

Creţu Dragu - judecător la Secţia I civilă

Viorica Cosma - judecător la Secţia I civilă

Mihaela Tăbârcă - judecător la Secţia I civilă

Ileana Izabela Dolache - judecător la Secţia a II-a civilă

Paulina Lucia Brehar - judecător la Secţia a II-a civilă

Virginia Florentina Duminecă - judecător la Secţia a II-a civilă

Constantin Brânzan - judecător la Secţia a II-a civilă

Mărioara Isailă - judecător la Secţia a II-a civilă

 

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.364/1/2017, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 275 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Caraş-Severin - Secţia I civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:

- întreruperea cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, în cazul acţiunilor care au ca obiect stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei; atunci când acţiunea este promovată de mamă în numele minorului, iar judecata nu s-a finalizat pe fond;

- norma de drept aplicabilă în cazul copilului născut înainte de intrarea în vigoare a Codului civil şi de abrogarea Legii nr. 4/1953 - Codul familiei, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la prevederile art. 427 din Codul Civil, cu aplicarea art. 6 alin. (6) din Codul civil şi art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare;

- aplicabilitatea prevederii din art. 427 din Codul civil, referitoare la imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în stabilirea paternităţii pe timpul vieţii copilului, şi copiilor născuţi înainte de intrarea în vigoare a Codului civil.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

1. Tribunalul Caraş-Severin - Secţia I civilă a dispus, prin încheierea din 30 martie 2017, în Dosarul nr. 258/208/2016, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

2. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 8 mai 2017 cu nr. 1.364/1/2017.

II. Expunerea succintă a procesului

3. Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Caransebeş cu nr. 258/208/2016, reclamanta X, în calitate de reprezentant legal al minorului Y, a chemat în judecată pe pârâtul Z, solicitând instanţei ca prin sentinţa pe care o va pronunţa să se constate că pârâtul este tatăl minorului, născut la 27 mai 2000: să fie obligat pârâtul la plata unei pensii de întreţinere în cuantum de 1/4 din veniturile pe care le realizează sau, în situaţia în care nu realizează venituri, la nivelul venitului minim pe economie, „de la data introducerii acţiunii în anul 2000”; de asemenea, pârâtul să fie obligat la plata pretenţiilor civile în cuantum de 9.000 lei, conform tranzacţiei încheiate la 11 ianuarie 2001, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

4. În motivarea cererii reclamanta a arătat că minorul este rezultatul unei relaţii avute cu pârâtul în anul 1999. În anul 2000 a formulat la Judecătoria Caransebeş o acţiune prin care a solicitat stabilirea paternităţii, în Dosarul nr. xxxx/C/2000. La primul termen de judecată, respectiv 11 ianuarie 2001, pârâtul a recunoscut că este tatăl minorului, instanţa luând act de această recunoaştere, iar cu privire la pretenţii au încheiat o tranzacţie, prin care pârâtul s-a obligat să îi achite o sumă globală de 90.000.000 lei (ROL), în trei rate lunare, iar în situaţia în care nu se va achita suma, cauza se va repune pe rol. Pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate, iar la data de 2 decembrie 2015 s-a înregistrat cererea de repunere pe rol a cauzei. Judecătoria Caransebeş, prin adresa nr. 4.339 din 4 decembrie 2015, i-a comunicat faptul că această cauză a fost perimată prin Sentinţa civilă nr. xxx/2002, motiv pentru care a promovat prezenta acţiune.

5. În drept şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 424-428 şi art. 2.267 din Codul civil.

6. În temeiul art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă, pârâtul a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii formulării cererii de chemare în judecată, raportat la dispoziţiile art. 60 alin. 1 din Legea nr. 4/1953 - Codul familiei, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul familiei).

7. Pârâtul a apreciat că reclamanta în mod greşit şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 424-428 din Codul civil, întrucât în cauza de faţă sunt aplicabile dispoziţiile Codului familiei, copilul fiind născut în anul 2000, anterior intrării în vigoare a Codului civil (2011).

8. În această situaţie, conform dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 71/2011), acţiunea de stabilire a filiaţiei este supusă dispoziţiilor Codului civil şi produce efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor născuţi după intrarea lui în vigoare.

9. Referitor la cel de-al treilea capăt de cerere, a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în pretenţii, întrucât prin acest capăt de cerere reclamanta solicită obligarea sa la plata sumei de 9.000 lei [90.000.000 lei (ROL)], ce ar reprezenta pretenţii civile, în baza tranzacţiei încheiate la data de 11 ianuarie 2001; or, termenul legal de 3 ani în care reclamanta putea să obţină, prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti, obligarea pârâtului la plata acestei sume s-a împlinit şi a fost depăşit cu mult.

10. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca nefondata, întrucât nu este tatăl minorului, nu a întreţinut relaţii intime cu reclamanta.

11. La data de 26 mai 2016, în temeiul art. 201 alin. (2) din Codul de procedură civilă, reclamanta a depus la dosar un răspuns la întâmpinare prin care a susţinut că acţiunea nu este prescrisă, întrucât a fost pornită în termenul prevăzut de lege, adică într-un an de zile de la naşterea copilului, potrivit art. 60 din Codul familiei. Minorul s-a născut la 27 mai 2000, iar acţiunea a fost promovată la 5 septembrie 2000. Consideră că această cauză nu putea fi suspendată în mod legal, deoarece era o acţiune personală, de clarificare a situaţiei juridice a minorului privind filiaţia faţă de tată. Cu atât mai mult, reclamanta nu putea să renunţe la judecată.

12. Apreciază că prescripţia dreptului material la acţiune privind stabilirea paternităţii din afara căsătoriei, în baza art. 60 din Codul familiei, a fost întreruptă prin cererea de chemare în judecată din data de 5 septembrie 2000, Iar această întrerupere este actuală şi la data promovării prezentei acţiuni, pentru că instanţa de judecată trebuia să se pronunţe pe fondul cauzei, iar nu să dispună suspendarea acesteia, iar, după ce a suspendat cauza în mod nelegal, trebuia obligatoriu să comunice încheierea de suspendare către reclamantă, or dovada comunicării nu există.

13. Concluzionează că prescripţia dreptului material la acţiune a fost întreruptă prin cererea de chemare în judecată formulată la 5 septembrie 2000, iar noua prescripţie nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă.

14. Cât priveşte pretenţiile, arată că tranzacţia încheiată la 11 ianuarie 2001 a avut ca obiect pensia de întreţinere datorată copilului până la vârsta de 18 ani, iar obligaţia de întreţinere revine în sarcina pârâtului de la data chemării În judecată, adică 5 septembrie 2000, şi până la zi şi trebuie îndeplinită lună de lună, potrivit dispoziţiilor art. 86 şi art. 94 din Codul familiei.

15. Astfel, dacă acţiunea în stabilirea paternităţii nu este prescrisă, nici capătul de cerere accesoriu nu este prescris.

16. Prin Sentinţa civilă nr. xxxx din 15 septembrie 2016, Judecătoria Caransebeş a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, respingând acţiunea introductivă.

17. Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut în esenţă că, deşi prin acţiune reclamanta a invocat prevederile art. 424- 428 şi art. 2.267 din Codul civil, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 60 şi următoarele din Codul familiei, conform art. 47 din Legea nr. 71/2011, datorită faptului că minorul a fost născut anterior datei de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a Codului civil.

18. Potrivit 60 alin. 1 din Codul familiei, Repunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită de mamă într-un termen de un an de la naşterea copilului

19. Prin Legea nr. 288/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 4/1953 - Codul familiei (Legea nr. 2Q8/2007), la art. 60 s-a introdus alin. (4), potrivit căruia „acţiunea aparţinând copilului nu se prescrie în timpul vieţii acestuia”, iar prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 755 din 24 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. II din Legea nr. 288/2007 şi s-a constatat că sintagma „Dispoziţiile prezentei legi privind acţiunea în tăgăduirea paternităţii, (....), sunt aplicabile şi în cazul copiilor născuţi înainte de intrarea sa în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de judecată” este neconstituţională.

20. Instanţa de fond a reţinut că în materia stabilirii paternităţii legislaţia naţională a cunoscut mai multe etape: art. 60 din Codul familiei, referitor la perioada în care acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la data naşterii acestuia, cu ipotezele particulare prevăzute de alin. 2 şi 3, referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie; art. 60 din Codul familiei, modificat şi completat prin art. I pct. 5 din Legea nr. 288/2007, care a prevăzut că acţiunea aparţinând copilului nu se prescrie în timpul vieţii acestuia (8 noiembrie 2007 - 1 octombrie 2011); art. 427 alin. (1) din Codul civil care, de asemenea, instituie imprescriptibilitatea acţiunii în stabilirea paternităţii promovată de copil, aplicabil copiilor născuţi după data de 1 octombrie 2011, potrivit art. 47 din Legea nr. 71/2011 (începând cu data de 1 octombrie 2011 până în prezent).

21. Dispoziţia legală aplicabilă în materia stabilirii paternităţii este cea în vigoare la momentul naşterii copilului a cărui paternitate se solicită a fi stabilită, raportat la principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp.

22. Astfel, instanţa de fond a constatat că în cauza sunt aplicabile dispoziţiile în materia stabilirii paternităţii de la data naşterii copilului, adică art. 60 alin. 1 din Codul familiei, potrivit cărora acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la data naşterii acestuia.

23. Actuala reglementare - art. 427 alin. (1) din Codul Civil (în vigoare din 1 octombrie 2011) - conţine o altă abordare, conform căreia dreptul la acţiunea în stabilirea paternităţii nu se prescrie în timpul vieţii copilului. Potrivit art. 47 din Legea nr. 71/2011, această dispoziţie este aplicabilă numai în cazul copiilor născuţi după intrarea în vigoare a legii noi - 1 octombrie 2011. De altfel, chiar în absenţa prevederii exprese conţinute în art. 47 din Legea nr. 71/2011, art. 427 alin. 1 din Codul civil nu era aplicabil în speţă, în temeiul principiului neretroactivitaţii legii civile, consacrat de art. (1) din Codul civil din 1864, reluat prin art. 6 alin. (1) din actualul Cod civil, fiind consfinţit totodată şi în art. 15 alin. (2) din Constituţia României.

24. În ceea ce priveşte susţinerea reclamantei privind promovarea acţiunii în termenul legal, instanţa de fond a constatat că hotărârea de perimare a intrat în puterea lucrului judecat. Argumentele reclamantei privind termenul de prescripţie ar fi fost întemeiate în condiţiile în care aceasta ar fi introdus o nouă acţiune în termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de perimare. Sub acest aspect, instanţa a reţinut că faptul generator al situaţiei juridice este naşterea copilului, nu demersul de stabilire a paternităţii.

25. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, reiterând susţinerile făcute în faţa instanţei de fond.

26. La 30 martie 2017, apelanta-reclamantă, prin apărător, a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedura prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, cu privire la problema de drept ce face obiectul apelului.

27. Prin încheierea pronunţată la aceeaşi dată, instanţa de apel a apreciat ca fiind admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept arătată. Nu s-a dispus suspendarea judecăţii, aşa cum prevede art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

28. Ca urmare a restituirii sesizării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă, Tribunalul Caraş-Severin a pronunţat încheierea din 27 aprilie 2017, prin care a dispus aceleaşi măsuri, cu luarea în considerare a observaţiilor instanţei supreme.

III. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

29. Asemenea motive nu au fost reţinute prin încheierea de sesizare, instanţa de trimitere limitându-se la enumerarea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

IV. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

30. Apelanta-reclamantă, prin avocat, a apreciat că acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei aparţine copilului, nu mamei, astfel că nu poate fi suspendată şi nu se poate renunţa la judecată, întrucât priveşte stabilirea statutului civil al copilului, vizând un interes major al acestuia, A invocat Decizia nr. 1.184 din 9 septembrie 1978 a Tribunalului Suprem şi Decizia nr. 74 din 17 ianuarie 1990 a Curţii Supreme de justiţie - Secţia civilă, A susţinut că introducerea acţiunii întrerupe prescripţia, iar o nouă prescripţie nu începe să curgă atât timp cât hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă. Susţine că instanţa nu ar fi putut să suspende judecata fără înştiinţarea autorităţii tutelare şi nici nu putea să constate perimarea.

31. După comunicarea raportului, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au comunicat, în scris, puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

32. Completul de judecată învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 258/208/2016 al Tribunalului Caraş-Severin - Secţia I civilă nu a exprimat un punct de vedere asupra chestiunii de drept.

VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

33. Jurisprudenţa Curţii de Apel Timişoara - Curtea a comunicat că, exceptând dosarul Tribunalului Caraş-Severin în care s-a formulat sesizarea, nicio altă instanţă din raza sa de competenţă nu a confirmat existenţa unor dosare pe rol, soluţionate sau suspendate, în care să fi fost luate în discuţie aspectele ce constituie temeiul sesizării. Au fost exprimate următoarele opinii teoretice: din moment ce dreptul la acţiune în Stabilirea paternităţii din afara căsătoriei este imprescriptibil, nu se poate pune problema întreruperii sau suspendării cursului prescripţiei; imprescriptibilitatea acţiunii se aplică şi situaţiei copiilor născuţi înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil. Ca argument pentru această din urmă opinie se invocă art. 20 alin. (2) din Constituţia României, care obligă la aplicarea, cu prioritate, a pactelor şi tratatelor referitoare la drepturile fundamentale ale omului, atunci când există neconcordanţă între acestea şi legile interne. De asemenea s-a invocat şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.345 din 9 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 873 din 23 decembrie 2008 (Decizia nr. 1.345/2008).

34. Jurisprudenţa celorlalte instanţe din ţară

A. Cu privire la caracterul întreruptiv de prescripţie al primei acţiuni în constatarea paternităţii copilului, formulată de mamă, care nu a fost soluţionată pe fond

Curtea de Apel Bucureşti a comunicat opinia majorităţii instanţelor arondate, care au arătat că prima acţiune nu putea întrerupe prescripţia, faţă de dispoziţiile art. 16 alin. 2 din

Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat (Decretul nr. 167/1958), cazul de întrerupere prevăzut de art. 16 alin. 1 lit. b) din acelaşi act normativ operând cu condiţia admiterii acţiunii, şi nu în cazul constatării perimării acesteia.

Dimpotrivă, punctul de vedere unanim al judecătorilor Secţiei civile a Curţii de Apel Braşov este că în cauza în care s-a formulat sesizarea nu s-a pronunţat o hotărâre de dezînvestire, încheierea de suspendare nu s-a comunicat în vederea exercitării recursului şi, cât timp nu operează perimarea, cursul prescripţiei este întrerupt ca urmare a introducerii cererii de chemare în judecată, conform art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil speţei. Au opinat în sensul întreruperii prescripţiei şi judecătorii secţiilor a IV-a civilă şi a V-a civilă de la Tribunalul Bucureşti şi cei ai judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, fără a aduce argumente în sprijinul acestui punct de vedere.

Aceeaşi opinie este exprimată şi de Judecătoria Zalău, care arată că acţiunea, chiar nefinalizată printr-o soluţie în fond, constituie o ieşire din pasivitate; dacă s-ar aprecia altfel, s-ar aplica sancţiunea prescripţiei pentru copilul care nu este direct responsabil de soarta procesului sau de modul de gestionare a acestuia.

B. Cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 427 din Codul civil şi copiilor născuţi înainte de intrarea în vigoare a actului normativ, cu consecinţe asupra caracterului prescriptibil/ imprescriptibil al acţiunii

O parte a instanţelor a apreciat că dreptul material la acţiunea în stabilirea paternităţii trebuie recunoscut tuturor subiecţilor de drept aflaţi în această situaţie juridică, indiferent de data naşterii, fără a considera că legea ar retroactiva, deoarece aplicabilitatea imediată a textului de lege ar interveni la momentul intrării în vigoare a normei juridice şi s-ar aplica situaţiilor juridice ale copiilor existenţi şi născuţi anterior acestui moment (Tribunalul Neamţ, Tribunalul pentru minori şi familie Braşov). S-a apreciat că acţiunii pendinte la instanţa de trimitere îi sunt aplicabile prevederile art. 427 din Codul civil; aşadar, acţiunea este imprescriptibilă extinctiv pentru următoarele argumente: situaţia copilului născut înainte de intrarea în vigoare a Codului civil se încadrează în norma de excepţie de la art. 5 din Legea nr. 71/2011; efectele admiterii unei asemenea acţiuni sunt constitutive, iar nu declarative, astfel încât să opereze ex tune, ceea ce face incidente dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011; aceeaşi opinie a fost fundamentată şi pe incidenţa dispoziţiilor ari. 6 alin. (6) din Codul civil, în aplicarea cărora S-a considerat că acţiunea pendinte este supusă nomelor legii noi; soluţia imprescriptibilităţii acţiunii a fost justificată, într-un alt registru, prin aceea că înlăturarea de la aplicare a art. 60 din Codul familiei, în forma în vigoare la data naşterii copilului, se impune faţă de Decizia Curţii Constituţionale nr. 697 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 138 din 23 februarie 2017; aceeaşi soluţie a fost susţinută şi de argumente deduse din principiul interesului superior al copilului, din necesitatea protecţiei dreptului fundamental prevăzut de art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; respectarea vieţii de familie impune luarea unor măsuri legislative de către autorităţile naţionale competente, în aşa fel încât realitatea biologică şi cea socială a unor legături între un bărbat şi copilul care pretinde că este al lui să prevaleze asupra unor prezumţii legale, ale căror efecte sunt contrare atât faptelor stabilite cu certitudine, cât şi voinţei tuturor persoanelor implicate. Au fost invocate Cauza Katte Klitsche de la Grange contra Italiei din 27 octombrie 1994 şi Cauza Călin şi alţii contra României (secţiile a IV-a şi a V-a civile ale Tribunalului Bucureşti, tribunalele Ialomiţa, Giurgiu şi Teleorman, judecătoriile sectoarelor 1, 2, 3 şi 5 Bucureşti, Judecătoria Slobozia, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Târgu Măgurele, Judecătoria Videle, Judecătoria Zimnicea, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Făgăraş, Tribunalul Covasna - deciziile nr. 354/A din 7 iunie 2016, definitivă, nr. 285 din 9 mai 2017, definitivă, Judecătoria Turda, Judecătoria Babadag - sentinţele nr. 290 din 4 august 2015, nr. 117 din 1 martie 2016 şi nr. 162 din 29 martie 2016, definitive prin renunţare la calea de atac, nr. 473 din 27 octombrie 2015, definitivă prin neapelare, Judecătoria Slatina - încheierea din 19 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 11.277/311/2014, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel laşi, Tribunalul Argeş, care depune sentinţele Judecătoriei Topoloveni nr. 400 din 18 aprilie 2013, definitivă prin respingerea apelului; nr. 843 din 4 iulie 2014, definitivă prin respingerea apelului; nr. 763 din 18 iunie 2014, definitivă prin neapelare; sentinţele Judecătoriei Curtea de Argeş nr. 336 din 22 martie 2011, irevocabilă prin respingerea recursului, şi nr. 762 din 17 iunie 2011, irevocabilă; sentinţele Judecătoriei Câmpulung nr. 1.208 din 27 iunie 2012 şi nr. 1.543 din 4 septembrie 2013, irevocabile, Tribunalul Suceava - Secţia I civilă, Judecătoria Rădăuţi, Judecătoria Botoşani, Judecătoria Suceava, Judecătoria Săveni - Sentinţa nr. 828 din 1 octombrie 2014, definitivă prin neapelare, Curtea de Apel Târgu Mureş).

Alte instanţe au apreciat că dispoziţiile art. 427 din Codul civil nu se aplică copiilor născuţi înaintea intrării în vigoare a actului normativ (Judecătoria Bacău, Judecătoria Braşov, Judecătoria Rupea, Judecătoria Sfântu Gheorghe, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă a Tribunalului Bucureşti, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, Judecătoria Călăraşi. Judecătoria Lehliu-Gară, Judecătoria Buftea, Judecătoria Cornetu, Judecătoria Giurgiu, Judecătoria Bolintin-Vale, Judecătoria Roşiori de Vede, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Cluj, Judecătoria Cluj-Napoca, Judecătoria Caracal, Tribunalul Botoşani - Secţia I civilă, Decizia nr. 200Adin 2 septembrie 2014, definitivă prin Decizia nr. 205 din 15 septembrie 2015 a Curţii de Apel Suceava - Secţia I civilă, Judecătoria Fălticeni - sentinţele nr. 522 din 18 februarie 2015, definitivă prin neapelare, nr. 869 din 5 mai 2016, definitivă prin neapelare, nr. 621 din 13 martie 2013, definitivă prin nerecurare, nr. 2.122 din 27 octombrie 2015, definitivă prin neapelare). S-a opinat că dispoziţia legală aplicabilă în materia stabilirii paternităţii este cea în vigoare la momentul naşterii copilului a cărui paternitate se solicită a fi stabilită, raportat la principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp, aşadar art. 60 alin. 1 din Codul familiei. Art. 427 din Codul civil nu este aplicabil copiilor născuţi înainte de intrarea în vigoare a legii noi, faţă de dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 71/2011, dar şi faţă de principiul neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 1 din Codul civil de la 1864, art. 6 alin. (1) din Codul civil şi art. 15 alin. (2) din Constituţie. S-a invocat şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.345 din 9 decembrie 2008, care tranşează definitiv problema categoriei de copii cărora le este aplicabilă Legea nr. 288/2007, adică doar celor născuţi după intrarea în vigoare a actului normativ.

35. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

36. În urma verificărilor efectuate se constată că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii textelor de lege supuse interpretării în prezenta cauză.

37. Pronunţându-se însă în repetate rânduri 1 asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 60 din Codul familiei, Curtea Constituţională a reţinut că, în ceea ce priveşte termenul de prescripţie stabilit prin aceste prevederi, el se fundamentează pe mai multe raţiuni, precum necesitatea de a nu lăsa prea mult timp în nesiguranţă starea civilă a copilului, grija de a nu lipsi minorul de întreţinerea la care este îndreptăţit din partea tatălui, valorificarea probelor existente a căror conservare ar fi afectată de trecerea timpului sau evitarea eventualelor scandaluri şi şantaje ce ar putea fi provocate de stabilirea stării civile a copilului.

38. Curtea a apreciat, de altfel, că prevederile de lege criticate reglementează preocuparea statului de a apăra interesele mamei şi ale copilului, care se realizează şi prin acţiunea de stabilire a paternităţii copilului din afara căsătoriei.

39. Instituţia ocrotirii copilului este reglementată şi în acte internaţionale la care România este parte: Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, republicată, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice etc. Aşa fiind, preocuparea statului de a ocroti copilul nu aduce atingere valorilor apărate de Constituţie, ci, dimpotrivă, dă expresie respectării şi garantării drepturilor lui.

40. Curtea a reţinut că textul de lege criticat nu încalcă nici dreptul la un proces echitabil, întrucât instituţia prescripţiei, în general, şi termenele în raport cu care îşi produce efectele nu pot fi considerate de natură să îngrădească accesul liber la justiţie, ci, dimpotrivă, asigură stabilitatea raporturilor juridice civile. În acest context nu se poate reţine nici contradicţia textului criticat cu dispoziţiile constituţionale ale art. 57 privind exercitarea drepturilor şi libertăţilor cu bună-credinţă.

41. Ulterior, prin Decizia nr. 697 din 29 noiembrie 2016, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 60 alin, 1 din Codul familiei, în redactarea anterioară modificării acestora prin Legea nr. 288/2007, şi a constatat că sunt constituţionale în măsura în care nu privesc acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei introdusă de copil. Instanţa de contencios constituţional a reţinut că prevederile de lege criticate instituie un obstacol insurmontabil în demersul persoanei interesate de a-şi stabili date esenţiale referitoare la propria identitate, ceea ce aduce atingere dreptului la viaţa familială şi privată. Astfel cum rezultă şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 13 februarie 2003, pronunţată în Cauza Odievre împotriva Franţei, paragraful 42), dreptul de a-şl cunoaşte originile - în ipoteza de faţă, prin stabilirea paternităţii din afara căsătoriei -, îşi are fundamentul în interpretarea extensivă a noţiunii de viaţă privată, iar obţinerea informaţiilor indispensabile pentru descoperirea adevărului asupra unui aspect important al identităţii personale şi pentru disiparea tuturor incertitudinilor în această privinţă este considerată un interes vital, protejat prin Convenţie (Cauza Mikulic împotriva Croaţiei, mai sus amintită, paragrafele 64 şi 65).

42. Relevantă pentru cauza de faţă este şi Decizia nr. 1.345 din 9 decembrie 2008, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. II din Legea nr. 288/2007, potrivit cărora „Dispoziţiile prezentei legi privind [.. .], precum şi acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei sunt aplicabile şi în cazul copiilor născuţi înainte de intrarea sa în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de judecată”, constatându-se că aceste dispoziţii legale contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 15 alin. (2), neretroactivitatea fiind un principiu constituţional, prevăzut în mod expres, legiuitorul neputând adopta norme juridice cu aplicare retroactivă, în materie civilă, indiferent dacă este vorba de legi materiale sau legi procesuale. Astfel, neconstituţionalitatea reglementării rezultă din faptul că legea nouă se aplică şi copiilor născuţi înainte de intrarea ei în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de soluţionare, de vreme ce aceasta se aplică unui drept născut sub imperiul legii vechi.

 

1 Deciziile Curţii Constituţionale nr. 880 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 541 din 3 august 2010, nr. 201 din 10 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 31 martie 2011, nr. 1.567 din 6 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 56 din 24 ianuarie 2012 etc.

 

VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

43. Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat, în principal, că sesizarea nu întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Asupra admisibilităţii sesizării

44. Prealabil analizei condiţiilor esenţiale prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, care trebuie întrunite cumulativ pentru admisibilitatea sesizării instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept observă nerespectarea de către instanţa de trimitere a dispoziţiilor art. 520 alin. (1) teza a două din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: „Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519 punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor. “

45. Aşadar, în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei pronunţă o încheiere care trebuie să conţină argumentele pentru care sesizarea este considerată admisibilă, referitoare la judecarea pricinii în ultimă instanţă, la intervenirea unei chestiuni de drept necesar a fi lămurită, la legătura acesteia cu fondul cauzei, la noutatea chestiunii de drept şi la condiţia nestatuării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

46. De asemenea, încheierea de sesizare trebuie să conţină punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor asupra chestiunii de drept. Cu alte cuvinte, nu este posibil ca instanţa de trimitere să formuleze o simplă întrebare referitoare la felul în care trebuie interpretată o anumită dispoziţie legală, ci trebuie să demonstreze de ce această dispoziţie devine problematică atunci când urmează a fi aplicată în practică.

47. Norma procedurală privitoare la actul de sesizare a instanţei supreme este clară şi are caracter imperativ, astfel încât este fără putinţă de tăgadă că încheierea pronunţată de instanţa învestită cu soluţionarea cauzei trebuie să cuprindă obligatoriu motivele care susţin admisibilitatea procedurii, pe de o parte, iar, pe de altă parte, punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea.

48. În cazul de faţă, prin încheierea de sesizare din 30 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin - Secţia I civilă în Dosarul nr. 258/208/2016, au fost doar enumerate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, fără ca în cuprinsul acesteia să se regăsească motivele care susţin admisibilitatea sesizării şi nici punctul de vedere exprimat de completul învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, din încheiere lipsind orice raţionament juridic care să cuprindă delimitarea şi relaţionarea normelor indicate, de natură să conducă la concluzia că este vorba despre identificarea unor texte de lege lacunare ori controversate, care să necesite preventiv o rezolvare de principiu, în scopul împiedicării apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie.

49. Aşadar, instanţa de trimitere ar fi trebuit să fie preocupată nu doar de primirea unui răspuns la îndoielile sale privind textul de lege aplicabil speţei deduse judecăţii, ci de a-l identifica şi de a realiza, prealabil acestei trimiteri, un examen riguros al îndeplinirii condiţiilor impuse de art. 519 din Codul de procedură civilă. De asemenea avea obligaţia de a face o interpretare proprie a textului de lege în dezbatere, considerat incident, ce urma a fi reflectată în punctul de vedere al completului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (1) teza a două din Codul de procedură civilă.

50. În acest sens, în doctrină s-a subliniat că sesizarea trebuie să privească o normă de drept susceptibilă de interpretări diferite, care odată aplicată în cauze concrete ar genera o practică neunitară, iar aceste posibile interpretări diferite, doar prefigurate sau deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare.

51. De asemenea s-a subliniat că, pentru a se evita abuzul procesual, exprimarea punctului de vedere al instanţei de trimitere asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă trebuie să se facă printr-o motivare temeinică.

52. În jurisprudenţa sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut că încheierea care nu cuprinde motivele ce susţin admisibilitatea sesizării şi punctul de vedere al completului asupra chestiunii de drept nu îndeplineşte condiţiile unui act de sesizare legal întocmit şi, deci, nu ar putea declanşa o examinare pe fond a problemei de drept supusă dezbaterii în cadrul mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile2.

53. Analizând, în continuare, regularitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept observă că legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

- existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;

- cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă;

- cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

- ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată;

- chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

54. Neîndeplinirea unei singure condiţii dintre cele enumerate face de prisos analiza celorlalte cerinţe.

55. De aceea, în prezenta cauză urmează a se verifica cerinţa referitoare la ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată. În acest context al analizei, faţă de susţinerile părţilor, de considerentele şi soluţia pronunţată de prima instanţă în cauză, dar şi de criticile deduse judecăţii în apel, se impun, cu precădere, unele clarificări cu privire la modul în care completul de judecată învestit cu soluţionarea pricinii în ultimă instanţă a identificat problema de drept susceptibilă de interpretări diferite, pentru care este necesară o rezolvare de principiu în această procedură.

56. Art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept”. În doctrină s-a arătat că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Aşadar, chestiunea de drept invocată trebuie să privească neapărat interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa şi, deci, aplicarea unor principii generale ale dreptului al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile.

 

2 Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015; Decizia nr. 31 din 19 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 11 decembrie 2015; Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al  României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016 etc.

 

57. Punerea în mişcare a mecanismului hotărârii prealabile presupune, totodată, ca întrebarea titularului sesizării să vizeze o chestiune de drept punctuală, şi nicidecum întreaga problematică a unui text de lege.

58. Prin sesizarea de faţă se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, mai întâi, să se pronunţe cu privire la caracterul întreruptiv de prescripţie al primei acţiuni în stabilirea paternităţii minorului din afara căsătoriei, formulată de mamă în anul 2000, acţiune care nu a fost soluţionată pe fond, ci s-a constatat perimarea sa. Această solicitare nu vizează interpretarea unui text de lege neclar, în sensul considerentelor de mai sus, ci, mai degrabă, probleme ridicate de situaţia de fapt reţinută în speţă, de apreciere a circumstanţelor cauzei, ceea ce conduce practic la soluţionarea dosarului, dată fiind soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pronunţată de prima instanţă, criticată de reclamantă prin apel.

59. Aşadar, în cazul analizat, prima problemă cuprinsă în întrebarea prealabili nu vizează o veritabili chestiune de drept născută dintr-un text de lege incomplet, lacunar, susceptibil de interpretări diferite, ci o problemă de apreciere a circumstanţelor de fapt.

60. Referitor la acest aspect, în doctrină s-a arătat în mod clar că, în înţelesul legii, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită trebuie să fie calificată, specifică, urmărind interpretarea punctuală a unui text de lege, fără a-i epuiza înţelesurile sau aplicaţiile, nu orice problemă putând face obiectul unei astfel de sesizări.

61. Cea de-a două întrebare adresată, respectiv ca „instanţa supremă să se pronunţe asupra normei de drept care ar fi aplicabilă În cazul copilului născut înainte de intrarea în vigoare a Codului civil şi de abrogarea Codului familiei, raportat la prevederile art. 427 din Codul civil, cu aplicarea art. 6 alin. (6) din Codul civil şi art. 5 din Legea nr. 71/2011”, apare ca improprie, în condiţiile în care mecanismul întrebării prealabile reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă nu trebuie utilizat pentru tranşarea, în concret, a temeiului juridic al cererii de Chemare în judecată, acesta fiind creat pentru a-i facilita judecătorului doar interpretarea, lămurirea unui text de lege anume indicat, susceptibil de interpretări diferite, pentru a preîntâmpina apariţia practicii neunitare, iar nu pentru a-i arăta care este norma de drept aplicabilă în speţă.

62. Aşa cum în mod constant s-a reţinut în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dificultatea serioasă a problemei de drept nu îl scuteşte pe judecătorul fondului de obligaţia sa de a judeca.

63. Din această perspectivă, identificarea problemei de drept care poate forma obiectul pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie examinată şi prin raportare la obligaţia judecătorului de a primi şi soluţiona cererile de competenţa instanţelor judecătoreşti în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile, obligaţie consacrată în prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedura civilă, potrivit cărora „niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”.

64. În procesul aplicării legii civile, interpretarea legii reprezintă o etapă necesară, în scopul de a stabili conţinutul şi sensul normei şi a o putea aplica situaţiei de fapt conturate în cazul dedus judecăţii.

65. Scopul mecanismului hotărârii prealabile îl constituie prevenirea practicii judiciare neunitare, prin dezlegarea de principiu a unor probleme de drept corect identificate, iar nu soluţionarea cererii de chemare în judecată în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile. Acesta din urmă este atributul judecătorului cauzei care, în orice ipoteză, chiar şi atunci când legea nu prevede dispoziţii exprese pentru rezolvarea cererii sau este incompletă, va trebui să recurgă la alte norme juridice sau principii de drept incidente, pronunţând o soluţie.

66. În cazul în care legea este neclară, judecătorul are obligaţia de a o interpreta în conformitate cu principiile de drept, în vederea aplicării în cazul dedus judecăţii şi, numai în această situaţie, în scopul prevenirii unei jurisprudenţe neunitare în materie, se poate pune problema eficienţei sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

67. De aceea, în cadrul acestei proceduri, instanţa supremă nu poate răspunde punctual ultimei probleme de drept, respectiv „aplicabilitatea prevederii art. 427 din Codul civil, referitoare la imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în stabilirea paternităţii pe timpul vieţii copilului, şi copiilor născuţi înainte de intrarea în vigoare a Codului civil”, deoarece aceasta reprezintă însăşi problema litigioasă asupra căreia apelanta-reclamantă a solicitat instanţei de judecată să se pronunţe, ce trebuie tranşată de judecătorul cauzei, şi nicidecum o chestiune de drept care trebuie lămurită de principiu în procedura reglementată de dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

68. De altfel, textul art. 427 alin. (1) din Codul civil -„Dreptul la acţiunea în stabilirea paternităţii nu se prescrie în timpul vieţii copilului” este foarte clar, motiv pentru care nici nu se solicită interpretarea acestei norme, ci numai dacă se aplică şi copiilor născuţi înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, adică în cazul de speţă.

69. În dosarul cu care a fost legal învestită, instanţa de trimitere se confruntă cu problema identificării normei legale aplicabile acţiunii în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, născut la data de 27 mai 2000, deci anterior datei de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a Codului civil, respectiv cu problema prescriptibilităţii/imprescriptibilităţii unei asemenea acţiuni, pornită de mamă în numele minorului, în calitate de reprezentant legal, la data de 1 februarie 2016.

70. Or, problema identificării legii aplicabile tuturor situaţiilor care se subsumează ipotezei normei, dar şi orice raţionament juridic care să cuprindă delimitarea şi relaţionarea normelor juridice aflate în conflict este o chestiune de judecată de competenţa exclusivă a completului legal învestit cu soluţionarea cauzei. De asemenea, pe baza unor justificări obiective şi rezonabile, tot judecătorul cauzei este competent să spună dacă norma de drept ce se aplică este convenţională sau dacă intră în conflict cu Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

71. Reamintind că obiectul procedurii prealabile constă în interpretarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, care sunt determinante pentru soluţionarea pe fond a cauzei, finalitatea demersului constând în împiedicarea apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie, instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu însăşi interpretarea şi aplicarea legii în scopul soluţionării acţiunii - atribut exclusiv al instanţei de drept comun, singura competentă să „spună dreptul” în cauza dedusă judecăţii -, nefiind permis Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept să se manifeste în acest sens.

72. Pentru toate aceste considerente,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Caraş-Severin - Secţia I civilă în Dosarul nr. 258/208/2016 pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, cu privire la următoarele chestiuni de drept:

- întreruperea cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, în cazul acţiunilor care au ca obiect stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, atunci când acţiunea este promovată de mamă în numele minorului, iar judecata nu s-a analizat pe fond;

- norma de drept aplicabilă în cazul copilului născut înainte de intrarea în vigoare a Codului civil şi de abrogarea Legii nr. 4/1953 - Codul familiei, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la prevederile art. 427 din Codul civil, cu aplicarea art. 6 alin. (6) din Codul civil şi art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare;

- aplicabilitatea prevederii din art. 427 din Codul civil, referitoare la imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în stabilirea paternităţii pe timpul vieţii copilului şi copiilor născuţi înainte de intrarea în vigoare a Codului civil.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 octombrie 2017.

 

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

GABRIELA ELENA BOGASIU

Magistrat-asistent,

Elena Adriana Stamatescu

 

 

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.