MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 989/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 989         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Miercuri, 13 decembrie 2017

 

SUMAR

 

ACTE ALE CAMEREI DEPUTAŢILOR

 

98. - Hotărâre privind modificarea şi completarea Regulamentului Camerei Deputaţilor

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 576 din 21 septembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 pct. 13 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice

 

Decizia nr. 596 din 26 septembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă şi ale art. 519 din Codul de procedură civilă

 

Decizia nr. 656 din 17 octombrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) raportat la art. 289 din Codul penal

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

1.433. - Ordin al viceprim-ministrului, ministrul mediului, privind modificarea şi completarea Metodologiei de avizare a tarifelor instituite de către administratorii/ custozii ariilor naturale protejate pentru vizitarea ariilor naturale protejate, pentru analizarea documentaţiilor şi eliberarea de avize conform legii, pentru fotografiatul şi filmatul în scop comercial, aprobată prin Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.836/2012

 

ACTE ALE CAMEREI DEPUTAŢILOR

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

CAMERA DEPUTAŢILOR

 

HOTĂRÂRE

privind modificarea şi completarea Regulamentului Camerei Deputaţilor

 

Camera Deputaţilor adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8 din 24 februarie 1994, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 481 din 28 iunie 2016, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La articolul 46, după alineatul (8) se introduce un nou alineat, alineatul (81), cu următorul cuprins:

„(81) Membrii Comisiei pot respinge o singură dată, motivat, propunerea grupului parlamentar căruia i-a revenit funcţia, situaţie în care grupul parlamentar respectiv nominalizează o altă persoană, alegerea candidatului urmând procedura prevăzută la alin. (4).”

2. La articolul 120, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„(2) După ce timpul de dezbatere stabilit în funcţie de complexitatea raportului a fost epuizat, dezbaterea se încheie şi preşedintele de şedinţă supune votului amendamentele cuprinse în raportul comisiei, în următoarea ordine: în primul rând, se supun votului amendamentele prin care se propune eliminarea unor texte, apoi amendamentele adoptate de comisie. Dacă niciunul dintre aceste amendamente nu a fost adoptat, se supun votului amendamentele respinse din raport, în ordinea înscrisă în acesta. Dacă unul dintre amendamente a fost acceptat de majoritatea deputaţilor prezenţi, celelalte amendamente se consideră respinse. Dacă niciunul dintre amendamentele din raport nu a întrunit numărul necesar de voturi pentru a fi adoptat, se consideră adoptată forma iniţială.”

 

Această hotărâre a fost adoptată de Camera Deputaţilor, în şedinţa din data de 13 decembrie 2017, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (1) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

PETRU-GABRIEL VLASE

 

Bucureşti, 13 decembrie 2017.

Nr. 98.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 576

din 21 septembrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 pct. 13 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 pct. 13 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, excepţie ridicată de Mihai Rădulescu în Dosarul nr. 248/310/2016 al Judecătoriei Sinaia şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.188D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, în principal, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât se critică modul de interpretare şi aplicare a legii. În subsidiar, pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, susţinând, în esenţă, că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, normele de lege nu pot prezenta o precizie absolută.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 22 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 248/310/2016, Judecătoria Sinaia a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 pct. 13 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice. Excepţia a fost invocată de petentul Mihai Rădulescu, în cadrul soluţionării plângerii contravenţionale împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei prevăzute de art. 2 pct. 13 din Legea nr. 61/1991.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece sintagma „norme legale de acces” este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate. De foarte multe ori, normele de acces în instituţiile enumerate de art. 2 pct. 13 din Legea nr. 61/1991 nu sunt stabilite prin lege sau prin alte dispoziţii cu valoare de lege, pentru care să fie obligatorie publicarea în Monitorul Oficial, ci prin alte documente administrative, emise de conducerea instituţiilor respective, pe care cetăţenii nu sunt prezumaţi a le cunoaşte. Autorul excepţiei invocă, în final, Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, paragraful 38, prin care Curtea Constituţională a reţinut că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală apare ca fiind lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate.

6. Judecătoria Sinaia nu şi-a exprimat opinia asupra temeiniciei excepţiei de neconstituţionalitate

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece autorul acesteia critică pe fond încadrarea faptei sale de a parca vehiculul în parcarea Judecătoriei Sinaia şi sancţionarea potrivit textului legal criticat, când, în realitate, apreciază că ar fi trebuit sancţionat pentru încălcarea normelor privind circulaţia pe drumurile publice. Or, aceste aspecte nu reprezintă o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci ţin de interpretarea şi aplicarea legii de către instanţa de judecată.

9. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale, sens în care invocă, în esenţă, Hotărârea din 24 august 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, „din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută”. Prin urmare, Avocatul Poporului apreciază că sintagma „norme legale de acces” rămâne a fi analizată, în concret, în fiecare caz în parte.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3,10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 2 pct. 13 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 96 din 7 februarie 2014, cu următorul conţinut: „Constituie contravenţie săvârşirea oricăreia dintre următoarele fapte, dacă nu sunt comise în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni: [...] 13) pătrunderea, cu încălcarea normelor legale de acces, în sediile autorităţilor publice centrale şi locale, instituţiilor publice, instituţiilor de învăţământ şi spaţiilor aparţinând acestora, indiferent de destinaţia lor, regiilor autonome, societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, partidelor sau altor formaţiuni politice, organizaţiilor guvernamentale şi neguvernamentale, ambasadelor şi reprezentanţelor altor state ori ale organizaţiilor internaţionale de pe teritoriul României, precum şi ocuparea fără drept a terenurilor aparţinând ambasadelor şi reprezentanţelor sau a terenurilor situate în perimetrul acestora ori refuzul de a le părăsi la cererea organelor de ordine;”.

13. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit căruia „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale privind dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225). În acest sens, Curtea a constatat că, în principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală, şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013).

15. Totodată, prin Decizia nr. 772 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 3 mai 2017, paragrafele 22 şi 23, Curtea Constituţională s-a referit la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, şi Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dublilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre,

16. Aplicând aceste considerente la speţa de faţă, Curtea reţine că, potrivit textului de lege criticat, constituie contravenţie pătrunderea, cu încălcarea normelor legale de acces, în sediile autorităţilor publice centrale şi locale, instituţiilor publice, instituţiilor de învăţământ şi spaţiilor aparţinând acestora, indiferent de destinaţia lor, regiilor autonome, societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, partidelor sau altor formaţiuni politice, organizaţiilor guvernamentale şi neguvemamentale, ambasadelor şi reprezentanţelor altor state ori ale organizaţiilor internaţionale de pe teritoriul României, precum şi ocuparea fără drept a terenurilor aparţinând ambasadelor şi reprezentanţelor sau a terenurilor situate în perimetrul acestora ori refuzul de a le părăsi la cererea organelor de ordine. Textul Legii nr. 61/1991 nu ar fi putut să prevadă, în mod exhaustiv, normele legale de acces în sediile tuturor autorităţilor publice centrale şi locale, instituţiilor publice, instituţiilor de învăţământ şi spaţiilor aparţinând acestora, indiferent de destinaţia lor, regiilor autonome, societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, partidelor sau altor formaţiuni politice, organizaţiilor guvernamentale şi neguvemamentale, ambasadelor şi reprezentanţelor altor state ori ale organizaţiilor internaţionale de pe teritoriul României.

17. Este adevărat că, prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, paragraful 38, Curtea a reţinut că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” apare ca fiind lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, întrucât nu permite subiecţilor să înţeleagă care sunt aceste organe abilitate să realizeze măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viaţa privată a persoanelor. Însă, în speţa de faţă, autorul excepţiei susţine că „de foarte multe ori, normele de acces în instituţiile enumerate de art. 2 pct. 13 din Legea nr. 61/1991 nu sunt stabilite prin lege sau prin alte dispoziţii cu valoare de lege, pentru care să fie obligatorie publicarea în Monitorul Oficial, ci prin alte documente administrative emise de conducerea instituţiilor respective, pe care cetăţenii nu sunt prezumaţi a le cunoaşte”. Or, nu se poate susţine că autorul excepţiei nu a avut cunoştinţă de interdicţia de a pătrunde cu maşina în parcarea instituţiei publice respective. Aşadar, autorul excepţiei a putut evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi, prin urmare, având în vedere considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la previzibilitatea legii, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 pct. 13 din Legea nr. 61/1991 este neîntemeiată.

18. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mihai Rădulescu în Dosarul nr. 248/310/2016 al Judecătoriei Sinaia şi constată că dispoziţiile art. 2 pct. 13 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sinaia şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 21 septembrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 596

din 26 septembrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţa a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă şi ale art. 519 din Codul de procedură civilă

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan Sorin Daniel Chiriazi.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă şi ale art. 519 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Marin Frunză în Dosarul nr. 15.336/233/2015/a2.1 al Tribunalului Galaţi şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 518D/2017.

2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepţiei de neconstituţionalitate, procedura de citare fiind (egal îndeplinită,

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Referitor la dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât susţinerile autorului acesteia reprezintă chestiuni ce ţin de interpretarea legii.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 8 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 15.336/233/2015/a2.1, Tribunalul Galaţi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă şi ale art. 519 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Marin Frunză într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii de reexaminare formulate împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de acordare a ajutorului public judiciar sub forma desemnării unui apărător din oficiu.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008, precum şi art. 519 din Codul de procedură civilă nu îndeplinesc condiţiile de claritate şi previzibilitate a normelor legale. Se arată că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, deoarece sunt interpretate şi aplicate în mod arbitrar, părtinitor şi abuziv.

6. În ceea ce priveşte Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 se apreciază că este neconstituţională, întrucât permite judecătorului să soluţioneze cauza exclusiv pe alte criterii decât starea financiară şi fără citarea petentului, iar, referitor la dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, se arată că acestea sunt neconstituţionale, întrucât permit judecătorului să soluţioneze cauza fără a solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie lămurirea anumitor chestiuni de drept.

7. Tribunalul Galaţi, contrar prevederilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât susţinerile autorului acesteia privesc aplicarea legii de către instanţa de judecată, fără a fi veritabile critici de neconstituţionalitate.

10. Avocatul Poporului precizează că îşi menţine punctul de vedere anterior exprimat în sensul constituţionalităţii dispoziţiilor legale criticate, care a fost reţinut de Curtea Constituţională în deciziile nr. 16 din 16 ianuarie 2014, nr. 103 din 27 februarie 2014, nr. 383 din 26 iunie 2014, nr. 485 din 30 iunie 2016, nr. 701 din 27 octombrie 2015 sau nr. 366 din 2 iunie 2016.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 193/2008, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 519 din Codul de procedură civilă. Dispoziţiile legale criticate din Codul de procedură civilă au următorul conţinut: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. “

14. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie astfel cum se interpretează, potrivit art. 20 alin. (1) din Constituţie, prin prisma art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi ale art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană. Din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate rezultă că în susţinerea acesteia se invocă şi dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Observă că dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă stabilesc condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu unei chestiuni de drept,

16. Având în vedere obiectul litigiului, respectiv soluţionarea unei cereri de reexaminare formulate împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de acordare a ajutorului public judiciar sub forma desemnării unui apărător din oficiu, se pune problema legăturii cu soluţionarea cauzei a dispoziţiilor legale criticate. Sintagma „legătură cu soluţionarea cauzei” cuprinsă în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 presupune „atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 289 din 22 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 516 din 10 iulie 2014, paragraful 25, şi Decizia nr. 756 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 11 februarie 2015, paragraful 16).

17. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă vizează soluţionarea în fond a cauzei, obiectul sesizării privind doar o problemă de drept de a cărei rezolvare depinde soluţionarea pe fond a litigiului, şi nu au legătură cu soluţionarea cererii de reexaminare în cadrul căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 704 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015, paragraful 14, sau Decizia nr. 748 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015, paragraful 13).

18. În continuare, referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 426 din 24 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 701 din 15 noiembrie 2013, a statuat că ajutorul public judiciar în materie civilă este un sprijin acordat de stat pentru persoanele fizice care sunt sau care urmează să devină parte într-un litigiu aflat pe rolul instanţelor ori al altor autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale, legiuitorul propunându-şi să reglementeze această instituţie ca o formă de asistenţă acordată de stat în vederea asigurării dreptului la un proces echitabil şi garantării accesului egal la actul de justiţie, pentru realizarea unor drepturi sau interese legitime pe cale judiciară, inclusiv pentru executarea silită a hotărârilor judecătoreşti ori a altor titluri executorii. Prin reglementarea cadrului legal al ajutorului public judiciar se urmăreşte asigurarea efectivităţii dreptului de acces la justiţie, prin stabilirea anumitor condiţii, minime şi rezonabile. S-a arătat, totodată, că stabilirea unor limite şi condiţii privind acordarea ajutorului public judiciar a fost determinată de posibilitatea asigurării resurselor financiare publice necesare acordării ajutorului, de realizarea unei distribuiri echitabile a acestuia, de prevenirea exercitării abuzive a cererii de ajutor şi a prejudicierii altor categorii de persoane fizice care ar fi în nevoie de susţinere din partea statului şi l-ar solicita, fără a se îngrădi în acest mod accesul efectiv la justiţie.

19. Curtea, prin Decizia nr. 433 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 607 din 11 august 2015, paragraful 16, a mai reţinut că aceste consideraţii sunt în concordanţă şi cu cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, în jurisprudenţa sa, a subliniat că dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu obligă la acordarea de ajutor judiciar în toate contestaţiile în materie civilă (Hotărârea din 26 februarie 2002, pronunţată în Cauza Essaadi împotriva Franţei, paragraful 30).

20. Prin urmare, nu se poate reţine critica de neconstituţionalitate potrivit căreia actul normativ criticat, în ansamblul său, împiedică accesul liber la justiţie şi dreptul părţilor la un proces echitabil, din moment ce tocmai înlesnirea realizării acestor drepturi reprezintă scopul declarat al reglementării prin chiar primul articol al ordonanţei de urgenţă, şi anume „asigurarea dreptului la un proces echitabil şi garantarea accesului egal la actul de justiţie, pentru realizarea unor drepturi sau interese legitime pe cale judiciară, inclusiv pentru executarea silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii”.

21. În continuare, Curtea observă că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 conţine elementele necesare identificării practice a situaţiilor în care se poate acorda ajutorul public judiciar în materie civilă şi stabileşte reperele în funcţie de care judecătorul cauzei soluţionează cererea de acordare a ajutorului public judiciar. Aşadar, ordonanţa de urgenţă criticată stabileşte prin art. 16 alin. (1) că ajutorul public judiciar poate fi refuzat atunci când este solicitat abuziv, când costul său estimat este disproporţionat faţă de valoarea obiectului cauzei, precum şi atunci când acordarea ajutorului public judiciar nu se solicită pentru apărarea unui interes legitim ori se solicită pentru o acţiune care contravine ordinii publice sau celei constituţionale.

22. Prin urmare, Curtea a observat că analiza acestor caracteristici este lăsată judecătorului care va aprecia - în funcţie de criterii obiective pe care le va identifica în fiecare situaţie în parte - în ce măsură sunt întrunite condiţiile impuse prin textul de lege criticat. Din această perspectivă, textul de lege criticat este în acord cu cele subliniate de fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că un sistem de asistenţă judiciară nu poate funcţiona fără instituirea unui mecanism care să permită selecţionarea cauzelor susceptibile de a beneficia de acesta (a se vedea, de exemplu, deciziile din 10 iulie 1980 şi din 10 ianuarie 1991, pronunţate în Cauza X. Împotriva Regatului Unit, respectiv în Cauza Ange Garda împotriva Franţei).

23. În ceea ce priveşte calitatea legii, respectiv claritatea, precizia şi previzibilitatea acesteia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de exemplu, prin Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekvenyi împotriva Ungariei, paragraful 34, că previzibilitatea consecinţelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naştere la o rigiditate excesivă a reglementării.

24. Totodată, prin Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul prevederii legale, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi (ase vedea şi Hotărârea din 28 martie 1990, pronunţată în Cauza Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei, paragraful 68). Instanţa europeană a mai reţinut că, dat fiind principiul generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. În acest sens, Curtea de la Strasbourg a stabilit că una din tehnicile tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive şi că numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie.

25. Ţinând cont de aceste consideraţii, Curtea constată că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 îndeplinesc condiţiile de claritate, precizie şi previzibilitate, oferind judecătorului suficiente repere pentru a se pronunţa în mod judicios asupra cererii de acordare a ajutorului public judiciar.

26. De altfel, trebuie avută în vedere şi funcţia decizională acordată instanţelor, care are ca rol, alături de altele, şi îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent (Decizia nr. 725 din 5 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 573 din 13 august 2012).

27. Cât priveşte critica referitoare la încălcarea art. 148 din Constituţie, Curtea reţine că aceasta este neîntemeiată. Astfel cum a statuat prin Decizia nr. 96 din 20 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 109 din 24 februarie 2009, România avea obligaţia transpunerii Directivei Consiliului Uniunii Europene 2003/8/CE privind îmbunătăţirea accesului la justiţie în cazul litigiilor transfrontaliere prin stabilirea unor norme minime comune privind asistenţa judiciară acordată în astfel de litigii, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene seria L, nr. 26 din 31 ianuarie 2003. Astfel, legiuitorul a avut în vedere că directiva a cărei transpunere trebuie asigurată prevede standarde minime pentru ca sistemul de asistenţă judiciară să fie considerat ca asigurând un acces efectiv la justiţie cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, iar preluarea acestor standarde în plan legislativ presupune crearea unor condiţii cel puţin identice în plan intern, pentru a nu conduce la apariţia unor discriminări între propriii cetăţeni şi cetăţenii celorlalte state membre ori persoane care îşi au domiciliul sau reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui stat membru.

28, Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin, (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Marin Frunză în Dosarul nr. 15.336/233/2015/a2.1 al Tribunalului Galaţi.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi parte în acelaşi dosar ale aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Galaţi şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 26 septembrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Andreea Costin

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 656

din 17 octombrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) raportat la art. 289 din Codul penal

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 289 din Codul penal, excepţie ridicată de Gheorghe Munteanu în Dosarul nr. 2.329/103/2015/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.524D/2Q16.

2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 6 iulie 2017. Pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul dezbaterii, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, precum şi ale art. 396 din Codul de procedură civilă, Curtea a amânat, succesiv, pronunţarea asupra cauzei pentru datele de 19 septembrie 2017 şi 5 octombrie 2017. La această din urmă dată, constatând că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, potrivit prevederilor art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, şi art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, coroborate cu art. 395 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă, Curtea a dispus amânarea pronunţării asupra cauzei pentru data de 17 octombrie 2017, când a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

3. Prin Decizia penală nr. 278/A din 28 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.329/103/2015/a1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 289 din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Gheorghe Munteanu în apelul declarat de acesta împotriva încheierii din data de 9 iunie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 2.329/103/2015/a1, prin care, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, fiind inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 308 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 289 din Codul penal, cu motivarea că dispoziţiile de drept substanţial considerate a fi neconstituţionale nu au legătură cu soluţionarea cauzei.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 289 din Codul penal încalcă exigenţele statuate de jurisprudenţa Curţii Constituţionale privind claritatea şi previzibilitatea legii, deoarece nu se poate stabili care este regimul sancţionator aplicabil persoanelor prevăzute de art. 308 alin. (1) din Codul penal, atunci când săvârşesc una dintre faptele prevăzute de art. 289 din Codul penal. Astfel, susţine că lipsa de claritate şi previzibilitate a legii afectează ordinea juridică constituţională, în mod direct fiind încălcat dreptul constituţional la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie, fiind lăsată la dispoziţia judecătorului stabilirea cazurilor în care persoanele prevăzute la art. 308 alin. (1) din Codul penal pot fi trase la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită. Cu alte cuvinte, se lasă la aprecierea instanţei de judecată stabilirea elementului material al infracţiunii de luare de mită săvârşite de către funcţionarii privaţi, cu încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, judecătorul luând asupra sa puterea de legiferare, acesta stabilind, în mod discreţionar, care sunt faptele care constituie infracţiune, atunci când acestea sunt săvârşite de un funcţionar privat. Totodată, arată că, prin redactarea defectuoasă a art. 308 alin. (1) din Codul penal, destinatarul normei nu poate aprecia care dintre cele două regimuri distincte, prevăzute la alin. (1) şi alin. (2) ale art. 289 din Codul penal i se va aplica în mod concret, Cu alte cuvinte, destinatarului normei penale criticate nu i se oferă, în mod clar, toate elementele de identificare necesare pentru ca acesta să îşi poată da seama care sunt faptele sancţionate din punct de vedere penal prin aplicarea art. 308 alin. (1) din Codul penai. Consideră că soluţia corectă, din punct de vedere logico-juridic, ar fi ca persoanelor prevăzute la art. 308 alin. (1) din Codul penal să II se aplice regimul sancţionator mai blând prevăzut de art. 289 alin. (2) din Codul penal, întrucât, o interpretare contrară - în sensul raportării art. 308 alin. (1) din Codul penal la art. 289 alin. (1) din Codul penal - ar conduce la o discriminare între funcţionarii care desfăşoară o activitate de interes public (funcţionarii publici asimilaţi) şi funcţionarii care desfăşoară o activitate de interes privat. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015 şi consideră că, în prezenta speţă, trebuie aplicat acelaşi raţionament, astfel încât interpretarea art. 308 alin. (1) din Codul penal să conducă la concluzia că funcţionarul privat trebuie sancţionat, din punct de vedere penal, doar pentru întârzierea, neîndeplinirea sau efectuarea unui act contrar îndatoririlor de serviciu, iar nu şi pentru îndeplinirea sau urgentarea unui asemenea act - în mod similar funcţionarului public asimilat, prevăzut la art. 175 alin. (2) din Codul penal - deoarece, în caz contrar, există riscul ca instanţele judecătoreşti să aplice dispoziţiile art. 308 alin. (1) prin raportare la art. 289 alin. (1) din Codul penal.

5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate s-ar impune a fi admisă, întrucât art. 308 alin. (1) din Codul penal, atunci când face trimitere la dispoziţiile art. 289 din Codul penal, nu precizează care alineat al acestui articol se aplică. Prin urmare, textul de lege nu răspunde cerinţelor de previzibilitate şi de claritate ale normei penale, astfel cum sunt acestea reliefate de jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Prin neindicarea expresă, în dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal, a alineatului de la art. 289 din Codul penal care se aplică funcţionarilor privaţi, aceştia sunt dezavantajaţi faţă de funcţionarii asimilaţi funcţionarilor publici, prevăzuţi de art. 175 alin. (2) din Codul penal, întrucât ei pot fi acuzaţi şi dacă pretind ori primesc bani sau alte foloase care nu li se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle lor de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, spre deosebire de ceilalţi funcţionari care pot fi acuzaţi doar dacă fapta este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle lor legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.

6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

7. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Întrucât critica de neconstituţionalitate se bazează, în esenţă, pe susţinerea potrivit căreia textul incriminator are o formulare prea vagă, conducând astfel la lipsa de previzibilitate a normei penale, contrar principiului legalităţii sancţiunilor penale, Guvernul face referire la jurisprudenţa instanţei de control constituţional, respectiv a instanţei de contencios european al drepturilor omului, potrivit cărora, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Însă, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit Totodată, prevederile supuse criticii trebuie analizate în ansamblul normativ din care fac parte pentru a decide asupra predictibilităţii acestora Reţine că formularea art. 289 alin. (2) din Codul penal, în ipoteza incriminării faptei de luare de mită. atunci când aceasta este săvârşită de către o persoană care exercită o profesie de interes public, aduce un răspuns problemei larg dezbătute anterior adoptării noului Cod penal, şi anume dacă notarul public, executorul judecătoresc sau alte persoane care execută o funcţie de interes public, pentru care este necesară o abilitare specială a autorităţilor publice, poate fi sau nu autor al luării de mită. Consideră că prevederile art. 308 alin. (1) din Codul penal nu sunt de natură a crea dificultăţi de interpretare, de vreme ce sfera subiectului activ din art. 289 alin. (2) din Codul penal este clar delimitată, iar acest alineat are rolul de a excepta de la incriminare anumite fapte comise strict de categoria persoanelor care exercită un serviciu de interes public asimilate, prin efectul art. 175 alin. (2) din Codul penal, sferei funcţionarilor publici. Mai exact, incriminarea primirii de bani sau altor foloase doar pentru cazurile când acestea au drept scop neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle legale sau în legătură CU efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri se explică prin specificul activităţii persoanelor prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal, şi anume prin faptul că ele pot solicita, în mod legal, sume de bani pentru îndeplinirea serviciului public pe care îl prestează sau pentru urgentarea efectuării unui anumit act (de pildă, o taxă de urgenţă). Arată că excluderea de la răspunderea penală a faptei de pretindem, primire ori acceptare a promisiunii de bani sau alte foloase în legătură cu îndeplinirea ori urgentarea unui act ce intră în sfera îndatoririlor de serviciu îşi găseşte raţiunea doar pentru categoria de persoane, asimilate, conform art. 175 alin. (2) din Codul penal, categoriei funcţionarilor publici prevăzute la alin. (1) al aceluiaşi articol. Cu alte cuvinte, prevederile art. 289 alin. (2) din Codul penal sunt de strictă aplicare, având în vedere atribuţiile care aparţin persoanelor prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal, pe când sfera persoanelor vizate de art. 308 din Codul penal nu este legată de aceste atribuţii, acest articol făcând referire la „dispoziţiile art. 289-292, 295, 297-301 şi 304 privitoare la funcţionarii publici”. Cât priveşte critica de neconstituţionalitate prin raportare la art. 16 din Constituţie, invocă jurisprudenţa instanţei de control constituţional cu privire la dispoziţiile constituţionale precitate, apreciind că susţinerile autorului nu sunt întemeiate. Reţine, totodată, că autorul excepţiei de neconstituţionalitate critică, de fapt, modul de aplicare a legii de către organele judiciare sau o posibilă interpretare a acestora, aspecte a căror dezlegare nu intră în competenţa Curţii Constituţionale.

8. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 289 din Codul penal sunt neconstituţionale. În acest sens, face referire la jurisprudenţa constantă â Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Beyler împotriva Italiei, paragraful 109, şi Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunţată în Cauza Fener Rum Patrikligi împotriva Turciei) cu privire la obligaţia pozitivă a legiuitorului de a reglementa prin texte clare şi precise. Invocă şi dispoziţiile art. 8 alin, (4) teza întâi şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Apreciază că textele de lege criticate nu sunt suficient de previzibile, clare şi precise, deoarece art. 308 alin. (1) din Codul penal, atunci când face trimitere la prevederile art. 289 din Codul penal, nu precizează care alineat al acestui articol se aplică şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice. Arată că funcţionarul prevăzut la art. 308 alin. (1) din Codul penal nu are posibilitatea de a aprecia care dintre ipotezele prevăzute de art. 289 alin. (1) şi alin. (2) din Codul penal î se vor aplica, în mod concret, în cazul săvârşirii uneia dintre faptele reglementate de articolul menţionat. Reţine că, potrivit art. 289 alin. (1) din Codul penal, este sancţionată, din punct de vedere penal, fapta funcţionarului public săvârşită în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, iar alin. (2) al aceluiaşi articol sancţionează, din punct de vedere penal, fapta funcţionarului public prevăzut la art. 175 alin. (2) din Codul penal numai atunci când este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri. Reţine că legiuitorul nu a incriminat fapta funcţionarului asimilat funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase, în legătură cu îndeplinirea sau urgentarea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu , Apreciază că, în acest mod, se creează o discriminare între funcţionarul public şi funcţionarul asimilat funcţionarului public, întrucât cei din urmă nu sunt traşi la răspundere, potrivit art. 289 alin. (2) din Codul penal, pentru infracţiunea de luare de mită, atunci când infracţiunea constă în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau în urgentarea îndeplinirii acestor îndatoriri. În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, arată că aplicarea cerinţei procesului echitabil se impune numai în legătură cu procedura de desfăşurare a procesului, iar nu şi în ceea ce priveşte cadrul juridic sancţionator al faptelor, adică în materia dreptului substanţial.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile reprezentantului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 289 din Codul penal. Art. 308 alin. (1) din Codul penal a fost modificat prin Legea nr. 193/2017 pentru modificarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 25 iulie 2017. Textele de lege criticate au următorul conţinut:

- Art. 289 din Codul penal: „(1) Fapta funcţionarului public care, direct oii indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 31a 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.

(2) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită de una dintre persoanele prevăzute în art. 175 alin. (2), constituie infracţiune numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.

(3) Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.

- Art. 308 alin. (1) din Codul penal: „Dispoziţiile art. 289-292, 295, 297-300 şi art. 304 privitoare la funcţionarii publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice.”

12. În susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor criticate, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - În cadrul democraţiei constituţionale, art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi art. 21 alin. (3) referitor la dreptul părţilor la un proces echitabil.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamţ nr. 1662/P/2014 din 31 iulie 2015, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, autor al excepţiei de neconstituţionalitate, pentru Săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 308 din Codul penal. În actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că inculpatul, autor al excepţiei, în calitate de angajat (gestionar depozit) al Societăţii Coopintex - S A. din comuna Sagna, judeţul Neamţ, a pretins şi primit, în mod direct, pentru sine, o sumă de bani, care nu i se cuvenea, în legătură cu îndeplinirea unor acte ce intrau în îndatoririle sale de serviciu, respectiv pentru a redacta şi a elibera adeverinţe privind perioada lucrată şi veniturile câştigate, necesare pentru un dosar de pensionare. Tribunalul Neamţ, ca instanţă de fond, a reţinut că infracţiunea prevăzută de art. 289 alin. (1) din Codul penal a fost săvârşită de inculpatul autor al excepţiei, în calitate de „persoană care exercită, permanent, cu remuneraţie, însărcinări în cadrul unei persoane juridice”, astfel încât a apreciat că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile privind varianta atenuată a infracţiunii de luare de mită, prevăzute de art. 308 din Codul penal, şi, ca atare, nu se impune schimbarea încadrării juridice în art. 289 alin. (2) din Codul penal, astfel încât cererea formulată în acest sens a fost respinsă. Totodată, inculpatul, autor al excepţiei, a beneficiat de procedura simplificată prevăzută de art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, privind reducerea cu o treime a limitei de pedeapsă prevăzute de textul sancţionator, ca urmare a recunoaşterii săvârşirii faptei, fiind condamnat prin Sentinţa penală nr. 109/P din 8 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Neamţ, în Dosarul nr. 2.329/103/2015, la pedeapsa principală (orientată spre minimul special prevăzut de lege) de 1 an şi 4 luni închisoare, cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, soluţie menţinută în apel, de către Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia penală nr. 668 din 9 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.329/103/2015. În apelul formulat împotriva hotărârii pronunţate în fond, inculpatul apelant, autor al excepţiei de neconstituţionalitate, a contestat, printre altele, încadrarea juridică a faptei stabilite de instanţa de fond şi calitatea de subiect activ al infracţiunii de luare de mită. Aşadar, în apel, apărările inculpatului au avut drept scop obţinerea unei soluţii de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală - „fapta nu este prevăzută de legea penală”, respectiv neîndeplinirea condiţiilor de calificare a subiectului activ. Instanţa de apel - în motivarea Deciziei penale nr. 668 din 9 iunie 2016, pronunţate în Dosarul nr. 2.329/103/2015 - a observat că acţiunea de pretindere a unei sume de bani în schimbul săvârşirii unui act care intra în sfera îndatoririlor de serviciu ale inculpatului, ca modalitate alternativă de săvârşire a infracţiunii de luare de mită, a fost întreprinsă de acesta în exercitarea atribuţiilor de salariat în cadrul Societăţii Coopintex - S.A., situaţie în care inculpatul avea calitatea unei „persoane care exercită o însărcinare în cadrul unei persoane juridice”. A mai reţinut instanţa de apel că este nefondată solicitarea de schimbare a încadrării juridice formulată în faţa primei instanţe şi reiterată ca motiv de apel, întrucât prevederile art. 289 alin. (2) din Codul penal au aplicabilitate numai pentru subiecţii activi definiţi de art. 175 alin. (2) din Codul penal, inculpatul, autor al excepţiei de neconstituţionalitate, nefiind încadrat în această categorie.

14. În aceste condiţii, Curtea observă că, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, apreciind asupra conţinutului constitutiv al infracţiunii deduse judecăţii, în raport de actele şi lucrările dosarului, au stabilit că infracţiunea de luare de mită, în modalitatea „pretinderii”, a fost săvârşită de inculpatul, autor al excepţiei, ca subiect activ al infracţiunii, în calitate de „persoană care exercită, permanent, cu remuneraţie, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice” (funcţionar privat), autorul excepţiei neavând calitatea prevăzută de art. 175 alin. (2) din Codul penal, respectiv „persoană care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost investită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public” (funcţionar asimilat funcţionarului public). Aşa încât, Curtea reţine că, în speţă, plasarea acestuia într-una dintre cele două categorii, respectiv „persoană care exercită, permanent, cu remuneraţie, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice” (funcţionar privat) ori „persoană care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public (funcţionar asimilat funcţionarului public) determină întrunirea sau neîntrunirea condiţiilor tragerii la răspundere penală pentru infracţiunea de luare de mită, care prevede dispoziţii distincte de incriminare a faptei comise de persoanele care se includ în fiecare dintre categoriile menţionate. Aceasta în condiţiile în care, în Codul penal anterior, nu se făcea o delimitare din perspectiva condiţiilor de tipicitate ale faptelor de corupţie legate de împrejurarea dacă funcţionarul public sau privat primea, pretindea sau accepta mita în scopul încălcării sau nu a atribuţiilor sale de serviciu, însă, în art. 289 alin. (2) din Codul penal în vigoare se prevede expres că fapta funcţionalului public asimilat, definit în art. 175 alin. (2) din Codul penal, constituie infracţiune doar dacă este comisă în legătură cu încălcarea atribuţiilor de serviciu, respectiv cu „neîndeplinirea”, „întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale” sau în legătură cu „efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri

15. Din această perspectivă, Curtea reţine că, potrivit art. 289 alin. (1) din Codul penal, conduita „funcţionarului public” este tipică dacă acţiunea de pretindere ori primire de bani sau alte foloase ori acceptarea promisiunii unor astfel de foloase se comite în legătură cu „îndeplinirea”, „neîndeplinirea”, „urgentarea” ori „întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu” sau în legătură cu „îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri”. Totodată, potrivit art. 289 alin. (2) din Codul penal, funcţionarul reglementat la art. 175 alin. (2) din Codul penal - funcţionarul asimilat funcţionarului public - poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită doar atunci când fapta sa este comisă în legătură cu „neîndeplinirea”, „întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale “ sau în legătură cu „efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri”, iar nu şi atunci când are legătură cu „îndeplinirea” sau „urgentarea”îndeplinirii actului respectiv.

16. În justificarea adoptării soluţiei legislative cuprinse în art. 289 alin. (2) din Codul penal, în Expunerea de motive la Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, s-a reţinut că „proiectul a optat pentru asimilarea cu funcţionarii a persoanelor fizice care exercită o profesie de interes public, pentru care este necesară o abilitare specială a autorităţilor publice şi care este supusă controlului acestora (notari, executori judecătoreşti etc.), Deşi aceste persoane nu sunt propriu-zis funcţionari publici, ele exercită atribute de autoritate publică, ce le-au fost delegate printr-un act al autorităţii statale competente şi sunt supuse controlului acesteia, ceea ce justifică asimilarea lor cu funcţionarii. Aşa cum rezultă din cuprinsul părţii speciale, atunci când anumite incriminări nu sunt compatibile cu statutul acestor persoane, ori nu s-a dorit aducerea lor sub incidenţa unui anumit text de incriminare, a fost prevăzută în mod expres neaplicarea textului cu privire la persoanele menţionate”. De asemenea, în aceeaşi expunere de motive, s-a precizat că „luarea de mită, în proiect, este incriminată într-o variantă tipicare are un conţinut apropiat de cel din Codul penal în vigoare. Într-un alineat distinct este incriminată luarea de mită când este săvârşită de către o persoană care exercită o profesie de interes public, dar numai în ipoteza comiterii acestei fapte în scopul de a nu îndeplini, a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri. Prin această dispoziţie se rezolvă mult controversata problemă dacă notarul public, executorul judecătoresc sau alte persoane care execută o funcţie ele interes public, pentru care este necesară o abilitate specială a autorităţilor publice, poate fi sau nu autor al luării de mită “

17. Curtea observă că. În Expunerea de motive a noului Cod penal, legiuitorul oferă două exemple de funcţionari publici asimilaţi, şi anume notarii publici (Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995) şi executorii judecătoreşti (Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti). Referindu-se la aceste categorii de persoane asimilate funcţionarilor publici, legiuitorul precizează că, deşi aceste persoane nu sunt propriu-zis funcţionari publici, ele exercită atribute de autoritate publică ce le-au fost delegate printr-un act al autorităţii statale competente şi sunt supuse controlului acesteia. Totodată, literatura de specialitate enumera ca făcând parte din lista domeniilor în exercitarea cărora anumite categorii de persoane urmează să fie incluse în sfera asimilată, din punct de vedere penal, funcţionarilor publici: profesia de notar public, executor judecătoresc, mediator autorizat, medic cu drept de liberă practică cu cabinet privat, expert independent autorizat, auditor financiar, consilier proprietate industrială, mediator, cu precizarea că, pentru o corectă determinare a cadrului şi a limitelor de cuprindere ale acestor categorii [deci a domeniului de aplicare a prevederii din art. 175 alin. (2) din Codul penal], trebuie reţinută natura juridică de normă generală a textului care le consacră, fiind, astfel, posibilă derogarea expresă de la dispoziţiile sale, prin norme speciale. De asemenea, potrivit unor autori, excluderea - prin alin. (2) al art. 289 din Codul penal - anumitor ipoteze de realizare ale elementului material al infracţiunii de luare de mită nu s-a făcut în mod arbitrar de către legiuitor, deoarece aceste persoane pot solicita în mod legal sume de bani pentru îndeplinirea serviciului public pe care îl prestează sau pentru urgentarea efectuării unui anumit act.

18. În acest sens, Curtea observă că, potrivit art. 2 din Normele privind tarifele de onorarii pentru serviciile prestate de notarii publici, aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 46/C din 6 ianuarie 2011, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 22 februarie 2011, „pentru serviciile prestate” (aşadar pentru „îndeplinirea” serviciului de interes public prestat), notarii publici au dreptul la onorarii stabilite în sume determinate, respectiv onorarii graduale - pe tranşe şi în cote procentuale - în raport cu valoarea determinată sau determinabilă a obiectului actului. Actele şi procedurile pentru care onorariile se exprimă în sume determinate sunt prevăzute în anexa nr. 1 la norme, iar actele şi procedurile pentru care se stabilesc onorarii graduale şi procentuale sunt acte autentice şi alte proceduri (anexa nr. 2) şi procedura succesorală (anexa nr. 3). Anexele menţionate fac parte integrantă din Normele privind tarifele de onorarii pentru serviciile prestate de notarii publici. Totodată, art. 25 din Normele privind tarifele de onorarii pentru serviciile prestate de notarii publici prevede că notarii publici sau personalul angajat al acestora, care sunt autorizaţi, în condiţiile legii, ca traducători, pot efectua traduceri, aplicând tarifele prevăzute în anexa nr. 4. Potrivit anexei nr. 4 la norme, pentru traducerile efectuate de către notarii publici sau personalul angajat al acestora, care sunt autorizaţi ca traducători, se pot percepe „taxe de urgenţă” de 50% din valoarea tarifelor, pentru traduceri efectuate în 48 de ore şi în zilele nelucrătoare, respectiv de 100% din valoarea tarifelor pentru traduceri efectuate în 3-8 ore, în funcţie de complexitatea actului.

19. De asemenea, cât priveşte executorii judecătoreşti, Curtea reţine că, potrivit art. 39 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 20 octombrie 2011, aceştia „au dreptul, pentru serviciul prestat, la onorarii minimale şi maximale stabilite de ministrul justiţiei, cu consultarea Consiliului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti” Onorariile ce pot fi solicitate de către executorul judecătoresc pentru „îndeplinirea” serviciului de interes public prestat sunt stabilite prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.550/C din 14 noiembrie 2006 privind aprobarea onorariilor minimale şi maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătoreşti, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 20 noiembrie 2006, astfel cum a fost modificat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2,561 IC din 30 iulie 2012 pentru modificarea anexei la Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.550/C/2006 privind aprobarea onorariilor minimale şi maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătoreşti, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 569 din 10 august 2012.

20. Pe cale jurisprudenţială, s-a decis, de asemenea, că expertul tehnic judiciar, respectiv funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, sunt funcţionari publici, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal. În acest sens, s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală asupra a două sesizări, în condiţiile art. 475 din Codul de procedură penală, prin Decizia nr. 20 din 29 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 22 octombrie 2014, prin care s-a stabilit că expertul tehnic judiciar este funcţionar public în conformitate cu dispoziţiile art. 175 alin. (2) teza întâi din Codul penal, respectiv prin Decizia nr. 18 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 11 iulie 2017, prin care s-a stabilit că funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.

21 . Totodată, Curtea reţine că Instanţa Supremă, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a stabilit, în Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea rezolvării de principiu a modalităţii de interpretare a dispoziţiilor art. 175 din Codul penal, respectiv dacă medicul chirurg angajat cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, trimis în judecată sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de luare de mită prevăzute de dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, se încadrează în categoria funcţionarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul penal sau în categoria funcţionarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (2) din Codul penal, că medicul angajat cu contractele muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal. În motivarea deciziei sale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut, printre altele, că „în cazul notarilor publici şi al executorilor judecătoreşti - exemplele menţionate în Expunerea de motive a noului Cod penal - onorariile pentru serviciul de interes public exercitat sunt reglementate prin lege. Această reglementare prin lege a onorariilor explică soluţia legislativă prevăzută în art. 289 alin. (2) din Codul penal, a incriminării faptei prevăzute în art. 289 alin. (1) din Codul penal, săvârşite de aceste categorii de persoane, numai în cazul în care este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle lor legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri, iar nu şi în cazul în care este comisă în legătură cu îndeplinirea ori urgentarea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle lor legale”, stabilind totodată că „îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 175 alin. (2) din Codul penal se analizează pentru fiecare categorie profesională în concret, pornind de la normele legale speciale ce îi reglementează statutul.” (în acelaşi sens, Decizia nr. 20 din 29 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 22 octombrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală).

22. Curtea reaminteşte însă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a stabilit, prin Decizia nr. 18 din 30 mai 2017, că funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal. În cazul acestuia din urmă însă nu se mai poate susţine că soluţia legislativă prevăzută în art. 289 alin. (2) din Codul penal este justificată prin prisma reglementării prin lege a unor onorarii în vederea îndeplinirii ori urgentării îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle lui legale, atât timp cât în privinţa funcţionarului bancar nu există un temei legal pentru a percepe onorariu pentru serviciul de interes public prestat.

23. În aceste condiţii, având în vedere cele reţinute în paragrafele anterioare, Curtea constată că art. 289 alin. (2) din Codul penal exceptează, fără echivoc, de la incriminare anumite fapte comise de categoria persoanelor care exercită un serviciu de interes public, asimilate, prin efectul art. 175 alin. (2) din Codul penal, sferei funcţionarilor publici, prin adoptarea acestor norme penale legiuitorul plasându-se în interiorul marjei sale de apreciere, conform politicii penale a statului. Curtea subliniază însă că, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituţiei este obligatorie, de unde rezultă că Parlamentul nu-şi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie. Astfel cum a reţinut Curtea, libertatea de reglementare pe care o are Parlamentul în anumite cazuri se exercită prin reglementarea condiţiilor de tragere la răspundere penală pentru faptele antisociale care aduc atingere valorilor prevăzute şi garantate de Constituţie (Decizia Curţii Constituţionale nr. 62/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007). Or, s-ar putea reţine că, limitând - prin dispoziţiile art. 289 alin. (2) din Codul penal -, incriminarea faptei de luare de mită - săvârşite de persoane asimilate funcţionarilor publici, în privinţa cărora nu este reglementată posibilitatea de a percepe onorariu pentru serviciul de interes public prestat (de pildă, funcţionarii bancari) - la ipotezele în care fapta este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri, legiuitorul a adoptat norme penale cu nerespectarea dispoziţiilor constituţionale anterior citate, având în vedere faptul că, din perspectiva lezării valorii sociale ocrotite, conduita acestor persoane este echivalentă cu orice altă conduită similară incriminată.

24. Curtea constată însă că aspectele reţinute în paragrafele anterioare referitoare la prevederile art. 289 alin. (2) din Codul penal nu fac obiect al controlului de constituţionalitate în prezenta cauză, instanţa de control constituţional nefiind sesizată în acest sens. Pronunţarea Curţii Constituţionale asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 289 alin. (2) din Codul penal, din această perspectivă, ar echivala cu exercitarea unui control din oficiu, în condiţiile în care instanţa constituţională nu se poate substitui autorului excepţiei în privinţa invocării motivului de neconstituţionalitate. În acest sens, s-a pronunţat Curtea, de pildă, prin Decizia nr. 627 din 29 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008, în care a reţinut că nu se poate substitui autorului excepţiei în formularea unor critici de neconstituţionalitate, deoarece, contrar sistemului nostru constituţional, ar exercita un control din oficiu.

25. Curtea reţine că, în cauză, criticile de neconstituţionalitate privesc dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal referitoare la funcţionarul privat, care fac trimitere la art. 289 din Codul penal. Potrivit prevederilor criticate, „Dispoziţiile art. 289-292, 295, 297-300 şi art. 304 privitoare la funcţionarii publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice. “Curtea observă că în categoria funcţionarilor privaţi se includ şi „persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice”, iar, potrivit celor reţinute în cauză de către instanţele de fond şi de apel, inculpatul autor al excepţiei are calitatea menţionată anterior.

26. Examinând textul de lege criticat faţă de susţinerile autorului excepţiei, Curtea constată că incriminarea faptei funcţionarului privat de a pretinde ori de a primi bani sau alte foloase ori de a accepta promisiunea unor astfel de foloase comisă în legătură cu „îndeplinirea”, respectiv „urgentarea” unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu este în acord cu Convenţia penală privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, ratificată prin Legea nr. 27/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2002, care, în art. 8, având denumirea marginală „Corupţia pasivă în sectorul privat”, stabileşte că: „Fiecare parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina ca infracţiune, conform dreptului său intern, dacă s-a săvârşit cu intenţie, în cadrul unei activităţi comerciale, fapta oricărei persoane care conduce sau lucrează pentru o entitate din sectorul privat de a solicita sau de a primi, direct ori prin intermediul terţilor, un folos necuvenit sau de a accepta oferta ori promisiunea, pentru aceasta sau pentru o altă persoană, cu scopul ca aceasta să îndeplinească sau să se abţină să îndeplinească un act, cu încălcarea obligaţiilor sale.” Ratificând convenţia menţionată în prealabil, statul român şi-a asumat obligaţia de a respecta şi transpune întocmai prevederile internaţionale în dreptul său intern, şi anume obligaţia de a incrimina corupţia pasivă a persoanelor care se circumscriu categoriei „persoanelor care conduc sau lucrează pentru o entitate din sectorul privat

27. Aşadar, Curtea constată că raportarea art. 308 alin. (1) la art. 289 alin. (1) din Codul penal este în acord cu prevederile art. 11 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte”, în condiţiile în care, dacă faptele de pretindere ori primire de bani sau alte foloase ori de acceptare a promisiunii unor astfel de foloase comise în mediul privat în legătură cu „îndeplinirea”, respectiv „urgentarea” unui act ce intră în îndatoririle de serviciu ale funcţionarului privat nu ar fi descurajate prin mijloacele dreptului penal, s-ar aduce atingere valorilor fundamentale, ocrotite de Codul penal, valori de rang constituţional, precum statul de drept, democraţia, respectarea Constituţiei şi a legilor, care sunt consacrate, în art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Legea fundamentală, printre valorile supreme. De altfel, astfel cum a reţinut Curtea, „fenomenul corupţiei este considerat a fi una dintre cele mai grave ameninţări cu privire la instituţiile statului de drept, democraţie, drepturile omului, echitatea şi justiţia socială, cu efecte negative asupra activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice şi asupra funcţionării economiei de piaţă. Corupţia se constituie într-un obstacol al dezvoltării economice a statului şi compromite stabilitatea instituţiilor democratice şi fundamentul moral al societăţii. În consecinţă, în ultima perioadă, politica penală declarată a statului a fost aceea de a intensifica eforturile în scopul adoptării unor acte normative în materia combaterii corupţiei* (Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014).

28. Cu privire la critica referitoare la încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, în mod constant, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferenţă de tratament, făcută de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă. Or, Curtea constată că, în prezenta cauză, persoanele la care se face referire - pe de o parte, persoana care exercită, permanent, cu remuneraţie, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice (funcţionarul privat), iar, pe de altă parte, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public (funcţionarul asimilat funcţionarului public) - nu se regăsesc în situaţii identice, astfel că se justifică în mod obiectiv şi rezonabil tratamentul juridic neomogen la care se referă autorul excepţiei, principiul egalităţii în faţa legii presupunând instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (a se vedea Decizia nr. 379 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 7 august 2014).

29. Aşa fiind, Curtea constată că este neîntemeiată susţinerea privitoare la afectarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 16, întrucât nu poate fi pus semnul egalităţii între funcţionarul privat şi funcţionarul asimilat funcţionarului public.

30. Cât priveşte critica potrivit căreia dispoziţiile art. 308 alin, (1) cu referire la art. 289 din Codul penal sunt lipsite de claritate şi previzibilitate, Curtea constată că, în interpretarea şi aplicarea normelor penale menţionate, în raport de conţinutul constitutiv al infracţiunii deduse judecăţii, distincţia se face în funcţie de calitatea subiectului activ calificat al infracţiunii de luare de mită, operaţiune ce ţine de atributul instanţei de judecată, în condiţiile în care art. 289 alin. (2) din Codul penal are aplicabilitate numai pentru persoanele definite în art. 175 alin. (2) din Codul penal, Aşa fiind, Curtea reţine că textul criticat este formulat cu o precizie suficientă ce permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Cu atât mai mult, autorităţile judiciare competente să interpreteze şi să aplice legea nu vor întâmpina dificultăţi în procesul de interpretare şi aplicare a acesteia, în acord cu exigenţele constituţionale.

31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin, (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gheorghe Munteanu în Dosarul nr. 2.329/103/2015/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 308 alin. (1) raportat la art. 289 din Codul penal sunt constituţionale în raport de criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 17 octombrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL MEDIULUI

 

ORDIN

privind modificarea şi completarea Metodologiei de avizare a tarifelor instituite de către administratorii/custozii ariilor naturale protejate pentru vizitarea ariilor naturale protejate, pentru analizarea documentaţiilor şi eliberarea de avize conform legii, pentru fotografiatul şi filmatul în scop comercial, aprobată prin Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.836/2012

 

Având în vedere Referatul de aprobare nr. 109.196/AC din 30 octombrie 2017 al Direcţiei biodiversitate, în temeiul prevederilor art. 30 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 49/2011, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 13 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 19/2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului şi pentru modificarea unor acte normative,

viceprim-ministrul, ministrul mediului, emite următorul ordin:

Art. I. - Metodologia de avizare a tarifelor instituite de către administratorii/custozii ariilor naturale protejate pentru vizitarea ariilor naturale protejate, pentru analizarea documentaţiilor şi eliberarea de avize conform legii, pentru fotografiatul şi filmatul în scop comercial, aprobată prin Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.836/2012, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 854 din 18 decembrie 2012, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La articolul 2 alineatul (2), literele a)-d) se modifică şi vor avea următorul cuprins:

„a) privitor la tarifele pentru vizitarea ariilor naturale protejate trebuie sa se ţină cont de: specificitatea obiectivului turistic de vizitare, serviciile oferite în schimbul acestui tarif: măsuri de securitate specifice, trasee turistice, locuri de campare amenajate şi întreţinute şi altele asemenea, de infrastructura existentă, durata de vizitare, conform nr. crt. 1 din tabelul prevăzut în anexă;

b) privitor la tarifele pentru analizarea documentaţiilor şi eliberarea de avize conform legii, tarifele instituite de către administrator/custode trebuie să se încadreze în limitele maxime conform nr. crt. 2 din tabelul prevăzut în anexă;

c) privitor la tarifele pentru fotografiatul în scop comercial trebuie să se ţină cont de: utilizarea materialului realizat (albume, materiale publicitare, publicaţii diverse), tirajul publicaţiei, impactul de promovare estimat în raport cu raza de distribuţie a serviciului media (plan local, regional, naţional, internaţional), conform nr. crt. 3 din tabelul prevăzut în anexă;

d) privitor la tarifele pentru filmatul în scop comercial trebuie să se ţină cont de: utilizarea materialului realizat (documentar, film artistic, reclame), durata filmărilor, impactul de promovare estimat în raport cu raza de distribuţie a serviciului media (plan local, regional, naţional, internaţional), conform nr. crt. 4 din tabelul prevăzut în anexă.”

2. După articolul 6 se introduce un nou articol, articolul 7, cu următorul cuprins:

„Art. 7. - Tarifele instituite de către administrator/custode care se avizează de către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului sunt prevăzute în anexa care face parte din prezenta metodologie.”

3. La metodologie se introduce o anexă, având cuprinsul prevăzut în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Viceprim-ministrul, ministrul mediului,

Graţiela Leocadia Gavrilescu

 

Bucureşti, 21 noiembrie 2017.

Nr. 1.433.

 

ANEXĂ

(Anexă la metodologie)

 

Tarifele stabilite de către administrator/custode care se avizează de către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului

 

Nr. crt.

Serviciu

Tipul de serviciu

Cuantum tarif (lei)*

1

Tarif de vizitare**

Se vor stabili unul sau mai multe tipuri de tarife în funcţie de criteriile de stabilire a tarifelor prevăzute la art. 2 alin. (2) lit. a) din ordin.***

Cuantumul se propune de către administrator/custode.

2****

2.1 Analiza şi verificarea documentaţiei în cadrul procedurii de evaluare a impactului asupra mediului pentru anumite proiecte publice şi private sau

revizuirea/actualizarea acordului

de mediu

Analiza şi verificarea documentaţiei în cadrul procedurii de evaluare a impactului asupra mediului şi emiterea avizului pentru proiectele care nu se supun studiului de evaluare a impactului asupra mediului/evaluare adecvată

Maximum 200 pentru persoane fizice

Maximum 400 pentru persoane juridice

Analiza şi verificarea documentaţiei în cadrul procedurii de evaluare a impactului asupra mediului şi emiterea avizului pentru proiectele care se supun studiului de evaluare a impactului asupra mediului/evaluare adecvată

Maximum 500 pentru persoane fizice

Maximum 2.000 pentru persoane juridice

Analiza şi verificarea documentaţiei şi emiterea avizului pentru revizuirea/actualizarea acordului de mediu

Maximum 250 pentru persoane fizice

Maximum 500 pentru persoane juridice

2.2 Analiza şi verificarea documentaţiei în cadrul procedurii de emitere a autorizaţiei de mediu/autorizaţiei integrate de mediu

Analiza şi verificarea documentaţiei în cadrul procedurii de emitere a autorizaţiei de mediu fără bilanţ de mediu şi emiterea avizului

Maximum 250 pentru persoane fizice

Maximum 500 pentru persoane juridice

Analiza şi verificarea documentaţiei în cadrul procedurii de emitere a autorizaţiei integrate de mediu şi emiterea avizului

Maximum 4.000 pentru persoane juridice

Analiza şi verificarea documentaţiei cu bilanţ de mediu şi emiterea avizului custodelui/administratorului

Maximum 500 pentru persoane fizice

Maximum 1.000 pentru persoane juridice

Analiza şi verificarea documentaţiei şi emiterea avizului pentru revizuirea/actualizarea autorizaţiei de mediu

Maximum 125 pentru persoane fizice

Maximum 250 pentru persoane juridice

Analiza şi verificarea documentaţiei şi emiterea avizului pentru revizuirea/actualizarea autorizaţiei integrate de mediu

Maximum 2.500 pentru persoane juridice

2.3 Parcurgerea procedurii de emitere a avizului de mediu pentru planuri şi programe

Analiza şi verificarea documentaţiei şi emiterea avizului pentru planuri şi programe

Maximum 250 pentru persoane fizice

Maximum 500 pentru persoane juridice

2.4 Analizarea documentaţiilor care privesc activităţile de recoltare/capturare şi/sau achiziţionare şi/sau comercializare a unor plante şi animale din flora şi fauna sălbatică în stare vie, proaspătă sau semiprelucrată, a unor flori de mină, fosile de plante şi fosile de animale vertebrate şi nevertebrate

Analiza şi verificarea documentaţiei şi emiterea avizului

Maximum 50 pentru persoane fizice

Maximum 250 pentru persoane juridice

3

Fotografiere floră, faună, habitate naturale şi peisaj în scop comercial

Albume

Plan local

Plan regional

Plan naţional

Plan Internaţional

Cuantumul se propune de către administrator/custode.

Materiale publicitare

Plan local

Plan regional

Plan naţional

Plan Internaţional

Publicaţii diverse

Plan local

Plan regional

Plan naţional

Plan Internaţional

4

Filmare floră, faună, habitate naturale şi peisaje în scop comercial (film artistic, spot publicitar/documentar)

Film artistic

Plan local

Plan regional

Plan naţional

Plan Internaţional

Cuantumul se propune de către administrator/custode.

Spot publicitar

Plan local

Plan regional

Plan naţional

Plan Internaţional

Film documentar

Plan local

Plan regional

Plan naţional

Plan Internaţional


* Tarifele includ TVA.

** Cu excepţia persoanelor menţionate la art. 3 alin. (2) din ordin.

*** Spre exemplu: tarif elevi/adulţi/grup de persoane pe diferite perioade de timp: zi/săptămână/lună/an etc.

**** Cu excepţia persoanelor asistate social (venit minim pe economie/ajutor social/ajutor de handicap/pensie minimă social garantată).

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.