MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 987/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 987         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 12 decembrie 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 378 din 6 iunie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă, ale art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, precum şi a Legii nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Psihologilor din România şi a Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, în ansamblul lor

 

Decizia nr. 473 din 27 iunie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale cu raportare la dispoziţiile art. 912 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, precum şi ale art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 594 din 26 septembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind regimul străinilor în România

 

Decizia nr. 608 din 28 septembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 111 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

863. - Hotărâre pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, precum şi a condiţiilor de acordare a acestuia pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare „Diplomaţie”

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 378

din 6 iunie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă, ale art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, precum şi a Legii nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Psihologilor din România şi a Legii securităţii si sănătăţii în muncă nr. 319/2006. În ansamblul lor

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Cristina Cătălina Turcu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

 

1. Pe roi se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă, ale art. 7 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, precum şi a Legii nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Psihologilor din România şi a Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, în ansamblul lor, excepţie ridicată de Gabriel Adrian Cocoş în Dosarul nr. 24.923/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a li-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.801 D/2015.

2. La apelul nominal se prezintă, pentru partea Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, domnul Dan-Şerban Velicu, consilier juridic cu delegaţie la dosar, lipsind autorul excepţiei şi cealaltă parte, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă că dosarul se află la al doilea termen de judecată.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti, care solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă, arătând, în esenţă, că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea dispoziţiei de anulare a autorizaţiei şi de retragere a permisului de armă, act ce nu se circumscrie categoriilor de documente enunţate de art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă, fiind un act administrativ cu caracter individual, Menţionează, de asemenea, că o excepţie de neconstituţionalitate similară a fost respinsă ca neîntemeiată, prin Decizia nr. 258 din 27 aprilie 2017. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007, a Legii nr. 213/2004 şi a Legii nr. 319/2006, apreciază că aceasta este inadmisibilă, deoarece niciunul dintre textele şi actele normative criticate nu au legătură cu soluţionarea cauzei, respectiv anularea dispoziţiei anterior menţionate. Pe fondul excepţiei, apreciază că, prin art. 7 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007, se stabileşte o competenţă în sarcina ministrului afacerilor interne, care îşi are originea în prevederile art. 77 din Legea nr. 24/2000, astfel că acesta nu încalcă prevederile Legii fundamentale, iar critica privind Legile nr. 213/2004 şi nr. 319/2006 reprezintă de fapt aspecte de nelegalitate a Ordinului ministrului internelor şi reformei administrative nr. 257/2007, act administrativ-normativ cu caracter normativ pe care autorul nu a înţeles să-l atace pe calea unei acţiuni în anulare. Consilierul juridic face referire la cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 172 din 24 martie 2016.

5. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, făcând referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

6. Prin Sentinţa civilă nr. 7.826 din 11 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 24.923/3/2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă, ale art. 7 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, precum şi a Legii nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Psihologilor din România şi a Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, în ansamblul lor. Excepţia a fost invocată de Gabriel Adrian Cocoş, într-o cauză având ca obiect anularea Dispoziţiei de anulare a autorizaţiei şi de retragere a permisului de armă nr. 711973 din 8 mai 2015, obligarea pârâtei Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti la prelungirea valabilităţii permisului de armă, suspendarea Dispoziţiei de anulare până la soluţionarea acţiunii în anulare, obligarea pârâţilor la plata de daune morale şi a cheltuielilor de judecată.

7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine, în esenţă, că prevederile art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă aduc atingere art. 1 alin. (5), art. 15, art. 16, art. 100 şi art. 108 alin. (4) din Legea fundamentală. Totodată, acestea încalcă şi art. 20 din Constituţie, prin raportare la „blocul convenţional” compus din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (care, în preambulul Convenţiei, stabileşte principiul preeminenţei legii) şi jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg (care, pe cale pretoriană, a stabilit că „lege” în sens material este doar actul care întruneşte exigenţele de a fi „previzibil şi accesibil”). Pentru a fi în acord cu Constituţia, art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă se poate interpreta exclusiv în sensul în care doar acele acte normative exceptate de la publicare, fie direct prin norme constituţionale, fie printr-o lege care respectă prevederile art. 53 din Constituţie, acte ce nu sunt afectate de „inexistenţă”, pot fi dovedite în cadrul unui proces de partea interesată cu „înscrisuri”. Posibila interpretare, care este considerată neconstituţională, priveşte interpretarea art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în sensul că ar permite părţilor interesate să probeze cu înscrisuri, în faţa judecătorului, acele norme sustrase de la publicare de către emitent, cu încălcarea legii [cum este, de exemplu, Procedura privind activitatea de suspendare, revocare şi anulare a dreptului de deţinere, port şi folosire a armelor letale şi neletale supuse autorizării (PS-28-I.G.P.R./D.A.E.S.P.)]. S-ar legitima prin acestea atât conduita ilegală a emitentului normei, de sustragere de la obligaţia legală de publicare, cât şi rezultatul conduitei ilicite, respectiv norma publicată. Constituţia reprezintă limita şi măsura legilor, iar legile se interpretează şi se aplică de către judecător pentru a se asigura conformitatea acestora cu actul normativ fundamental, dând astfel efectivitate principiului statului de drept şi supremaţiei Constituţiei. Exigenţele Convenţiei privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în sensul că poate fi reţinut că lege în sens material doar actul care întruneşte condiţia de a fi accesibil şi previzibil ar fi, de asemenea, nerespectate într-o astfel de interpretare. Acest principiu al Curţii Europene a Drepturilor Omului privind calitatea legii trebuie receptat atât prin prisma art. 20 din Constituţie, cât şi prin prisma jurisprudenţei Curţii Constituţionale, respectiv a principiului securităţii raporturilor juridice, cu sediul În art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală.

8. Autorul excepţiei arată că, în înţelesul său neconstituţional, art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă încalcă principiul neretroactivităţii legii civile, în măsura în care se cere de către partea interesată şi se admite de către judecător administrarea de «înscrisuri” ce probează existenţa şi conţinutului normei administrative sustrase nelegal de la publicare, permiţându-se astfel aplicarea retroactivă a actelor nepublicate, situaţiei litigioase constituite anterior judecăţii, în condiţiile în care norma se comunică pentru prima oară părţii în timpul procesului.

9. În concluzie, autorul apreciază că art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă potrivit căruia partea interesată ar avea dreptul să dovedească în proces, prin „înscrisuri”, existenţa şi conţinutul actelor administrative-normative sustrase de la publicare de către emitent, şi cu privire la care operează de drept sancţiunea inexistenţei juridice, este neconstituţional prin raportare la principiile constituţionale anterior menţionate.

10. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007, precum şi a Legii nr. 213/2004 şi a Legii nr. 319/2006, se arată că acestea sunt citate în formula introductivă a Ordinului ministrului internelor şi reformei administrative nr. 257/2007 privind activitatea de psihologie în Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, ceea ce conduce la concluzia că drepturile şi obligaţiile poliţiştilor psihologi, poliţiştilor subiecţi pasivi ai evaluării psihologice, cât şi cele ale şefilor ierarhici ai poliţiştilor din primele două categorii menţionate pot fi reglementate prin ordin de ministru în acest înţeles se deleagă competenţa exclusivă de legiferare a Parlamentului în sfera raporturilor de serviciu ale poliţiştilor, inclusiv sub aspectul procedurii de evaluare psihologică, către ministrul afacerilor interne, organ unipersonal reprezentant al puterii executive, ceea ce aduce atingere art. 1 alin. (4) şi art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie. Se face referire la deciziile Curţii Constituţionale nr. 392 din 2 iulie 2014 şi nr. 637 din 13 octombrie 2015.

11. Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece reclamantul are întotdeauna posibilitatea atacării actelor apreciate nelegale la instanţa judecătorească competentă.

12. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

13. Guvernul apreciază că art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă este constituţional, reţinând, în esenţă, că, potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, în virtutea acestui mandat constituţional legiuitorul având competenţa de a adopta reglementări cu caracter general sau special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situaţii, în mod egal, pentru toţi cei interesaţi în exercitarea aceloraşi categorii de drepturi său în îndeplinirea aceloraşi categorii de obligaţii. În art. 252 din Codul de procedură civilă a fost reglementată obligativitatea cunoaşterii din oficiu a dreptului în vigoare în România, şi excepţiile de la această regulă. Art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă constituie o excepţie de la regula enunţată, fiind considerată în doctrină o excepţie firească, deoarece obligativitatea caracteristică normei juridice impune cunoaşterea acesteia, iar acest deziderat se poate realiza, în principiu, doar prin publicarea actului normativ în Monitorul Oficial al României. Se face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie şi la principiul egalităţii în drepturi, concluzionându-se că textul de lege criticat nu le aduce atingere.

14. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007, precum şi a Legii nr. 213/2004 şi a Legii nr. 319/2006, se apreciază că aceasta este inadmisibilă, prin raportare la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, arătând că nu este indicat textul ce se pretinde a fi neconstituţional din cuprinsul celor două legi, iar cu privire la art. 7 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007, se apreciază că excepţia este nemotivată.

15. Avocatul Poporului apreciază că nu poate fi reţinută

critica de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 213/2004, ale Legii nr. 319/2006 şi ale art. 7 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007, deoarece ambele legi au fost adoptate ca legi organice, iar ordonanţa de urgenţă menţionată a fost aprobată prin Legea nr. 15/2008, adoptată tot ca lege organică. Totodată, acestea nu conţin norme care să contravină accesului liber la justiţie şi principiului securităţii raporturilor juridice, în contextul menţionat de autorul excepţiei.

16. Se apreciază însă că dispoziţiile art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă aduc atingere celor ale art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 20 din Legea fundamentală. Astfel, pentru textele adoptate în plan intern, cu efect obligatoriu, şi care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate anume prevăzută de lege, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 78 şi cele ale 108 alin. (4) din Constituţie. Atâta timp cât justiţiabililor le este aplicabil principiul potrivit căruia „nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii”, cu valoare de prezumţie legală absolută, este imperios necesar ca actele normative să fie publicate în vederea aducerii lor la cunoştinţa publică. În caz contrar, normele legale sunt inaccesibile şi imprevizibile, ceea ce contravine flagrant atât principiului securităţii juridice, recunoscut de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cât şi principiului legalităţii. Se precizează că accesibilitatea priveşte, în principal, aducerea la cunoştinţă publică a acesteia, care se realizează prin publicarea actelor normative. Se invocă cele reţinute, cu referire la accesibilitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 363 din 7 mai 2015, paragraful 26.

17. Se arată că prevederile art. 15 alin. (2), art. 16, art. 100 şi art. 108 alin. (4) din Constituţie nu sunt incidente în cauză.

18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisurile depuse, concluziile apărătorului părţii şi cele ale procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

20. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cele ale art. 7 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi Legea nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Psihologilor din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 1 iunie 2004, şi Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 26 iulie 2006, în ansamblul lor.

21. Curtea reţine că dispoziţiile art. 7 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 se regăsesc în prezent, păstrând aceeaşi soluţie legislativă, în art. 7 alin. (5) din acest act normativ, ca urmare a modificării art. 7 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2012 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 18 mai 2012.

22. Prin urmare, Curtea se va pronunţa asupra dispoziţiilor art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă, ale art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007, precum şi a Legii nr. 213/2004 şi a Legii nr. 319/2006, în ansamblul lor. Textele de lege criticate au următorul conţinut:

- Art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă: „(2) Textele care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate anume prevăzută de lege, [...] trebuie dovedite de partea interesată

- Art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007: (5) în exercitarea atribuţiilor legale, ministrul administraţiei şi internelor emite ordine şi instrucţiuni, care pot avea caracter normativ sau individual,”

23. Cu privire la denumirea actuală a autorităţii administraţiei publice centrale, la care textul de lege criticat face referire, Curtea observă că, în prezent, funcţionează Ministerul Afacerilor Interne, înfiinţat prin reorganizarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, potrivit art. 1 alin, (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 884 din 22 decembrie 2012, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 171 din 29 martie 2013,

24. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele de lege criticate aduc atingere dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi alin. (5), potrivit căruia „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”’ art. 15 alin. (2) referitor la principiul neretroactivităţii legii, art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 73 alin. (3) lit. j) potrivit căruia prin lege organică se reglementează statutul funcţionarilor publici, art. 100 referitor la actele Preşedintelui şi în art. 108 alin. (4) privind actele Guvernului.

25. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul ide procedură civilă, Curtea reţine că aceasta are legătură cu soluţionarea cauzei deoarece, la dosar, una dintre părţi, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, a depus ca probă un act administrativ nepublicat în Monitorul Oficial al României - „Procedura privind activitatea de suspendare, revocare şi anulare a dreptului de deţinere, port şi folosire a armelor letale şi neletale supuse autorizării (PS-28-I.G.P.R./D.A.E.S.P.)”, intrată în vigoare la data de 23 octombrie 2012. În aceste condiţii, autorul a solicitat admiterea excepţiei inexistenţei respectivului act administrativ, precum şi constatarea neconstituţionalităţii prevederilor art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă, norma de procedură ce permite părţii interesate să probeze textele care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate anume prevăzută de lege.

26. Curtea reţine că asupra excepţiei s-a mai pronunţat, prin Decizia nr. 258 din 27 aprilie 2017*), nepublicată la data pronunţării prezentei decizii, respingând-o ca neîntemeiată. Curtea a reţinut, în esenţă, că prin dispoziţiile art. 252 alin. (1) din Codul de procedură civilă legiuitorul a reglementat obligaţia instanţei de judecată de a lua cunoştinţă, din oficiu, de dreptul în vigoare în România, dând expresie principiului iura novit curia. Această obligaţie îşi are sorgintea în principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv obligaţia judecătorului de a primi şi soluţiona orice cerere ce intră în competenţa de judecată a instanţei, principiul legalităţii procesului civili, precum şi principiul potrivit căruia judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile [art. 5, art. 7 şi art. 22 alin. (1) din Codul de procedură civilă]. Pentru respectarea acestor principii, în art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă este reglementată obligaţia părţii interesate de a face proba normelor legale care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate anume prevăzută de lege. În cauză, autoritatea emitentă a dispoziţiei a cărei anulare se cere are obligaţia să facă proba actului intitulat „Procedura privind activitatea de suspendare, revocare şi anulare a dreptului de deţinere, port şi folosire a armelor letale şi neletale supuse autorizării (PS-28-1. G.P.R./D.A.E.S.P.) “.

 

*) Decizia Curţii Constituţionale nr. 258 din 27 aprilie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 18 iulie 2017.

 

27. Curtea a reţinut, de asemenea, că textul de lege criticat nu reglementează cu privire la aplicarea retroactivă a textelor care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României, perspectivă din care ar putea fi examinată o critică referitoare la încălcarea art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, ci cu privire la posibilitatea probării acestora în faţa instanţei de judecată. Asupra situaţiei autorului, respectiv necunoaşterea conţinutului actului nepublicat, depus ca probă în proces, urmează să se pronunţe instanţa ce judecă fondul, acest control excedând competenţei Curţii Constituţionale.

28. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă, formulată din perspectiva neconstituţionalităţii acestora, în măsura în care permit administrarea ca probă în proces a actelor afectate de inexistenţă prin raportare la dispoziţiile art. 100 şi art. 108 alin. (4) din Legea fundamentală, Curtea a reţinut că şi aceasta este neîntemeiată. Astfel, textele constituţionale de referinţă statuează cu privire la sancţiunea inexistenţei decretelor emise de Preşedintele României, respectiv la sancţiunea inexistenţei hotărârilor şi ordonanţelor adoptate de Guvern în cazul nepublicării acestora în Monitorul Oficial al României. Curtea a reţinut că sancţiunea inexistenţei actului administrativ intervine atunci când acesta este lipsit de un element de fapt indispensabil, conform naturii sale. Curtea reţine că nici în prezenta cauză actul căruia ar trebui să i se aplice sancţiunea inexistenţei nu se subsumează categoriilor cuprinse în art. 100 şi art. 108 alin. (4) din Legea fundamentală.

29. Referitor la încălcarea cerinţelor de claritate, precizie şi previzibilitate a legii, respectiv a art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea a reţinut că depunerea la dosarul cauzei, în materialitatea lor, a actelor nepublicate de către autoritatea interesată, obligaţie ce derivă din textul de lege criticat, are doar semnificaţia administrării unei probe. Aprecierea probelor se face ulterior, în temeiul art. 264 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire acestea au fost încuviinţate. Cu acest prilej, ca şi în precedent, Curtea constată că pronunţarea asupra excepţiei inexistenţei actului nepublicat este o etapă ulterioară celei a administrării şi aprecierii probelor, excepţia inexistenţei putând fi supusă aprecierii exclusive a instanţei care judecă cauza, iar nu celei a Curţii Constituţionale care, aşa cum s-a reţinut la paragraful 27, se pronunţă  numai asupra constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor.

30. Cât priveşte susţinerea referitoare la încălcarea art. 16 şi art. 20 din Legea fundamentală, ultimul raportat la „blocul convenţional”, Curtea constată că nu sunt arătate motivele pe care se fundamentează această critică.

31. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007, precum şi a Legii nr. 213/2004 şi a Legii nr. 319/2006, în ansamblul lor, Curtea reţine că autorul excepţiei solicită constatarea neconstituţionalităţii acestora „în măsura În care se înţelege că acestea dispun asupra posibilităţii de a reglementa drepturi şi obligaţii ale poliţiştilor, incluzând poliţistul cu calitate de psiholog, cât şi poliţistul subiect al evaluării psihologice, în cadrul procedurii de evaluare psihologică prin ordin al ministrului afacerilor interne”.

32. Curtea reţine că obiectul cauzei în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate îl constituie anularea Dispoziţiei de anulare a autorizaţiei şi de retragere a permisului de armă nr. 711973 din 8 mai 2015, dispoziţie întemeiată pe prevederile art. 45 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, menţionate în cuprinsul acesteia, potrivit cărora: „anularea dreptului de port şi folosire a armelor letale se dispune de către organele competente dacă titularul dreptului se află în una dintre următoarele situaţii: b) nu mai îndeplineşte vreuna dintre condiţiile prevăzute la art. 14 alin. (1)”, cu referire la art. 14 alin. (1) lit. f) din aceeaşi lege conform căruia „nu prezintă pericol pentru ordinea publică, siguranţa naţională, viaţa şi integritatea corporală a persoanelor, conform datelor şi informaţiilor existente la organele competente”. Curtea observă că dispoziţia menţionată a fost emisă în considerarea unor fapte săvârşite de autor şi apreciate obiectiv de organul emitent al acesteia ca reprezentând pericol pentru ordinea publică, siguranţa naţională, viaţa şi integritatea corporală a persoanelor, conform datelor şi informaţiilor existente, în temeiul art. 45 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 295/2004, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 10 iunie 2014, fără a fi reţinute ca temei actele normative criticate. Totodată, Curtea constată că obiectul procesului constă exclusiv în anularea dispoziţiei menţionate, fără a antama aspecte privind statutul poliţistului, astfel încât excepţia va fi respinsă ca inadmisibilă, neavând legătură cu soluţionarea cauzei.

33. De asemenea, Curtea mai constată că excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 213/2004 şi a Legii nr. 319/2006 este formulată cu privire la actele normative în ansamblul lor, fără a fi identificate prevederile care ar putea avea legătură cu soluţionarea cauzei. Or, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 570 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 945 din 23 decembrie 2014, paragraful 18, aceasta nu se poate substitui autorului excepţiei de neconstituţionalitate sau instanţei de judecată în indicarea textelor de lege relevante, din perspectiva îndeplinirii condiţiei legăturii cu cauza, întrucât acest lucru ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă, în condiţiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi”,

34. Prin urmare, Curtea va respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007, precum şi a Legii nr. 213/2004 şi a Legii nr. 319/2006.

35, Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gabriel Adrian Cocoş în Dosarul nr. 24.923/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 alin, (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, precum şi a Legii nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Psihologilor din România şi a Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, în ansamblul lor, excepţie ridicată de acelaşi autor, în acelaşi dosar, al aceleiaşi instanţe.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 6 iunie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Cătălina Turcu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 473

din 27 iunie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale cu raportare la dispoziţiile art. 912 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, precum şi ale art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea-Ştefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale cu raportare la dispoziţiile art. 912 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, precum şi ale art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Stoia Călin Mihai în Dosarul nr. 4.846/117/2015/a1 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.054D/2016.

2. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei, domnul avocat Sergiu Bogdan, cu delegaţie depusă la dosar. Lipseşte cealaltă parte. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul avocatului autorului excepţiei, care arată că, în materia măsurilor de supraveghere tehnică, trebuie să se analizeze în ce măsură echilibrul între dreptul la viaţă privată şi interesul public este respectat. Plecând de la situaţia de fapt din dosarul de fond, arată că dispoziţiile de lege criticate permit folosirea unor probe obţinute prin măsuri de supraveghere tehnică în alt dosar decât cel în care acestea au fost dispuse, în continuare susţine că, în materia supusă controlului de constituţionalitate, există un control a priori şi un control a posteriori dispunerii măsurilor de supraveghere tehnică, dispoziţiile de lege care le reglementează trebuind, pentru a fi respectate garanţiile dreptului la viaţă privată, să fie clare şi previzibile. Astfel, folosirea unor probe obţinute prin măsuri de supraveghere tehnică în alt dosar decât cel în care acestea au fost dispuse este condiţionată doar de necesitatea existenţei unei infracţiuni dintre cele enumerate la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală. În continuare, avocatul autorului excepţiei expune elemente de drept comparat, făcând referire la art. 270 din Codul de procedură penală italian şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale din Italia. În concluzie solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile criticate contravenind prevederilor art. 1 alin. (3), art. 26, art. 28 şi art. 53 din Constituţie.

4. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. În acest sens arată că se porneşte de la o premisă falsă, aceea a lipsei unui control judecătoresc atât a priori, cât şi a posteriori. În acest context susţine că interceptarea are loc, întotdeauna, în baza unei autorizări a judecătorului. Împrejurarea că, în urma unei convorbiri autorizate legal, rezultă săvârşirea unor fapte penale de către un terţ, fapt ce determină folosirea acestor interceptări în cauza ce îl vizează pe acesta din urmă, nu este de natură să atragă un caracter nelegal al probelor astfel obţinute sau să atribuie un caracter arbitrariu demersului organului judiciar. Totodată există şi un control a posteriori. Înregistrările putând fi contestate ulterior de către terţ în procedura de cameră preliminară. Aceste aspecte au mai fost analizate de instanţa de contencios constituţional, care, prin Decizia nr. 92 din 27 februarie 2014, a constatatei dispoziţiile criticate nu încalcă prevederile art. 26 şi art. 28 din Constituţie şi nici pe cele ale art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală solicită respingerea, ca inadmisibilă, apreciind că acestea nu au incidenţă în cauză.

5. Având cuvântul în replică, avocatul autorului excepţiei arată că, spre deosebire de situaţia reţinută în Decizia nr. 92 din 27 februarie 2014, în cauza de faţă autorul excepţiei nu avea calitatea de terţ, ci de suspect.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

6. Prin încheierea din 9 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.846/117/2015/a1, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale cu raportare la dispoziţiile art. 912 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, precum şi acelor ale art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Stoia Călin Mihai, cu ocazia soluţionării contestaţiei formulate împotriva încheierii penale pronunţate de Tribunalul Cluj privind soluţionarea cauzei având ca obiect cererile şi excepţiile formulate de inculpat cu privire la legalitatea sesizării instanţei.

7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că nu doar colectarea de informaţii din sfera vieţii private a unei persoane reprezintă o ingerinţă în viaţa privată a acesteia, ci şi stocarea ori utilizarea informaţiilor obţinute pot aduce atingere acestui drept. Pentru ca ingerinţa în viaţa privată a unei persoane să fie conformă art. 8 din Convenţie este necesar ca intruziunea să fie „în conformitate cu legea”. Această condiţie nu implică doar necesitatea existenţei unui cadru normativ în dreptul intern, ci impune condiţia ca legea respectivă să nu sufere sub aspectul calităţii, oferind suficiente garanţii susceptibile să ofere o protecţie adecvată împotriva comportamentului arbitrar al statului. În acest context arată că dreptul intern a permis şi permite, în continuare, preluarea şi utilizarea unor mijloace de probă - constând în redări ale unor convorbiri telefonice interceptate şi înregistrate - dintr-un dosar penal în altul, fără a exista un control jurisdicţional a priori în acest sens. Astfel, folosirea convorbirilor telefonice într-o altă cauză decât cea în care a fost dispusă interceptarea se realizează prin simpla dispoziţie a organului de urmărire penală, fără verificarea legalităţii şi proporţionalităţii acestui lucru de către un judecător de drepturi şi libertăţi. Autorul excepţiei apreciază că, din perspectiva prevederilor art. 8 din Convenţie şi celor ale art. 26 şi art. 28 din Constituţie, nu există suficiente garanţii pentru a oferi o protecţie adecvată împotriva arbitrariului.

8. În continuare arată că o altă condiţie ce trebuie îndeplinită este aceea ca ingerinţa să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-un stat democratic, aspecte ce se circumscriu într-un examen al proporţionalităţii măsurii respective. Astfel, posibilitatea utilizării unor interceptări în alte dosare, decât cel în care a fost dispusă măsura, în lipsa unui control jurisdicţional al proporţionalităţii acestei utilizări determină neglijarea garanţiilor ce trebuie să stea la baza unui stat de drept. Totodată, autorul excepţiei arată că dispoziţiile criticate nu clarifică în ce măsură procurorul care efectuează ori supraveghează urmărirea penală în cauza din care sunt preluate aceste probe se poate împotrivi ori este obligat să transmită aceste probe atunci când există o solicitare în acest sens, De asemenea, textul criticat este deficitar şi în ceea ce priveşte procedura de urmat în cazul descris, ceea ce presupune o lipsă de claritate şi previzibilitate a acestuia, în continuare, autorul excepţiei expune elemente de drept comparat, făcând referire la art. 270 din Codul de procedură penală italian şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale din Italia.

9. Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Procedura de autorizare a interceptărilor convorbirilor telefonice reglementată în Codul de procedură penală conferă suficiente garanţii, prin reglementarea condiţiilor de emitere a autorizaţiei, a stabilirii persoanelor care sunt supuse interceptării, a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unei durate limitate, a certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării acestora, Dispoziţiile constituţionale şi convenţionale recunosc legitimitatea unor restrângeri ale exerciţiului dreptului la respectarea şi ocrotirea de către autorităţile publice a vieţii intime, familiale şi private, dacă acestea se fac prin lege şi în vederea apărării unor valori sociale importante, precum desfăşurarea anchetei penale.

10. În continuare, instanţa de judecată arată că, prin Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României, după ce a reţinut existenţa unei încălcări a art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislaţia în materie era alta, instanţa de la Strasbourg a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 şi Legea nr. 356/2006) există numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente. Utilizarea probelor obţinute în aceste condiţii, chiar în alt dosar, nu se face în mod arbitrar, ci prin respectarea tuturor dispoziţiilor legale, asigurându-se suficiente garanţii pentru respectarea dreptului la un proces echitabil al inculpatului, prin posibilitatea de contestare a acestora, dar şi prin folosirea în proces coroborate cu alte mijloace de probă.

11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

12. Guvernul arată că dispoziţiile art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală, care stabilesc în ce condiţii datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică pot fi folosite şi în altă cauză penală, sunt conforme cu prevederile art. 53 din Constituţie, câtă vreme restrângerea unor drepturi prevăzute de Constituţie se realizează în condiţiile legii, fiind supusă unor condiţionări, care se aplică fără discriminări şi fără a aduce atingere respectivelor drepturi.

13. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 912 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, Guvernul arată că acestea se referă la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare. Aceste dispoziţii au mai fost supuse controlului Curţii Constituţionale, prin raportare la critici similare, prin Decizia nr. 1.556 din 17 noiembrie 2009, Curtea Constituţională respingând excepţia de neconstituţionalitate. Apreciază că inclusiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat prevederile legale contestate, prin Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României. Aşa fiind, Guvernul apreciază că dispoziţiile legale criticate oferă protecţie împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţă privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc.

14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îi constituie dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale cu raportare la dispoziţiile art. 912 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, precum şi ale art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală. Legea nr. 255/2013 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut:

- Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013: „Actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege.

- Art. 912 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968: „Convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 911 alin. 1 şi 2.”;

- Art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală: „Datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea ori săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2).”

17. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept, art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată, art. 28 referitor la secretul corespondenţei şi art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. De asemenea sunt invocate prevederile art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 912 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968 din perspectiva unor critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 92 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 20 mai 2014, Curtea a statuat că dreptul referitor la secretul corespondenţei nu este absolut, putând fi restrâns din raţiuni impuse într-o societate democratică de necesitatea protejării securităţii naţionale, desfăşurării instrucţiei penale, prevenirii acestora din urmă şi alte asemenea imperative publice. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie, „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme [...] şi sunt garantate”. Apărarea eficientă a tuturor acestor valori presupune, în unele cazuri şi în condiţii riguros reglementate, restrângerea exerciţiului chiar şi al unor drepturi şi libertăţi fundamentale.

19. Interceptarea şi înregistrarea unor convorbiri sau înregistrarea unor imagini fără acordul persoanei vizate constituie, într-adevăr, o restrângere a exerciţiului dreptului la respectarea şi ocrotirea de către autorităţile publice a vieţii intime, familiale şi private, precum şi a exerciţiului dreptului la inviolabilitatea secretului convorbirilor şi al celorlalte mijloace legale de comunicare, drepturi fundamentale consacrate prin art. 26 alin. (1) şi art. 28 din Constituţie. Pe de altă parte, însăşi Constituţia prevede la art. 53 posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale, în cazuri şi în condiţii limitativ şi precis determinate. Sub acest aspect, respectarea condiţiilor stabilite de Constituţie pentru restrângerea exerciţiului drepturilor consacrate prin art. 26 alin. (1) şi art. 28, precum şi asigurarea garanţiilor împotriva unor îngrădiri abuzive ale exerciţiului drepturilor respective rezultă din analiza redactării textelor de lege criticate. Astfel, condiţia restrângerii exerciţiului dreptului „numai prin lege” se reflectă prin făptui reglementării acesteia, în detaliu, prin secţiunea V1 a titlului III din Codul de procedură penală din 1968, care, ca natură juridică, este o lege.

20. Condiţia ca restrângerea exerciţiului dreptului să fie impusă pentru „desfăşurarea instrucţiei penale” este îndeplinită prin indicarea, în alin. 1 al art. 91 “> din Codul de procedură penală din 1968, a cerinţei ca autorizarea înregistrării convorbirilor să se facă numai „dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată”.

21. Condiţia proporţionalităţii este în mod evident îndeplinită, dacă se are în vedere importanţa valorilor apărate împotriva infracţiunilor, iar faptul că însăşi existenţa dreptului sau a libertăţii nu este atinsă rezultă din dispoziţiile alin. 2 al art. 91 f din Codul de procedură penală din 1968, potrivit cărora restrângerea nu poate fi decât vremelnică, autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor acordându-se doar pentru cel mult 30 de zile, cu posibilitatea eventualei prelungiri pentru motive temeinic justificate (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 21 din 3 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 17 aprilie 2000).

22. De aceea, legiuitorul ordinar a reglementat în detaliu, în secţiunea V1 din Codul de procedură penală din 1968, procedura referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video. Dacă în varianta codului existentă anterior apariţiei Legii nr. 281/2003 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003, procedura era sumar prevăzută, înregistrările audio sau video putând fi efectuate cu autorizarea prealabilă a procurorului desemnat, cu condiţia existenţei unor indicii temeinice privind pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni, în prezent, o astfel de interceptare sau înregistrare a convorbirilor ori comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege. Astfel, Legea nr. 281/2003, Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi şi Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor au contribuit rând pe rând la instituirea unor proceduri de natură să confere un plus de garanţii împotriva arbitrariului organelor de anchetă.

23. De asemenea, potrivit art. 912 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, „Convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 911 alin. 1 şi 2”. Opinia autorului potrivit căreia folosirea unor astfel de interceptări ca mijloace de probă într-o altă cauză penală şi care vor fi opuse interlocutorului îl lipsesc pe acesta din urmă de garanţiile specifice procedurii câtă vreme, pentru sine ori pentru postul său telefonic nu fusese obţinută vreo autorizaţie, nu poate fi primită, deoarece mijloacele de probă în discuţie au fost obţinute legal. Împrejurarea că pot fi folosite într-o altă cauză nu conferă acestor probe caracter ilegal ori arbitrar, partea interesată putând contesta veridicitatea ori solicita expertizarea lor.

24. De aceea, toate tipurile de înregistrări efectuate de părţi sau de alte persoane pot constitui mijloace de probă numai în cazul în care privesc propriile convorbiri ori alte comunicări pe care le-au purtat cu terţii. În plus, orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă, dacă nu sunt interzise de lege. Folosirea unor astfel de înregistrări ca mijloc de probă într-un proces penal este în concordanţă cu prevederile art. 53 din Constituţie, care recunosc legitimitatea unor restrângeri ale exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, inclusiv ale exerciţiului dreptului la respectarea şi ocrotirea de către autorităţile publice a vieţii intime, familiale şi private, dacă acestea se fac prin lege şi în vederea apărării unor valori sociale importante, precum desfăşurarea instrucţiei penale sau prevenirea faptelor penale.

25. În sfârşit, cât priveşte invocarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv paragraful 26 al Hotărârii din 24 aprilie 1990, pronunţate în Cauza Kruslin împotriva Franţei, se constată autorul excepţiei nu a ţinut seama de circumstanţele avute în vedere de instanţa europeană la momentul pronunţării, deoarece, aşa cum se arată în paragrafele 32-36 ale aceleiaşi cauze, Curtea de la Strasbourg nu a fost convinsă dacă ingerinţa a fost efectuată „în conformitate cu legea” relevantă în vigoare în momentul respectiv. Acolo, atingerea adusă vieţii private prin formele de interceptare prevăzute de sistemul normativ francez nu se bazau pe o „lege” precisă care să conţină reguli clare şi detaliate pe această temă.

26. Aceeaşi a fost şi situaţia în cazul Hotărârii din 30 iulie 1998, pronunţată în Cauza Valenzuola Contrares împotriva Spaniei, deoarece violarea art. 8 din Convenţie a fost evidentă prin aceea că, la momentul analizei, legislaţia spaniolă nu a indicat cu suficientă claritate gradul de apreciere de care pot dispune autorităţile. Astfel, nu a fost respectată cerinţa referitoare la previzibilitatea legii, precum şi la existenţa unor garanţii detaliate care implică luarea şi exercitarea unei măsuri de monitorizare (a se vedea paragraful 60 şi paragraful 61 al aceleiaşi hotărâri). Or, aşa cum s-a arătat mai sus, dispoziţiile criticate din Codul de procedură penală român din 1968 respectă pe deplin aceste exigenţe, motiv pentru care prezenta excepţie de neconstituţionalitate urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. Neintervenind elemente noi de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziei amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

27. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală, Curtea observă că acestea au un conţinut identic cu cele ale art. 912 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, astfel că cele anterior reţinute sunt valabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală.

28. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, Curtea reţine că acestea reprezintă norme tranzitorii, adoptate de legiuitor în contextul situaţiilor tranzitorii determinate de apariţia noii legislaţii procesual penale. Aceste dispoziţii reprezintă o consacrare a principiului tempus regit actum, principiu cu aplicare generală în privinţa normelor juridice de procedură penală, materie în care se are în vedere întotdeauna legea în vigoare în momentul efectuării actului procesual. Principiul activităţii legii procesual penale este de strictă aplicare, el implicând, pe de-o parte, atât efectuarea actelor de procedură în conformitate cu legea în vigoare, cât şi recunoaşterea ca valabile a actelor procedurale efectuate anterior intrării în vigoare a noii legi.

29. Curtea a reţinut în jurisprudenţa sa că normele procesual penale sunt guvernate de principiul aplicării imediate, acestea vizând atât cauzele în curs de urmărire penală, cât şi cele aflate în etapa judecăţii. De altfel, acest aspect a fost statuat şi de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragraful 110, prin care instanţa europeană a arătat că dispoziţiile art. 7 - „Nicio pedeapsă fără lege” din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sunt aplicabile doar în privinţa normelor penale de incriminare şi a celor care prevăd pedepse, în domeniul procesual fiind aplicabil principiul tempus regit actum (Decizia nr. 24 din 3 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 7 aprilie 2015, paragraful 24). Astfel, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 sunt constituţionale.

30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Stoia Călin Mihai în Dosarul nr. 4.846/117/2015/a1 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi constată că dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale cu raportare la dispoziţiile art. 912 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, precum şi a celor ale art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 27 iunie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 594

din 26 septembrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind regimul străinilor în România

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan Sorin Daniel Chiriazi.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind regimul străinilor în România, excepţie ridicată de Bella Muradyan în Dosarul nr. 5.152/2/2016 al Culţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII l-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.175D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită

respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, având în vedere că susţinerile autoarei excepţiei se referă la neprevederea personalului clerical în categoriile de persoane străine care nu au nevoie de aviz pentru angajare în România, ceea ce, în opinia sa, nu reprezintă veritabile critici de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 20 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 5.152/2/2016, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind regimul străinilor în România, excepţie ridicată de Bella Muradyan într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii de anulare a unei decizii de returnare de pe teritoriul României, emise de Inspectoratul General pentru Imigrări.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că instituirea unei vize de angajare a personalului clerical ori a personalului asimilat acestuia din interiorul cultelor constituie o încălcare a principiului constituţional al libertăţii şi autonomiei cultelor, astfel cum acesta a fost recunoscut prin prevederile art. 29 din Constituţie. Activitatea religioasă îndeplinită de membrii clerului ori de către personalul asimilat nu face obiectul reglementării Ordonanţei Guvernului nr. 25/2014, întrucât în domeniul activităţii religioase - autonome faţă de stat - nu se poate vorbi de o reglementare statală, după cum nu se poate vorbi de o piaţă concurenţială liberă a Clerului şi personalului asimilat acestuia.

6. Nemenţionarea în rândul excepţiilor prevăzute la art. 3 alin. (2) din ordonanţă a membrilor clerului şi persoanelor asimilate care desfăşoară activităţi religioase nu constituie o omisiune a legiuitorului, ci o înfrângere a principiului egalităţii recunoscut şi de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 640 din 10 iunie 2008, potrivit căruia la situaţii identice se aplică acelaşi tratament, iar la situaţii diferite tratament diferit. Arată că, prin decizia menţionată, Curtea a reţinut că personalul clerical se supune normelor juridice şi canonice speciale, iar cetăţenii laici normelor juridice cu caracter general de aplicabilitate,

7. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, contrar prevederilor art. 29 alin, (4) din Legea nr. 47/1992, nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

9. Guvernul consideră ca excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, deoarece autoarea acesteia nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate, ci, în realitate, solicită completarea dispoziţiilor legale criticate, în sensul includerii în cadrul excepţiilor prevăzute de art. 3 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014 a membrilor clerului şi a persoanelor asimilate acestuia care desfăşoară activităţi religioase.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind regimul străinilor în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 640 din 30 august 2014, aprobată prin Legea nr. 14/2016, cu modificările şi completările ulterioare, cu următorul conţinut: „(1) Străinii cu şedere legală pe teritoriul României pot fi încadraţi în muncă în baza avizului de angajare obţinut do angajatori în condiţiile prezentei ordonanţe,

(2) Prin excepţie de la alin. (1), nu este necesară obţinerea avizului de angajare pentru încadrarea în muncă pe teritoriul României a străinilor din următoarele categorii:

a) străinii al căror acces liber pe piaţa muncii din România este stabilit prin tratate încheiate de România cu alte state;

b) străinii care urmează să desfăşoare activităţi didactice, ştiinţifice sau alte categorii de activităţi specifice cu caracter temporar în instituţii de profil acreditate ori autorizate provizoriu din România, în baza unor acorduri bilaterale sau ca titulari ai unui drept de şedere temporară pentru desfăşurarea de activităţi de cercetare ştiinţifică, şi personalul cu calificare specială, în baza ordinului ministrului educaţiei naţionale, precum şi străinii care desfăşoară activităţi artistice în instituţii de cultură din România, în baza ordinului ministrului culturii;

c) străinii care urmează să desfăşoare pe teritoriul României activităţi temporare solicitate de ministere ori de alte organe ale administraţiei publice centrale sau locale ori de autorităţi administrative autonome;

d) străinii care sunt numiţi la conducerea unei filiale, reprezentanţe sau sucursale de pe teritoriul României a unei companii care are sediul în străinătate, în conformitate cu actele prevăzute de legislaţia română care fac dovada în acest sens;

e) străinii titulari ai dreptului de şedere pe termen lung pe teritoriul României;

f) străinii titulari ai dreptului de şedere temporară pentru reîntregirea familiei în calitate de membri de familie ai unui cetăţean român;

g) străinii titulari ai dreptului de şedere temporară pentru studii;

h) străinii titulari ai dreptului de şedere temporară acordat potrivit prevederilor art. 130 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

i) străinii, posesori ai unui permis de şedere temporară valabil, acordat în scopul reîntregirii familiei, care au beneficiat anterior de un drept de şedere pe teritoriul României în calitate de membri de familie ai unui cetăţean român şi care se află în una dintre situaţiile prevăzute la art. 64 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

j) străinii care au dobândit o formă de protecţie în România;

k) solicitanţii de azil de la data la care au dreptul de a primi acces la piaţa forţei de muncă potrivit Legii nr. 122/2006 privind azilul în România, cu modificările şi completările ulterioare, dacă se mai află în procedura de determinare a unei forme de protecţie;

l) străinii toleraţi, pe perioada cât li s-a acordat tolerarea rămânerii pe teritoriul României;

m) străinii titulari ai dreptului de şedere temporară în scop de muncă, încadraţi în muncă pe teritoriul României cu contract individual de muncă cu normă întreagă, pentru încadrarea în muncă la un alt angajator, cu contract individual de muncă cu timp parţial;”.

13. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 29 privind libertatea conştiinţei, în componenta sa referitoare la libertatea şi autonomia cultelor.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014 instituie, ca regulă generală, obligativitatea obţinerii de către angajator a avizului de angajare pentru încadrarea în muncă a străinilor cu drept de şedere legală pe teritoriul României, iar alin. (2) al aceluiaşi articol stabileşte în mod expres situaţiile limitative în care străinii pot fi încadraţi în muncă fără aviz de angajare.

15. Astfel cum rezultă din actele dosarului, autoarei excepţiei de neconstituţionalitate i s-a eliberat un permis de şedere în scop de activităţi religioase şi, totodată, a încheiat, în temeiul Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, un contract de muncă cu Arhiepiscopia Bisericii Armene din România.

16. Curtea observă că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate este nemulţumită de faptul că Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014 se aplică în cazul activităţii religioase îndeplinite de membrii clerului ori de personalul asimilat acestuia. Or, din perspectiva aplicabilităţii actului normativ la situaţia membrilor clerului ori personalului asimilat, critica de neconstituţionalitate vizează, în realitate, probleme de fond ale cauzei, instanţa de judecată fiind cea care verifică temeiul emiterii deciziei administrative de returnare, aplicând şi interpretând textele de lege la situaţia de fapt dată, stabilind în concret scopul şederii pe teritoriul României a persoanei în cauză, ceea ce nu poate constitui premisa invocării neconstituţionalităţii acelui text. O astfel de critică nu poate fi reţinută, deoarece neconstituţionalitatea unei reglementări constituie o stare intrinsecă a acesteia, fiind dedusă exclusiv din relaţia de contrarietate a textului legal supus controlului faţă de normele şi principiile fundamentale invocate, şi nu dintr-o situaţie nefavorabilă unei părţi sau alteia dintr-un proces.

17. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate mai susţine că dispoziţiile legale criticate sunt contrare principiului autonomiei religioase, consacrat de art. 29 din Constituţie, în măsura în care nu reţin situaţia de excepţie în care se află cultele religioase. Or, această susţinere nu reprezintă o veritabilă critică de neconstituţionalitate, în realitate, urmărindu-se completarea dispoziţiilor criticate, în sensul includerii în cadrul excepţiilor prevăzute de art. 3 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014 a membrilor clerului şi a persoanelor asimilate acestuia care desfăşoară activităţi religioase.

18. Însă, Curtea Constituţională nu este competentă să complinească omisiunile legislative, întrucât, potrivit dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”.

19. În continuare, Curtea observă, în ceea ce priveşte Decizia nr. 640 din 10 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 4 iulie 2008, invocată în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, că aceasta se referă la disciplina muncii desfăşurate în cadrul cultelor religioase şi ingerinţa statului în măsurile dispuse de cultele religioase privind răspunderea angajaţilor pentru activitatea desfăşurată. Prin decizia menţionată, Curtea a reţinut că disciplina internă a unui cult este reglementată prin acte juridice specifice, adecvate desăvârşirii rolului spiritual, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Având în vedere că statul nu exercită funcţii publice şi în domeniul activităţii interne a cultelor religioase, normele juridice emise de stat cu privire la disciplina muncii nu sunt aplicabile şi personalului cultelor religioase.

20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin, (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind regimul străinilor în România, excepţie ridicată de Bella Muradyan în Dosarul nr. 5.152/2/2016 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a Vii l-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII l-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 26 septembrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Andreea Costin

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 608

din 28 septembrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 111 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 111 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, excepţie ridicată de Ionuţ-Cătălin Tună, prin mandatar Ion Bănică, în Dosarul nr. 8.208/94/2016 al Judecătoriei Buftea - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.579D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că autorul excepţiei a depus la dosar o cerere prin care solicită acordarea unui nou termen de judecată, motivat de împrejurarea că încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale este parţial ilizibilă şi că nu au fost depuse la dosar toate documentele pe care se sprijină excepţia. A ataşat la cerere documentele invocate.

4. Reprezentantul Ministerului Public se opune cererii de acordare a unui nou termen de judecată, motivat de faptul că toate aceste aspecte puteau fi remediate de la data sesizării Curţii Constituţionale, respectiv 8 septembrie 2016, şi până în prezent.

5. Curtea, deliberând, în temeiul art. 222 alin, (1) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, respinge cererea formulată.

6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 111 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, deoarece dreptul de a conduce un autovehicul pe drumurile publice nu este un drept fundamental. De asemenea apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală este inadmisibilă, întrucât autorul excepţiei tinde la modificarea textului.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

7. Prin încheierea nr. 589 din 8 septembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 8.208/94/2016, Judecătoria Buftea - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 111 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, excepţie ridicată de Ionuţ-Cătălin Tună, prin mandatar Ion Bănică, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei plângeri formulate împotriva ordonanţei procurorului prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de prelungire a dreptului de circulaţie pe drumurile publice pe o perioadă de 30 de zile, în condiţiile legii.

8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile art. 111 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor. Astfel, autorul este nemulţumit de împrejurarea că, deşi i s-a reţinut permisul de conducere pe drumurile publice întrucât a condus sub influenţa băuturilor alcoolice, procurorul refuză să dispună în condiţiile textului criticat prelungirea dreptului de circulaţie, motivat de împrejurarea că dovada sa de reţinere a permisului a fost dată fără drept de circulaţie. Or, dacă legiuitorul ar fi dorit să impună acest lucru, ar fi făcut o menţiune expresă în textul criticat, aşa cum era în redactarea anterioară modificării prin art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 146/2008. Prin această modalitate de interpretare a dispoziţiilor legale contestate, interdicţia dreptului de a conduce este o măsură tehnico-administrativă nedeterminată în timp şi este impusă până la soluţionarea cauzei penale.

9. De asemenea susţine că prevederile art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală afectează dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (1)-(3) referitor la accesul liber la justiţie. Astfel, cererile prin care a solicitat prelungirea dreptului de circulaţie formulate în baza art. 111 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 au fost respinse ca inadmisibile atât de către parchet, cât şi de către instanţa de judecată, rămânând valabilă o sancţiune aplicată de un organ administrativ, respectiv Poliţia judeţului Ilfov, care nu a putut fi supusă controlului unui judecător.

10. Judecătoria Buftea - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, dispoziţiile art. 111 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 prevăd în mod clar situaţiile îi care titularul poate solicita prelungirea dreptului de circulaţie [de fapt, prin coroborarea cu alin. (3) ce prevede situaţiile în care dovada de circulaţie se eliberează fără drept de circulaţie, situaţii evaluate în mod obiectiv prin enumerarea infracţiunilor]. De altfel, aceste prevederi au mai constituit obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională respingând prin mai multe decizii excepţiile astfel ridicate.

11. Cu privire la dispoziţiile art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, instanţa de judecată susţine că excepţia este de asemenea neîntemeiată, deoarece posibilitatea formulării plângerii împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta constituie o garanţie procesuală, iar rămânerea definitivă a soluţiei dispuse de procurorul ierarhic superior are ca scop asigurarea celerităţii soluţionării cauzelor penale, nereprezentând un impediment în calea liberului acces la justiţie şi a dreptului la un recurs efectiv. În faza de urmărire penală, legiuitorul poate opta atât pentru instituirea, cât şi pentru diminuarea unor garanţii procesuale, cu condiţia ca actele organelor de urmărire penală să poată fi supuse controlului instanţei de judecată. Dreptul de acces la instanţă este satisfăcut prin aceea că soluţiile procurorului şi ale procurorului ierarhic superior vor fi supuse controlului instanţei de judecată la finalizarea cercetărilor.

12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

13. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 111 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 este inadmisibilă, deoarece criticile formulate vizează modul în care organul judiciar a interpretat şi aplicat legea în cauza respectivă.

14. În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, Guvernul apreciază că este neîntemeiată, deoarece faptul că soluţia dispusă asupra plângerii procurorului ierarhic superior nu poate fi contestată la instanţă în faza de urmărire penală nu aduce atingere art. 21 din Constituţie, întrucât, aşa cum a statuat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, „posibilitatea formulării plângerii împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta la procurorul ierarhic superior constituie o garanţie procesuală, iar rămânerea definitivă a soluţiei dispuse de procurorul ierarhic superior are ca scop asigurarea celerităţii soluţionării cauzelor penale, nereprezentând un impediment în calea liberului acces la justiţie şi a dreptului la un recurs efectiv” (a se vedea Decizia nr. 398 din 28 mai 2015, paragraful 16).

15. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile criticate sunt constituţionale.

16. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, documentele depuse de autorul excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

17. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

18. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 340 alin. (1) cu denumirea marginală Plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată din Codul de procedură penală şi ale art. 111 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, aprobată prin Legea nr. 49/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 20 martie 2006, cu modificările şi completările ulterioare. Prevederile de lege criticate au următorul conţinut:

- Art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală: „(1) Persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.”

- Art. 111 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002: „(6) La cererea titularului permisului de conducere reţinut în condiţiile alin. (1) lit. b) sau ale alin. (4), procurorul care efectuează urmărirea penală sau exercită supravegherea cercetării penale ori, în faza de judecată, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea cauzei poate dispune prelungirea dreptului de circulaţie, cu câte cel mult 30 de zile, până la dispunerea neînceperii urmăririi penale, scoaterii de sub urmărire penală ori încetării urmăririi penale sau, după caz, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Modul de soluţionare a cererii de prelungire a dreptului de circulaţie se comunică şi şefului poliţiei rutiere pe raza căreia s-a comis fapta.”

19. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor şi ale art. 21 alin. (3) referitor la accesul liber la justiţie.

20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea constată că dosarul în care aceasta a fost invocată vizează procedura reglementată de art. 111 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, prin care s-a solicitat procurorului, în cadrul unui dosar penal în care se fac cercetări pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui autovehicul sub influenţa alcoolului, prevăzută de art. 336 din Codul penal, prelungirea dreptului de circulaţie pe drumurile publice. Aşa fiind, în cazul în care, cu prilejul acestei proceduri, au fost afectate drepturi sau interese legitime ale anumitor persoane, acestea vor fi supuse controlului instanţei de judecată numai după pronunţarea unei soluţii în cauză (renunţare la urmărire penală, clasare sau rechizitoriu).

21. Ca atare, prevederile art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală nu sunt incidente în cauză, întrucât vizează procedura de soluţionare a plângerilor formulate împotriva soluţiei de clasare, dispuse prin ordonanţă sau rechizitoriu, şi nicidecum procedura de prelungire a dreptului de circulaţie. De asemenea, autorul excepţiei tinde prin aceasta la modificarea dispoziţiilor legale criticate, în aşa fel încât ivirea unei atare cereri, de prelungire a dreptului de circulaţie, să fie considerată nu doar o chestiune incidentală, premergătoare în cadrul procesului penal, ci una a cărei soluţionare vizează însuşi fondul cauzei. Prin urmare, potrivit art. 29 alin. (1) şi art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii urmează să fie respinsă ca inadmisibilă, întrucât, pe de o parte, nu au legătură cu soluţionarea cauzei, deoarece „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei [...]” şi, pe de altă parte, „Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”.

22. Practic, autorul excepţiei a sesizat judecătorul de cameră preliminară cu privire la o procedură inexistentă, întrucât, aşa cum s-a arătat, sediul materiei ţine de suspendarea permisului de conducere, dovada înlocuitoare a acestuia cu sau fără drept de circulaţie şi de rolul procurorului şi al instanţei de judecată - în funcţie de faza în care se află cauza penală - de a dispune asupra prelungirii dreptului de circulaţie şi îl constituie Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.

23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 111 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, Curtea constată că autorul acesteia susţine că textul nu respectă cerinţele de calitate şi previzibilitate şi că acest fapt a fost de natură să conducă la o interpretare necorespunzătoare cu privire la exercitarea drepturilor sale civile.

24. O astfel de critică nu poate fi primită, deoarece prevederile legale criticate vor fi interpretate în mod sistematic prin trimitere la alin. (1) lit. b) şi alin. (3) al aceluiaşi articol.

25. Astfel, art. 111 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 reglementează cu privire la obligativitatea reţinerii permisului de conducere, iar alin. (3) enumera cazurile în care dovada înlocuitoare a permisului de conducere se eliberează fără drept de circulaţie. Prin urmare, în aceste cazuri nu se poate dispune, în condiţiile textului criticat, prelungirea dreptului de circulaţie. O asemenea dispoziţie este suficient de clară, nefiind susceptibilă de interpretări contradictorii, şi dă eficienţă rolului legiuitorului de a reglementa cu privire la normele de circulaţie pe drumurile publice în considerarea asigurării desfăşurării fluente şi în siguranţă a circulaţiei, precum şi pentru ocrotirea vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public. Practic, dovada înlocuitoare a permisului de conducere se eliberează fără drept de circulaţie în cazul în care a fost săvârşită vreuna dintre infracţiunile prevăzute de art. 334 alin. (2) şi (4) din Codul penal referitor la punerea în circulaţie a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare sau cu număr retras sau a unui autovehicul înmatriculat în alt stat care nu are drept de circulaţie în România, de art. 335 alin. (2) din Codul penal referitor la conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană al cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei ori al cărei permis i-a fost retras sau anulat ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată, de art. 336 din Codul penal referitor la conducerea pe drumurile publice sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, de art. 337 din Codul penal referitor la refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, de art. 338 alin. (1) din Codul penal referitor la părăsirea locului accidentului fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto aflat în procesul de instruire ori de către examinatorul autorităţii competente aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulaţie, şi al art. 339 alin. (2)-(4) din Codul penal referitor la participarea la întreceri neautorizate pe drumurile publice, la aşezarea de obstacole care împiedică sau îngreunează circulaţia, dacă se pune în pericol siguranţa circulaţiei ori se aduce atingere dreptului la liberă circulaţie a celorlalţi participanţi la trafic şi la lăsarea fără supraveghere pe partea carosabilă a unui vehicul care transporta produse sau substanţe periculoase, sau în cazurile prevăzute de art. 111 alin. (1) lit. a) şi d) referitor la cumularea a cel puţin 15 puncte de penalizare şi la situaţia în care titularul permisului a fost declarat inapt pentru a conduce autovehicule, tractoare agricole sau forestiere ori tramvaie şi art. 102 alin. (3) lit. a) şi c) referitor la conducerea sub influenţa băuturilor alcoolice, dacă fapta nu constituie, potrivit legii, infracţiune şi la situaţia în care conducătorul auto nu a oprit la trecerea la nivel cu calea ferată când barierele sau semibarierele sunt coborâte ori în curs de coborâre sau când semnalele cu lumini roşii şi/sau sonore sunt în funcţiune, toate din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002. Prin urmare, legiuitorul nu a făcut altceva decât să identifice din toată gama de încălcări ale normelor legale pe acelea care au o gravitate sporită şi, ca o consecinţă directă a acestei raţiuni, a dispus cu privire la imposibilitatea eliberării vreunei dovezi cu drept de circulaţie. Aceasta nu are semnificaţia vreunei afectări a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, întrucât ocrotirea vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public, protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietăţii publice şi private, cât şi a mediului reprezintă deziderate unanim acceptate. De altfel, dreptul de a conduce pe drumurile publice nu reprezintă un drept fundamental.

26. Prin urmare, nu poate fi primită critica autorului potrivit căreia dispoziţiile art. 111 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 nu respectă cerinţele de calitate a legilor, deoarece, aşa cum s-a arătat, aplicabilitatea acestui text ce ţine de posibilitatea prelungirii dreptului de a conduce are în vedere numai cazul în care a fost săvârşită infracţiunea prevăzută de art. 334 alin. (1) şi (3) din Codul penal referitor la punerea în circulaţie a unui autovehicul sau tramvai neînmatriculat sau neînregistrat şi la tractarea unei remorci neînmatriculate sau neînregistrate ori cu număr fals de înmatriculare sau neînregistrare şi cazul în care conducătorul implicat într-un accident de circulaţie din care a rezultat uciderea sau vătămarea corporală a unei persoane a încălcat o regulă de circulaţie, alta/altele decât cele prevăzute în art. 102 alin. (3) lit. a) şi c) anterior menţionat din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.

27. Aşa fiind, legiuitorul, în acord cu art. 53 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, a utilizat gruparea dispoziţiilor de fond referitoare la eliberarea dovezii cu drept sau nu de circulaţie într-o ordine logică a desfăşurării activităţii reglementate şi s-a asigurat că aceste prevederi de drept material le preced pe cele de ordin procedural referitoare la posibilitatea prelungirii dreptului de circulaţie.

28. În concluzie, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 111 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 este neîntemeiată.

29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ionuţ-Cătălin Tună, prin mandatar Ion Bănică, în Dosarul nr. 8.208/94/2016 al Judecătoriei Buftea - Secţia penală.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor, în acelaşi dosar, al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 111 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Buftea - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 28 septembrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, precum şi a condiţiilor de acordare a acestuia pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare „Diplomaţie”

 

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 23 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Se aprobă Regulamentul-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, precum şi a condiţiilor de acordare a acestuia pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare „Diplomaţie”, prevăzut în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

 

PRIM-MINISTRU

MIHAI TUDOSE

Contrasemnează:

Ministrul afacerilor externe,

Teodor-Viorel Meleşcanu

Ministrul muncii şi justiţiei sociale,

Lia-Oiguţa Vasilescu

p. Ministrul economiei,

Petre Iulian Nicolescu,

secretar de stat

Ministrul finanţelor publice,

Ionuţ Mişa

Ministrul pentru românii de pretutindeni,

Andreea Păstîrnac

 

Bucureşti, 29 noiembrie 2017.

Nr. 863.

 

 

ANEXA

 

REGULAMENT-CADRU

privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, precum şi a condiţiilor de acordare a acestuia pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare „Diplomaţie”

 

Art. 1. - Prezentul regulament-cadru stabileşte locurile de muncă, categoriile de personal şi mărimea concretă a sporului în raport cu condiţiile în care se desfăşoară activitatea, precum şi condiţiile de acordare a acestuia pentru familia ocupaţională defuncţii bugetare „Diplomaţie”, conform prevederilor art. 23 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Art. 2. - (1) Locurile de muncă în condiţii normale sunt acele locuri de muncă astfel cum sunt acestea definite la art. 5 lit. k) din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, cu modificările ulterioare, la care, în urma efectuării determinărilor sau, după caz, expertizărilor de specialitate de către autorităţile abilitate în acest sens, nu sunt constatate condiţii de muncă deosebite - grele, vătămătoare sau periculoase.

(2) Locurile de muncă pentru care se acordă sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase se aprobă de către ordonatorii de credite, prin ordin sau, după caz, decizie a conducătorului instituţiei, în limita prevederilor prezentului regulament-cadru, având la bază buletinele de determinare sau, după caz, expertizare emise de către autorităţile abilitate în acest sens.

Art. 3. - (1) Buletinele de determinare sau, după caz, expertizare prevăzute la art. 2 alin. (2) se refac ori de câte ori intervin modificări semnificative în ceea ce priveşte tehnologia, echipamentele de muncă, amenajarea locurilor de muncă, dar nu mai târziu de 24 de luni de la data emiterii.

(2) Buletinele de determinare sau, după caz, expertizare prevăzute la art. 2 alin. (2) se comunică, la cerere, Inspecţiei Muncii, care analizează măsurile propuse şi/sau implementate pentru normalizarea condiţiilor de muncă, urmând a lua deciziile ce se impun conform cadrului normativ în vigoare.

Art. 4. - Categoriile de personal care pot beneficia de sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase în condiţiile prezentului regulament-cadru sunt:

a) membrii Corpului diplomatic şi consular al României;

b) personalul care ocupă funcţii de execuţie specifice Ministerului Afacerilor Externe;

c) celelalte categorii de personal salariat din Ministerul Afacerilor Externe;

d) personalul din cadrul Institutului Cultural Român, care ocupă şi exercită funcţiile prevăzute în cap. VII din anexa nr. IV la Legea-cadru nr. 153/2017;

e) personalul salariat din Ministerul pentru Românii de Pretutindeni şi din instituţiile subordonate acestuia;

f) personalul încadrat pe funcţii specifice Ministerului Afacerilor Externe, din cadrul Institutului Diplomatic Român;

g) personalul încadrat pe funcţii şi grade diplomatice din administraţia centrală a Ministerului Economiei.

Art. 5. - (1) Sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase este de până la 15% din salariul de bază corespunzător funcţiei de încadrare, proporţional cu timpul efectiv lucrat în aceste condiţii.

(2) Sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, prevăzut la alin. (1), se acordă în condiţiile în care, la eliberarea buletinelor de determinare sau, după caz, de expertizare a locurilor de muncă, s-au avut în vedere următoarele criterii:

a) riscul de îmbolnăvire;

b) riscul de accidentare;

c) riscul de suprasolicitare psihică.

Art. 6. - Factorii care sunt avuţi în vedere la încadrarea locurilor de muncă în condiţii grele, vătămătoare sau periculoase şi la stabilirea cuantumului sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase sunt:

a) existenţa factorilor nocivi şi mecanismul de acţiune a acestora asupra organismului;

b) intensitatea de acţiune a factorilor nocivi sau asocierea acestor factori;

c) durata de expunere la acţiunea factorilor nocivi;

d) existenţa unor condiţii de muncă ce implică o suprasolicitare psihică;

e) existenţa unor condiţii de muncă ce implică un efort fizic sau psihic mare, în condiţii nefavorabile, determinate printre altele de condiţii de microclimat, zgomot intens sau vibraţii;

f) alte condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase care pot duce la uzura prematură a organismului.

Art. 7. - Cuantumul sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase se stabileşte prin ordin sau, după caz, decizie a conducătorului instituţiei, la propunerea comisiei special stabilite în acest sens prin ordin sau, după caz, decizie a conducătorului instituţiei, în urma identificării factorilor prevăzuţi la art. 6, astfel:

a) spor de 15% din salariul de bază pentru personalul care îşi desfăşoară activitatea sub influenţa a minimum doi factori;

b) spor de 10% din salariul de bază pentru personalul care îşi desfăşoară activitatea sub influenţa unui factor.

Art. 8. - Pe perioada misiunii permanente în străinătate, acordarea sporului prevăzut la art. 5 alin. (1) se suspendă; sporul se acordă de drept la încheierea misiunii în serviciul exterior şi reluarea activităţii în cadrul instituţiei trimiţătoare, în condiţiile prezentului regulament-cadru.

Art. 9. - Responsabilitatea acordării sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, în limitele prevăzute în prezentul regulament-cadru, cu respectarea prevederilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 şi cu încadrarea în sumele prevăzute pentru cheltuieli de personal în bugetul aprobat, revine ordonatorului principal de credite.

Art. 10. - Instituţiile care aplică prezentul regulament-cadru vor lua toate măsurile necesare pentru asigurarea sănătăţii lucrătorilor, pentru prevenirea riscurilor profesionale, precum şi pentru asigurarea cadrului organizatoric şi a mijloacelor necesare securităţii şi sănătăţii în muncă, care să conducă la normalizarea locurilor de muncă cu condiţii grele, vătămătoare sau periculoase pentru toate categoriile de personal.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.