MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 955/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 955         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Luni, 4 decembrie 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 497 din 4 iulie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, precum şi ale art. 4 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

 

Decizia nr. 504 din 4 iulie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă

 

Decizia nr. 550 din 13 iulie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2531 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi ale art. 301 alin. (1) şi art. 446 alin. (1) şi (2) din Codul penal

 

Decizia nr. 606 din 28 septembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008 privind pescuitul şi acvacultura

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

243. - Ordin al ministrului pentru românii de pretutindeni privind modificarea anexei nr. 13 la Ghidul beneficiarului - 2017, aprobat prin Ordinul ministrului pentru românii de pretutindeni nr. 2/2017

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 497

din 4 iulie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, precum şi ale art. 4 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Ioniţă Cochinţu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, precum şi ale art. 4 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 167/32/2016 al Judecătoriei Bacău - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 679D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. În acest sens arată că, din interpretarea dispoziţiilor art. 159 alin. (5) şi alin. (6) din Legea nr. 207/2015, rezultă că certificatul de atestare fiscală trebuie prezentat la încheierea actului de înstrăinare a dreptului de proprietate asupra unor bunuri. Astfel, proprietatea nu poate fi vândută, neputându-se vorbi de o limitare a dreptului de proprietate al eventualului cumpărător, atât timp cât transferul dreptului de proprietate nu a operat. De altfel, chiar dreptul de proprietate obligă la respectarea celorlalte sarcini ce revin proprietarului, iar contribuţia la cheltuielile publice prin impozite şi taxe este una dintre îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. Cu privire la celelalte dispoziţii criticate, arată că, în jurisprudenţa sa. Curtea Constituţională a statuat că orice persoană interesată poate sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost încălcate, competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor de judecată revenindu-i legiuitorului, în aplicarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 126. Astfel, prin acest mod de legiferare nu este vătămat dreptul persoanelor şi nu sunt încălcate dispoziţiile constituţionale invocate din susţinerea excepţiei.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 27 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 167/32/2016, Judecătoria Bacău - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (5) şi alin. (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, precum şi ale art. 4 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri prin care se solicită obligarea vânzătorului unui autovehicul de a achita eventualele datorii către administraţia financiară şi de a solicita un certificat de atestare fiscală - care ulterior să poată fi utilizat în vederea înmatriculării autoturismului, iar în caz de refuz a îndeplinirii acestor obligaţii, instanţa să pronunţe o hotărâre potrivit căreia cumpărătorul să poată îndeplini formalităţile de înmatriculare.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa de judecată susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 159 alin. (5) şi alin. (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt contrare prevederilor art. 1 alin. (5) şi art. 44 din Constituţie şi ale art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, iar dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 sunt contrare prevederilor art. 21 alin. (3), art. 124 alin, (3) şi ale art. 126 alin. (6) din Constituţie.

6. Se consideră că dispoziţiile art. 159 alin, (5) şi alin. (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt neconstituţionale, deoarece instituie în sarcina vânzătorului unei clădiri, unui teren sau mijloc de transport obligaţia de a prezenta un certificat de atestare fiscală pentru înstrăinare, sub sancţiunea nulităţii actului de înstrăinare, însă textul nu prevede unde trebuie vânzătorul să prezinte acest certificat şi nici momentul la care trebuie prezentat, respectiv anterior sau ulterior vânzării. În acest context, se face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la constituţionalitatea măsurilor prin care se condiţionează înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor şi a mijloacelor de transport de stingerea tuturor creanţelor fiscale ale titularului dreptului de proprietate, fapt ce nu echivalează cu instituirea unei incapacităţi de a vinde bunul în cauză, ci, din contră, o asemenea condiţionare este menită să asigure în mod eficient îndeplinirea unei obligaţii legale şi constituţionale a persoanelor fizice sau juridice, şi anume plata sarcinilor fiscale, indiferent de natura lor, la bugetele locale. Faţă de acestea, se apreciază că lipsa certificatului de atestare fiscală nu afectează dreptul de dispoziţie, iar înstrăinarea este valabilă. Mai mult, dacă s-ar accepta că neplata oricărei obligaţii fiscale de către vânzător afectează validitatea actului juridic, s-ar pune în pericol grav siguranţa circuitului civil, atât timp cât această condiţie nu este clar prevăzută de legea comună în materia actelor civile, respectiv Codul civil.

7. Se arată că toate consecinţele neîndeplinirii de către vânzător a obligaţiilor fiscale se produc împotriva cumpărătorului, deoarece acestuia i se refuză înmatricularea vehiculului pe numele său, şi nu se răsfrâng asupra vânzătorului, în sensul de a-l determina să îşi achite obligaţiile. Este greu de înţeles cum asigură aceste norme îndeplinirea obligaţiilor fiscale de către vânzător, atât timp cât acesta nu suferă nicio constrângere.

8. Dat fiind că norma criticată nu prevede în mod concret care este sancţiunea pe care o suportă vânzătorul în caz de neconformare, nu explică obligaţia pe care vânzătorul o are, nu precizează unde şi când trebuie prezentat certificatul de atestare fiscală, nu este suficient de clară şi previzibilă, aceasta nu întruneşte criteriile menţionate în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, precum şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia calităţii legii. În acest context, se consideră că sunt încălcate şi prevederile constituţionale şi convenţionale cu privire la dreptul de proprietate al dobânditorului prin absenţa descrierii explicite a comportamentului pe care a acesta trebuie să îl adopte într-o asemenea situaţie.

9. De asemenea, se consideră că prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 sunt contrare dispoziţiilor constituţionale art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (3) şi ale art. 126 alin. (6) din Constituţie. Prin excluderea actelor administrative cu caracter normativ din sfera de control pe calea excepţiei de nelegalitate s-a urmărit un scop legitim, respectiv asigurarea securităţii raporturilor juridice şi respectarea competenţelor specializate, însă, în practică, starea de incertitudine privind legalitatea unui act administrativ determină necesitatea verificării legalităţii actului administrativ cu caracter normativ pe calea excepţiei de nelegalitate, în mod asemănător cu situaţia în care starea de îndoială cu privire la constituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe determină verificarea constituţionalităţii acestor acte pe calea excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, incertitudinea privind legalitatea actului administrativ poată să aparţină părţilor, caz în care au la dispoziţie calea cererii în anulare, sau chiar instanţei de judecată, care nu are la dispoziţie niciun mijloc procedural pentru rezolvarea unei asemenea probleme. În asemenea situaţii, instanţa are două posibilităţi, respectiv aplică dispoziţiile legale chiar dacă acestea contravin în mod flagrant prevederilor legale de rang superior sau refuză aplicarea lor pe motiv că sunt nelegale. Faţă de acestea, consideră că se încalcă principiul legalităţii, judecătorul neputând aplica normele de rang superior, ceea ce este contrar prevederilor care consacră independenţa judecătorilor şi supunerea acestora în faţa legii, coroborate cu obligaţia la respectarea legii şi cu interesul părţilor de a beneficia de un proces echitabil în care să fie analizate toate aspectele cauzei, inclusiv legalitatea unui act administrativ.

10. Aşadar, pentru respectarea dreptului părţilor la un proces echitabili se impune a se admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 şi a se constata că aceste prevederi sunt constituţionale în măsura în care se interpretează că actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate la cererea părţilor, ci doar dacă excepţia este invocată din oficiu de instanţă. Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanţa de contencios administrativ în cadrul acţiunii în anulare, în condiţiile prevăzute de prezenta lege, sau în cadrul excepţiei de nelegalitate, la cererea instanţei care judecă o pricină. Astfel, i se recunoaşte posibilitatea instanţei care judecă procesul să sesizeze instanţa de contencios administrativ competentă cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a actului respectiv, atunci când are dubii cu privire la legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ aplicabil într-o cauză,

11. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

12. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

13. Avocatul Poporului consideră că prevederile criticate sunt constituţionale.

14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.

16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 159 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 4 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, texte ce au următorul cuprins:

- Art. 159 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 207/2015: „(5) Pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor şi a mijloacelor de transport, proprietarii bunurilor ce se înstrăinează trebuie să prezinte certificate de atestare fiscală prin care să se ateste achitarea tuturor obligaţiilor de plată datorate bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează, potrivit alin. (2). Pentru bunul ce se înstrăinează, proprietarul bunului trebuie să achite impozitul datorat pentru anul în care se înstrăinează bunul, cu excepţia cazului în care pentru bunul ce se înstrăinează impozitul se datorează de altă persoană decât proprietarul.

(6) Actele prin care se înstrăinează clădiri, terenuri, respectiv mijloace de transport, cu încălcarea prevederilor alin. (5), sunt nule de drept.;

- Art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004: „(4) Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate. Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanţa de contencios administrativ în cadrul acţiunii în anulare, în condiţiile prevăzute de prezenta lege.”

17. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta privind calitatea legii, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul părţilor la un proces echitabil, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 124 alin. (3) potrivit căruia judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii şi ale art. 126 alin. (6) referitor la garantarea controlului judecătoresc al actelor administrative pe calea contenciosului administrativ, precum şi prevederile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale.

18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că soluţia legislativă cuprinsă la art. 159 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală s-a regăsit şi în vechea reglementare, respectiv la art. 113 alin. (4) şi (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007, prevederi care au fost supuse controlului de constituţionalitate, Curtea pronunţându-se prin mai multe decizii, spre exemplu, Decizia nr. 1.021 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 10 octombrie 2011, Decizia nr. 47 din 12 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 10 aprilie 2013, şi Decizia nr. 523 din 5 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea i, nr. 34 din 12 ianuarie 2017, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate.

19. Dispoziţiile art. 159 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală fac parte din titlul VII - Colectarea creanţelor fiscale - iar, în sensul acestui titlu, colectarea creanţelor fiscale reprezintă totalitatea activităţilor care au ca scop stingerea creanţelor fiscale [art. 152 alin. (1)]. În scopul exercitării activităţii de colectare a creanţelor fiscale, organul fiscal organizează, pentru fiecare contribuabil/plătitor, evidenţa creanţelor fiscale şi modul de stingere a acestora.

Evidenţa se organizează pe baza titlurilor de creanţă fiscală şi a actelor referitoare la stingerea creanţelor fiscale. Contribuabilul/Plătitorul are acces la informaţiile din evidenţa creanţelor fiscale, la cererea acestuia, adresată organului fiscal competent [art. 153 alin. (1) şi (2)]. Creanţe fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează [art. 154 alin. (1)], existând şi alte prevederi speciale privind scadenţa şi declararea creanţelor fiscale, precum şi termenele de plată şi care sunt cuprinse, spre exemplu, la art. 155 şi art. 156 din prezentul Cod de procedură fiscală. Astfel, obligaţiile fiscale pentru care s-a împlinit scadenţa sau termenul de plată, precum şi diferenţele de obligaţii fiscale principale şi accesorii stabilite prin decizie de impunere, chiar dacă pentru acestea nu s-a împlinit termenul de plată prevăzut de lege, sunt considerate obligaţii fiscale restante potrivit art. 157 din Codul de procedură fiscală.

20. În acest context, Curtea observă că, în virtutea art. 56 alin. (1) din Constituţie cu privire la obligaţia cetăţenilor de a contribui, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice, precum şi a preocupării statului în a găsi metode eficiente pentru a determina contribuabilul să îşi execute obligaţiile fiscale, legiuitorul a instituit mai multe măsuri legale. Astfel, spre exemplu, prin dispoziţiile criticate în prezenta cauză, respectiv art. 159 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 207/2015, legiuitorul a prevăzut că, pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor şi a mijloacelor de transport, proprietarii bunurilor ce se înstrăinează trebuie să prezinte certificate de atestare fiscală prin care să se ateste achitarea tuturor obligaţiilor de plată datorate bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează. Pentru bunul ce se înstrăinează, proprietarul bunului trebuie să achite impozitul datorat pentru anul în care se înstrăinează bunul, cu excepţia cazului în care pentru bunul ce se înstrăinează impozitul se datorează de altă persoană decât proprietarul. Actele prin care se înstrăinează clădiri, terenuri, respectiv mijloace de transport sunt nule de drept dacă nu sunt respectate cerinţele referitoare la certificate de atestare fiscală prin care să se ateste achitarea tuturor obligaţiilor de plată datorate bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează.

21. Referitor la certificatul de atestare fiscală, Curtea constată că, potrivit Codului de procedură fiscală [art. 158 şi art. 159], acesta poate fi „certificat de atestare fiscală emis de organul fiscal central” şi „certificat de atestare fiscală emis de organul fiscal local”, iar acesta din urmă, care face obiectul discuţiei în prezenta cauză, se emite de organul fiscal local, la solicitarea contribuabilului/plătitorului, la solicitarea autorităţilor publice, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de reglementările legale în vigoare, precum şi la solicitarea notarului public, conform delegării date de către contribuabil. Astfel, certificatul de atestare fiscală se eliberează pe baza datelor cuprinse în evidenţa creanţelor fiscale a organului fiscal local şi cuprinde obligaţiile fiscale restante şi, după caz, obligaţiile fiscale scadente până în prima zi a lunii următoare depunerii cererii, precum şi alte creanţe bugetare individualizate în titluri executorii emise potrivit legii şi existente în evidenţa organului fiscal local în vederea recuperării, potrivit art. 159 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod.

22. În aplicarea prevederilor legale mai sus menţionate, a fost emis Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 3.654/2015 privind aprobarea procedurii de eliberare a certificatului de atestare fiscală, a certificatului de obligaţii bugetare, precum şi a modelului şi conţinutului acestora, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 954 din data de 23 decembrie 2015, prin care este detaliată întreaga procedură de eliberare a acestor certificate de atestare fiscală.

23. Mai mult, spre exemplu, potrivit prevederilor art. 228 alin. (1) şi (2) din Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.333/C/2013, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 479 din 1 august 2013, cu modificările şi completările ulterioare, în vederea autentificării actelor juridice constitutive sau translative de drepturi reale imobiliare, notarul public este obligat să verifice situaţia juridică a bunului imobil, sarcinile bunului. În aplicarea acestor prevederi, notarul public va solicita părţilor prezentarea titlurilor de proprietate ale înstrăinătorului şi, după caz, va obţine în numele şi pe cheltuiala acestuia certificatul de sarcini sau extrasul de carte funciară de autentificare. Notarul public va putea obţine, în numele şi pe cheltuiala părţilor, certificatul de atestare fiscală, precum şi documentaţia cerută de alte legi speciale.

24. De asemenea, în ceea ce priveşte procedura înmatriculării, înregistrării sau radierii autovehiculelor, în aplicarea dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 63/2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 28 iunie 2003, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 604/2003, cu modificările şi completările ulterioare, a fost emis Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1.501/2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberarea autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 21 noiembrie 2006, cu modificările şi completările ulterioare. La art. 8 din acest ordin (modificat şi completat prin Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 58/2017 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind proceduri referitoare la înmatricularea vehiculelor şi permisul de conducere, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 de 12 iunie 2017), se prevede şi procedura privind transcrierea transmiterii dreptului de proprietate asupra unui vehicul, care se efectuează, printre altele, în baza unor documente: cererea noului proprietar, al cărei model este prevăzut în anexă (...); fişa de înmatriculare a vehiculului, al cărei model este stabilit conform reglementărilor legale, semnată de fostul şi noul proprietar, vizată de organele fiscale competente ale autorităţilor administraţiei publice locale, în cazul fostului proprietar al vehiculului se poate depune certificatul de atestare fiscală emis de autorităţile administraţiei publice locale, situaţie în care nu mai este necesară depunerea fişei de înmatriculare; cartea de identitate a vehiculului, în original şi în copie; documentul care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra autovehiculului sau remorcii, în forma prevăzută de lege la data dobândirii dreptului de proprietate, în original şi în copie; copia documentului de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de circulaţie, în termenul de valabilitate a acesteia; certificatul de înmatriculare al fostului proprietar, în care acesta a înscris transmiterea dreptului de proprietate etc. Transcrierea dreptului de proprietate asupra vehiculului se comunică în termen de 30 de zile, de către autoritatea care a efectuat-o, organului fiscal competent al autorităţii administraţiei publice locale

25. Ca atare, pentru a se da eficienţă prevederilor constituţionale cu privire la contribuţii financiare, coroborate cu cele ale Codului de procedură fiscală, în virtutea prevederilor constituţionale care dau posibilitatea reglementării prin acte de nivel infra legal, au fost adoptate diverse acte normative care să precizeze, chiar în detaliu, unele aspecte referitoare la modul în care pot 11 interpretate şi aplicate prevederile legale criticate în cauza de faţă, în mod special cu privire la certificatul de atestare fiscală.

26. Aşadar, prin art. 159 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 207/2015, legiuitorul a stabilit o condiţie, cu caracter general, ce trebuie îndeplinită la înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor şi a mijloacelor de transport, respectiv prezentarea certificatului de atestare fiscală prin care să se ateste achitarea tuturor obligaţiilor de plată datorate bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează. Astfel, actele încheiate în acest sens, cu nerespectarea acestei condiţii, sunt nule de drept, iar actele normative infralegale exemplificate mai sus expun, în concret, situaţiile cu privire la utilizarea/prezentarea certificatului de atestare fiscală.

27. Curtea reţine că sancţiunea nulităţii actului juridic intervine pentru nerespectarea condiţiilor de validitate de fond sau de formă la momentul încheierii acestuia, potrivit Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată. Prin urmare, certificatul de atestare fiscală trebuie să existe şi să fie prezentat la momentul încheierii actului juridic privind înstrăinarea dreptului de proprietate asupra bunurilor menţionate în prevederile art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015, în locul unde, potrivit legii, se încheie acesta.

28. Faţă de cele prezentate, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (5) şi alin. (6) din Legea nr. 207/2015, în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, deoarece textele criticate îndeplinesc condiţiile de calitate legii, astfel cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, spre exemplu prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, paragrafele 16-19 şi 26-27, respectiv cerinţele de previzibilitate, claritate, precizie şi accesibilitate, specifice standardului calităţii legii, precum şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a fost avută în vedere de instanţa de contencios constituţional la pronunţarea deciziilor în această materie.

29. Ca atare, dispoziţiile criticate reglementează, în mod clar şi precis, conduita pe care trebuie să o urmeze părţile aflate în ipoteza normei legale, fiind accesibile, întrucât au fost aduse la cunoştinţă publică prin publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar între normele legale şi cele infralegale există atât o conexiune logică pentru a da posibilitatea destinatarilor acestora să determine conţinutul domeniului reglementat, cât şi o corespondenţă sub aspectul forţei lor juridice, precum şi reprezentarea consecinţelor nerespectării acestor prevederi legale.

30. Astfel cum reiese chiar din art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin (1) din Legea nr. 207/2015, potrivit cărora codul de procedură fiscală constituie procedura de drept comun pentru administrarea creanţelor fiscale datorate bugetului general consolidat, indiferent de autoritatea care le administrează, cu excepţia cazului când prin lege se prevede altfel, prevederile acestui cod constituie cadrul general în materie, iar un text de lege nu trebuie interpretat în mod singular, ci trebuie avută în vedere întreaga legislaţie care guvernează un anumit domeniu şi conexiunile existente între acesta şi situaţiile speciale sau particulare de aplicare a acestuia, reglementate atât prin prevederi legale de rang primar, cât şi prin normele de aplicare a acestora, astfel că normele criticate sunt în consonanţă şi cu prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

31. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată, Curtea, în jurisprudenţa sa, spre exemplu Decizia nr. 523 din 5 iulie 2016, precitată, paragraful 23, a reţinut că, întrucât chiar textul constituţional referitor la garantarea dreptului de proprietate statorniceşte că limitele şi conţinutul acestuia sunt stabilite prin lege, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii, care, dacă nu sunt respectate, fac ca valorificarea respectivului drept să nu mai fie posibilă. Astfel, departe de a constitui o negare a dreptului în sine, exigenţele impuse de textul de lege criticat dau expresie ordinii de drept, precum şi drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ţinut să le acorde ocrotire în egală măsură.

32. Curtea a statuat, cu valoare de principiu, spre exemplu prin Decizia nr. 1.069 din 14 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 567 din 14 august 2009, că impunerea unei astfel de obligaţii prevăzute de dispoziţiile criticate este motivată de necesitatea creării unui climat de stabilitate şi securitate juridică, precum şi de preocuparea statului de a găsi metode eficiente pentru a determina contribuabilul să îşi execute obligaţiile fiscale, indiferent de natura şi cuantumul lor. O asemenea măsură este expresia obligaţiei pozitive a statului de a asigura ritmicitatea şi certitudinea alimentării bugetului general consolidat. Prin urmare, faptul că legiuitorul a condiţionat înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor şi a mijloacelor de transport de stingerea tuturor creanţelor fiscale ale titularului dreptului de proprietate nu echivalează cu instituirea unei incapacităţi de a vinde bunul în cauză, ci, din contră, o asemenea condiţionare este menită să asigure în mod eficient îndeplinirea unei obligaţii legale şi constituţionale a persoanelor fizice sau juridice, şi anume plata sarcinilor fiscale, indiferent de natura lor, la bugetele locale. Aşa fiind, Curtea a constatat că dispoziţiile de lege care instituie obligativitatea dobândirii certificatului de atestare fiscală drept condiţie pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor şi a mijloacelor de transport sunt constituţionale.

33. Considerente reţinute de Curtea Constituţională în deciziile precitate sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 159 alin. (5) şi alin. (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

34. Mai mult, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dreptului de proprietate al cumpărătorului, Curtea constată că, în virtutea prevederilor criticate, în lipsa certificatului de atestare fiscală, proprietatea nu poate fi vândută, iar, pentru potenţialul cumpărător, nu se poate reţine încălcarea dreptului de proprietate, câtă vreme acesta nu a fost transferat, mai ales că eventualul act de înstrăinare a dreptului de proprietate asupra bunurilor respective, încheiat cu nerespectarea prevederilor criticate, este nul de drept.

35. Faţă de cele prezentate, Curtea nu poate reţine încălcarea prevederilor art. 44 din Constituţie şi ale art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, mai ales că aceste din urmă dispoziţii convenţionale privind protecţia proprietăţii sunt strâns legate de dreptul statelor de a adopta legile necesare pentru a asigura plata impozitelor, contribuţiilor sau a amenzilor [a se vedea art. 1 alin. (2) din Primul Protocol adiţional la Convenţie],

36. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Curtea observă că prin Decizia nr. 267 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 538 din 21 iulie 2014, a statuat că, în noua concepţie a Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, se face o distincţie între actele administrative cu caracter individual şi cele cu caracter normativ. De asemenea, Curtea a reţinut că, în privinţa actelor administrative cu caracter normativ, controlul judecătoresc se declanşează numai pe calea acţiunii directe în anulare întemeiate pe Legea nr. 554/2004, competenţa de soluţionare aparţinând secţiilor de contencios administrativ de la nivelul tribunalului, curţii de apel sau instanţei supreme. Datorită efectelor lor juridice normative, aceste categorii de acte beneficiază de un regim juridic diferit sub aspectul controlului de legalitate. Prin excluderea actelor administrative cu caracter normativ din sfera de control, pe calea excepţiei de nelegalitate, se urmăreşte un scop legitim, respectiv asigurarea securităţii raporturilor juridice şi respectarea competenţei instanţelor specializate. De asemenea, admiterea acţiunii în anulare a unui act administrativ cu caracter normativ produce efecte juridice erga omnes, spre deosebire de excepţia de nelegalitate care produce efecte inter partes. Astfel, admiterea unei excepţii de nelegalitate produce efecte doar între părţile litigiului, actul administrativ producându-şi în continuare efectele faţă de terţi, pe când admiterea unei acţiuni în anulare a unui act administrativ cu caracter normativ produce efecte erga omnes, profitând tuturor subiectelor de drept.

37. Totodată, Curtea observă că prevederile art. 4 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt, pe de o parte, o transpunere la nivel infraconstituţional a prevederilor art. 126 alin. (6) din Constituţie, potrivit căruia controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia actelor prevăzute de textul constituţional menţionat mai sus, iar, pe de altă parte, acestea sunt norme de procedură, iar, conform art. 126 alin. (2) din Constituţie, procedura de judecată este prevăzută numai prin lege, stabilirea unor reguli speciale de procedură, precum şi a modalităţilor de exercitare a drepturilor procesuale fiind realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale. În acest sens, potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 206 din 4 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 471 din 26 mai 2004, şi Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României. Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Mai mult, asigurarea dreptului la un proces echitabil presupune, în esenţă, egalitatea mijloacelor în ceea ce priveşte părţile, respectiv toate părţile procesului să aibă dreptul de a formula cereri, de a propune şi de a administra probe şi de a pune concluzii cu privire la toate problemele de fapt şi de drept de care depinde corecta soluţionare a litigiului, cu respectarea dreptului la apărare, prevăzut de art. 24 din Constituţie (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 320 din 14 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1,1027 din 8 noiembrie 2004).

38. Cu privire la principiul independenţei judecătorului, astfel cum a fost interpretat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, spre exemplu prin Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, Curtea a reţinut că acesta prezintă două aspecte, şi anume independenţa funcţională şi independenţa personală. Independenţa funcţională presupune, pe de-o parte, ca organele care judecă să nu aparţină executivului sau legislativului, iar, pe de altă parte, ca instanţele judecătoreşti să fie independente, să nu fie supuse ingerinţelor din partea puterii legislative, puterii executive sau justiţiabililor. Independenţa personală vizează statutul care trebuie să i se asigure prin lege judecătorului. În principal, criteriile de apreciere a independenţei personale sunt: modul de recrutare a judecătorilor; durata numirii; inamovibilitatea; colegialitatea; fixarea salariului judecătorilor prin lege; libertatea de expresie a judecătorilor şi a dreptului de a forma organizaţii profesionale, menite să apere interesele lor profesionale; incompatibilităţile; interdicţiile; pregătirea continuă; motivarea hotărârilor; răspunderea judecătorilor. Astfel, există mai mulţi factori care concură în acelaşi timp şi în proporţii diferite la realizarea independenţei justiţiei şi a magistraţilor şi niciunul dintre aceştia nu trebuie nici nesocotit, nici absolutizat. Astfel, prin aplicarea unor norme legale de nivel infraconstituţional sau infralegal, care se bucură de prezumţia de legalitate până la o eventuală admitere a unei acţiuni în anulare a unui act administrativ cu caracter normativ, judecătorului ordinar, îndrituit cu soluţionarea litigiului dedus judecăţii, nu îi este afectată independenţa.

39. Însă, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum este formulată în prezenta cauză, din analiza motivării acesteia se deduce că se solicită, în concret, Curţii Constituţionale să interpreteze prevederile criticate într-un mod care ar conduce la completarea acestora în sensul de a „se recunoaşte posibilitatea instanţei care judecă procesul să sesizeze instanţa de contencios administrativ competentă cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a actului respectiv, atunci când are dubii cu privire la legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ aplicabil într-o cauză”.

40. Faţă de cele prezentate, Curtea constată că, potrivit jurisprudenţei sale, instanţa de contencios constituţional nu îşi poate asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o normă juridică spre a îndeplini rolul de legislator pozitiv şi nici nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor deja instituite (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 819 din 24 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 106 din 11 februarie 2016, paragraful 16), astfel că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 este inadmisibilă.

41. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin, (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată, în Dosarul nr. 167/32/2016 al Judecătoriei Bacău - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 159 alin. (5) şi alin. (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt constituţionale

2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată, din oficiu, de aceeaşi instanţă de judecată, în acelaşi dosar.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Bacău - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 4 iulie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ioniţă Cochinţu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 504

din 4 iulie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, excepţie ridicată de Margareta Nedelcu în Dosarul nr. 2.005/2/2016/a1 (838/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.092D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece se solicită completarea textului de lege criticat.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 25 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.005/2/2016/a1 (838/2016), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă. Excepţia a fost invocată de petenta Margareta Nedelcu, în cadrul soluţionării cererii de reexaminare formulate de petentă, împotriva încheierii de şedinţă din 22 aprilie 2016, prin care s-a respins cererea de ajutor judiciar cu privire la cauţiune.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate încalcă accesul liber la justiţie, principiul securităţii raporturilor juridice, principiul egalităţii în drepturi şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, întrucât ajutorul public judiciar nu se poate acorda atunci când se pune problema plăţii unei cauţiuni. Astfel, „prin respingerea de către organele judiciare naţionale a cererilor de reducere ori scutire de la plata cauţiunii, se încalcă principala componentă a dreptului la un proces echitabil: dreptul de acces la o instanţă”. De asemenea susţine că, aşa cum s-a arătat în doctrină, în formularul anexă care face parte integrantă din lege şi care priveşte acordarea asistenţei juridice în alt stat membru al Uniunii Europene, este menţionată şi cauţiunea datorată în faza executării silite [pct. C3 lit. e) din anexă], de unde se poate deduce că legiuitorul a avut în vedere şi cauţiunea în ceea ce priveşte posibilitatea acordării ajutorului public judiciar, nu doar celelalte taxe. Totodată, arată că prin Hotărârea din 20 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Iosif şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că obligaţia impusă reclamanţilor de a achita o cauţiune extrem de ridicată pentru a putea introduce acţiunea „i-a lipsit de posibilitatea de a obţine examinarea fondului cauzei şi, prin urmare, de dreptul lor de acces la o instanţă”. În final, arată că, pentru a fi constituţionale, dispoziţiile art. 6 lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 se pot interpreta exclusiv în sensul că legiuitorul a avut în vedere şi posibilitatea acordării de scutiri, reduceri, eşalonări, amânări de la plata şi a cauţiunilor prevăzute de lege, în situaţia formulării unor cereri de ajutor public judiciar de către o persoană, cetăţean român, în cadrul unui litigiu în curs în România. Posibila interpretare neconstituţională, în sensul că s-ar permite părţilor să beneficieze de ajutor public judiciar în materie civilă doar cu privire la taxele judiciare de timbru, exceptând cauţiunea, „ar valida/legitima atât conduita ilegală a emitentului normei de sustragere a normei de la aplicabilitatea ei cu privire şi la cauţiune, cât şi rezultatul conduitei ilicite, respectiv imposibilitatea acordării ajutorului public judiciar cu privire la cauţiune”.

6. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi-a exprimat opinia în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece finalitatea urmărită de petentă constă în completarea dispoziţiilor art. 6 lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008, în sensul includerii şi a cauţiunii datorate pentru soluţionarea unei cereri de suspendare a executării în categoria taxelor pentru care se pot acorda scutiri, reduceri sau eşalonări la plată. Or, o astfel de măsură ţine de procesul de legiferare şi excedează competenţelor Curţii Constituţionale.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, deoarece, aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 586 din 4 mai 2010, astfel de critici tind la completarea textului de lege, Curtea nefiind competentă a le examina.

9. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale şi îşi menţine punctul de vedere exprimat în dosarele Curţii Constituţionale nr. 6D/2016, nr. 83D/2016 şi nr. 714D/2016. În acelaşi sens invocă şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 374 din 26 iunie 2014.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 6 lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, cu modificările şi completările ulterioare, cu următorul conţinut: Ajutorul public judiciar se poate acorda în următoarele forme: [...] d) scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări de la plata taxelor judiciare prevăzute de lege, inclusiv a celor datorate în faza de executare silită”.

13. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 16 privind egalitatea în drepturi şi art. 21 privind accesul liber la justiţie.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că s-a mai pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008, din perspectiva unor critici similare, în Decizia nr. 924 din 23 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 31 iulie 2009, în Decizia nr. 895 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 10 august 2010, şi în Decizia nr. 502 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 22 decembrie 2014, respingând-o ca inadmisibilă.

15. Prin Decizia nr. 924 din 23 iunie 2009, Curtea a reţinut că autorii argumentează pretinsa neconcordanţă a textului atacat în raport cu prevederile art. 21 din Constituţie, vizând, în realitate, o omisiune legislativă, şi anume absenţa reglementării cauţiunii, dintre formele de ajutor public judiciar. Or, Curtea Constituţională nu poate analiza un text de lege din perspectiva a ceea ce el nu prevede in terminis, adică a unei lipse de reglementare, şi nici printr-un examen comparativ al legislaţiei într-o anumită materie, raportată la momente diferite în timp. Astfel concepute, susţinerile de neconstituţionalitate care tind la completarea textului legal criticat nu au natura unor veritabile critici de neconstituţionalitate asupra cărora Curtea Constituţională să fie competentă a le examina. Curtea s-a pronunţat constant, de exemplu prin Decizia nr. 159 din 10 noiembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 4 februarie 1999, în sensul că nu este competentă a soluţiona excepţii de neconstituţionalitate privind lacune legislative ori în cazul unor reglementări legale despre care se pretinde că ar fi incomplete ori nesatisfăcător redactate, deoarece ar presupune o intervenţie nemijlocită din partea sa în activitatea de legiferare.

16. Prin Decizia nr. 502 din 7 octombrie 2014, paragrafele 20 şi 21, Curtea a reţinut că, în realitate, critica de neconstituţionalitate vizând o presupusă discriminare între cetăţenii români şi cetăţenii altor state membre ale Uniunii Europene, în ceea ce priveşte acordarea unor scutiri de plata cauţiunii, are o premisă greşită, de vreme ce ipoteza textului pct. C3 lit. e) din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 se referă la cererile de asistenţă judiciară în alt stat membru al Uniunii Europene. De asemenea, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din preambulul ordonanţei, România avea obligaţia transpunerii Directivei Consiliului Uniunii Europene 2003/8/CE privind îmbunătăţirea accesului la justiţie în cazul litigiilor transfrontaliere, prin stabilirea de reguli minimale comune referitoare la asistenţa judiciară acordată în cadrul acestor categorii de cauze. Astfel, legiuitorul a avut în vedere că directiva prevede standarde minime pentru ca sistemul de asistenţă judiciară să fie considerat ca asigurând un acces efectiv la justiţie cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, iar preluarea acestor standarde în plan legislativ presupune crearea unor condiţii cei puţin identice în plan intern, pentru a nu conduce la apariţia unor discriminări între proprii cetăţeni şi cetăţenii celorlalte state membre ori persoane care îşi au domiciliul sau reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui stat membru.

17. Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată în prezenta cauză, este inadmisibilă.

18. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate dispoziţiilor art. 6 lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, excepţie ridicată de Margareta Nedelcu în Dosarul nr. 2.005/2/2Q16/a1 (838/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă şi generai obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II l-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 4 iulie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 550

din 13 iulie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2531 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi ale art. 301 alin. (1) şi art. 446 alin. (1) şi (2) din Codul penal

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2531 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi ale art. 301 alin. (1) şi art. 446 alin. (1) şi (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Ilie Nicolae în Dosarul nr. 1.888/114/2015 al Tribunalului Buzău - Secţia penală. Excepţia formează Obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.217D/2Q16,

2. La apelul nominal se prezintă autorul excepţiei, personal şi asistat de domnul avocat Ciob Dragoş-Mihai, cu delegaţie depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra notelor scrise depuse la dosar de către Consiliul Local al Comunei Cochirleanca, prin care se solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul avocatului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, care solicită admiterea acesteia. Susţine că infracţiunea de conflict de interese a fost reglementată, pentru prima dată, prin Legea nr. 278/2006, sub imperiul vechiului Cod civil şi al vechiului Cod al familiei, potrivit cărora soţii se aflau sub regimul comunităţii de bunuri. Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil şi a abrogării Codului familiei, infracţiunea de conflict de interese ar fi trebuit corelată cu noile prevederi ale legislaţiei Civile, care permit soţilor să opteze fie pentru regimul comunităţii de bunuri, fie pentru cel al separaţiei de bunuri. În lipsa acestei corelări, dispoziţiile art. 2531 alin, 1 din Codul penal din 1969 şi cele ale art. 301 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituţionale. Arată că raţiunea incriminării conflictului de interese pentru situaţia soţilor a dispărut odată ce soţii, potrivit noii reglementări civile, optează pentru regimul separaţiei de bunuri. De asemenea, invocând Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, apreciază că neconstituţionalitatea dispoziţiilor criticate este determinată şi de lipsa unui prag al folosului patrimonial. Pentru aceste motive apreciază că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale în măsura în care acestea sunt aplicate soţilor aflaţi sub regimul separaţiei de bunuri. În continuare, susţine că şi dispoziţiile art. 446 alin. (1) şi (2) din Codul penal sunt neconstituţionale. Arată că termenul de intrare în vigoare a Codului penal a fost prorogat de mai multe ori, iar prin legea de punere în aplicare a acestuia a fost abrogată Legea nr. 301/2004, lege care nu a intrat niciodată în vigoare. Astfel, pentru a se respecta normele de tehnică legislativă, pentru a putea fi abrogată, Legea nr. 301/2004 trebuia să fie în vigoare.

4. Reprezentantul Ministerului Public apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2531 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi ale art. 446 alin. (1) şi (2) din Codul penal este inadmisibilă, acestea neavând legătură cu soluţionarea cauzei, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal apreciază că aceasta este neîntemeiată. Arată că, în cazul infracţiunii de conflict de interese, ceea ce contează, din perspectiva incidenţei normei penale, este obţinerea de servicii sau foloase de orice natură, de către funcţionarul public, pentru sine sau pentru una dintre categoriile de persoane enumerate limitativ de textul de lege. Aşadar, este lipsită de relevanţă distincţia realizată de autorul excepţiei cu privire la existenţa sau nu a comunităţii de bunuri. Referitor la invocarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016 susţine că dispoziţiile criticate în cauza de faţă nu cuprind vreo sintagmă precum cea prevăzută de infracţiunea de abuz în serviciu, neputând fi vorba despre stabilirea vreunui prag al folosului patrimonial procurat.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

5. Prin încheierea din 29 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.888/114/2015, Tribunalul Buzău - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2531 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi ale art. 301 alin. (1) şi art. 446 alin, (1) şi (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Ilie Nicolae cu ocazia soluţionării unei cauze penale.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că infracţiunea de conflict de interese a fost introdusă în legislaţia penală naţională prin Legea nr. 278/2006, sub forma articolului 2531 din Codul penal din 1969 şi preluată cu unele nuanţe în noul Cod penal, sub forma art. 301. Astfel, incriminarea în legislaţia naţională a infracţiunii de conflict de interese s-a făcut în perioada în care erau în vigoare vechiul Cod civil şi vechiul Cod al familiei, care reglementau exclusiv regimul comunităţii de bunuri. În aceste condiţii, autorul excepţiei apreciază că legislaţia penală ar trebui corelată cu actuala legislaţie în materia comunităţii de bunuri, în sensul existenţei infracţiunii de conflict de interese numai atunci când soţii se află sub regimul comunităţii de bunuri. Plecând de la aceste premise, susţine că sintagma „soţul său”, care se regăseşte atât în vechiul, cât şi în noul Cod penal, este neconstituţională. În situaţia în care soţii se află sub regimul separaţiei de bunuri, soţul, ce are calitatea de funcţionar, nu mai are niciun beneficiu în urma îndeplinirii unui act ori a participării la luarea unei decizii prin care celălalt soţ, direct sau indirect, obţine un folos patrimonial.

7. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 446 alin. (1) şi (2) din Codul penal, autorul excepţiei susţine că acestea sunt neconstituţionale din perspectiva modalităţii de intrare în vigoare a noului Cod penal, pe de-o parte, şi a modalităţii de abrogare a Legii nr. 301/2004, pe de altă parte. Arată că o lege nu poate fi abrogată dacă aceasta nu a intrat în vigoare. Astfel, Legea nr. 301/2004 nu putea fi abrogată prin dispoziţiile noului Cod penal, decât cu încălcarea prevederilor art. 15 din Constituţie.

8. Tribunalul Buzău - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că, prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, Curtea Constituţională a statuat că noţiunea „soţ” nu este definită de Codul penai, fiindu-i aplicabilă definiţia dată acestei noţiuni în Codul civil, respectiv art. 258 alin. (4). Astfel, instanţa de judecată apreciază că dispoziţiile criticate întrunesc exigenţele de claritate şi previzibilitate. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 446 alin. (1) şi (2) din Codul penal, făcând referire la conţinutul art. 58 din Legea nr. 24/2000, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Făcând referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Guvernul arată că previzibilitatea şi predictibilitatea unei norme presupun că destinatarul acesteia are reprezentarea aspectelor în funcţie de care este obligat să îşi modeleze conduita. Astfel, în cazul analizat, textul de lege sancţionează fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obţinut, direct sau indirect, un folos patrimonial, pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă, ori pentru un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură. Textul se referă la reguli de îndeplinire a atribuţiilor funcţionarilor publici, enumera în mod clar şi distinct categoriile de persoane avute în vedere şi actele interzise, neputându-se susţine în mod rezonabil că destinatarul normei juridice nu cunoaşte înţelesul noţiunii de „soţ”, indiferent care ar fi modul de reglementare a raporturilor juridice dintre aceştia în Codul civil. În continuare, susţine că, potrivit art. 73 alin.(3) lit. h) din Constituţie, „infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora” se stabilesc prin lege organică, revenind legiuitorului să reglementeze care este conţinutul infracţiunilor şi tratamentul sancţionator aplicat acestora, atât timp cât acestea Sunt stabilite prin texte de lege clare, accesibile şi previzibile şi nu contravin principiilor constituţionale.

11. Avocatul Poporului susţine că normele juridice nu există izolat, Ci ele trebuie raportate la întreg ansamblul normativ din care fac parte, astfel că dispoziţiile art. 2531 din Codul penal din 1969 trebuie corelate cu cele ale art. 145 şi art. 147 din acelaşi act normativ, iar prevederile art. 301 din Codul penal trebuie corelate cu cele ale art. 175 din aceiaşi act normativ. Interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. În ceea ce priveşte sintagma „soţi” din cuprinsul textelor legale criticate, Avocatul Poporului arată că, prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, Curtea Constituţională a statuat că noţiunile de „soţ”, „rudă” şi „afin”, precum şi cele de „raporturi de muncă” şi „raporturi comerciale” nu sunt definite în cuprinsul Codului penal, fiind aplicabile, prin urmare, din perspectiva prevederilor art. 301 din Codul penal, definiţiile date acestora în celelalte ramuri de drept şi care constituie legi generale în raport cu dispoziţiile dreptului penal în vigoare.

12. Referitor la dispoziţiile art. 446 alin. (1) şi (2) din Codul penal, care stabilesc momentul intrării în vigoare a acestuia, precum şi abrogarea vechiului Cod penal, Avocatul Poporului apreciază că acestea sunt constituţionale, critica autorului excepţiei fiind formulată din perspectiva modului în care s-a făcut aplicarea legii penale în cauza sa, ceea ce nu reprezintă o problemă de constituţionalitate.

13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 2531 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi ale art. 301 alin. (1) şi art. 446 alin. (1) şi (2) din Codul penal, cu următorul conţinut:

- Art. 2531 alin. 1 din Codul penal din 1969: „Fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, îndeplineşte un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soţul sau, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv; sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică pe durată maximă

- Art. 301 alin. (1) din Codul penal: „(1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obţinut, direct sau indirect, un folos patrimonial, pentru sine. pentru soţul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.

- Art. 446 alin. (1) şi (2) din Codul penal: „(1) Prezentul cod intră în vigoare la data care va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia. cu excepţia dispoziţiilor alin. (2) şi alin. (3), care intră în vigoare la 4 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentului cod,

(2) Legea nr. 301/2004 - Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 29 iunie 2004, cu modificările ulterioare, şi Legea nr. 294/2004 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 1 iulie 2004r cu modificările ulterioare, se abrogă.”

16. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin, (5) potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie şi art. 15 referitor la universalitate.

17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că infracţiunea de conflict de interese a fost reglementată pentru prima dată în legislaţia penală românească, într-o formă similară celei prevăzute la art. 301 din Codul penal în vigoare, prin art. 2531 din Codul penal din 1969, articol introdus în cuprinsul acestui din urmă cod prin art. 1 pct. 61 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006.

18. În ceea ce priveşte conţinutul constitutiv al infracţiunii, Curtea reţine că acesta desemnează totalitatea condiţiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis (sub aspect obiectiv şi subiectiv) pe care trebuie să îl realizeze subiectul pentru a înfrânge legea penală şi a da naştere raportului penal de conflict. Deci, conţinutul constitutiv al infracţiunii îl constituie totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la latura obiectivă şi latura subiectivă a infracţiunii.

19. Astfel, pentru a putea fi reţinută realizarea laturii obiective a infracţiunii de conflict de interese trebuie ca îndeplinirea unui act ori participarea la luarea unei decizii să genereze şi un folos patrimonial [folos material potrivit art. 2531 alin. 1 din Codul penal din 1969] în favoarea uneia dintre persoanele enumerate în textul legal, care devin beneficiare ale acestui folos.

20. Potrivit dispoziţiei criticate, beneficiar al folosului patrimonial poate fi însuşi funcţionarul public care îndeplineşte actul ori participă la luarea unei decizii, soţul acestuia, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv al acestuia, o persoană cu care funcţionarul public s-a aflat în raporturi de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia funcţionarul public a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură.

21. Referitor la noţiunea de „soţ”, Curtea observă că, prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, paragraful 18, a statuat că aceasta nu este definită în cuprinsul titlului X al părţii generale a Codului penal, fiind aplicabilă, prin urmare, din perspectiva prevederilor art. 301 din Codul penal, definiţia dată acesteia în celelalte ramuri de drept şi care constituie legi generale în raport cu dispoziţiile dreptului penal în vigoare. Astfel, Curtea a statuat că prin soţi se înţelege, conform art. 258 alin. (4) din Codul civil, bărbatul şi femeia uniţi prin căsătorie.

22. În continuarea celor statuate prin decizia anterior referită, Curtea reţine că, potrivit art. 259 alin. (1) din Codul civil, căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată în condiţiile legii, iar, potrivit art. 312 alin. (1) din acelaşi act normativ, viitorii soţi pot alege regimul matrimonial prevăzut de lege (comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională).

23. Astfel, se observă că izvorul/fundamentul regimului matrimonial este reprezentat de căsătorie, acesta neputând exista în afara căsătoriei. Opţiunea referitoare la regimul matrimonial aplicabil căsătoriei nu afectează, însă, premisele încheierii acesteia, regimul matrimonial ales având relevanţă din perspectiva relaţiilor patrimoniale pe care soţii le stabilesc cu terţii. Tocmai de aceea Codul civil a prevăzut, la art. 313 alin, (2) Şi (3), obligativitatea îndeplinirii formalităţilor de publicitate a regimului matrimonial ales de către soţi, în acest mod asigurându-se opozabilitatea faţă de terţi.

24. Pe de altă parte, Curtea observă că textul de lege criticat are în vedere obţinerea unui folos patrimonial nu doar de către soţul funcţionarului public, ci şi de alte persoane, de exemplu rude ori un afin până la gradul II inclusiv, persoane cu care funcţionarul public s-a aflat în raporturi de muncă în ultimii 5 ani sau din partea cărora funcţionarul public a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură.

25. Din această enumerare rezultă că, în cazul incriminării conflictului de interese, legiuitorul nu a avut în vedere regimul matrimonial al soţilor sau regimul juridic al bunurilor deţinute de funcţionarul public în raport cu persoanele enumerate de dispoziţiile de lege criticate. Incriminarea conflictului de interese nu urmăreşte sancţionarea unor situaţii în care sunt încălcate normele legale care conferă temei şi justificare obţinerii unor bunuri, ci a situaţiilor în care exercitarea imparţială a atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului public ar putea fi afectată.

26. Astfel, prin reglementarea infracţiunii de conflict de interese, legiuitorul a avut în vedere interesele, relaţiile personale sau diverse forme de colaborare dezvoltate de funcţionarul public cu alte persoane, independent de exercitarea dreptului de proprietate de către acesta. Din perspectiva constatării săvârşirii infracţiunii de conflict de interese nu prezintă, deci, relevanţă juridică existenţa vreunei legături între patrimoniul funcţionarului public şi patrimoniul vreuneia dintre persoanele enumerate de dispoziţia criticată, din perspectiva modalităţilor de dobândire a dreptului de proprietate.

27. Aşa fiind, Curtea apreciază că nu poate fi reţinută excepţia de neconstituţionalitate potrivit căreia dispoziţiile art. 2531 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi cele ale art. 301 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituţionale deoarece nu fac distincţie în funcţie de regimul matrimonial al soţilor.

28. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 446 alin. (1) şi (2) din Codul penal, Curtea observă că acestea dispun, pe de-o parte, în legătură cu data intrării în vigoare a Codului penal, iar, pe de altă parte, în legătură cu abrogarea Legii nr. 301/2004 - Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 29 iunie 2004, cu modificările ulterioare, şi a Legii nr. 294/2004 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 1 iulie 2004, cu modificările ulterioare.

29. Curtea constată că Legea nr. 286/2009 privind Codul penal a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, iar potrivit art. 246 din Legea nr. 187/2012, a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014. Astfel, intrarea în vigoare a Codului penal a survenit la o dată ulterioară publicării acestuia în Monitorul Oficial al României. Or, potrivit art. 78 din Constituţie, legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.

30. În ceea ce priveşte abrogarea Legii nr. 301/2004 - Codul penai, Curtea reţine că această lege a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 29 iunie2004. În forma iniţială a actului normativ se prevedea, la art. 512, că acesta intră în vigoare la un an de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I. Ulterior, prin art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2005, prin art. VI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2006 şi prin articolul unic din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 73/2008, termenul de intrare în vigoare, prevăzut de art. 512 din Legea nr. 301/2004 - Codul penal, a fost prorogat, succesiv, pentru data de 1 septembrie 2006, 1 septembrie 2008, respectiv 1 septembrie 2009.

31. Potrivit art. 446 alin. (2) din Codul penal, text care a intrat în vigoare la 4 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, adică la data de 27 iulie 2009, Legea nr. 301/2004 - Codul penal a fost abrogată. Astfel, Curtea constată că abrogarea Legii nr. 301/2004 - Codul penal a survenit anterior intrării sale în vigoare.

32. Or, potrivit art. 58 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „în situaţii temeinic justificate, prin excepţie de la prevederile alin. (1), actele normative de importanţă şi complexitate deosebită pot U modificate, completate sau, după caz, abrogate de autoritatea emitentă şi în perioada cuprinsă între data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi data prevăzută pentru intrarea lor în vigoare, cu condiţia ca intervenţiile propuse să intre în vigoare la aceeaşi dată cu actul normativ supus evenimentului legislativ”.

33. Astfel, Curtea constată că abrogarea actelor normative în perioada cuprinsă între data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi data prevăzută pentru intrarea lor în vigoare este un eveniment legislativ permis de dispoziţiile legii privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Aşa fiind, apreciază că nu poate fi reţinută nici critica de neconstituţionalitate potrivit căreia dispoziţiile art. 446 alin. (1) şi (2) din Codul penal sunt neconstituţionale din perspectiva modalităţii de intrare în vigoare a noului Cod penal, pe de-o parte, şi a modalităţii de abrogare a Legii nr. 301/2004, pe de altă parte.

34. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ilie Nicolae în Dosarul nr. 1.888/114/2015 al Tribunalului Buzău - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 2531 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi ale art. 301 alin. (1) şi art. 446 alin. (1) şi (2) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Buzău - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 13 iulie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 606

din 28 septembrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 lit. i) din Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 23/2008 privind pescuitul şi acvacultura

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008 privind pescuitul şi acvacultura, excepţie ridicată de Bogdan Ionuţ Rusu şi Iulian Dragoş Rusu în Dosarul nr. 6.112/189/2015 al Judecătoriei Bârlad şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.564D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Susţine, în acest sens, că din interpretarea dispoziţiilor legale contestate rezultă în mod evident faptul că sancţiunea penală se aplică doar în condiţiile în care fapta penală se comite din punctul de vedere al elementului material prin acţiunea persoanei neautorizate de a produce, importa, comercializa, deţine sau folosi la pescuit năvoade, vâsle, precum şi alte tipuri de unelte de pescuit, aşa cum se enumeră expres şi limitativ în textul de lege criticat. Pe de altă parte, în art. 2 pct. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008, legiuitorul defineşte sintagma echipamente de pescuit între care enumeră şi uneltele - termen care-i nedumereşte pe autorii excepţiei - şi, de asemenea, la pct. 27 este definită şi noţiunea pescar comercial. Aşadar, în însuşi actul normativ criticat, autorul regăseşte suficiente repere pentru a distinge şi a înţelege ce presupune sintagma „unelte de pescuit comercial”. Mai mult, în Ordinul ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 449/2008 sunt detaliate caracteristicile tehnice, categoriile de unelte şi echipamente care sunt permise a fi folosite într-un astfel de demers. Aşadar, atât Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/2008, cât şi Ordinul ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 449/2008 definesc termenii şi expresiile criticate, motiv pentru care solicită respingerea excepţiei, dispoziţiile legale contestate respectând exigenţele de previzibilitate şi claritate impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 22 august 2016, pronunţată în Dosarul nr. 6.112/189/2015, Judecătoria Bârlad a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008 privind pescuitul şi acvacultura, excepţie ridicată de Bogdan Ionuţ Rusu şi Iulian Dragoş Rusu, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cauze penale în care se fac cercetări pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 64 lit. i) din acelaşi act normativ.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale, deoarece în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008 nu este definită noţiunea de „unelte de pescuit comercial”. Însă, prin norme infralegale, conform art. 11 din ordonanţa de urgenţă, urmează a fi stabilite aceste aspecte. În ipoteza infracţiunilor, legiuitorul trebuie să indice în mod clar şi neechivoc elementele constitutive de natură obiectivă şi subiectivă în chiar cuprinsul normei legale.

6. Legiuitorul şi-a respectat numai din punct de vedere formal competenţa constituţională de a legifera, fără ca prin conţinutul constitutiv al textului incriminator să stabilească cu claritate şi precizie obiectul material al infracţiunii, ceea ce determină o lipsă de previzibilitate a acestuia. Prin urmare, textul supus controlului de constituţionalitate nu respectă condiţiile de calitate a legii, respectiv din modul de definire a infracţiunii prevăzute de art. 64 lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008 nu poate fi determinată noţiunea de „unelte de pescuit comercial”, astfel că destinatarul normei nu poate să îşi adapteze conduita, în funcţie de ipoteza normativă a legii.

7. Prevederile contestate nu respectă nici cerinţa de accesibilitate a legii, întrucât, pe lângă faptul că nu definesc ele însele noţiunea de „unelte de pescuit comercial”, nici nu fac trimitere la un act normativ de rang legal care s-ar afla în conexiune cu acestea.

8. Art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede principiul potrivit căruia numai legea poate defini o crimă şi prescrie o pedeapsă şi, de asemenea, Stabileşte principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată extensiv în detrimentul acuzatului. Rezultă că infracţiunile şi pedepsele relevante trebuie să fie clar definite de lege, cerinţă care este îndeplinită numai în cazul în care individul îşi poate da seama din conţinutul dispoziţiei legale care sunt actele sau omisiunile care angajează răspunderea sa penală.

9. Judecătoria Bârlad opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, potrivit art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008, caracteristicile tehnice şi condiţiile de folosire a uneltelor de pescuit, precum şi metodele de pescuit comercial în apele maritime şi continentale se vor stabili prin ordin al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale. Aşa fiind, legiuitorul a indicat în mod clar şi neechivoc elementele constitutive de natură obiectivă şi subiectivă a infracţiunii în chiar cuprinsul normei legale.

10. Legiuitorul şi-a respectat competenţa constituţională de a legifera, iar prin conţinutul normativ al textului incriminator a stabilit cu claritate şi precizie obiectul material al infracţiunii, aceasta fiind previzibilă. Prin urmare, textul supus controlului respectă condiţiile de calitate a legii, respectiv din modul de definire a infracţiunii prevăzute la art. 64 lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008 poate fi determinată noţiunea de „unelte de pescuit comercial”, astfel că destinatarul normei poate să îşi ordoneze conduita, în funcţie de ipoteza normativă a legii.

11. De altfel, atât la data săvârşirii faptei, cât şi la data invocării excepţiei de neconstituţionalitate, noţiunea de setcă era definită ca fiind unealtă de pescuit (a se vedea art. 2 pct. 33). Totodată, prin art. 2, art. 3 şi anexa la Ordinul ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 449/2008 privind caracteristicile tehnice, condiţiile de folosire a uneltelor admise la pescuitul comercial şi metodele de pescuit comercial în apele maritime şi continentale, s-a reglementat cu privire la uneltele de pescuit comercial admise în apele maritime şi continentale, precum setei simple, setei compuse (ave), setei fixe, setei în derivă, cu privire la caracteristicile uneltelor de pescuit comercial precum plase, setei, precum şi cu privire la condiţiile lor de folosire, utilizarea altor unelte, echipamente sau metode de pescuit comercial fiind interzisă.

12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

13. Guvernul apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Făcând trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 853 din 18 octombrie 2012 şi Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, Guvernul apreciază că prevederile legale criticate nu încalcă în niciun fel prevederile constituţionale invocate, legiuitorul stabilind în mod clar şi fără echivoc obiectul infracţiunii, ceea ce permite destinatarilor normei să cunoască fapta interzisă şi să prevadă consecinţele nerespectării dispoziţiilor legale.

14. De asemenea, art. 23 alin. (12) din Constituţie invocat în susţinerea excepţiei nu este incident în cauză.

15. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Astfel, prevederile legale contestate nu sunt lipsite de claritate, ci, dimpotrivă, acestea îndeplinesc cerinţele instituite de Constituţie în acest sens. Principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Beyler împotriva Italiei, paragraful 109, şi Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunţată în Cauza Fener Rum Patrikligi împotriva Turciei, paragraful 70). Din această perspectivă, principiul legalităţii implică o obligaţie pozitivă a legiuitorului de a reglementa prin texte clare şi precise. Norma juridică trebuie să fie enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita, să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Însă, având în vedere caracterul de generalitate al legilor, redactarea acestora nu poate avea o precizie absolută, cerinţa de previzibilitate a normei se poate complini printr-o interpretare judiciară coerentă şi previzibilă. Aşa fiind, Avocatul Poporului apreciază că, în cauza de faţă, elementele infracţiunii nu necesită alte intervenţii din partea legiuitorului, fiind îndeplinite cerinţele calitative ale legii, inclusiv previzibilitatea.

16. Textul de lege criticat este suficient de precis şi clar pentru a se observa cu uşurinţă că sancţiunea penală se aplică doar în condiţiile în care fapta se comite, din punctul de vedere al elementului material, prin acţiunea persoanelor neautorizate de a produce, importa, comercializa, deţine sau folosi la pescuit năvoade, voloace, prostovoale, vârşe, vintire, precum şi alte tipuri de unelte de pescuit comercial.

17. În context, potrivit art. 2 pct. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008, echipamentele de pescuit sunt definite ca fiind uneltele, metodele şi dispozitivele utilizate în activitatea de pescuit. În plus, cerinţele impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie se pot complini printr-o interpretare riguroasă, coerentă şi previzibilă a normelor incidente într-un litigiu determinant, ce revine instanţei de judecată în virtutea rolului său activ.

18. În sfârşit, nu poate fi reţinută nici pretinsa încălcare a art. 23 alin. (12) din Constituţie, întrucât dispoziţiile legale criticate sunt în deplină concordanţă cu regula constituţională potrivit căreia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii.

19. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

20. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

21. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 64 lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008 privind pescuitul şi acvacultura, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 180 din 10 martie 2008, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, care au următorul conţinut: „Următoarele fapte constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu amendă şi interzicerea dreptului de a pescui pe o perioadă cuprinsă între un an şi 3 ani: [...]

i) producerea, importul, comercializarea, deţinerea sau folosirea la pescuit de către persoanele neautorizate a năvoadelor. voloacelor. prostovoalelor, vârşelor; vintirelor, precum şi a altor tipuri de unelte de pescuit comercial;”.

22. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor Sa calitatea legii şi ale art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalităţii pedepsei.

23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008 legiuitorul a înţeles să reglementeze cu privire la protecţia, conservarea, administrarea şi exploatarea resurselor acvatice vii, activitatea de acvacultura, procesarea şi comercializarea produselor obţinute din pescuit şi acvacultura.

24. În acest sens, în acord cu art. 4 alin. (3) lit. I) din actul contestat, Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură eliberează licenţe de pescuit şi de acvacultură, autorizaţii şi permise de pescuit. Potrivit art. 2 pct. 26, 28-30 si, respectiv, pct. 18, 181, 182, 183 şi 19:

- echipamentele de pescuit sunt „uneltele, metodele şi dispozitivele utilizate în activitatea de pescuit”;

- prin licenţă de pescuit se înţelege „documentul care conferă titularului dreptul, astfel cum este determinat de normele naţionale, de a utiliza o anumită capacitate de pescuit în scopul capturării resurselor acvatice vii. Aceasta conţine cerinţele minime privind identificarea, caracteristicile tehnice şi echiparea unei nave/ambarcaţiuni de pescuit comercial”;

- prin autorizaţie de pescuit se înţelege „actul administrativ prin care se autorizează o persoană fizică sau juridică să exercite activitatea de pescuit”;

- prin permis de pescuit se înţelege „documentul individual şi netransmisibil prin care se atestă dreptul de pescuit al unei persoane fizice”;

- prin pescuit se înţelege „activitatea de extragere a resurselor acvatice vii din habitatele piscicole naturale, cu respectarea măsurilor pentru protejarea, conservarea şi regenerarea resurselor acvatice vii”;

- prin pescuit în scop ştiinţific se înţelege „extragerea resurselor acvatice vil din habitatele piscicole naturale şi din amenajările piscicole, conform planului anual aprobat, în orice perioadă a anului, inclusiv în perioadele de prohibiţie, în orice zonă, pentru orice specie acvatică, la orice vârstă şi dimensiune, cu utilizarea oricăror metode, unelte, dispozitive şi plase de pescuit, atât pe timpul zilei, cât şi pe timpul nopţii, în baza autorizaţiei speciale de pescuit în scop ştiinţific”;

- prin pescuit recreativ se înţelege acele „activităţi necomerciale de pescuit care exploatează resursele acvatice vii în scop recreativ sau sportiv”;

- prin pescuit comercial se înţelege „activităţi de exploatare comercială a resurselor acvatice vii din habitatele piscicole naturale”;

- pescuitul ilegal presupune „practicarea pescuitului fără respectarea reglementărilor în domeniul pescuitului”.

25. Interpretând sistematic dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008 şi cu precădere pe cele ale art. 64 lit. i) din acelaşi act normativ, Curtea constată că acestea întrunesc exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate, întrucât conţinutul lor este clar, inteligibil şi lipsit de generalizări excesive. Totodată, şi Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, impune aceste exigenţe, motiv pentru care art. 8 alin. (4), art. 16 alin. (1), art. 25 şi art. 36 alin. (1) şi alin. (4) teza finală prevăd că: „Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce. [...] Forma şi estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia şi claritatea dispoziţiilor”; „în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere„în cadru/ soluţiilor legislative preconizate trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor şi noţiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înţeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite”; „Actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, Clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie”; „Redactarea este subordonată dezideratului înţelegerii cu uşurinţă a textului de către destinatarii acestuia. “

26. Or, dispoziţiile legale criticate sunt suficient de clare, stabilind că este infracţiune fapta de a produce, importa, comercializa, deţine sau folosi la pescuit de către persoane neautorizate a năvoadelor, voloacelor, prostovoalelor, vârşelor, vintirelor, precum şi a altor tipuri de unelte de pescuit comercial.

27. Prin urmare, susţinerea autorilor excepţiei, potrivit căreia nu aveau cum să cunoască ce se înţelege prin „unelte de pescuit comercial” nu poate fi primită, deoarece, aşa cum s-a arătat, pe de o parte, legiuitorul a definit în chiar cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008, în art. 2 pct. 183 şi pct. 26, ce se înţelege prin pescuit comercial şi prin unelte, acestea din urmă făcând parte din categoria echipamentelor de pescuit, şi, pe de altă parte, în acord cu art. 16 din Legea nr. 24/2000, pentru evitarea paralelismelor în utilizarea unor definiţii, legiuitorul a înţeles să trateze şi să detalieze într-un act normativ subsecvent, respectiv prin Ordinul ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 449/2008, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 615 din 21 august 2008, caracteristicile tehnice, condiţiile de folosire a uneltelor admise la pescuitul comercial şi metodele de pescuit comercial în apele maritime şi continentale. În acest sens, în art. I şi art. II din anexa la ordinul mai sus menţionat s-a stabilit 1h termeni lipsiţi de echivoc care sunt uneltele de pescuit admise la pescuitul comercial în apele continentale şi maritime, acestea fiind: setei simple, setei compuse (ave), setei fixe, setci în derivă, vintir, talian, talian de baltă, talian marin, cuşti pentru crustacee, talian submersibil, năvod, tifan, voloc, beam-traulul, pripon, prostovol, halău, chipcel, trandadale, lăptaş, cuşti pentru pescuit guvizi, cuşti pentru capturat rapană, plasă pungă, traul pelagic, paragată, voltă, ţaparină, iar în art. IV s-au definit uneltele de pescuit comercial şi s-au evidenţiat caracteristicile tehnice ale acestora.

28. Totodată, aceste prevederi nu reprezintă altceva decât o reflectare a exigenţei constituţionale consacrate de art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, legea instituind 1h termeni foarte clari că sunt prohibite producerea, importul, comercializarea, deţinerea sau folosirea la pescuit de către persoanele neautorizate a năvoadelor, voloacelor, prostovoalelor, vârşelor, vintirelor, precum şi a altor tipuri de unelte de pescuit comercial. Legiuitorul a utilizat sintagma criticată „unelte de pescuit comercial” pentru a informa destinatarul normei că nu numai uneltele enumerate în text intră în categoria interdicţiei, ci şi alte unelte cunoscute sau chiar necunoscute şi care pot fi produse artizanal. Aceasta s-a impus cu atât mai mult cu cât poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011).

29. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dublilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin Intermediul Jurisprudenţei ca Izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, şi Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93).

30. Totodată, drept consecinţă logică a principiului conform căruia legile trebuie să fie de aplicabilitate generală, formularea actelor normative nu este întotdeauna exactă, folosirea unor caracterizări generale fiind preferată unor liste exhaustive (a se vedea Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantorii împotriva Franţei, paragraful 31).

31. De aceea, nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia destinatarii dispoziţiilor legale criticate nu îşi pot adapta conduita în funcţie de conţinutul lor, deoarece acestea sunt suficient de clare, precise şi previzibile, sens în care legiuitorul a definit în termeni lipsiţi de echivoc în cuprinsul ordonanţei contestate ce se înţelege prin pescuit comercial, ce reprezintă uneltele de pescuit şi care sunt acestea. Totodată, o condiţie sine qua non a existenţei infracţiunii contestate o reprezintă împrejurarea că persoana care produce, importă, comercializează, deţine sau foloseşte la pescuit anumite unelte este o persoană neautorizată şi, de aceea, în aceste situaţii, supleţea legii este de preferat, întrucât nu se poate stabili aprioric în totalitate cefei de unelte pot produce, comercializa, deţine sau folosi la pescuitul ilegal persoanele neautorizate, cu atât mai mult cu cât acestea pot fi confecţionate în mod artizanal.

32. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Bogdan Ionuţ Rusu şi iulian Dragoş Rusu în Dosarul nr. 6.112/189/2015 al Judecătoriei Bârlad şi constată că dispoziţiile art. 64 lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008 privind pescuitul şi acvacultura sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi generai obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Bârlad şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 28 septembrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL PENTRU ROMÂNII DE PRETUTINDENI

 

ORDIN

privind modificarea anexei nr. 13 la Ghidul beneficiarului - 2017, aprobat prin Ordinul ministrului pentru românii de pretutindeni nr. 2/2017

 

În temeiul:

- Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2017 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 129/2017, cu modificările şi completările ulterioare;

- Legii nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare;

- Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare;

- Hotărârii Guvernului nr. 264/2003 privind stabilirea acţiunilor şi categoriilor de cheltuieli, criteriilor, procedurilor şi limitelor pentru efectuarea de plăţi în avans din fonduri publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

- Legii nr. 299/2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

- Legii nr. 321/2006 privind regimul acordării finanţărilor nerambursabile pentru programele, proiectele sau acţiunile privind sprijinirea activităţii românilor de pretutindeni şi a organizaţiilor reprezentative ale acestora, precum şi a modului de repartizare şi de utilizare a sumei prevăzute în bugetul Ministerului pentru Românii de Pretutindeni pentru această activitate, cu modificările ulterioare;

- Ordonanţei Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

- Hotărârii Guvernului nr. 17/2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului pentru Românii de Pretutindeni, precum şi pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 857/2013 privind organizarea şi funcţionarea institutului „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru românii de pretutindeni, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul pentru românii de pretutindeni emite prezentul ordin.

Art. I. - Nota cuprinsă la punctul „Onorarii, indemnizaţii etc.” din anexa nr. 13 la Ghidul beneficiarului - 2017, aprobat prin Ordinul ministrului pentru românii de pretutindeni nr. 2/2017, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 şi 182 bis din 14 martie 2017, se modifică şi va avea următorul cuprins:

NOTĂ:

Vor fi decontate sumele reprezentând onorarii brute, cu condiţia prezentării documentelor justificative privind plata impozitelor şi a taxelor reţinute.

În cazul în care, în raport cu dispoziţiile legislaţiei din statul unde sunt datorate taxele şi impozitele aferente onorariilor încasate, acestea se achită în cursul anului următor, beneficiarul va depune o declaraţie pe propria răspundere prin care se angajează că va plăti sumele datorate, menţionate în conformitate cu normele juridice incidente în statul respectiv.

Nu vor fi decontate sumele reprezentând taxele şi contribuţiile angajatorului.”

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul pentru românii de pretutindeni,

Andreea Păstîrnac

 

Bucureşti, 16 octombrie 2017.

Nr. 243.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.