MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 107/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 107         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 7 februarie 2017

 

SUMAR

 

DECRETE

 

230. - Decret privind înaintarea în gradul de general-maior cu două stele a unui general de brigadă cu o stea din Serviciul de Informaţii Externe

 

231. - Decret privind acordarea gradului de general de brigadă cu o stea unui colonel din Serviciul de Informaţii Externe

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 625 din 26 octombrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 şi art. 70 din Codul de procedură penală

 

Opinie separată

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 43 din 21 noiembrie 2016 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)

 

DECRETE

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind înaintarea în gradul de general-maior cu două stele a unui general de brigadă cu o stea din Serviciul de Informaţii Externe

 

În temeiul prevederilor art. 94 lit. b) şi ale art. 100 din Constituţia României, republicată, ale Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale Legii nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, cu modificările ulterioare,

având în vedere propunerea directorului Serviciului de Informaţii Externe şi Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 04/2017,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Domnul general de brigadă cu o stea menţionat în anexa1 la prezentul decret se înaintează în gradul de general-maior cu două stele.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

În temeiul art. 100 alin. (2) din Constituţia României,

republicată, contrasemnăm acest decret.

PRIM-MINISTRU

SORIN MIHAI GRINDEANU

 

Bucureşti, 7 februarie 2017.

Nr. 230.


1 Anexa conţine informaţii clasificate, potrivit legii, face parte din prezentul decret şi urmează regimul juridic prevăzut de Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, cu modificările şi completările ulterioare.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind acordarea gradului de general de brigadă cu o stea unui colonel din Serviciul de Informaţii Externe

 

În temeiul prevederilor art. 94 lit. b) şi ale art. 100 din Constituţia României, republicată, ale Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale Legii nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, cu modificările ulterioare,

având în vedere propunerea directorului Serviciului de Informaţii Externe şi Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 05/2017,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Doamnei colonel menţionate în anexa1 la prezentul decret i se acordă gradul de general de brigadă cu o stea.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

În temeiul art. 100 alin. (2) din Constituţia României,

republicată, contrasemnăm acest decret.

PRIM-MINISTRU

SORIN MIHAI GRINDEANU

 

Bucureşti, 7 februarie 2017.

Nr. 231.


1 Anexa conţine informaţii clasificate, potrivit legii, face parte din prezentul decret şi urmează regimul juridic prevăzut de Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, cu modificările şi completările ulterioare.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 625

din 26 octombrie 2016

referitoare la excepţia da neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 şi art. 70 din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 şi art. 70 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Anica Kopieuc în Dosarul nr. 4.600/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 44D/2016.

2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 22 septembrie 2016, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea, şi au fost consemnate În încheierea din acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 18 octombrie 2016, respectiv 26 octombrie 2016.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

3. Prin încheierea din 7 ianuarie 2016, pronunţată În Dosarul nr. 4.600/1/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 şi art. 70 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Anica Kopicuc cu ocazia soluţionării unui proces penal.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine că soluţionarea cererii de recuzare a procurorului de şedinţă de către procurorul ierarhic superior, chiar şi în cazul în care cererea de recuzare este formulată în cadrul camerei preliminare, contravine dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 20, art. 21, art. 130, art. 133 şi art. 147. Apreciază că cererea de recuzare a procurorului de şedinţă trebuie soluţionată de către instanţa de judecată în faţa căreia a intervenit acest incident procedural, iar nu de către procurorul ierarhic superior.

5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Se arată că, potrivit noii reglementări, procedura de soluţionare a recuzării procurorului, fie că cererea de recuzare priveşte procurorul care supraveghează urmărirea penală, fie că se referă la procurorul de şedinţă, are un caracter unitar, în sensul că, potrivit art. 70 alin. (1) din Codul de procedură penală, „în tot cursul procesului penal, asupra abţinerii sau recuzării procurorului se pronunţă procurorul ierarhic superiori. Arată că, în vechea reglementare, procedura de soluţionare a cererii de recuzare era reglementată de dispoziţiile art. 52 care vizau şi cererea de recuzare a procurorului de şedinţă şi care prevedeau că „abţinerea sau recuzarea judecătorului, procurorului, magistratului-asistent sau grefierului se soluţionează de un alt complet, în şedinţă secretă, fără participarea celui ce declară că se abţine sau care este recuzat

6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală arată că noua legislaţie procesual penală prevede că cererea de recuzare a procurorului de şedinţă nu poate fi soluţionată de către instanţa de judecată, ci, în mod obligatoriu, aceasta se soluţionează de procurorul ierarhic superior. Or, noua reglementare aduce atingere unui atribut esenţial al procesului penal, acela al independenţei judecătorului de a soluţiona orice incident procedural invocat în faţa sa, fie că este judecător de drepturi şi libertăţi, judecător de cameră preliminară sau complet de judecată, judecătorul fiind singurul în măsură să aprecieze asupra incidentelor procesuale invocate în faţa lui.

7. Totodată, se apreciază că ar putea fi afectată legalitatea actelor dispuse de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de judecătorul de cameră preliminară ori de instanţa de judecată, dacă ne-am afla în ipoteza în care, după ce a fost respinsă, ca inadmisibilă, de către judecător, o cerere de recuzare a procurorului şi s-ar continua procesul penal, ulterior s-ar formula o asemenea cerere în faţa procurorului ierarhic superior şi aceasta ar fi admisă. Regula instituită de noul Cod de procedură penală afectează şi soluţionarea cu celeritate a procesului penal, atât judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară, cât şi instanţa de judecată putând fi obligaţi a întrerupe cursul procesului penal în vederea soluţionării de procurorul ierarhic superior a cererii de recuzare a procurorului. De asemenea, susţine că pentru a fi respectat dreptul de acces la o instanţă, trebuie ca instanţa în faţa căreia este adusă cauza să se bucure de jurisdicţie deplină, adică instanţa trebuie să fie competentă să analizeze atât aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, cât şi incidentele procedurale apărute pe parcursul procesului penal.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9. Guvernul apreciază că dispoziţiile criticate sunt norme de procedură, iar, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, procedura de judecată este prevăzută numai prin lege, fiind de competenţa legiuitorului stabilirea acesteia. Arată că instanţa de contencios constituţional a statuat de nenumărate ori că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, este atributul exclusiv al legiuitorului să reglementeze competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată, atâta vreme cât îşi subordonează acest demers regulilor şi principiilor constituţionale. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 130 şi ale art. 133 din Constituţie, apreciază că acestea nu sunt incidente în cauză. În ceea ce priveşte pretinsa nerespectare a prevederilor art. 21 din Constituţie, Guvernul opinează că dispoziţiile legale criticate sunt în acord cu acestea, câtă vreme nu împiedică părţile interesate să apeleze la o instanţă de judecată care să se bucure de jurisdicţie deplină, adică să analizeze cauza atât în ceea ce priveşte aspectele de fapt, cât şi cele de drept, nici nu limitează dreptul acestora de a fi apărate, de a promova căile ordinare de atac prevăzute de lege şi în condiţiile prevăzute de aceasta, putând să se prevaleze de toate garanţiile procesuale specifice unui proces echitabil.

10. În final, susţine că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut faptul că procedura de recuzare a unui magistrat vizează aspecte legate de compunerea instanţei, fiind astfel incompatibile ratione materiae, în sensul art. 35 alin. (3) al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu dispoziţiile acestei Convenţii. Totodată, face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 241 din 9 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 5 mai 2006.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 69 şi art. 70 din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut:

- Art. 69: „(1) Asupra abţinerii sau recuzării persoanei care efectuează urmărirea penală se pronunţă procurorul care supraveghează urmărirea penală.

(2) Cererea de recuzare se adresează fie persoanei recuzate, fie procurorului. În cazul în care cererea este adresată persoanei care efectuează urmărirea penală, aceasta este obligată să o înainteze împreună cu lămuririle necesare, în termen de 24 de ore, procurorului, fără a întrerupe cursul urmăririi penale.

(3) Procurorul soluţionează abţinerea sau recuzarea în cel mult 48 de ore, prin ordonanţă care nu este supusă niciunei căi de atac.

(4) în caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin.”;

- Art. 70: (1) în tot cursul procesului penal, asupra abţinerii sau recuzării procurorului se pronunţă procurorul ierarhic superior.

(2) Declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare se adresează, sub sancţiunea inadmisibilităţii, procurorului ierarhic superior. Inadmisibilitatea se constată de procurorul, judecătorul sau de completul în faţa căruia s-a formulat cererea de recuzare.

(3) Procurorul ierarhic superior soluţionează cererea în 48 de ore.

(4) Procurorul ierarhic superior se pronunţă prin ordonanţă care nu este supusă niciunei căi de atac.

(5) Procurorul recuzat poate participa la soluţionarea cererii privitoare la măsura preventivă şi poate efectua acte sau dispune orice măsuri care justifică urgenţa.

(6) în caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin.*

14. În opinia autoarei excepţiei, dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, art. 130 referitor la poliţia instanţelor, art. 133 referitor la rolul şi structura Consiliului Superior al Magistraturii şi în art. 147 referitor la deciziile Curţii Constituţionale.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că dispoziţiile art. 69 din Codul de procedură penală reglementează procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării persoanei care efectuează urmărirea penală. În continuare, Curtea reţine că, potrivit art. 3 alin. (4) din Codul de procedură penală, exercitarea funcţiei de urmărire penală este realizată de către procuror şi de către organele de cercetare penală. Totodată, Curtea reţine că dispoziţiile art. 70 din Codul de procedură penală reglementează procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării procurorului. Astfel, deşi denumirea marginală a art. 69 poate duce la concluzia că această dispoziţie se referă inclusiv la recuzarea procurorului, Curtea apreciază că sediul materiei în acest al doilea caz este art. 70, art. 69 referindu-se exclusiv la recuzarea organului de cercetare penală. Astfel, recuzarea organului de cercetare penală se poate formula numai în faza de urmărire penală, în timp ce recuzarea procurorului se poate formula în tot cursul procesului penal.

16. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 din Codul de procedură penală, Curtea constată că litigiul, în cadrul căreia aceasta a fost ridicată, se referă la soluţionarea unei cauze penale având ca obiect plângerea împotriva ordonanţei de clasare nr. 11/P/2014 din 14 octombrie 2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia Parchetelor Militare, fiind încheiată, astfel, faza urmăririi penale.

17. Totodată, Curtea constată că în speţă nu a fost formulată o cerere de recuzare a organului de cercetare penală. De altfel, din analiza dispoziţiilor art. 69 din Codul de procedură penală reiese că recuzarea organului de cercetare penală nu poate avea loc după epuizarea etapei procesuale a urmăririi penale, ceea ce determină lipsa legăturii cu cauza a excepţiei de neconstituţionalitate. Or, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe oria unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei [..Astfel, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 din Codul de procedură penală este inadmisibilă, neavând legătură cu soluţionarea cauzei,

18. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 70 din Codul de procedură penală, Curtea observă că, potrivit art. 21 alin. (3) teza întâi din Constituţie, „părţile au dreptul la un proces echitabil iar, potrivit art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, „orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa”. Astfel, un element esenţial al dreptului la un proces echitabil îl constituie independenţa şi imparţialitatea instanţei, aceasta din urmă definindu-se, de regulă, prin lipsa oricărei prejudecăţi sau atitudini părtinitoare (Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunţată în Cauza Wettstein împotriva Elveţiei, paragrafele 42-43).

19. Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, respectiv Decizia nr. 333 din 12 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 17 iulie 2014, reiterând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a stabilit că imparţialitatea magistratului, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30). De asemenea, Curtea a reţinut că imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personala a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 1989, pronunţată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragraful 47). Valorificarea acestor principii în dreptul procesual penal român se realizează prin reglementarea în dispoziţiile art. 64 din Codul de procedură penală a cazurilor de incompatibilitate ale judecătorului. Curtea observă că, potrivit art. 65 din Codul de procedură penală, legiuitorul român a apreciat necesară extinderea incidenţei cazurilor de incompatibilitate a judecătorului şi cu privire la persoanele care determină constituirea instanţei, dispoziţiile vizând incompatibilitatea aplicându-set în mod corespunzător, şi procurorului, magistratului-asistent şi grefierului.

20. Pentru a da eficienţă reglementării ce vizează cazurile de incompatibilitate, şi implicit dreptului la un proces echitabil, legiuitorul a reglementat, în cadrul art. 66 din Codul de procedură penală, obligaţia persoanei incompatibile de a formula declaraţie de abţinere de îndată ce a luat cunoştinţă de existenţa cazului de incompatibilitate. În cazul în care declaraţia de abţinere nu este formulată, devin incidente dispoziţiile relative la instituţia recuzării. Astfel, prin recuzare se înţelege manifestarea de voinţă a uneia dintre părţi sau a procurorului, prin care se solicită ca persoana incompatibilă să nu facă parte din completul de judecată sau din constituirea instanţei de judecată. Este vorba despre o modalitate subsidiară de rezolvare a incompatibilităţii, ce are caracterul unei excepţii de incompatibilitate, utilizată doar atunci când, anterior, persoana incompatibilă nu a formulat declaraţie de abţinere. În doctrină, s-a arătat că procedura cercetării şi judecării cererii de recuzare este o procedură incidentală, al cărei obiect este distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă. În acelaşi sens, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 23 septembrie 2016, paragraful 24.

21. În continuare, Curtea observă ca, pronunţându-se asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 51 şi art. 52 din Codul de procedură penală din 1968, a statuat că procedura de soluţionare a cererilor de recuzare face parte integrantă din procedura de judecată (Decizia nr. 241 din 27 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 24 iunie 2004).

22. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că procedura de judecată reprezintă modalitatea concretă prin care justiţia este înfăptuită de către instanţele judecătoreşti. Curtea reţine că, deşi nu presupune discutarea fondului dreptului, nu se administrează probe şi nu se aduc contraargumente asupra temeiniciei dreptului subiectiv, cererea de recuzare în faza judecăţii în cadrul procesului penal este un incident procedural invocat de părţile şi subiecţii procesuali principali, incident a cărui soluţionare este de natură să aducă modificări cu privire la cadrul litigiului. Totodată, Curtea apreciază că recuzarea organelor judiciare reprezintă un drept al părţilor şi al subiecţilor procesuali principali prin care aceştia se pot asigura că activitatea judiciară se realizează într-un cadru imparţial. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat că instituţia recuzării în procesele judiciare se justifică prin imperativul asigurării unei judecăţi imparţiale [...] (Decizia nr. 105 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 197 din 22 martie 2011).

23. Aşa fiind, Curtea apreciază că înfăptuirea justiţiei nu se realizează doar prin aplicarea acelor dispoziţii care au înrâurire asupra fondului cauzei şi care determină pronunţarea unei anumite soluţii, ci şi prin aplicarea întregului cadru procedural incident în cauza dedusă judecăţii, care comportă legături evidente cu actul de justiţie, astfel cum este şi recuzarea.

24. Din această perspectivă, Curtea observă că vechea reglementare prevedea că recuzarea persoanelor care determină constituirea instanţei - procurorul, magistratul-asistent, grefierul - se soluţionează de un alt complet, în şedinţă secretă, deci de către un judecător. Spre deosebire de această măsură legislativă, noile dispoziţii procesual penale fac o distincţie în cadrul procedurii de soluţionare a recuzării persoanelor care determină constituirea instanţei, în funcţie de calitatea pe care acestea o îndeplinesc. Astfel, potrivit art. 68 alin. (3) din Codul de procedură penală, recuzarea magistratului-asistent se soluţionează de completul de judecată, iar potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, recuzarea grefierului se soluţionează de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de completul de judecată. În ceea ce priveşte recuzarea procurorului, Curtea reţine că noile dispoziţii procesual penale nu disting între procedura soluţionării cererii de recuzare a procurorului în funcţie de momentul formulării acesteia. Astfel, dispoziţiile art. 70 din Codul de procedură penală reglementează, fără a distinge, procedura soluţionării cererii de recuzare a procurorului atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii. Potrivit dispoziţiilor de lege precitate, în tot cursul procesului penai, asupra recuzării procurorului se pronunţă procurorul ierarhic superior, cererea de recuzare adresându-se acestuia, sub sancţiunea inadmisibilităţii. Procurorul ierarhic superior soluţionează cererea în 48 de ore, pronunţând o ordonanţă care nu este supusă niciunei căi de atac.

25. Curtea constată că este înlăturată, de iure, competenţa instanţei judecătoreşti de a se pronunţa asupra acestui incident procedural, fiind de competenţa exclusivă a procurorului ierarhic superior soluţionarea cererii de recuzare a procurorului de şedinţă. De asemenea, Curtea reţine că dispoziţiile de lege criticate nu oferă posibilitatea celui interesat să conteste în faţa unei instanţe judecătoreşti ordonanţa procurorului ierarhic superior prin care se soluţionează cererea de recuzare a procurorului de şedinţă.

26. Astfel, Curtea constată că soluţionarea cererii de recuzare a procurorului în cursul judecăţii este dată de legiuitor în competenţa procurorului ierarhic superior, adică unui organ care nu face parte din puterea judecătorească şi căruia nu îi este conferit atributul înfăptuirii justiţiei, ci doar al participării la realizarea acesteia. Curtea observă că, referitor la rolul procurorului în procesul penal, prin Decizia nr. 23 din 20 ianuarie

2016, precitată, paragraful 21, a statuat că în dispoziţiile cap. VI din titlul III al Constituţiei, consacrat autorităţii judecătoreşti, constituantul a reglementat toate instituţiile componente ale acesteia - instanţe, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii -, dara recunoscut atributul de înfăptuire a justiţiei numai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi celorlalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege şi că, atât timp cât legiuitorul nu a conferit Ministerului Public atributul înfăptuirii justiţiei, ci doar al participării la realizarea acesteia, acesta nu dobândeşte prerogativele instanţelor.

27. Totodată, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 127 din 27 martie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 275 din 18 aprilie 2003, a statuat că, deşi prerogativa legiuitorului de a stabili competenţa şi procedura de judecată este prevăzută de dispoziţiile Legii fundamentale, prin nicio lege nu se poate stabili ori înlătura, prin extindere sau restrângere, o competenţă a unei autorităţi, dacă o asemenea acţiune este contrară dispoziţiilor ori principiilor Constituţiei. Or, prin stabilirea competenţei de soluţionare a cererii de recuzare formulate în cursul judecăţii în sarcina procurorului ierarhic superior, legiuitorul reglementează un cadru al înfăptuirii justiţiei ce excedează celui configurat prin dispoziţiile Legii fundamentale, ceea ce contravine prevederilor constituţionale ale art. 126 alin, (1).

28. Mai mult, Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor art. 70 alin. (6) din Codul de procedură penală, „în caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin”. Având în vedere că această dispoziţie se regăseşte în cuprinsul art. 70 care prevede competenţa exclusivă a procurorului ierarhic superior de a soluţiona cererea de recuzare a procurorului de şedinţă, rezultă că tot acesta are competenţa exclusivă de a analiza şi a stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse până în acel moment se menţin.

29. Într-o atare împrejurare, Curtea apreciază că există posibilitatea ca procurorul ierarhic superior să se pronunţe cu privire la valabilitatea şi menţinerea actelor îndeplinite ori măsurilor dispuse de către judecător sau în faţa acestuia până la data admiterii cererii de recuzare. Astfel, aplicarea în concreto a textului de lege criticat poate duce la situaţii în care procurorul ierarhic superior învestit cu soluţionarea cererii de recuzare să exercite atribuţii care ţin de competenţa exclusivă a unei instanţei de judecată, respectiv să cenzureze activitatea judecătorului care s-a pronunţat deja. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 126 alin. (1) din Constituţie.

30. În continuare, Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Codul de procedură penală, în procesul penal, se exercită următoarele funcţii judiciare: funcţia de urmărire penală; funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată; funcţia de judecată. Astfel, pe lângă faza de urmărire penală şi faza judecăţii pe fond, legiuitorul a reglementat două faze judiciare noi supuse jurisdicţiei judecătorului de drepturi şi libertăţi şi celui de cameră preliminară. În ceea ce priveşte cele două noi etape procesual penale, Curtea reţine că acestea se desfăşoară în faţa unuia/mai multor judecători, care, potrivit art. 53 şi art. 54 din Codul de procedură penală, funcţionează în cadrul unei instanţe judecătoreşti, iar nu independent de existenţa acesteia, procedura desfăşurată în faţa acestora fiind în egală măsură supusă garanţiilor ce rezultă din prevederile constituţionale ale art. 126 alin. (1). Pentru aceste motive, Curtea apreciază că procurorul ierarhic superior nu poate, fără a încălca dispoziţiile constituţionale, să soluţioneze nici cererea de recuzare a procurorului formulată în faza camerei preliminare sau în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, această atribuţie revenindu-i judecătorului.

31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 din Codul de procedură penală şi, cu majoritate de voturi, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 70 din Codul de procedură penală,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Anica Kopicuc în Dosarul nr. 4.600/1 /2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală.

2. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi autoare, în acelaşi dosar, al aceleiaşi instanţe, şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 70 din Codul de procedură penală, care stabileşte că asupra cererii de recuzare a procurorului formulată în faza de judecată, în faza camerei preliminare sau în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi se pronunţă procurorul ierarhic superior este neconstituţională.

Definitivă şi generai obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 26 octombrie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu

 

OPINIE SEPARATĂ

 

1. În dezacord cu decizia, adoptată cu majoritate de voturi, de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 70 din Codul de procedură penală, considerăm că excepţia se impunea a fi respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

2. În Dosarul nr. 4.600/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, având ca obiect plângerea formulată împotriva Ordonanţei de clasare nr. 11/P/2014 din 14 octombrie 2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia Parchetelor Militare, autoarea a invocat atât excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 70 din Codul de procedură penală, cu privire la care formulăm prezenta opinie separată, cât şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 din aceiaşi cod.

3. În motivarea excepţiei, s-a susţinut, în esenţă, că soluţionarea de către procurorul ierarhic superior a cererii de recuzare a procurorului de şedinţă, cerere formulată „în camera preliminară”, contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 20, art. 21, art. 130, art. 133 şi art. 147. Aşa fiind, s-a apreciat că cererea de recuzare a procurorului de şedinţă trebuie soluţionată de către instanţa de judecată în faţa căreia a intervenit acest incident procedural, iar nu de către procurorul ierarhic superior.

4. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 69 din Codul de procedură penală cu denumirea marginală „Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării persoanei care efectuează urmărirea penală şi ale art. 70 din acelaşi cod cu denumirea marginală „Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării procurorului, cu următorul cuprins:

- Art. 69: „(1) Asupra abţinerii sau recuzării persoanei care efectuează urmărirea penală se pronunţă procurorul care supraveghează urmărirea penală.

(2) Cererea de recuzare se adresează fie persoanei recuzate, fie procurorului. În cazul în care cererea este adresată persoanei care efectuează urmărirea penală, aceasta este obligată să o înainteze împreună cu lămuririle necesare, în termen de 24 de ore, procurorului, fără a întrerupe cursul urmăririi penale.

(3) Procurorul soluţionează abţinerea sau recuzarea în cel mult 48 de ore, prin ordonanţă care nu este supusă niciunei căi de atac.

(4) în caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin.

- Art. 70: (1) în tot cursul procesului penal, asupra abţinerii sau recuzării procurorului se pronunţă procurorul ierarhic superior.

(2) Declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare se adresează, sub sancţiunea inadmisibilităţii, procurorului ierarhic superior. Inadmisibilitatea se constată de procurorul, Judecătorul sau de completul în faţa căruia s-a formulat cererea de recuzare.

(3) Procurorul ierarhic superior soluţionează cererea în 48 de ore.

(4) Procurorul ierarhic superior se pronunţă prin ordonanţă care nu este supusă niciunei căi de atac.

(5) Procurorul recuzat poate participa la soluţionarea cererii privitoare la măsura preventivă şi poate efectua acte sau dispune orice măsuri care justifică urgenţa.

(6) în caz de admitere a abţinerii sau â recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin.”

5. Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 din Codul de procedură penală a fost respinsă, cu unanimitate de voturi, ca inadmisibilă, deoarece aceste prevederi nu au legătură cu soluţionarea cauzei, ele vizând doar recuzarea organului de cercetare penală.

6. Cu majoritate de voturi, Curtea a admis însă excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că „soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 70 din Codul de procedură penală care stabileşte că asupra cererii de recuzare a procurorului formulată în faza de judecată. În faza camerei preliminare sau în fata judecătorului de drepturi şi libertăţi, se pronunţă procurorul ierarhic superior este neconstituţională.”

7. Apreciem că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 70 din Codul de procedură penală s-ar fi impus a fi respinsă, ca neîntemeiată, pentru următoarele argumente:

8. Spre deosebire de codul anterior, actualul Cod de procedură penală a instituit patru faze ale procesului penal şi anume, faza de urmărire penală, faza camerei preliminare, faza de judecată şi faza de executare. Astfel, Partea specială a Codului de procedură penală reglementează în titlul I cu privire la „Urmărirea penală”, în titlul II cu privire la „Camera preliminară”, în titlul III cu privire la „ Judecată” şi în titlul V cu privire la „Executarea hotărârilor penale”. Aşa fiind, se poate constata că titlul referitor la faza de urmărire penală cuprinde şapte capitole, iar capitolul VII reglementează cu privire la „Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală” ce vizează, printre altele, plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau Retrimitere în judecată. Dat fiind specificul obiectului material al procesului penal, fiecărei faze procesuale îi corespund anumite etape, care la rândul lor pot parcurge anumite stadii procesuale. În acest sens, faza de urmărire penală se poate încheia, între altele, cu etapa respingerii de către judecătorul de cameră preliminară a plângerii formulate împotriva soluţiei de netrimitere în judecată dispuse de către procuror sau cu etapa emiterii rechizitoriului, etapă care declanşează faza camerei preliminare, care la rândul său, se finalizează odată cu pronunţarea de către judecătorul de cameră preliminară a încheierii prin care dispune fie începerea judecăţii, fie restituirea cauzei la parchet,

9. De asemenea, Titlul II din Codul de procedură penală reglementează distinct faza camerei preliminare, instituţie care „a fost concepută, în accepţiunea legiuitorului, «ca o instituţie nouă şi inovatoare» care are ca scop «înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată», fiind, în acelaşi timp, un remediu procesual menit «să răspundă exigenţelor de legalitate, celeritate şi echitate a procesului penal» (a se vedea Expunerea de motive la Proiectul de Lege privind Codul de procedură penală - PL-x nr. 412/2009)” (Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragraful 25).

10. În legătură cu această nouă fază a procesului penal, Curtea Constituţională a reţinut - prin prisma atribuţiilor procesuale încredinţate judecătorului de cameră preliminară, potrivit art. 54 din Codul de procedură penală şi în contextul separării funcţiilor judiciare, potrivit art. 3 din acelaşi cod - că „această nouă instituţie procesuală nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal,, (Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragrafele 26 şi 27). Prin aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a mat statuat că activitatea judecătorului de cameră preliminară, competent să se pronunţe asupra aspectelor ce ţin de obiectul acesteia, „nu priveşte fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând şi nedispunând, în sens pozitiv sau negativ cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict: faptă, persoană şi vinovăţie” (paragraful 28).

11. Ţinând seama de dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Codul de procedură penală, constatăm că principiul separaţiei funcţiilor judiciare are în vedere 4 funcţii, şi anume, funcţia de urmărire penală, funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată şi funcţia de judecată.

12. Astfel, funcţia de urmărire penală se exercită de către procuror, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale, în vederea strângerii probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

13. Judecătorul de drepturi şi libertăţi exercită funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară exercită, atât funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în Judecată, cât şi alte competenţe prevăzute de lege, iar completele de judecată constituite în condiţiile legii exercită funcţia de judecată.

14. Aşa fiind, constatăm că judecătorul de cameră preliminară are atribuţii atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza camerei preliminare.

15. Potrivit Expunerii de motive a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, legiuitorul a urmărit simplificarea modalităţilor de soluţionare a cazurilor de incompatibilitate (abţinere şi recuzare), astfel încât să nu poată fi afectată celeritatea procesului penal prin abţineri şi recuzări repetate, inclusiv prin recuzarea tuturor judecătorilor de la o instanţă sau a procurorilor de la parchet, care ar conduce la tergiversarea soluţionării cauzei penale, în defavoarea înfăptuirii cu operativitate a actului de justiţie.

16. Astfel, cu privire la recuzarea procurorului, legiuitorul a atribuit procurorului ierarhic superior competenţa de a se pronunţa asupra unei astfel de cereri, indiferent de faza procesuală în care se află cauza respectivă. O astfel de soluţie dă expresie raţiunii mai sus enunţate, raţiune care a fost evidenţiată de neajunsurile constatate în practică sub reglementarea anterioară.

17. Este evident faptul că, prin soluţionarea unei cereri de recuzare nu se soluţionează fondul cauzei, întrucât, aşa cum a statuat Curtea Constituţională, această procedură „nu îmbracă forma unui contencios carereclame un tratament jurisdicţional, ci este vorba de o chestiune de administrare a actului de justiţie. Cu alte cuvinte, procedura asupra cercetării şi judecării cererii de recuzare este o procedură incidentală, al cărei obiect este cu totul distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă, această procedură nu are caracter jurisdicţional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar, iar actele ce se îndeplinesc în această procedură, după ritualul procesului penal, îi dau un caracter jurisdicţional numai în sens formal “(Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 23 septembrie 2016, paragraful 24). Proceduri similare se regăsesc şi cu privire la alte instituţii - cum ar fi strămutarea, desemnarea altei instanţe, declinarea de competenţă, trimiterea cauzei la alt parchet şi trecerea cauzei de la un organ de cercetare la altul - care nu soluţionează fondul cauzei, Ci un incident în administrarea justiţiei, în scopul bunei funcţionări a sistemului judiciar.

18. În ceea ce priveşte activitatea procurorilor, constatăm că, potrivit dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 304/2004 (privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare) - care dau eficienţă principiilor înscrise în dispoziţiile art. 132 din Constituţie, ce guvernează activitatea acestora în procesele penale - la şedinţa de judecată participă procurorul care a efectuat sau a supravegheat urmărirea penală ori alt procuror desemnat de conducătorul parchetului, procurorul de şedinţă având rol activ în aflarea adevărului, în sensul că este liber să prezinte în instanţă concluziile pe care le consideră întemeiate potrivit legii şi în baza probelor administrate în cauză. De aceea, potrivit

art. 18 alin. (3) lit. b) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor (aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.632/C/2014 şi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 623 şi 623 bis din 26 august 2014), dosarele penale şi celelalte lucrări sunt repartizate procurorilor pe baza unor criterii obiective ce ţin de specializarea, aptitudinile, experienţa, numărul de dosare aflate în lucru şi gradul lor de complexitate, specificul fiecărui caz în parte, cazurile de incompatibilitate şi conflict de interese, în măsura în care sunt cunoscute.

19. Aşa fiind, ţinând seama de fazele procesului penal şi de competenţa organelor implicate în realizarea lor, de delimitarea funcţiilor judiciare, de caracterul procedurii referitoare la recuzarea procurorului, constatăm că soluţionarea de către procurorul ierarhic superior a cererii de recuzare nu este de natură a afecta imparţialitatea judecătorului în niciuna dintre fazele procesului penal, întrucât procurorul Ierarhic superior nu înfăptuieşte un act de justiţie ce intră în competenţa specifică a instanţelor judecătoreşti, ci un simplu act formal de administrare a justiţiei.

20 Independenţa justiţiei cuprinde două componente, şi anume componenta instituţională (care nu se referă exclusiv la judecători, ci acoperă sistemul judiciar în întregime) şi independenţa judecătorului - componenta individuală (a se vedea Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, paragraful 21).

21. Este adevărat că, prin hotărârile din 22 mai 1998 şi 3 iunie 2003, pronunţate în cauzele Vasilescu împotriva României (paragraful 41) şi Pantea împotriva României (paragraful 238), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „tribunal”, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, este numai un organ care se bucură de plenitudine de jurisdicţie, răspunzând unei serii de exigenţe, precum independenţa faţă de executiv, ca şi faţă de părţile în cauză, şi că nu aceasta este şi situaţia procurorilor. Această concluzie a avut însă în vedere doar raţiuni ce ţin de esenţa noţiunii analizate, ce a fost indisolubil legată de competenţa „tribunalului” de a se pronunţa, fie asupra drepturilor sau a obligaţiilor cu caracter civil ale reclamantului, fie asupra temeiniciei unei acuzaţii în materie penală, deci de a stabili vinovăţia inculpatului şi aplicarea pedepselor penale, întrucât, în România, numai instanţa de judecată beneficiază de jurisdictio şi imperium, adică de puterea de a „spune” dreptul şi de a impune executarea unor pedepse penale prin intermediul hotărârilor pronunţate.

22. Or, soluţionarea unei cereri de recuzare a procurorului nu are niciun fel de legătură cu aceste aspecte, fiind, aşa cum s-a arătat, o problemă de administrare a actului de justiţie, care nu are caracter jurisdicţional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar. Aceasta a fost raţiunea pentru care prin Decizia din 18 noiembrie 2014, pronunţată în Cauza Adrian Năstase împotriva României, Cererea nr. 80.563/12, paragraful 79, instanţa de la Strasbourg a statuat că procedurile de recuzare nu au ca obiect nici contestarea drepturilor sau a obligaţiilor cu caracter civil ale reclamantului şi nici temeinicia unei acuzaţii în materie penală. Totodată, în Cauza Schreiber şi Boetsch. împotriva Franţei din 11 decembrie 2003, instanţa europeană, reţinând că singurul obiect al procedurii în discuţie a fost recuzarea magistratului responsabil cu judecarea cauzei în care reclamanţii s-au constituit părţi civile, a considerat că procedura de recuzare este o procedură auxiliară şi independentă de procedura principală care a generat-o şi că dreptul de a obţine o decizie judiciară cu privire la componenţa unei instanţe nu este un drept cu caracter civil.

23. Aşa fiind, ţinând seama de aceste raţiuni, constatăm că obţinerea unei decizii Judiciare auxiliare/incidentale cu privire la participarea sau nu a unui anume procuror nu reprezintă nici drept cu caracter civil şi nici nu vizează temeinicia unei acuzaţii În materie penală, motiv pentru care nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi nici cele ale art. 21 alin. (3) din Constituţie referitor la dreptul la un proces echitabil.

24. Doctrina în materie a făcut distincţie, în ceea ce priveşte procedura recuzării, între recuzarea persoanelor care compun „completul” de judecată, recuzarea persoanelor cu care „se constituie” completul de judecată şi recuzarea procurorului, în ce priveşte prima categorie s-a arătat că prin noţiunea de „complet” legiuitorul a avut în vedere judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară şi judecătorul/ judecătorii care fac parte din completele de judecată (deci persoanele care pronunţă soluţia în cauză). În ce priveşte cea de-a două categorie s-a arătat că aceasta vizează fie recuzarea magistratului-asistent, fie recuzarea grefierului (a se vedea Nicolae Volonciu şi alţii, Noul Cod de procedură penală, comentat, Editura Hamangiu, 2014, pag.168-170). Atât pentru prima, cât şi pentru cea de-a două categorie de persoane recuzabile, legiuitorul a conferit competenţa de a da dezlegare unui astfel de incident unui alt judecător de la aceeaşi instanţă (dacă recuzarea vizează judecătorul de drepturi şi libertăţi ori judecătorul de cameră preliminară), unui alt complet de judecată (dacă recuzarea vizează judecătorul care face parte din complet), completului de judecată însuşi (dacă recuzarea vizează magistratul-asistent) şi judecătorului de drepturi şi libertăţi/ judecătorului de cameră preliminară/completului de judecată însuşi, în funcţie de faza sau etapa procesuală în care a fost invocat incidentul (dacă recuzarea vizează grefierul), Este firesc ca, în privinţa acestor două categorii de persoane recuzabile, competenţa de soluţionare a cererii de recuzare să revină unui judecător, întrucât judecătorii, magistraţii-asistenţi şi grefierii aparţin, din punct de vedere administrativ, instanţelor judecătoreşti [art. 4 alin. (2) şi art. 551 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.076 din 30 noiembrie 2005, şi art. 41 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 28 decembrie 2015]. Totodată, activitatea personalului auxiliar de Specialitate care funcţionează în cadrul instanţelor este supusă controlului ierarhic (art. 43 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti), prim-magistratul-asistent este subordonat preşedintelui şi în coordonarea vicepreşedinţilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar magistraţii-asistenţi-şefi din cadrul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt subordonaţi ierarhic preşedinţilor de secţii [art. 49 alin. (1) şi art. 50 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie],

25. Aceleaşi raţiuni sunt valabile şi cu privire la recuzarea procurorului, astfel că, este firesc ca procedura de soluţionare a unei astfel de cereri să aparţină procurorului ierarhic superior. În plus, potrivit statutului procurorilor, activitatea desfăşurată de aceştia este guvernată nu numai de principiul legalităţii şi imparţialităţii, ci şi de cei al controlului ierarhic. Ţinând seama de caracteristicile procedurii recuzării, indiferent de faza, etapa şi stadiul procesual în care se află cauza, judecătorul chemat să se pronunţe asupra acuzaţiei în materie penală nu devine mai mult ori mai puţin independent după cum Ministerul Public este reprezentat de un procuror sau de altul.

26. În plus, constatăm că admiterea excepţiei de neconstituţionalitate - aşa cum se menţionează în dispozitivul deciziei adoptate cu majoritate de voturi, nu acoperă situaţia în care se află autoarea acesteia, întrucât excepţia a fost invocată 1h faţa judecătorului de cameră preliminară - şi nu în faza camerei preliminare - cu prilejul soluţionării plângerii formulate împotriva unei soluţii de netrimitere în judecată dispusă de către procuror (potrivit art. 340 şi art. 341 din Codul de procedură penală, dispoziţii legale care aparţin fazei de urmărire penală, a se vedea Partea specială, titlul I cu denumirea marginală Urmărirea penală, cap. VII cu denumirea marginală Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală). Astfel, Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi, a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative cuprinse în dispoziţiile art. 70 din Codul de procedură penală care stabileşte competenţa procurorului ierarhic superior de a se pronunţa asupra cererii de recuzare a procurorului formulate 1h faza de Judecată (care cuprinde procedura prevăzută de art. 49 şi următoarele din Codul de procedură penală), în faza camerei preliminare (care cuprinde procedura consacrată de ari 342-art 348 din Codul de procedură penală), sau 1h faţa Judecătorului de drepturi şi libertăţi a cărui competenţă este circumscrisă în mod expres fazei de urmărire penală. Altfel spus, prin decizia adoptată, Curtea Constituţională a subînţeles că este constituţională soluţia legislativă potrivit căreia procurorul ierarhic superior se pronunţă - în faza de urmărire penală - asupra cererilor de recuzare a procurorului formulate în faţa judecătorului de cameră preliminară care soluţionează plângerea împotriva unei soluţii de netrimitere în judecată.

27. Prin urmare, Curtea Constituţională nu s-a pronunţat tocmai asupra situaţiei juridice care a generat necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 70 din Codul de procedură penală în Dosarul nr. 4.600/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală^

28. În plus, chiar şi în situaţia în care Curtea Constituţională ar fi admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 70 din Codul de procedură penală şi cu privire la situaţia în care recuzarea procurorului este invocată în faţa judecătorului de cameră preliminară cu prilejul soluţionării plângerii formulate împotriva soluţiei de netrimitere în judecată dispusă de procuror, apreciem că nu poate fi primit argumentul potrivit căruia ar exista posibilitatea ca procurorul ierarhic superior să se pronunţe, în caz de admitere a recuzării, şi asupra valabilităţii ori asupra menţinerii actelor îndeplinite de către judecător.

Astfel, potrivit art. 70 alin. (6) din Codul de procedură penală, „în caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin”. Or, din interpretarea textului se desprinde concluzia potrivit căreia dispoziţia de referinţă are în vedere în mod exclusiv actele ort măsurile procurorului, - aşa cum arată, de altfel, şi denumirea marginală a textului criticat, respectiv „Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării procurorului”- şi nu actele ori măsurile dispuse de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară ori de judecătorul care face parte din completul de judecată, în acest sens, în doctrina în materie s-a arătat că „procurorul ierarhic superior poate dispune fie respingerea abţinerii sau recuzării, fie admiterea, caz în care va indica procurorul care va efectua urmărirea penală, respectiv care va participa la judecarea cauzei/la procedura în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, precum şi dacă actele efectuate sau măsurile luate de procurorul incompatibil se menţin” (a se vedea M. Udroiu, Codul de procedură penală, Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, pag. 229).

 

Judecători,

dr. Livia Doina Stanciu

dr. Simona-Maya Teodoroiu

dr. Marian Enache

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

DECIZIA Nr. 43

din 21 noiembrie 2016

 

Dosar nr. 2.160/1/2016

 

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal - preşedintele completului

Doina Duican - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Eugenia Marin - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Iuliana Măiereanu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Cristian Daniel Oana - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Luiza Maria Păun - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Denisa Angelica Stănişor - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Claudia Emilia Vişoiu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Rodica Florica Voicu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

 

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 2.160/1/2016 este constituit conform dispoziţiilor art. XIX alin. (2) din Legea nr. 2/2013 şi ale art. 274 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de domnul judecător Ionel Barbă, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul Aurel Segărceanu, magistrat-asistent la Secţiile Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Caraş-Severin - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 2.650/208/2015, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

„ - dacă, în sensul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 424/2002, cu modificările şi completările ulterioare, răspunderea contravenţională pentru contravenţia prevăzută de art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ revine persoanelor fizice sau juridice înscrise în certificatul de înmatriculare care îndeplinesc, la momentul săvârşirii contravenţiei, condiţia de a fi proprietare ale autovehiculului sau răspunderea contravenţională revine persoanelor fizice sau juridice înscrise în certificatul de înmatriculare, ca proprietare, chiar dacă la momentul săvârşirii faptei respectivul autovehicul era înstrăinat, în baza unor acte translative de proprietate purtând dată certă prin prezentarea la o autoritate publică, însă acesta nu a fost înmatriculat pe numele noului proprietar;

- dacă termenul de două luni prevăzut de art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 este un termen special de prescripţie, în sensul art. 13 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, iar în caz afirmativ, dacă acesta se calculează de la data la care autovehiculul a fost surprins în trafic de camerele video amplasate pe reţeaua de drumuri naţionale ori de la data la care agentul constatator, în urma vizualizării înregistrării, a constatat că pentru respectivul autovehicul lipseşte rovinieta valabilă şi a identificat utilizatorul vehiculului, pe baza datelor furnizate de Ministerul Afacerilor Interne - Direcţia Regim Permise de Conducere şi înmatriculare a Vehiculelor.”

Magistratul-asistent prezintă referatul cu privire la obiectul sesizării, arătând că la dosar au fost depuse hotărâri judecătoreşti şi puncte de vedere ale instanţelor cu privire la problemele de drept în discuţie, din analiza cărora se desprinde concluzia existenţei unei bogate şi neunitare jurisprudenţe referitoare la prima problemă de drept supusă dezlegării; se arată, de asemenea, că a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, exprimându-şi punctul de vedere cu privire la acesta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere - S.A. (fosta C.N.A.D.N.R. - SA), având calitatea de intimată în dosarul de sesizare.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

1. Tribunalul Caraş-Severin - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 17 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.650/208/2015, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să dea o rezolvare de principiu cu privire la chestiunile de drept sus-menţionate.

II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina

2. Prin plângerea contravenţională înregistrată pe rolul Judecătoriei Caransebeş, petenta S.C. T.A.M. - S.R.L. a solicitat anularea procesului-verbal de contravenţie din 6 iulie 2015, întocmit de C.N.A.D.N.R. - S.A., susţinând că a fost sancţionată pentru lipsa rovinietei valabile, însă autoturismul implicat în săvârşirea contravenţiei nu mai era în proprietatea sa la momentul săvârşirii presupusei contravenţii, astfel că obligaţia de a deţine rovinieta nu îi mai incumba, după cum rezultă din factura fiscală, contractul de vânzare-cumpărare din 8 decembrie 2014 şi procesul-verbal de predare-primire din data de 9 decembrie 2014; de asemenea, petenta a arătat că a radiat autovehiculul din evidenţele fiscale, după cum rezultă din certificatul de atestare fiscală din 10 decembrie 2014 şi din procesul-verbal de scoatere din evidenţă, emis de direcţia de taxe şi impozite locale.

3. Instituţia intimată, prin întâmpinare, a solicitat respingerea plângerii şi menţinerea procesului-verbal, ca fiind temeinic şi legal, susţinând că actul de vânzare-cumpărare încheiat între petentă şi cocontractant produce efecte doar între părţile care l-au încheiat, neputând fi opus terţilor; orice schimbare a proprietarului/utilizatorului autoturismului în cauză devine opozabilă terţilor doar după transcrierea dreptului de proprietate în evidenţele serviciului public comunitar regim permise şi înmatriculare a vehiculelor competent. Intimata a susţinut că. potrivit art. 24 alin. (2) lit. d) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1.501/2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberarea autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor (Ordinul nr. 1.501/2006), „Proprietarii de vehicule înmatriculate sau înregistrate sunt obligaţi să solicite radierea din circulaţie în termen de 30 de zile de la data trecerii vehiculului înregistrat în proprietatea altei persoane”.

4. Prin Sentinţa nr. 1.460 din 11 noiembrie 2015, instanţa de fond a respins plângerea contravenţională şi a menţinut procesul-verbal de contravenţie atacat, reţinând că prin acest act petenta a fost sancţionată cu amendă contravenţională, prevăzută de art. 8 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, întrucât a circulat fără rovinietă valabilă, faptă ce constituie contravenţie, conform art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ. S-a reţinut că din prevederile art. 7 şi art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 rezultă că obligaţia de plată a rovinietei revine proprietarului sau utilizatorului vehiculului care este menţionat în certificatul de înmatriculare şi că utilizator este persoana fizică sau juridică înscrisă în certificatul de înmatriculare, care are în proprietate sau care, după caz, poate folosi vehiculul în baza unui drept legal. Contractul de vânzare-cumpărare, act sub semnătură privată, încheiat între petentă şi cocontractant produce efecte doar faţă de părţile care l-au încheiat, neputând fi opus terţilor. Orice schimbare a proprietarului/utilizatorului autoturismului în cauză devine opozabilă terţilor doar după transcrierea dreptului de proprietate în evidenţele serviciului public comunitar regim permise de conducere şi înmatriculare a vehiculelor competent.

5. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel petenta. În motivarea căii de atac formulate s-a arătat, în esenţă, că utilizatori în sensul art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 sunt persoanele fizice sau juridice care au în proprietate sau care, după caz, pot folosi în baza unui drept legal vehicule înmatriculate în România, iar din înscrisurile depuse la dosar a dovedit că la momentul constatării faptei nu mai era proprietara vehiculului, fiind înstrăinat către o altă societate. Invocându-se dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002), dispoziţiile art. 8 din Ordinul nr. 1.501/2006 şi art. 11 alin. (4) din Normele metodologice pentru aplicarea tarifului de utilizare a reţelei de drumuri din România, aprobate prin Ordinul ministrului transporturilor şi infrastructurii nr. 769/2010 (Normele metodologice), se susţine că, în cazul transferului dreptului de proprietate asupra unui autovehicul, obligaţia înscrierii în evidenţele autorităţilor competente a noului proprietar revine cumpărătorului.

III. Dispoziţiile legale supuse interpretării

6. Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002:

„Art. 1 - - (1) în înţelesul prezentei ordonanţe, termenii şi expresiile de mai jos se definesc după cum urmează:

(...)

b) utilizatori - persoanele fizice sau juridice înscrise în certificatul de înmatriculare, care au în proprietate sau care, după caz, pot folosi în baza unui drept legal vehicule înmatriculate în România, denumite în continuare utilizatori români, respectiv persoanele fizice ori juridice înscrise în certificatul de înmatriculare, care au în proprietate sau care, după caz, pot folosi în baza unui drept legal vehicule înmatriculate în alte state, denumite în continuare utilizatori străinii.

„Art. 8. - (1) Fapta de a circula fără rovinietă valabilă constituie contravenţie continuă şi se sancţionează cu amendă.”

„Art. 9. - (...)

(8) Pentru lipsa rovinietei valabile, procesul-verbal se comunică contravenientului în termen de cel mult două luni de la data constatării contravenţiei, interval pentru care nu se pot încheia alte procese-verbale de constatare a contravenţiei pentru lipsa rovinietei valabile pentru acelaşi vehicul.”

7. Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001:

„Art. 13. - (...)

(4) Prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte termene de prescripţie pentru aplicarea sancţiunilor contravenţionale”

IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

A) Apelanta:

8. Conform opiniei apelantei, termenul de „utilizator”, în sensul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, presupune îndeplinirea condiţiei ca, la momentul săvârşirii faptei, persoana înscrisă în certificatul de înmatriculare să fie proprietara vehiculului. Pentru antrenarea răspunderii contravenţionale este necesară existenţa unui comportament ilicit, iar în condiţiile în care legea nu pune în sarcina vânzătoarei obligaţia efectuării formalităţilor de publicitate, respectiv radierea autovehiculului din evidenţe şi înmatricularea pe numele noului proprietar, nu poate fi antrenată răspunderea acesteia.

9. Termenul de două luni, prevăzut de dispoziţiile art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, este un termen de prescripţie a răspunderii contravenţionale, iar data de la care se calculează este data efectuării cadrului foto.

B) Intimata:

10. Din punctul de vedere al intimatei, din analiza dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. b), coroborate cu cele ale art. 7 şi 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, reiese că responsabilitatea achitării rovinietei revine persoanei înscrise în cartea de identitate a autoturismului, ca proprietar sau utilizator al acestuia, indiferent de persoana care conduce efectiv autovehiculul, fiind o răspundere de tip obiectiv, raportată la proprietate sau alt drept legal de utilizare.

11. Dispoziţiile art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 sunt clare, atât timp cât este stabilit şi neinterpretabil momentul de la care începe să curgă termenul de comunicare, precum şi termenul în care operează interdicţia de sancţionare a aceluiaşi utilizator pentru acelaşi tip de faptă, respectiv pentru utilizarea fără rovinieta valabilă â reţelei de drumuri naţionale. Atât termenul de comunicare din legea specială, cât şi cel de prescripţie a executării sancţiunii contravenţionale, reglementat de art. 14 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului 2/2001, au aceeaşi durată.

12. În ceea ce priveşte momentul „constatării”faptei, raportat la specificul acestei contravenţii, a susţinut că trebuie avută în vedere distincţia dintre proba unei fapte contravenţionale şi constatarea acesteia; dacă în primul caz legea impune folosirea unor mijloace tehnice, constatarea unei contravenţii reprezintă o activitate intelectuală a agentului constatator prin care, pe baza probei foto obţinute cu ajutorul mijloacelor tehnice prevăzute de lege, constată că fapta există, constituie contravenţie şi aplică sancţiunile conform legislaţiei. Faţă de specificul modalităţii de constatare a unor astfel de abateri, având în vedere şi modificările legislative survenite, momentul constatării faptei este cei al vizionării de către agent a înregistrărilor realizate cu mijloacele tehnice, când acesta stabileşte că s-a comis o faptă contrară regimului de utilizare a drumurilor naţionale, respectiv utilizarea fără rovinietă valabilă, sancţionată conform art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, iar nu momentul când se realizează captura fotografică a autovehiculului.

13. Referitor la teza a două a dispoziţiilor art. 9 alin, (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 a arătat că, din interpretarea logico-sistematică a acestui act normativ, rezultă clar că, prin apariţia Legi nr. 144/2012 pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 15/2002, intenţia legiuitorului a fost aceea ca, în intervalul de două tuni de la data constatării contravenţiei (care coincide cu data încheierii procesului-verbal), să nu se poată încheia alte procese-verbale, limitând astfel caracterul continuu al contravenţiei, la perioada de două luni. Opinează că nu ar putea fi interpretată teza în discuţie în sensul că textul legal prevede un termen de prescripţie a răspunderii contravenţionale mai scurt decât termenul general de 6 luni. Unicul rol al acestui text normativ este acela de a delimita în timp caracterul continuu al contravenţiei şi, în cazul în care acesta se repetă, să instituie o interdicţie temporară de sancţionare până la împlinirea termenului respectiv, în vederea eficientizării practice a actului de sancţionare, altminteri acesta devenind împovărător pentru contravenient.

V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea

A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

14. Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reţinând că de lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor legale în discuţie depinde soluţionarea pe fond a cauzei, problema de drept enunţată este nouă, prin consultarea jurisprudenţei constatându-se că asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre, problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar tribunalul este învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă,

B. Cu privire la chestiunile de drept ce formează obiectul sesizării

15. Cu privire la prima chestiune de drept, membrii completului de judecată nu au exprimat un punct de vedere.

16. În privinţa celei de a două probleme, instanţa de trimitere apreciază că termenul de două luni este un termen de prescripţie a aplicării sancţiunii, care se calculează de la data săvârşirii faptei.

17. Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 13 alin. (1) şi (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 şi ale art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 rezultă că, în cazul în care constatarea contravenţiilor s-a făcut cu ajutorul mijloacelor tehnice amplasate pe reţeaua de drumuri naţionale, procesul-verbal de constatare trebuie întocmit şi comunicat în termen de 2 luni de la constatarea contravenţiei, fiind stabilit, prin acest text de lege, un termen special de prescripţie.

18. Intenţia legiuitorului a fost aceea ca, în intervalul de două luni de zile de la data constatării contravenţiei, să nu se poată încheia alte procese-verbale, limitând, astfel, caracterul continuu al contravenţiei la perioada de două luni.

19. Data de la care trebuie calculat termenul de două luni nu poate fi decât data constatării faptei cu ajutorul mijloacelor tehnice omologate amplasate pe reţeaua de drumuri naţionale, respectiv data filmării/fotografierii, ce coincide cu data la care s-a circulat fără rovinietă valabilă.

20. O soluţie contrară ar însemna ca data de la care se calculează cele două luni să fie incertă şi exclusiv la latitudinea agentului constatator, acesta putând oricând, înăuntrul termenului de 6 luni prevăzut de art. 13 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, să constate contravenţia prin interogarea bazei de date. Reglementarea termenului de două luni ar fi fără utilitate dacă acesta ar curge de la o dată pe care o poate stabili discreţionar agentul constatator.

21. Abordarea contrară, potrivit căreia data de la care se calculează termenul este cea la care agentul constatator a descărcat imaginile înregistrate de camerele amplasate pe drumurile naţionale, ar putea conduce la rămânerea fără efect a prevederilor tezei finale a alin. (8) al art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, potrivit cărora în intervalul de două luni nu se pot încheia alte procese-verbale de constatare a contravenţiei pentru încălcarea prevederilor art. 8 alin, (1) din acelaşi act normativ.

22. Astfel, în situaţia în care pentru prima încălcare a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 nu se încheie un proces-verbal în termenul de două luni de la săvârşire, dar pentru a două faptă se încheie proces-verbal şi se comunică în termenul special, iar împotriva acestuia nu se formulează plângere sau, dacă se formulează, aceasta se respinge definitiv, dacă ulterior termenului special se întocmeşte şi comunică procesul-verbal pentru prima faptă, care este atacat în justiţie, în acest din urmă caz interdicţia rămâne fără consecinţe juridice, contrar voinţei legiuitorului, întrucât procesul-verbal pentru prima faptă nu ar putea fi anulat.

VI Jurisprudenţa instanţelor naţionale şi opiniile exprimate de acestea

23. În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au fost identificate decizii relevante pentru soluţionarea problemelor de drept supuse dezlegării, această categorie de litigii nefiind de competenţa instanţei supreme.

24. La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cvasitotalitatea instanţelor de judecată au comunicat hotărâri şi puncte de vedere referitoare la problemele de drept în discuţie, din analiza cărora se desprinde concluzia existenţei unei bogate jurisprudenţe, atestând o practică deja divergentă privind prima problemă de drept.

25. Mai mult, aşa cum rezultă din Adresa nr. 3.004 din 16 septembrie 2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, problemele în discuţie au constituit obiect al dezbaterilor în cadrul mai multor întâlniri ale judecătorilor cu privire la practica neunitară (întâlnirea trimestrială a judecătorilor, în materia contenciosului administrativ şi fiscal, organizată la Curtea de Apel Cluj, în data de 14 decembrie 2015, întâlnirea pe trimestrul 11-2015 a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Alba Iulia; întâlnirea preşedinţilor Secţiilor de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Curţii de Apel Alba Iulia - Oradea, 31 mai 2016), unde s-au propus soluţii şi s-au tras concluzii cu privire la aceste aspecte.

26. Astfel, următoarele orientări şi opinii se desprind din analiza jurisprudenţei, respectiv a punctelor de vedere, transmise de instanţele de judecată:

A) în ceea ce priveşte prima problemă de drept, reflectată majoritar în jurisprudenţa instanţelor:

a) Tribunalele Bacău, Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, Buzău - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal Călăraşi, Covasna, Constanţa, Galaţi - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Giurgiu - Secţia civilă, Ialomiţa, Ilfov, Teleorman, Timiş - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Tulcea şi Vrancea: în condiţiile în care s-a făcut dovada că persoana înscrisă în certificatul de înmatriculare nu mai deţine dreptul de proprietate asupra bunului, nici vreun alt drept în baza căruia să poată folosi bunul, aceasta nu se încadrează în definiţia legală a noţiunii de „utilizator” şi, prin urmare, nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002; cât timp toate obligaţiile stipulate de lege în sarcina vânzătorului (fost proprietar) au fost îndeplinite de acesta, făcându-se dovada radierii autovehiculului din rolul său fiscal, nu i se poate reproşa lipsa de diligenţă a noului proprietar (cumpărător), care omite o perioadă îndelungată să transcrie transmiterea dreptului de proprietate asupra autovehiculului; au fost, deci, anulate procesele-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiei prevăzute de art. 8 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, prin care s-a stabilit răspunderea contravenţională în sarcina persoanei înscrise în certificatul de înmatriculare, deşi autovehiculul fusese, anterior, înstrăinat, fără a opera înmatricularea pe numele noului proprietar, reţinându-se că răspunderea contravenţională are caracter personal;

b) Tribunalele Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Brăila - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi Prahova - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal: în sensul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, răspunderea contravenţională pentru contravenţia prevăzută de dispoziţiile art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ revine persoanelor fizice sau juridice înscrise în certificatul de înmatriculare care îndeplinesc, la momentul săvârşirii contravenţiei, condiţia de a fi proprietare ale autovehiculului, cu excepţia cazului în care, la momentul săvârşirii faptei, respectivul autovehicul era înstrăinat, în baza unor acte translative de proprietate purtând dată certă prin prezentarea la o autoritate publică, însă acesta nu a fost înmatriculat pe numele noului proprietar;

c) Tribunalele Arad, Bihor - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, Botoşani, Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, laşi, Vaslui şi Vâlcea: răspunderea contravenţională revine persoanelor fizice sau juridice înscrise în certificatul de înmatriculare ca proprietare, chiar dacă la momentul săvârşirii faptei respectivul autovehicul era înstrăinat, în baza unor acte translative de proprietate purtând dată certă, prin prezentarea la o autoritate publică, însă acesta nu a fost înmatriculat pe numele noului proprietar.

B) Referitor la cea de-a două problemă de drept, cu privire la care s-a apreciat majoritar prin punctele de vedere exprimate de instanţe:

a) Tribunalele Arad, Alba, Giurgiu şi Sibiu (opinia majoritară): termenul de 2 luni, stabilit la art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, nu este un termen special de prescripţie, în sensul art. 13 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, în astfel de speţe termenul de prescripţie fiind de 6 luni de la data la care autovehiculul a fost înregistrat de camerele video;

b) Tribunalele Argeş, Bacău, Braşov, Bucureşti, Brăila, Constanţa, Ilfov, Dolj, Gorj, Olt, Mehedinţi, Tulcea, Timiş şi Vrancea: termenul de două luni este un termen special de prescripţie, în sensul art. 13 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, care se calculează de la data la care autovehiculul a fost surprins în trafic de camerele video amplasate pe reţeaua de drumuri naţionale;

c) Tribunalul Covasna: termenul în discuţie este de decădere şi începe să curgă la data la care autovehiculul a fost surprins în trafic de camerele video amplasate pe reţeaua de drumuri naţionale, acesta fiind momentul obiectiv la care are loc constatarea contravenţiei în sensul vizat de norma legală;

d) Tribunalele Galaţi şi Ialomiţa: fiind o contravenţie continuă, prin art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 s-a instituit un moment al epuizării contravenţiei, respectiv cel al comunicării procesului-verbal de contravenţie, moment până la care nu se pot constata noi contravenţii privind circulaţia fără rovinietă; se consideră că termenul în discuţie face parte din latura obiectivă a contravenţiei şi are ca efect prelungirea în timp a acţiunii sau inacţiunii contravenientului şi a procesului de producere a rezultatului;

e) Tribunalele laşi şi Vaslui: termenul se calculează de la data la care autovehiculul a fost surprins în trafic de camerele video, amplasate pe reţeaua de drumuri naţionale;

f) Tribunalele Bihor, Botoşani şi Buzău: nu este un termen special de prescripţie pentru aplicarea sancţiunii contravenţionale, derogatoriu de cel prevăzut de ari. 13 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, ci este un termen de prescripţie a executării sancţiunii aplicate, în cazul necomunicării procesului-verbal de contravenţie, similar celui prevăzut de art. 14 din aceiaşi act normativ;

g) Tribunalul Prahova: este un termen special de prescripţie, în sensul dispoziţiilor art. 13 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, şi se calculează de la data la care autovehiculul a fost surprins în trafic de camerele video amplasate pe reţeaua de drumuri naţionale (într-o orientare); este un termen de prescripţie a executării sancţiunii, care curge de la data aplicării acestuia, respectiv de la data încheierii procesului-verbal, care corespunde momentului în care agentul constatator, în urma vizualizării înregistrării, a constatat că pentru respectivul autovehicul lipseşte rovinietă valabilă şi a identificat utilizatorul vehiculului pe baza datelor furnizate de M.A.I. (într-o altă orientare).

VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

27. Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 15/2002 prin mai multe decizii, următoarele fiind relevante pentru soluţionarea problemei de drept a cărei dezlegare se solicită:

28. Prin Decizia nr. 623 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 23 iulie 2012, Curtea Constituţională a apreciat ca neîntemeiată critica potrivit căreia sancţiunea pentru nerespectarea obligaţiei de a deţine rovinietă pentru circulaţia pe reţeaua de drumuri naţionale din România aplicată persoanelor fizice sau juridice înscrise în certificatul de înmatriculare al autovehiculului, iar nu conducătorului auto, ar conduce la crearea unei discriminări între cele două categorii de persoane. Curtea a reţinut, pe de o parte, că certificatul de înmatriculare al autovehiculului este acel act în baza căruia autovehiculul poate circula legal pe drumurile publice, astfel încât se poate prezuma că autovehiculul se află în proprietatea persoanei sau, după caz, în folosinţa persoanei înscrise în acest certificat, iar, pe de altă parte, nicio normă legală nu interzice încredinţarea spre folosinţă a autovehiculului unei alte persoane, cu singura condiţie ca aceasta să posede permis de conducere valabil pentru categoria respectivă de autovehicul. În acest din urmă caz, persoana înscrisă în certificatul de înmatriculare îşi asumă întreaga responsabilitate, inclusiv riscul ca autovehiculul să fie folosit şi pe reţeaua de drumuri naţionale, unde deţinerea unei roviniete este obligatorie, aşa încât vina de a nu deţine rovinietă îi aparţine. Totodată, deţinătorul sau, după caz, cel care foloseşte în mod legal autovehiculul are acţiunea în regres împotriva persoanei căreia i-a fost încredinţat autovehiculul, dacă aceasta a depăşit termenii şi condiţiile în care i-a fost încredinţat autovehiculul şi a circulat pe reţeaua de drumuri naţionale fără rovinietă.

29. Prin Decizia nr. 459 din 16 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 613 din 13 august 2015, Curtea Constituţională a statuat că „prezumţia legală referitoare la sfera persoanelor care sunt considerate a fi utilizatori este o prezumţie relativă, care poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă, persoana sancţionată contravenţional având posibilitatea de a demonstra că, la data constatării săvârşirii contravenţiei, nu întrunea condiţiile precizate în art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 pentru a fi considerată utilizator al autovehiculului care a circulat în lipsa achitării tarifului de utilizare a reţelei de drumuri naţionale şi a fi sancţionată în consecinţă.”

30. Prin aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a reţinut că „certificatul de înmatriculare al autovehiculului este acel act în baza căruia autovehiculul poate circula legal pe drumurile publice, astfel încât se poate prezuma că autovehiculul se află în proprietatea persoanei sau, după caz, în folosinţa persoanei înscrise în acest certificat” şi că „deşi în limbajul comun termenul de «utilizator» poate evoca acea persoană care conduce la un moment dat autovehiculul, legiuitorul a oferit o definiţie legală, circumscrisă domeniului în care norma a fost edictată. Astfel, acesta a optat pentru stabilirea obligaţiei de plată a tarifului de utilizare în sarcina celui înscris în certificatul de înmatriculare în considerarea faptului că, teoretic, acelaşi autovehicul poate fi folosit, temporar şi succesiv, de mai multe persoane. Or, ar fi avut loco relativizare a obligaţiei plăţii acestui tarif în ipoteza în care legiuitorul ar fi conferit responsabilitatea plăţii persoanei care era conducător al autovehiculului la momentul depistării acestuia în trafic fără a fi fost achitat acest tarif. Scopul introducerii unui asemenea tarif ba reprezentat îmbunătăţirea calităţii reţelei de drumuri naţionale, obiectiv preconizat a fi îndeplinit inclusiv prin contribuţia fiecărui deţinător legal de autovehicule (proprietar sau titular al unui contract de leasing). Soluţia legislativă aleasă este optimă pentru realizarea finalităţii menţionate şi, în acelaşi timp, nu este de natură să contravină prevederilor art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie, constituind, în fapt, una dintre modalităţile prin care statul îşi duce la îndeplinire obligaţia stabilită în textul constituţional menţionat”.

31. Prin Decizia nr. 217 din 9 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 362 din 18 iunie 2013, referitor la art. 8 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, Curtea Constituţională a reţinut că „dreptul de proprietate privată nu este un drept absolut, aşa încât, potrivit art. 44 alin. (1) teza a două din Constituţie, conţinutul şi limitele acestuia sunt stabilite de lege, iar alin. (7) al aceluiaşi articol obligă proprietarul la «respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului», îi revin. Aşa fiind, nu se poate susţine că prin instituirea unei sancţiuni contravenţionale în sarcina persoanelor fizice ori juridice se aduce atingere dreptului de proprietate, chiar dacă în mod automat executarea contravenţiei înseamnă diminuarea patrimoniului. De asemenea, Curtea a constatat că dispoziţiile legale criticate nu conţin niciun fel de prevederi de natură a afecta în vreun fel libertatea comerţului, consacrată de art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie”.

VIII. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

32. În jurisprudenţa instanţelor europene nu au fost identificate hotărâri relevante pentru soluţionarea problemelor de drept a căror dezlegare se solicită.

IX. Răspunsul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

33. Prin Adresa nr. 750/C/2443/111-5/2016 din 18 iulie 2016, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

X. Raportul asupra chestiunii de drept

34. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, se apreciază că, faţă de dispoziţiile art. 519 din acelaşi cod, sunt întrunite condiţiile pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

35. Cu privire la fondul chestiunilor de drept supuse analizei, prin raport se propune soluţia potrivit căreia, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) raportate la art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, în cazul transmiterii dreptului de proprietate asupra vehiculului, răspunderea contravenţională pentru fapta de a circula fără rovinietă valabilă revine persoanelor fizice sau juridice înscrise în certificatul de înmatriculare, până în momentul transcrierii transmiterii dreptului de proprietate în Registrul naţional de evidenţă a permiselor de conducere şi a vehiculelor înmatriculate.

36. De asemenea, prin raport se apreciază că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, termenul de „cel mult două luni” nu reprezintă un termen special de prescripţie, în sensul art. 13 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, iar prin „data constatării contravenţiei” se înţelege data întocmirii procesului-verbal de contravenţie.

XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

37. Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită, constată următoarele:

A) Asupra admisibilităţii

38. Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă rezultă următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

- existenţa unei chestiuni de drept; problema pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite;

- chestiunea de drept să fie ridicată în cursul judecăţii în faţa unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;

- chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; noţiunea de „soluţionare pe fond” trebuie înţeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci şi pe cele de drept procesual, cu condiţia ca de rezolvarea acestora să depindă soluţionarea pe fond a cauzei (în aceste sens s-au pronunţat atât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, spre exemplu, prin Decizia nr. 1/2013 privind dezlegarea unor chestiuni de drept pronunţată în Dosarul nr. 1/1/2013/HP, cât şi doctrina);

- chestiunea de drept să fie nouă, respectiv să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanţele (intră în această categorie hotărârile pronunţate într-un recurs în interesul legii şi hotărârile preliminare).

39. Primele trei condiţii sunt îndeplinite de ambele întrebări deoarece, aşa cum rezultă din opiniile şi din hotărârile judecătoreşti comunicate Înaltei Curţi de către instanţe, chestiunile de drept sunt veritabile, aii dat naştere la opinii diferite şi, în parte, la practică juridică neunitară; de asemenea sunt ridicate în cursul judecăţii în faţa unui complet al tribunalului învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, iar de lămurirea lor depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

40. În schimb, condiţia noutăţii este îndeplinită doar de cea de-a două întrebare deoarece termenul de două luni la care se referă a fost introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2015 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, care a modificat, printre altele, art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002. Opiniile exprimate de instanţe cu privire la natura juridică a acestui termen nu au fost decât în puţine cazuri încorporate în hotărâri judecătoreşti, astfel încât scopul legiferării instituţiei procesuale a hotărârii prealabile, anume acela de a preîntâmpina apariţia unei practici neunitare (control a priori), poate fi atins.

41. Nu acelaşi este cazul primei întrebări, care se referă la interpretarea art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, în forma în vigoare din anul 2010, care a dat, deja, naştere unei practici neunitare, ce nu poate ti înlăturată decât prin mecanismul recursului în interesul legii (control a posteriori). În acest caz, scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă.

42. Drept urmare se apreciază că sesizarea este admisibilă numai în parte, cu privire la cea de-a două întrebare formulată prin sesizare.

B) Cu privire la fondul chestiunii de drept supuse dezlegării

43. Instanţa de trimitere urmăreşte să afle interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 raportate la dispoziţiile art. 13 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, respectiv dacă termenul de „cel mult două luni” la care se referă primul text de lege reprezintă termen de prescripţie special pentru aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale. În caz afirmativ, instanţa solicită interpretarea expresiei „data constatării contravenţiei” din cuprinsul art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, respectiv dacă trebuie înţeleasă ca fiind data la care vehiculul a fost înregistrat de camerele video (data faptei) sau data întocmirii procesului-verbal de contravenţie.

44. Potrivit opiniei unor instanţe, termenul de „cel mult două luni” este unul de prescripţie şi începe să curgă de la data constatării faptei, respectiv de la data la care vehiculul a fost înregistrat de camerele video amplasate pe reţeaua de drumuri naţionale.

45. Potrivit altor instanţe, termenul de „cel mult două luni” nu reprezintă termen de prescripţie, ci un interval în care este interzisă întocmirea de procese-verbale de contravenţie pentru acelaşi vehicul pentru fapta de a circula fără rovinietă valabilă,

46. În sfârşit, indiferent de natura termenului, unele instanţe îl calculează de la data înregistrării cu mijloace tehnice specifice a vehiculelor aflate în trafic, iar altele de la o dată ulterioară când, după verificări în Registrul naţional de evidenţă a permiselor de conducere şi a vehiculelor înmatriculate, agentul constată lipsa rovinietei valabile şi întocmeşte procesul-verbal de contravenţie.

47. Aşa fiind, luând în considerare chestiunea de drept sub toate aspectele strâns legate de întrebarea formulată, instanţa supremă este chemată să stabilească înţelesul expresiei „data constatării contravenţiei” din cuprinsul art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, indiferent de natura termenului „de cel mult două luni”, deoarece de la această dată începe să curgă termenul în discuţie.

48. Pentru motivele ce se vor arăta în continuare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că termenul de „cel mult două luni”, prevăzut de dispoziţiile art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, nu reprezintă termen special de prescripţie a aplicării sancţiunii amenzii contravenţionale, în sensul art. 13 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, şi că prin „data constatării contravenţiei” se înţelege data întocmirii procesului-verbal de contravenţie.

49. Astfel, potrivit art. 8 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, fapta de a circula fără rovinietă valabilă constituie „contravenţie continuă”, iar, potrivit art. 9 alin. (1) din acelaşi act normativ, constatarea contravenţiei se face cu mijloace tehnice.

50. Combinând informaţiile obţinute cu ajutorul mijloacelor tehnice cu datele privind utilizatorul vehiculului, furnizate de Ministerul Afacerilor Interne - Direcţia Regim Permise de Conducere şi înmatriculare a Vehiculelor şi constatând lipsa rovinietei, agentul constatator întocmeşte procesul-verbal de contravenţie.

51. Potrivit art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, pentru lipsa rovinietei valabile, procesul-verbal se comunică contravenientului în termen de cel mult două luni de la data constatării contravenţiei, interval pentru care nu se pot încheia alte procese-verbale de constatare a contravenţiei pentru lipsa rovinietei valabile pentru acelaşi vehicul.

52. Raţiunea instituirii de către legiuitor â termenului de „cel mult două luni” trebuie înţeleasă în contextul în care contravenţia, fiind una continuă, are un element material care se prelungeşte în timp.

53. Destinatarul dispoziţiei legale este agentul constatator care, în acest interval, are două obligaţii.

54. Prima este o „obligaţie de a face” şi constă în comunicarea procesului-verbal de contravenţie către contravenient; comunicarea va putea fi făcută în oricare zi a termenului de două luni; cum procesul-verbal încorporează deja sancţiunea, conform art. 9 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, problema prescripţiei aplicării sancţiunii amenzii contravenţionale nu se pune.

55. Cea de-a două obligaţie este o „obligaţie de a nu face”, respectiv de a nu întocmi noi procese-verbale de contravenţie pentru acelaşi vehicul, chiar dacă informaţiile obţinute cu ajutorul mijloacelor tehnice certifică împrejurarea că, în intervalul de două luni, acelaşi vehicul a mai fost surprins circulând fără rovinietă valabilă; altfel spus, fapta va fi considerată ca făcând parte din elementul material al contravenţiei pentru care a fost deja întocmit procesul-verbal.

56. În ce priveşte interpretarea sintagmei „data constatării contravenţiei” trebuie pornit de la dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, care reprezintă legea generală în materie de regim juridic al contravenţiilor şi care se va aplica în toate ipotezele în care nu există normă specială derogatorie; potrivit acestor dispoziţii legale, „Contravenţia se constată printr-un proces-verbal încheiat de persoanele anume prevăzute în actul normativ care stabileşte şi sancţionează contravenţia, denumite în mod generic agenţi constatatori”.

57. Aşadar, constatarea contravenţiei se face prin proces-verbal şi, deci, nu poate fi anterioară acestuia; anterioară este constatarea faptei, care se face, în speţă, prin mijloace tehnice.

58. Cele două expresii - „constatarea contravenţiei” şi „constatarea faptei” - nu se confundă, fiind folosite distinct chiar de către legiuitor [spre exemplu, art. 13 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 se referă expres la constatarea faptei].

59. Sintetizând, dispoziţiile art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 instituie în sarcina agentului constatator:

- o obligaţie pozitivă - comunicarea procesului-verbal de constatare a contravenţiei în oricare zi a intervalului de două luni, calculat de la data întocmirii procesului-verbal (considerată data constatării contravenţiei);

- o obligaţie negativă - abţinerea de a întocmi noi procese-verbale de contravenţie pentru acelaşi vehicul, pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 8 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, pentru întreg intervalul de două luni, calculat de la data întocmirii procesului-verbal.

60. Pentru considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 521, cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE şi JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite, în parte, sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, formulată de Tribunalul Caraş-Severin - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 17 mai 2016, dată în Dosarul nr. 2.650/208/2015 şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 424/2002, cu modificările şi completările ulterioare:

- termenul de „cel mult două luni nu reprezintă termen special de prescripţie, în sensul art. 13 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare;

- prin „data constatării contravenţiei” se înţelege data întocmirii procesului-verbal de contravenţie.

Respinge, în rest, sesizarea, ca inadmisibilă.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2016.

 

PREŞEDINTELE SECŢIEI DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

IONEL BARBĂ

Magistrat-asistent,

Aurel Segărceanu

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.