MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 115/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 115         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Vineri, 10 februarie 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 786 din 15 decembrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România

 

ACTE ALE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

 

Hotărârea din 14 iunie 2016 în Cauza Dragomir împotriva României

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr.786

din 15 decembrie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Livia-Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Valentina Bărbăţeanu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de Maria Simon, Radu Ovidiu Simon, Remus Gabriel Simon, Mioara Simon, Daniela Mioara Simon, Maria Pojaru şi Horia Pojaru în Dosarul nr. 18.790/3/2014** al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi care constituie obiectul Dosarului nr. 18D/2016 al Curţii Constituţionale.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent învederează faptul că partea Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a transmis la dosar note scrise prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, apreciind că dispoziţiile legale criticate nu afectează dreptul de acces liber la justiţie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin încheierea din 16 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 18.790/3/2014**, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de Maria Simon, Radu Ovidiu Simon, Remus Gabriel Simon, Mioara Simon, Daniela Mioara Simon, Maria Pojaru şi Horia Pojaru într-o cauza având ca obiect soluţionarea acţiunii prin care reclamanţii au solicitat instanţei obligarea Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor la emiterea deciziei de compensare prin puncte pentru un imobil preluat în proprietate fără titlu de statul român în perioada regimului comunist, precum şi la plata de daune cominatorii.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale în măsura în care se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării lor în vigoare, în raport de art. 21 din Constituţie care consacră dreptul de acces liber la justiţie. Autorii excepţiei arată că solicită să se constate că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor tergiversează soluţionarea dosarului administrativ de despăgubire, cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 raportată la Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

7. Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând că textul de lege nu afectează dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9. Guvernul îşi exprimă opinia în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, invocând cele reţinute de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, respectiv Decizia nr. 685 din 26 noiembrie 2014.

10 Avocatul Poporului consideră că textul de lege supus controlului de constituţionalitate nu contravine dispoziţiilor din Legea fundamentală invocate de autorul excepţiei, reiterând cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 115 din 10 martie 2015.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar şi concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 278 din 17 mai 2013, care au următoarea redactare: „În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la ari. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor.”.

14. Art. 33 din Legea nr. 165/2013, la care face referire textul de lege criticat, stabileşte termenele în care entităţile învestite de lege au obligaţia de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, iar art. 34 prevede termenele în care trebuie soluţionate dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

15. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 referitor la accesul liber la justiţie. Se invocă şi prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii textului de lege criticat în cauza de faţă, prin prisma unor critici identice cu cele formulate de autorii prezentei excepţii. Astfel, prin Decizia nr. 818 din 24 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 29 februarie 2016, Curtea a observat că din motivarea excepţiei se poate deduce că autorii săi critică prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 din perspectiva pretinsei încălcări a dreptului de acces liber la justiţie, precum şi a caracterului retroactiv al normelor criticate. Raportat la criticile formulate, Curtea a apreciat (paragraful 21) că în cauză sunt valabile cele reţinute prin Decizia nr. 685 din 26 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015 (paragraful 20), potrivit cărora stabilirea prin art. 33 din Legea nr. 165/2013 a unor noi termene în care entităţile învestite trebuie să soluţioneze notificările, de la expirarea cărora persoana îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti, se înscrie în raţiunea pentru care legea însăşi a fost concepută, aceea de a crea un mecanism care să confere eficienţă procesului reparatoriu al măsurilor abuzive de preluare a unor imobile în timpul regimului comunist. Se asigură, în acelaşi timp, şi certitudinea finalizării acestuia, inclusiv prin reglementarea legală expresă a posibilităţii persoanei care se consideră îndreptăţită de a acţiona împotriva refuzului nejustificat al entităţii de a răspunde la notificare, Legea nr. 165/2013 instituind, prin art. 35 alin. (2), ceea ce în vechiul cadru procesual era recunoscut doar pe calea unei decizii pronunţate ca urmare a soluţionării unui recurs în interesul legii (Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XX din 19 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007).

17. Curtea a mai statuat (paragraful 22 din aceeaşi decizie) că textul de lege criticat conferă persoanelor interesate dreptul de a se adresa instanţei pentru ca aceasta să se pronunţe asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi să soluţioneze, de fapt, notificarea lăsată în nelucrare de entitatea învestită de lege. Acest drept poate fi exercitat într-un interval de 6 luni, care începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute la art. 33, termene pe care Legea nr. 165/2013 le acordă entităţilor învestite pentru soluţionarea notificărilor.

18. De asemenea, Curtea a observat (paragraful 23) că, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, persoanele interesate se puteau adresa justiţiei pentru atacarea refuzului nejustificat doar în temeiul Deciziei nr. XX din 19 martie 2007, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie recunoscuse, în lipsa unei reglementări legale exprese, această posibilitate. Or, art. 35 alin. (2) nu face altceva decât să normativizeze această posibilitate consacrată doar pe cale jurisprudenţială, stabilind un cadru procesual în care acest drept să fie exercitat, în contextul economico-financiar al statului român descris în expunerea de motive a Legii nr. 165/2013 şi având în vedere şi cele reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 12 octombrie 2010 pronunţată în Cauza Maria Atanasiu împotriva României.

19. Totodată, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 818 din 24 noiembrie 2015 (paragraful 22), că, în jurisprudenţa sa, a statuat, cu valoare de principiu, că regula constituţională a accesului liber la justiţie semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime i-au fost încălcate, iar nu faptul că acest drept de acces la justiţie nu poate fi supus niciunei condiţionări. În acest caz, condiţionarea o reprezintă necesitatea împlinirii termenelor prevăzute la art. 33 din Legea nr. 165/2013.

20. În sensul celor anterior arătate, Curtea s-a pronunţat şi prin Decizia nr. 115 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 17 aprilie 2015, Decizia nr. 181 din 26 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 5 iunie 2015, şi Decizia nr. 560 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 18 august 2015.

21. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenţei în materie, Curtea apreciază că soluţiile şi considerentele mai sus amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

22 Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Maria Simon, Radu Ovidiu Simon, Remus Gabriel Simon, Mioara Simon, Daniela Mioara Simon, Maria Pojaru şi Horia Pojaru în Dosarul nr. 18.790/3/2014** al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 15 decembrie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Valentina Băbăţeanu

 

ACTE ALE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

 

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECŢIA A PATRA

 

HOTĂRÂREA

din 14 iunie 2016

în Cauza Dragomir împotriva României

(Cererea nr. 43.045/08)

 

Strasbourg

 

Prezenta hotărâre este definitivă, dar poate suferi modificări de formă.

 

În Cauza Dragomir împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-un comitet compus din Krzysztof Wojtyczek, preşedinte, Egidijus Kūris, Iulia Motoc, judecători, şi Fatoş Araci, grefier adjunct de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu, la 24 mai 2016,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată;

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 43.045/08, îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Constanţa Dragomir („reclamanta”), a sesizat Curtea la 11 iulie 2008, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”)

2. Reclamanta a fost reprezentată de doamna M. Sîrbu, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe

3. La 14 februarie 2014, cererea a fost comunicată Guvernului.

4. Guvernul a contestat examinarea cererii de către un comitet. După analizarea obiecţiei Guvernului, Curtea a respins-o.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

5. Reclamanta s-a născut în 1946 şi are domiciliul în Bucureşti.

6. La 24 aprilie 2002, reclamanta a fost lovită de o maşină în timp ce traversa strada. Şoferul a părăsit locul accidentului şi a condus-o la spital, unde a fost diagnosticată cu fractură a coloanei. După cinci zile, reclamanta a suferit o operaţie şi a fost externată din spital la 14 mai 2002.

7. Poliţia a declanşat o anchetă pentru a clarifica circumstanţele producerii accidentului.

8. La 19 iunie 2002, poliţia a luat declaraţia reclamantei, aceasta plângându-se de vătămările corporale cauzate de şofer. De asemenea a solicitat ca acesta să îi achite 20.000 dolari americani (USD) cu titlu de despăgubiri civile.

9. La 5 iulie 2002, agentul de poliţie însărcinat cu ancheta a dispus efectuarea unei expertize tehnice.

10. La 8 iulie 2002, poliţia a audiat un martor ocular.

11. La 23 august 2002 a fost depus la dosar un raport de expertiză medico-legală conform căruia reclamanta suferise leziuni traumatice pentru a căror vindecare erau necesare 40- 45 de zile de îngrijiri medicale.

12. Conform proceselor-verbale redactate de organele de anchetă la 30 noiembrie 2002 şi la 16 ianuarie 2003, reclamanta nu se prezentase la secţia de poliţie pentru a lua cunoştinţă despre obiectivele stabilite pentru raportul de expertiză. La 5 iunie 2003, reclamanta s-a deplasat la secţia de poliţie, unde a formulat câteva întrebări suplimentare pentru expert.

13. La 18 februarie 2004, poliţia a solicitat asistenţă din partea unui expert care să pregătească raportul de expertiză tehnică în speţă.

14. La 29 martie 2004, expertul a examinat locul accidentului în prezenţa şoferului şi a reclamantei. Şoferul a declarat că era de acord cu concluziile expertului.

15. Raportul de expertiză tehnică a fost finalizat la 25 august 2004. Conform acestuia, reclamanta era vinovată de producerea accidentului întrucât traversase strada prin loc nemarcat şi fără să se asigure. Şoferul, care la acel moment efectua manevra de întoarcere a autovehiculului, nu încălcase nicio regulă de circulaţie. Expertul desemnat de şofer a fost de acord cu concluziile raportului, în timp ce expertul desemnat de reclamantă a redactat un punct de vedere separat conform căruia vinovăţia aparţinea în integralitate şoferului care nu fusese atent atunci când efectuase manevra de întoarcere a autovehiculului.

16. Reclamanta a luat cunoştinţă despre concluziile experţilor la 23 noiembrie 2004. La 17 ianuarie 2005, reclamanta a transmis obiecţiunile sale la care a primit răspuns la 25 ianuarie 2005.

17. Prin rezoluţia din 31 ianuarie 2005, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a dispus neînceperea urmării penale faţă de şofer întrucât culpa exclusivă pentru producerea accidentului aparţinea reclamantei. Plângerea reclamantei împotriva rezoluţiei procurorului a fost respinsă ca neîntemeiată prin rezoluţia prim-procurorului din 4 aprilie 2005.

18. Plângerea reclamantei împotriva celor două rezoluţii ale parchetului a fost respinsă ca neîntemeiată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti la 2 iunie 2005. Reclamanta a formulat recurs. La 4 august 2005, Tribunalul Bucureşti a admis recursul şi a restituit cauza la parchet pentru efectuarea de cercetări suplimentare întrucât numeroase elemente de fapt nu fuseseră clarificate.

19. La 29 decembrie 2005, reclamanta a solicitat parchetului informaţii cu privire la stadiul dosarului.

20. La 26 aprilie 2006, martorul ocular a fost audiat din nou.

21. La 7 iulie 2006, parchetul a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză tehnică şi, la 19 iulie 2006, reclamanta a informat autorităţile că are nevoie de un termen suplimentar, până la 9 septembrie 2006, pentru a putea decide dacă va angaja un expert consilier parte.

22. La 10 august 2006 a fost luată prima declaraţie scrisă a şoferului.

23. În declaraţiile date la secţia de poliţie la 11 mai şi 19 octombrie 2006, reclamanta a susţinut că,în speţă, nu se impunea efectuarea unui nou raport de expertiză.

24. Potrivit celor trei procese-verbale redactate între 2 octombrie şi 29 noiembrie 2006 de ofiţerul de poliţie însărcinat cu ancheta, reclamanta nu a putut fi contactată sau nu a reuşit să se deplaseze la secţia de poliţie pentru a indica numele expertului consilier parte.

25. La 23 ianuarie 2007, procurorul de caz a stabilit că nu era necesar un nou raport de expertiză şi a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de şofer, reţinând culpa exclusivă a reclamantei în producerea accidentului. Decizia a fost confirmată prin ordonanţa prim-procurorului din 21 februarie 2007.

26. Plângerea reclamantei împotriva soluţiei parchetului a fost admisă de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti la 8 mai 2007. Instanţa a reţinut că organele de cercetare penală nu au respectat dispoziţiile cuprinse în hotărârea anterioară, din 4 august 2005. Sentinţa a rămas definitivă în urma respingerii recursului formulat de parchet, prin hotărârea Tribunalului Bucureşti din 26 septembrie 2007.

27. Prin rezoluţia din 9 iunie 2008, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a constatat că, în speţă, a intervenit la 24 aprilie 2007 prescripţia răspunderii penale şi a dispus neînceperea urmăririi penale.

28. Reclamanta a contestat rezoluţia în faţa instanţei şi a solicitat obligarea şoferului şi a parchetului la piaţa sumei de 25.000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral cauzat. Reclamanta a motivat că parchetul era responsabil pentru întârzierea excesivă a anchetei care a determinat împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea săvârşită împotriva sa.

29. Prin hotărârea din 27 august 2008, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a respins plângerea reclamantei. Instanţa a reţinut că, întrucât în speţă se împlinise termenul de prescripţie a răspunderii penale, nu se putea pronunţa asupra cererii reclamantei de acordare de despăgubiri. Judecătoria a mai arătat că reclamanta dispunea de posibilitatea de a formula o acţiune în despăgubire în faţa instanţelor civile. Hotărârea a rămas definitivă în urma respingerii recursului prin hotărârea din 15 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti.

II. Dreptul şi practica interne relevante

30. Prevederile fostului Cod de procedură penală român privind introducerea unei acţiuni civile, separat sau în cadrul procesului penal, sunt următoarele:

Art. 15

„[...] (2) Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare.[...]”

Art. 19

„(1) Persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea pagubei pricinuite prin infracţiune.

(2) Judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.

(3) De asemenea, poate să pornească acţiune în faţa instanţei civile persoana vătămată care s-a constituit parte civilă sau pentru care s-a pornit din oficiu acţiunea civilă în procesul penal dar acesta a fost suspendat. În caz de reluare a procesului penal, acţiunea introdusă la instanţa civilă se suspendă.

(4) Persoana vătămată care a pornit acţiunea în faţa instanţei civile poate să părăsească această instanţă şi să se adreseze organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunţat o hotărâre chiar nedefinitivă.”

31. Dispoziţiile relevante din Codul penal referitoare la prescripţia răspunderii penale, astfel cum erau în vigoare la momentul anchetei infracţiunilor în speţă, sunt următoarele:

Art. 122

„Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt: [...]

d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani.

[...]

Termenele arătate în prezentul articol se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii. [...]”

32. Prevederile relevante privind răspunderea civilă din Codul civil în vigoare până la 1 octombrie 2011 sunt formulate după cum urmează:

Art. 998

„Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.”

Art. 999

„Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa.”

33. Conform prevederilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripţie pentru formularea unei acţiuni în despăgubire este de trei ani de la data producerii prejudiciului. Conform art. 8, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă din momentul în care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Cazurile de întrerupere a prescripţiei sunt următoarele:

Art. 16

„Prescripţia se întrerupe:

a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia;

b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent;

c) printr-un act începător de executare. [...]”

34. Guvernul a prezentat exemple de jurisprudenţă pentru a arăta că o acţiune civilă întemeiată pe dispoziţiile generale privind răspunderea civilă delictuală poate fi formulată după încetarea urmăririi penale şi după expirarea termenului de prescripţie extinctivă de trei ani. Cu toate acestea, niciuna din cele şase hotărâri judecătoreşti prezentate nu se referă la o situaţie similară celei din prezentul caz, şi anume la formularea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală după încetarea anchetei penale ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale şi când persoana vătămată cunoştea atât întinderea prejudiciului, cât şi persoana care l-a cauzat,

ÎN DREPT

1. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 §1 din Convenţie

35. Reclamanta s-a plâns că din cauza încetării anchetei penale, care a atras neexaminarea pretenţiilor sale civile, i s-a refuzat accesul la o instanţă. A invocat art. 6 § 1 şi art. 13 din Convenţie. Totodată, reclamanta s-a plâns şi de durata procedurii penale în cursul căreia s-a constituit parte civilă împotriva şoferului care îi cauzase vătămări corporale.

36. Curtea reaminteşte că, fiind responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor cauzei, nu se consideră legată de încadrarea stabilită de reclamantă. O plângere se caracterizează prin faptele invocate în cuprinsul ei, şi nu doar prin motivele legale sau argumentele pe care se bazează [a se vedea Guerra şi alţii împotriva Italiei (MC), 19 februarie 1998, pct. 44, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-1]. De aceea, ţinând cont de natura şi de fondul capetelor de cerere formulate de reclamanta din cauză, Curtea constată că acestea trebuie examinate, în principal, în temeiul art. 6§ 1 din Convenţie, care prevede astfel în partea sa relevantă:

„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale [...] în termen rezonabil, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”

A. Cu privire la admisibilitate

37. Guvernul a susţinut că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne. Mai precis, Guvernul a susţinut că, după încetarea anchetei penale, reclamanta avea posibilitatea de a formula o acţiune în răspundere civilă delictuală, în faţa instanţelor civile în temeiul prevederilor art. 998 şi art. 999 C. civ. putea să formuleze o acţiune în despăgubire.

38. Reclamanta a contestat această susţinere, argumentând că o asemenea acţiune era prescrisă la data la care încetase ancheta penală.

39. Curtea consideră că excepţia Guvernului este strâns legată de fondul cererii şi, prin urmare, trebuie unită cu fondul.

40. De asemenea, Curtea reţine că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.

B. Cu privire la fond

41. Reclamanta a susţinut că, întrucât formulase împreună cu plângerea penală şi o cerere de despăgubire împotriva persoanei care îi cauzase vătămări corporale, se aştepta în mod legitim ca această cerere să fie examinată Cu toate acestea, din cauza întârzierilor excesive şi a perioadelor de inactivitate imputabile autorităţilor, a intervenit prescripţia răspunderii penale. În aceste circumstanţe, acţiunea sa în despăgubire nu mai putea fi examinată de nicio instanţă, de vreme ce termenul de prescripţie pentru formularea acţiunii civile expirase.

Reclamanta a subliniat totodată că, chiar dacă ar fi formulat de la început în faţa instanţelor civile o acţiune în despăgubire, soluţionarea acesteia ar fi fost suspendată până la finalizarea procesului penal.

La şase ani de la accident, când ancheta penală a încetat fără a fi clarificate elemente de fapt importante, existau şanse minime ca o nouă acţiune în faţa instanţelor civile să aibă succes. Prin urmare, dreptul său de acces la o instanţă a fost încălcat.

42. Guvernul a susţinut că, în situaţia în care ancheta penală încetează înainte de a se dispune trimiterea în judecată, instanţele penale nu puteau, conform legii, să examineze pretenţiile părţii civile. După încetarea anchetei penale, reclamanta ar fi trebuit să formuleze o acţiune în faţa instanţelor civile. Reclamanta ar fi putut, de asemenea, să formuleze o acţiune civilă înaintea începerii anchetei penale, aşa cum a decis Curtea în cauze similare Asociaţia Victimelor S.C. Rompetrol S A. şi S.C. Geomin S. Guvernul a mai arătat că întârzierile înregistrate în timpul anchetei penale se datorau comportamentului reclamantei care nu s-a prezentat la secţia de poliţie când a fost citată.

43. Mai întâi, Curtea reiterează că art. 6 § 1 garantează oricui dreptul de a supune analizei instanţelor orice pretenţie referitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile [a se vedea Prinţul Hans-Adam II al Lichtensteinului împotriva Germaniei (MC), nr. 42.527/98, pct. 43, CEDO 2001-VIII]. Dreptul de acces la o instanţă garantat de art. 6 § 1 din Convenţie nu este absolut şi poate face obiectul unor limitări; acestea sunt permise în mod implicit întrucât dreptul de acces la o instanţă, prin însăşi natura sa, implică o reglementare la nivel naţional. În această privinţă, statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere, cu toate că decizia finală în ceea ce priveşte respectarea cerinţelor Convenţiei îi aparţine Curţii. Trebuie îndeplinită condiţia ca limitările aplicate să nu restricţioneze sau să reducă accesul conferit individului într-un mod sau într-o măsură în care însăşi esenţa dreptului respectiv să fie afectată (a se vedea Dinchev împotriva Bulgariei, nr. 23.057/03, pct. 42, 22 ianuarie 2009).

44. Curtea remarcă faptul că a examinat deja în mai multe ocazii cereri similare celei din prezenta cauză şi că a constatat încălcarea art. 6 în acele situaţii în care încetarea anchetei penale şi neexaminarea pretenţiilor părţii civile erau imputabile autorităţilor, fiind cauzate în special de întârzieri excesive ale procedurii care determinaseră împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunile cercetate (a se vedea Anagnostopoulos împotriva Greciei, nr. 54.589/00, pct. 31-32, 3 aprilie 2003; Atanasova împotriva Bulgariei, nr. 72.001/01, pct. 45-47, 2 octombrie 2008; Rokas împotriva Greciei, nr. 55.081/09, pct. 24,22 septembrie 2015).

45. Revenind la cauza de faţă, Curtea reţine că la 19 iunie 2002 reclamanta s-a constituit parte civilă în cadrul procedurii penale declanşate de autorităţile naţionale, ca urmare a producerii accidentului de maşină. Reclamanta s-a prevalat de posibilitatea oferită de lege pentru a proceda în acest mod şi, prin urmare, avea aşteptarea legitimă că pretenţiile sale vor fi examinate. Cu toate acestea, pretenţiile sale civile nu au fost soluţionate de autorităţi timp de şase ani, când parchetul a constatat împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale cu privire la infracţiunea aflată în cercetare şi a decis să înceteze ancheta penală.

46. Guvernul a argumentat că reclamanta a cauzat întârzieri semnificative în derularea anchetei penale. Din dosarul cauzei reiese că reclamanta nu s-a conformat notificărilor transmise de organele de cercetare pentru perioade care cumulau mai puţin de un an.

47. Curtea constată că speţa nu era complexă şi că toată ancheta penală a constat în consemnarea a patru declaraţii şi dispunerea efectuării unui raport de expertiză. Curtea observă în plus că prima examinare a locului accidentului efectuată de un expert a avut loc la doi ani de la producerea accidentului. De asemenea, prima declaraţie scrisă a şoferului a fost consemnată abia la 10 august 2006, la mai mult de patru ani de la data producerii accidentului. Între timp, organele de cercetare penală au insistat în mod constant în a o invita pe reclamantă la secţia de poliţie şi în a-i consemna absenţa. Cu privire la acest aspect, Curtea constată, de exemplu, că, deşi reclamanta a menţionat în scris opinia sa conform căreia nu era necesar un nou raport de expertiză în cauză (supra, pct. 23), organele de cercetare au continuat timp de două luni şi jumătate să o invite la secţia de poliţie pentru a indica un expert parte şi că în această perioadă au redactat trei procese-verbale în care au consemnat absenţa sa. În acest context, Curtea nu este convinsă că întârzierile considerate de organele de anchetă ca datorându-se absenţei reclamantei ar putea fi analizate ca fiind cauzate exclusiv de comportamentul acesteia,

48. În lumina celor de mai sus, Curtea concluzionează că întârzierile excesive şi nejustificate din cadrul anchetei penale s-au datorat comportamentului autorităţilor şi au avut ca rezultat împiedicarea examinării pretenţiilor civile formulate de partea vătămată în cadrul procesului penal.

49. Guvernul a invocat faptul că reclamanta nu a formulat o acţiune în răspundere civilă delictuală în faţa instanţelor civile. În mod similar Cauzei Anagnostopoulos, Curtea consideră că, în situaţia în care legislaţia internă pune la dispoziţia părţilor în litigiu o cale procedurală, precum acţiunea civilă în cadrul procesului penal, statul în cauză trebuie să se asigure că acestea beneficiază de garanţiile fundamentale reglementate de articolul 6§1. În opinia Curţii, reclamantei nu i se poate pretinde să aştepte prescrierea răspunderii penale a pretinsului autor al infracţiunii a cărei victimă a fost, la mulţi ani de la constituirea de parte civilă şi de la producerea faptelor cercetate, pentru a formula o nouă acţiune în faţa instanţelor civile (a se vedea Anagnostopoulos, pct. 32, şi Dinchev, pct. 50, ambele citate anterior).

În circumstanţele cauzei de faţă şi în ciuda aprecierii cu caracter general a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti o asemenea acţiune formulată la mai mult de 6 ani de la accident ar fi avut puţine şanse de succes întrucât ar fi fost formulată după expirarea termenului de prescripţie de trei ani. Guvernul nu a adus dovezi în sens contrar (supra, pct. 34).

50. Această concluzie nu este în niciun fel modificată de faptul că reclamanta ar fi putut opta de la început pentru o acţiune civilă separată. Opţiunea sa pentru constituirea ca parte civilă în procesul penal nu a fost nejustificată în situaţia sa personală. Este larg acceptat faptul că circumstanţele producerii unui accident de maşină sunt elucidate de poliţie în contextul anchetei penale. Odată ce a optat pentru  această cale procedurală, reclamanta era îndreptăţită să obţină o examinare a pretenţiilor sale şi nu era obligată să formuleze, în sensul articolului 35 § 1 din Convenţie, o altă acţiune în reparaţie disponibilă în dreptul naţional (a se vedea Dinchev, citată supra, pct. 51). Curtea constată, în plus, că, chiar dacă ar fi fost intentată de la început o acţiune civilă, aceasta ar fi fost suspendată până la finalizarea anchetei penale (supra, pct. 30) - care în prezenta cauză a durat şase ani şi care, aşa cum au observat instanţele interne, nu a clarificat elemente importante de fapt. În consecinţă, Curtea nu consideră că reclamanta a acţionat neadecvat când a ales să urmeze calea de recurs reglementată de Codul de procedură penală.

51. În final, Curtea consideră că prezenta cauză nu poate fi comparată cu cea citată de Guvern, şi anume Asociaţia Victimelor S.C. Rompetrol S.A., S.C. Geomin S.A. şi alţii împotriva României, în care s-a stabilit că reclamantul s-a constituit parte civilă în procedura penală după expirarea termenului de prescripţie a dreptului de a formula o acţiune civilă separată (citată supra, pct. 66).

52. Consideraţiile de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curţii să concluzioneze că reclamanta nu a beneficiat de un drept efectiv de acces la o instanţă pentru examinarea pretenţiilor sale civile.

În consecinţă. Curtea respinge excepţia Guvernului şi hotărăşte că a fost încălcat art. 6§1 din Convenţie.

53. Având în vedere circumstanţele prezentei cauze şi în lumina constatărilor asupra capătului de cerere referitor la dreptul de acces la o instanţă, Curtea apreciază că a examinat deja principalele probleme ce decurg din capătul de cerere referitor la întârzierile excesive din cadrul anchetei penale. Prin urmare, nu este necesar să se examineze dacă în această cauză a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie din cauza duratei excesive a anchetei penale (a se vedea Korkolis împotriva Greciei, nr. 63.300/09, pct. 26,15 ianuarie 2015).

II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

54. Art. 41 din Convenţie prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acorda părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

55. Reclamanta a pretins 20.000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material şi moral. A mai solicitat o alocaţie lunară de 500 EUR, pretinzând că accidentul i-a cauzat vătămări ce au avut ca urmări dizabilităţi fizice permanente. Reclamanta a depus două certificate medicale în susţinerea pretenţiilor sale.

56. Guvernul s-a opus acestor pretenţii, arătând că sumele solicitate erau excesive şi nejustificate.

57. Curtea reiterează că a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie în prezenta cauză întrucât reclamanta nu a beneficiat de acces efectiv la o instanţă pentru examinarea pretenţiilor sale civile. Curtea nu identifică nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi, prin urmare, respinge acest capăt de cerere.

58. Pe de altă parte, având în vedere toate circumstanţele prezentei cauze, Curtea admite că reclamanta a suferit un prejudiciu moral care nu poate fi compensat prin simpla constatare a unei încălcări. Pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamantei suma de 3.600 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit, plus orice sumă ce poate fi datorată de aceasta cu titlu de impozit.

B. Cheltuieli de judecată

59. Reclamanta a solicitat totodată 7.001,95 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor naţionale şi a Curţii. Aceasta a depus dovada plăţii onorariului de expert care a redactat raportul de expertiză din 2004, în cadrul anchetei penale.

60. Guvernul a solicitat Curţii să respingă aceste pretenţii ca fiind nejustificate.

61. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora [a se vedea, de exemplu, Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) (MC), nr. 31.107/96, pct. 54, CEDO 2000-XI]. În prezenta cauză, având în vedere documentele pe care le deţine şi criteriile menţionate anterior, Curtea respinge cererea de rambursare a cheltuielilor de judecată.

C. Dobânzi moratorii

62. Curtea consideră necesar ca rata dobânzii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA:

1. uneşte cu fondul excepţia Guvernului privind neepuizarea căilor de recurs interne şi o respinge;

2. declară cererea admisibilă;

3. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie sub aspectul nerespectării dreptului reclamantei de acces la o instanţă;

4. hotărăşte că nu este necesar să se examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie privind durata excesivă a procedurii;

5. hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni, suma de 3.600 EUR (trei mii şase sute de euro), care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale.

6. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 14 iunie 2016, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

 

PREŞEDINTE

Grefier-adjunct,

KRZYSZTOF WOJTYCZEK

Fatoş Araci

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

DECIZIA Nr. 41

din 21 noiembrie 2016

 

Dosar nr. 2.253/1/2016

 

Iulia Cristina Tarcea - preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului -

Lavinia Curelea - preşedintele delegat al Secţiei I civile

Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale

Lavinia Dascălu - judecător la Secţia I civilă

Dragu Creţu - judecător la Secţia l civilă

Raluca Moglan - judecător la Secţia I civilă

Carmen Elena Popoiag - judecător la Secţia I civilă

Cristina Petronela Văleanu - judecător la Secţia I civilă

Lucia Paulina Brehar - judecător la Secţia a II-a civilă

Minodora Condoiu - judecător la Secţia a II-a civilă

Rodica Dorin - judecător la Secţia a II-a civilă

Eugenia Voicheci - judecător la Secţia a II-a civilă

Rodica Zaharia - judecător la Secţia a II-a civilă

Mariana Ghena - judecător la Secţia penală

 

Florentina Dragomir - judecător la Secţia penală Francisca Maria Vasile - judecător la Secţia penală Geanina Cristina Arghir - judecător la Secţia penală Ilie Iulian Dragomir - judecător la Secţia penală

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 2.253/1/2016 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 275 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare

Şedinţa a fost prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tareea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Antonia Constantin, procuror-şef adjunct al Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil.

La şedinţa de judecată a participat doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apei Timişoara - Secţia i civilă în Dosarul nr. 1.466/30/2015, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept care decurge din interpretarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a stabili dacă privarea nelegală de libertate trebuie să rezulte explicit din actele jurisdicţionale menţionate în cuprinsul acestui articol sau poate fi şi implicită, dedusă din hotărârea definitivă de achitare.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că la dosarul cauzei au fost depuse două rapoarte întocmite de judecătorii-raportori, care au fost comunicate părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părţi. S-a arătat că instanţele naţionale au transmis puncte de vedere şi hotărâri judecătoreşti referitoare la practica judiciară în materie. La data de 31 august 2016 a fost înregistrat la dosar punctul de vedere formulat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar la 31 octombrie 2016 a fost depus punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, la 25 august 2016 a fost înregistrată la dosar opinia exprimată de domnul prof. univ. dr. Mihai Adrian Hoţea.

Având cuvântul, doamna procuror Antonia Constantin, reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a susţinut punctul de vedere al Ministerului Public astfel cum a fost formulat în scris, apreciind că nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. Astfel, chestiunea de drept sesizată nu este una punctuală, iar faţă de întreaga problematică a textului de lege supus analizei a arătat că problema de drept este aptă a fi dezlegată mai degrabă pe calea recursului în interesul legii. În acest sens a precizat că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în lucru în fază avansată o problemă de drept similară cu cea care face obiectul prezentei sesizări, privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 504 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală din 1968 corespunzător art. 539 alin. (1) şi (2) din actualul Cod de procedură penală, cu privire la admisibilitatea acţiunii care vizează acordarea daunelor morale şi materiale pentru privarea sau restrângerea nelegală de libertate, atunci când instanţa penală nu s-a pronunţat cu privire la caracterul nelegal al măsurii privative/restrictive de libertate. A apreciat că nici condiţia noutăţii nu este îndeplinită în cauză, întrucât art. 539 din actualul Cod de procedură penală preia şi configurează în ambianţa acestui act normativ vechea reglementare, fără a exista modificări de substanţă. A susţinut că nu este îndeplinită nici condiţia ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept în discuţie, având în vedere că instanţa supremă a soluţionat în recurs astfel de cauze, existând însă orientări jurisprudenţiale diferite.

Doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele completului de judecată, a constatat că nu mai există chestiuni prealabile sau excepţii, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra admisibilităţii sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

1. Curtea de Apel Timişoara - Secţia I civilă a dispus, prin încheierea din data de 18 mai 2016, în Dosarul nr. 1.466/30/2015, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept care decurge din interpretarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a stabili dacă privarea nelegală de libertate trebuie să rezulte explicit din actele jurisdicţionale menţionate în cuprinsul acestui articol sau poate fi şi implicită, dedusă din hotărârea definitivă de achitare.

II. Expunerea succintă a procesului

2. Prin acţiunea civilă înregistrată la 6 martie 2015 la Tribunalul Timiş cu nr. 1.466/30/2015, reclamantul D.M.A. a chemat în judecată pe pârâtul statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 140.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, cu titlul de despăgubiri pentru paguba cauzată prin privarea nelegală de libertate de la data de 10 ianuarie 2002 până la data de 22 martie 2002.

3. Ca temei juridic al acţiunii, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 539 şi următoarele din Codul de procedură penală şi art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a arătat că, fiind cercetat în dosarul de urmărire penală al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, a fost arestat preventiv de la data de 10 ianuarie 2002 până la data de 22 martie 2002.

4. A mai arătat că prin Sentinţa penală nr. 318 din 23 septembrie 2013 a Tribunalului Timiş, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 734 din 22 septembrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, s-a dispus achitarea sa pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, raportat la art. 10 lit. d) din Codul de procedură penală, iar pentru celelalte infracţiuni pentru care a fost cercetat s-a dispus încetarea procesului penal, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, raportat la art. 10 lit. g) din Codul de procedură penală,

5. Reclamantul a considerat că privarea sa de libertate a avut caracter nelegal, în condiţiile în care premisa arestării preventive o constituia, potrivit art. 148 din Codul de procedură penală raportat la art. 143 din Codul de procedură penală, în forma aplicabilă la 10 ianuarie 2002, existenţa de probe sau indicii temeinice că ar fi comis vreo infracţiune, ceea ce în mod evident ar fi presupus confirmarea acestei împrejurări printr-o viitoare hotărâre de condamnare, însă în urma procesului penal ce a avut o durată de aproximativ 13 ani nu s-a dovedit vinovăţia sa printr-o hotărâre definitivă de condamnare,

6. Prin Sentinţa civilă nr. 3.214 din 3 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.466/30/2015, Tribunalul Timiş a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea formulată de reclamantul D.M.A. împotriva pârâtului statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

7. Prima instanţă a reţinut că, în absenţa învestirii cu un petit prealabil de constatare a nelegalităţii măsurii arestului preventiv (întrucât, admiţând că ar fi posibilă o astfel de verificare de către instanţa civilă, numai în prezenţa unei învestiri exprese poate fi antamată), nu poate concluziona cu privire la caracterul nelegal al acesteia, după cum nici nu poate accepta că - prin soluţia definitivă de achitare a reclamantului pentru infracţiunea de înşelăciune şi de încetare a procesului penal pentru celelalte infracţiuni - implicit s-ar fi statuat asupra nelegalităţii măsurii privative de libertate dispuse în anul 2002.

8. Însăşi interpretarea gramaticală a art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală [fost art. 504 alin. (3) din Codul de procedură penală anterior] nu îngăduie concluzia că simpla existenţă a unei hotărâri penale de achitare, indiferent în ce temei, atrage automat caracterizarea măsurii preventive dispuse ca fiind nelegală, ci este necesar, conform legii, ca acest lucru să rezulte în mod expres din actul jurisdicţional menţionat.

9. Tribunalul a apreciat că nu se regăseşte în speţă situaţia legală reglementată de art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală [fost art. 504 alin. (3) din Codul de procedură penală anterior], neidentificându-se condiţiile de admisibilitate impuse de legiuitor pentru a fundamenta, în mod legitim, pretenţiile pecuniare reprezentând afirmatul prejudiciu moral cauzat de o pretinsă, dar nedovedită, din perspectiva exigenţelor legii, eroare judiciară.

10. Împotriva Sentinţei civile nr. 3.214 din 3 noiembrie 2015 a Tribunalului Timiş a declarat apel reclamantul D.M.A., apel înregistrat la Curtea de Apel Timişoara la 22 ianuarie 2016.

11. Prin cererea de apel, reclamantul a solicitat instanţei, în conformitate cu art. 519 din Codul de procedură civilă, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile prin care să se dezlege de principiu chestiunea de drept referitoare la înţelesul noţiunii de „stabilire” a caracterului nelegal al arestării preventive, sintagmă cuprinsă în art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, respectiv dacă această stabilire trebuie să fie explicită sau poate fi şi implicită, dedusă cu caracter retroactiv din hotărârea finală de achitare.

12. Instanţa de apel - Curtea de Apel Timişoara - Secţia I civilă, prin încheierea din 18 mai 2016, a admis cererea formulată de apelantul reclamant şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept care decurge din interpretarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală.

III Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

13. Prin încheierea de sesizare din data de 18 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.466/30/2015, Curtea de Apel Timişoara - Secţia I civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele considerente:

14. În raport cu obiectul acţiunii şi cu dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, Curtea de Apel Timişoara este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, apelul fiind singura cale de atac ce se poate declara în acţiuni precum cea dedusă spre soluţionare.

15. Chestiunea de drept ce reclamă o rezolvare de principiu din partea instanţei supreme în condiţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă rezultă din dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală şi vizează condiţiile de admisibilitate ale acţiunii civile în despăgubiri formulate în baza art. 539 din Codul de procedură penală.

16. S-a arătat că interpretarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală a generat o practică neunitară a instanţelor judecătoreşti, inclusiv la nivelul Curţii de Apel Timişoara.

17. Într-o opinie, care aparţine şi primei instanţe, Tribunalul Timiş, se consideră că existenţa hotărârii penale de achitare nu atrage automat caracterizarea ca nelegală a măsurii preventive a arestării, fiind necesar ca acest caracter nelegal să fie stabilit, în mod expres, explicit, prin unul dintre actele jurisdicţionale menţionate în cuprinsul art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală. În acelaşi sens s-a pronunţat Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 6.241/30/2014 prin Decizia civilă nr. 97 din 27 mai 2015.

18. Într-o altă opinie se consideră că hotărârea penală definitivă de achitare conferă implicit un caracter nelegal măsurii preventive a arestării. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea de Apel Timişoara, în Dosarul nr. 6.764/30/2014, prin Decizia civilă nr. 46 din 15 martie 2016.

19. Prin urmare, s-a apreciat că este necesară intervenţia instanţei supreme care, printr-o hotărâre prealabilă, să precizeze dacă stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal, care dă dreptul la despăgubiri conform art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală, trebuie să fie cuprinsă explicit într-un act jurisdicţional sau poate fi şi implicită, dedusă din hotărârea definitivă de achitare.

20. Instanţa de trimitere a considerat ca fiind relevantă pentru dezlegarea problemei de drept supuse analizei şi Hotărârea din 14 ianuarie 2014 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în Cauza Sâncrăian împotriva României.

21. S-a reţinut că de chestiunea de drept supusă discuţiei depinde soluţionarea pe fond a cauzei de faţă, întrucât art. 539 din Codul de procedură penală reprezintă temeiul de drept al acţiunii reclamantului, iar acţiunea a fost respinsă de către prima instanţă ca inadmisibilă, reţinându-se că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse prin alin. (2) al art. 539 din Codul de procedură penală.

22. Asupra acestei chestiuni de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii la data pronunţării încheierii de sesizare.

23. În consecinţă, s-a apreciat ca fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în baza art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

24. Aşa cum s-a reţinut prin încheierea de sesizare, apelantul-reclamant a arătat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală, are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.

25. A mai arătat că, în practica judiciară, înţelesul noţiunii de „stabilire” din cuprinsul alin. (2) al art. 539 din Codul de procedură penală a primit rezolvări diferite, unele instanţe considerând că trebuie să fie o constatare explicită a caracterului nelegal al arestării, similar dispozitivului unei acţiuni în constatare, în timp ce altele au apreciat că hotărârea definitivă de achitare are valenţa de a stabili caracterul nelegal al arestării, chiar dacă o face cu caracter retroactiv şi într-un mod implicit.

26. În opinia reclamantului este corectă cea de-a două interpretare, aceasta fiind nu doar una echitabilă, ci şi legală, în perfect acord cu garanţiile oferite de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (art. 5 paragraful 5) şi de Constituţia României.

27. A considerat că soluţia este echitabilă deoarece este cel puţin incorect ca o persoană nevinovată, aspect stabilit cu titlu definitiv, să fie arestată preventiv, dar şi pentru că art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, în interpretarea restrictivă, ar institui o cerinţă imposibil de îndeplinit, căci legea procesual penală nu prevede obligaţia ca în cuprinsul hotărârii de fond, prin care se pronunţă achitarea sau încetarea procesului penal, instanţa să se pronunţe asupra legalităţii unei măsuri preventive care nu mai este în curs, din economia art. 399 din Codul de procedură penală rezultând explicit că instanţa ce soluţionează fondul cauzei se pronunţă, în toate cazurile, numai asupra măsurilor preventive ce sunt în curs de executare, însă asupra celor care nu mai sunt în curs se pronunţă doar în caz de condamnare, nu şi în caz de achitare sau încetare a procesului penal.

28. Apelantul-reclamant a arătat că este de acord cu concluziile instanţelor care au apreciat că dreptul la despăgubiri în situaţia lipsirii nelegale de libertate este garantat, fără a fi necesară o hotărâre judecătorească anterioară prin care să se constate nelegalitatea reţinerii sau arestării, iar caracterul nelegal al privării de libertate şi al restrângerii libertăţii se evaluează prin prisma soluţiei finale pronunţate în cauza penală în care s-au luat aceste măsuri. Deşi la momentul luării acestor măsuri, întemeiate pe dispoziţiile procesuale penale incidente, existau temeiurile/indiciile care justificau adoptarea privării de libertate, finalizarea procedurii penale a condus la concluzia lipsei vinovăţiei penale în săvârşirea faptelor reţinute ca infracţiuni. Tocmai reliefarea unor asemenea împrejurări deschide dreptul persoanei la reclamarea prejudiciului suferit ca urmare a privării şi restrângerii de libertate, a concluzionat apelantul-reclamant.

29. Intimatul-pârât statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat că, în opinia sa, cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în baza art. 519 din Codul de procedură civilă este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de acest text legai, nefiind întrunită condiţia existenţei unei chestiuni de drept reale, de care să depindă soluţionarea pe fond a cauzei.

30. Art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept”. În doctrină s-a arătat însă că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, atunci când aceasta vizează o normă de drept, trebuie ca textul legal să fie îndoielnic, imperfect (lacunar) sau neclar. Prin urmare, sintagma „problemă de drept” trebuie raportată la prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege.

31. Intimatul-pârât a concluzionat că întrebarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu vizează o asemenea chestiune de drept punctuală, concretă, ci se pretinde o interpretare abstractă, cu un ridicat grad de generalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedura penală.

32. După comunicarea celor două rapoarte întocmite în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au mai formulat puncte de vedere.

V. Punctul de vedere al completului de judecată care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

33. Opinia completului de judecată al Curţii de Apel Timişoara - Secţia I civilă, învestit cu soluţionarea cauzei în apel, este că, prin raportare la conţinutul actual al art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală (care are un caracter lacunar, neacoperind toate situaţiile ce se pot ivi în cursul unui proces penal), nelegalitatea privării de libertate trebuie să se stabilească în mod explicit, prin unul dintre actele jurisdicţionale indicate în textul legal menţionat.

VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

34. În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind prezenta sesizare, instanţele naţionale au transmis puncte de vedere şi hotărâri judecătoreşti, care au relevat existenţa unei practici neunitare atât sub imperiul vechii reglementări, referitor la dispoziţiile art. 504 din Codul de procedură penală din 1968, cât şi în actuala reglementare dată de art. 539 din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010.

35. Într-o orientare jurisprudenţială s-a apreciat că stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate rezultă implicit din hotărârea definitivă de achitare, chiar dacă nu s-a dispus în acest sens, în mod explicit, printr-un act jurisdicţional.

36. Într-o altă orientare s-a considerat că existenţa unei hotărâri definitive de achitare nu atrage automat caracterizarea măsurii preventive privative de libertate ca nelegală, fiind necesar ca acest caracter nelegal să fie stabilit în mod expres, explicit, prin unul dintre actele jurisdicţionale prevăzute de lege.

VII. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

37. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 512 din 31 august 2016 a direcţiei de specialitate, a comunicat că, în jurisprudenţa instanţei supreme, vizând aplicarea dispoziţiilor art. 504 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală din 1968, care au acelaşi conţinut ca şi art. 539 din actualul Cod de procedură penală, s-au conturat două opinii:

38. Într-o opinie majoritară s-a considerat că reclamantul este îndreptăţit a i se acorda despăgubiri în condiţiile în care faţă de acesta, pe parcursul procesului penal, a fost luată o măsură preventivă privativă de libertate, iar prin hotărârea finală s-a dispus achitarea, chiar dacă instanţa penală nu a statuat asupra caracterului nelegal al măsurii preventive, acesta rezultând implicit din însăşi soluţia de achitare (în acest sens au fost indicate, exemplificativ, hotărâri judecătoreşti pronunţate în perioada 2010-2014).

39. Într-o opinie minoritară s-a apreciat că nelegalitatea măsurii preventive restrictive de libertate trebuie să fie constatată prin unul dintre actele de procedură enumerate în cuprinsul art. 504 din Codul de procedură penală din 1968 (în acest sens au fost indicate, exemplificativ, hotărâri judecătoreşti pronunţate în perioada 2011-2015).

40. Prin punctul de vedere formulat, Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a arătat că sesizarea ce face obiectul prezentului dosar este inadmisibilă, întrucât nu este îndeplinită condiţia noutăţii, atât timp cât prin noua reglementare nu sunt aduse modificări de substanţă, cele două texte de lege - art. 504 din Codul de procedură penală din 1968 şi art. 539 din actualul Cod de procedură penală - fiind similare. De asemenea, s-a apreciat că sesizarea Curţii de Apel Timişoara este inadmisibilă şi prin prisma faptului că problema ridicată prezintă un grad mare de generalitate, iar sfera situaţiilor care ar trebui să îşi găsească o rezolvare este foarte vastă, ţinând cont de particularităţile fiecărei speţe soluţionate de instanţele penale, din care mai apoi pot deriva acţiunile civile în despăgubiri, raportat la temeiul pentru care prin hotărâre definitivă se dispune achitarea unei persoane faţă de care, pe parcursul procesului penal, s-a luat o măsură preventivă restrictivă de libertate.

VIII. Punctul de vedere al Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

41. Examinând condiţiile de admisibilitate a sesizării, Ministerul Public a arătat că sunt îndeplinite primele două condiţii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă, şi care să se afle în competenţa legală a completului de judecată învestit să soluţioneze cauza.

42. Referitor la cea de-a treia condiţie de admisibilitate, privitoare la existenţa unei chestiuni de drept, s-a observat că instanţa de trimitere îşi fundamentează demersul de sesizare a instanţei supreme invocând caracterul lacunar al dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, întrucât nu acoperă toate situaţiile care se pot ivi în cursul procesului penal, ceea ce, în opinia sa, ridică problema stabilirii caracterului nelegal al privării de libertate în mod explicit sau implicit prin hotărârea de achitare.

43. Fără a contesta că de această chestiune de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei, Ministerul Public a apreciat că, deşi aceasta rezultă din modalitatea de formulare a prevederilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală în care sunt indicate limitativ actele procedurale prin care se stabileşte privarea nelegală de libertate, ea vizează, în realitate, întreaga problematică a textului din perspectiva stabilirii caracterului nelegal de libertate, atunci când procesul penal s-a finalizat printr-o soluţie de achitare sau de clasare a cauzei, constituind, în realitate, după cum s-a observat şi în doctrină, una dintre cele mai complicate probleme ale procesului penal, atât din punct de vedere juridic, cât şi din punct de vedere moral.

44. În plus, observând şi că reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin întrebarea formulată se solicită, în realitate, instanţei supreme, să dezlege o chestiune de principiu.

45. De aceea, problema de drept sesizată este aptă a fi soluţionată printr-un recurs în interesul legii, iar nu în cadrul procedurii prevăzute de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

46. Referitor la condiţia caracterului de noutate a chestiunii de drept, s-a arătat că în prezenta cauză instanţa de trimitere solicită interpretarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, text de lege care reia şi configurează, în ambianţa noului Cod de procedură penală, dispoziţiile art. 504 alin. (3) din Codul de procedură penală din 1968.

47. Comparativ, se observă că, în noua reglementare, legiuitorul a înţeles să ofere posibilitatea obţinerii de reparaţii pecuniare numai pentru măsurile preventive privative de libertate (reţinere, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă) şi că dreptul la despăgubiri nu mai este condiţionat de pronunţarea unei hotărâri definitive de achitare sau de încetare a procesului penal pentru autoritatea de lucru judecat.

48. Din această analiză comparativă rezultă că aspectele vizate, respectiv dacă hotărârea definitivă de achitare reprezintă, perse, o constatare implicită şi retroactivă a caracterului nelegal al măsurii arestării preventive luate faţă de reclamant în cursul procesului penal, nu sunt determinate de legea nou-intrată în vigoare, întrucât sub aceste aspecte există o continuitate de soluţie legislativă.

49. Prin urmare, împrejurarea că aceleaşi soluţii legale, într-o formulare sensibil diferită, dar identică din perspectivele antamate de instanţa de trimitere, sunt cuprinse într-o nouă reglementare (Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală) nu conferă problemei de drept caracter de noutate.

50. Circumscris aceleiaşi condiţii de admisibilitate s-a arătat că, în jurisprudenţa instanţei supreme, faţă de raţiunea instituirii lor, s-a făcut distincţia celor două mecanisme judiciare, de control a priori şi control a posteriori.

51. Sub acest aspect, Ministerul Public a precizat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se analizează jurisprudenţa în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept: „Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 504 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală din 1968 corespunzător art. 539 alin. (1) şi (2) din actualul Cod de procedură penală, cu privire la admisibilitatea acţiunii care vizează acordarea daunelor morale şi materiale pentru privarea sau restrângerea nelegală de libertate, atunci când instanţa penală nu s-a pronunţat cu privire la caracterul nelegal al măsurii privative/restrictive de libertate”.

52. Din analiza jurisprudenţei cartată în această lucrare s-a observat că, atât sub imperiul Codului de procedură penală din 1968, cât şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, instanţele au statuat neunitar, astfel:

53. Într-o orientare se consideră că soluţia definitivă de achitare, scoatere de sub urmărire penală ori clasare constituie, în sine, o constatare implicită şi retroactivă a caracterului nelegal al măsurilor preventive privative sau, după caz, restrictive de libertate, astfel încât, din perspectiva acestei modalităţi de finalizare a procesului penal, privarea şi/sau restrângerea de libertate nu au avut temei legal. Aşadar, aceste soluţii invalidează retroactiv măsurile preventive dispuse în cauză.

54. Într-o altă orientare s-a considerat că finalizarea procesului penal printr-o hotărâre definitivă de achitare ori ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală/clasare nu atrage automat caracterizarea măsurilor preventive luate în cursul procesului ca nelegale şi că instanţele civile nu sunt în măsură să analizeze aspectele legate de temeinicia şi legalitatea acestor măsuri, în lipsa unei statuări exprese din partea instanţelor penale.

55. A fost observată şi o a treia orientare, în sensul că, deşi caracterul nelegal al măsurilor preventive luate În cursul procesului penal nu a fost stabilit expres prin actele procesuale indicate în cuprinsul art. 504 alin. (3) din Codul de procedură penală din 1968, respectiv art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală din 2010, şi nici pronunţarea unora dintre soluţiile indicate nu atrage automat această constatare, totuşi instanţele civile pot face ele însele o atare evaluare, prin aplicarea directă şi prioritară a prevederilor art. 5 din Convenţie, urmând criteriile dezvoltate în acest sens în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

56. În consecinţă, s-a apreciat că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a sesizării sub aspectul noutăţii problemei de drept.

57. O condiţie de admisibilitate distinctă de cea a noutăţii este aceea ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat.

58. Spre deosebire de legislaţia procesual penală, în care această condiţie este subsumată statuării printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii, În materie civilă, de lege lata, nu există o atare circumstanţiere.

59. De aceea, această condiţie de admisibilitate a fost analizată de completele competente pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materii extrapenale prin luarea în considerare a jurisprudenţei secţiilor competente să judece în materiile respective.

60. Chiar dacă, raportat la data începerii procesului în care s-a formulat sesizarea, secţiile civile ale instanţei supreme nu mai au în competenţa lor materială acest tip de cauze, totuşi instanţa supremă a statuat anterior, ca instanţă de recurs, în cauze soluţionate de tribunale în primă instanţă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, cu modificările ulterioare, pronunţând soluţii în sensul ambelor orientări expuse în cuprinsul încheierii de sesizare.

IX. Opinia specialiştilor consultaţi

61. În conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (11) din Codul de procedură civilă raportat la art. 516 alin. (6) din Codul de procedură civilă a fost solicitată opinia unor specialişti asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, fiind transmis punctul de vedere formulat de domnul prof. univ. dr. Mihai Adrian Hoţea de la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.

62. Acesta a apreciat că stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate, îh cursul procesului penal, care dă dreptul la despăgubiri conform dispoziţiilor art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală poate fi şi implicită, dedusă din hotărârea de achitare.

63. În argumentarea acestei concluzii s-a arătat că, dacă în actul jurisdicţional vizat există precizări exprese din care rezultă că privarea de libertate este nelegală, instanţa civilă învestită cu soluţionarea cererii privind acordarea de despăgubiri este ţinută de aceste consemnări, în sensul că nu poate stabili contrariul, fiind obligată să le aibă în vedere ca atare.

64. În schimb, în ipoteza în care în actul jurisdicţional în discuţie există menţiuni explicite din care rezultă că privarea de libertate este legală, instanţa civilă învestită cu soluţionarea cererii privind acordarea de despăgubiri este obligată să le aibă în vedere, în sensul că nu poate stabili că privarea de libertate a fost nelegală.

65. În ambele situaţii descrise mai sus, statuările exprese ale organelor judiciare au putere de lucru judecat în faţa instanţei civile.

66. În practică pot exista situaţii în care din cuprinsul actului jurisdicţional să lipsească orice menţiuni referitoare la caracterul (legal sau nelegal) al privării de libertate.

67. În astfel de situaţii, lipsind statuarea expresă a unui organ judiciar penal cu privire la caracterul privării de libertate, stabilirea acestui aspect este apanajul instanţei civile învestite cu soluţionarea acţiunii în despăgubiri, întemeiată pe dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală.

68. În acest context, prin expresia „privare nelegală de libertate stabilită”, atunci când din actul jurisdicţional lipsesc menţiunile privind acest aspect, se consideră că instanţa civilă, în stabilirea caracterului privării de libertate, trebuie să aibă în vedere existenţa unei soluţii dispuse de organul judiciar penal prin care, deşi nu există precizări referitoare la caracterul privării de libertate, să se constate că sunt incidente (în principal) dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a)-j) din Codul de procedură penală, prin raportare la momentul privării de libertate sau alte dispoziţii care permit aprecierea nelegalităţii unor măsuri preventive privative de libertate (reţinere, arest preventiv sau arest la domiciliu).

X. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale

69. Dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, fiind pronunţate până în prezent următoarele decizii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate:

70. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 48 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 5 mai 2016, s-au reţinut următoarele considerente; „potrivit art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, legiuitorul a condiţionat repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate de stabilirea acesteia prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei, după caz. Această condiţionare dă naştere, în sarcina organelor judiciare anterior referite, unei obligaţii de a se pronunţa prin încheieri definitive, conform textului criticat, cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunţă hotărârea definitivă şi care au făcut obiectul controlului pe calea contestaţiei, sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor art. 204-206 din Codul de procedură penală. De asemenea, aceasta presupune obligaţia instanţei de judecată care se pronunţă prin hotărâre definitivă asupra cauzei de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate.

13. Curtea reţine că dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt similare prevederilor art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, care au fost suspuse controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 417 din 14 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.044 din 11 noiembrie 2004, Decizia nr. 221 din 21 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 516 din 17 iunie 2005, şi Decizia nr. 78 din 5 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2008, prin care s-a constatat că textul de lege criticat este o concretizare a principiului constituţional prevăzut de art. 52 alin. (3) din Constituţie, conform căruia «Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii [...]» şi, pe cale de consecinţă, realizarea dreptului la repararea de către stat a pagubei cauzate prin erorile judiciare are loc în condiţiile legii. Prin aceleaşi decizii, Curtea a reţinut că prevederile art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968 nu numai că nu îngrădesc accesul liber la justiţie, ci instituie tocmai normele procedurale necesare exercitării acestui drept, fiind în deplină concordanţă şi cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2), în temeiul cărora procedura de judecată este prevăzută numai prin lege. De asemenea, Curtea a statuat în aceleaşi decizii că reglementarea expresă a actelor procedurale prin care se constată încălcarea libertăţii individuale nu este de natură a limita accesul liber la justiţie al acelor persoane care nu se regăsesc în unul din cazurile enumerate în art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, acestea având posibilitatea de a-şi valorifica dreptul în justiţie pe alte căi legale, dar în condiţiile legii şi urmând procedura prevăzută de lege.

14. Curtea constată că atribuirea de către legiuitor a competenţei de a se pronunţa asupra legalităţii măsurilor preventive privative de libertate organelor judiciare care se pronunţă în ultimă instanţă în cauzele penale a fost realizată în exercitarea competenţei sale constituţionale prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie Totodată, Curtea reţine că stabilirea, prin dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, a condiţiei de admisibilitate pentru obţinerea despăgubirilor în faţa instanţei civile, criticate de autor, este în acord cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie, conform cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.

71. Aceleaşi considerente au fost menţinute de Curtea Constituţională şi la pronunţarea Deciziei nr. 271 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 11 iulie 2016, precum şi în Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016.

72. În plus, prin Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, Curtea Constituţională a statuat că „procedura specială, reglementată în art. 539 din Codul de procedură penală, vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispoziţiile art. 252 şi 253 din Codul civil sau art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reglementează consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viaţă privată.

23. Cu referire la susţinerile autorului excepţiei, potrivit cărora «cercetarea condiţiei nelegalităţii măsurii privative de libertate ar trebui să cadă în sarcina instanţei civile învestite cu soluţionarea cererii de despăgubire», Curtea observă că, potrivit unora dintre instanţele naţionale, în măsura în care caracterul nelegal al măsurii privative de libertate a fost stabilit de instanţa penală, reevaluarea acestui aspect de către instanţa civilă este contrară normelor procesual penale ale art. 539. Aceleaşi instanţe naţionale apreciază însă că o atare evaluare a legalităţii măsurii privative de libertate ar putea li realizată de către instanţa civilă numai dacă instanţa penală a omis sau cadrul procesual nu i-a impus să statueze asupra acestui aspect ori pentru alte motive de nelegalitate, decât cele analizate de organele judiciare în cadrul controlului legalităţii măsurilor preventive privative de libertate în cursul procesului penal, sau în măsura în care hotărârile «intermediare» prin care a fost verificată legalitatea măsurilor preventive au fost absolut nemotivate ori alte asemenea motive identificate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin raportare la prevederile art. 5 paragrafele 1-4 din Convenţie, respectiv art. 9 din Codul de procedură penală. Curtea reţine însă că aceste din urmă motive, invocate de către autor, nu sunt veritabile critici de neconstituţionalitate. ci, în realitate, privesc modul de interpretare şi aplicare a prevederilor de lege criticate. O eventuală problemă de practică neunitară a instanţelor naţionale cu privire la competenţa instanţei civile de a se pronunţa referitor la legalitatea măsurii privative de libertate nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, ci este de competenţa instanţei supreme, având în vedere rolul său, consacrat constituţional, de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti.”

XI. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului

73. Există o bogată jurisprudenţa a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitor la art. 5 din Convenţie, consacrat dreptului la libertate şi la siguranţă al persoanei, inclusiv în ceea ce priveşte aplicarea art. 5 paragraful 5 ce garantează un drept executoriu la reparaţie victimelor unei arestări sau detenţii în condiţii contrare art. 5, drept recunoscut şi în plan intern prin dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală.

74. În strânsă legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării este de amintit Hotărârea din 28 octombrie 1994, pronunţată în Cauza Murray împotriva Regatului Unit, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că faptele ce au dat naştere la bănuieli nu trebuie să fie de acelaşi nivel cu cele necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzaţie; acestea au a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reţinute. Absenţa inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existenţa unor bănuieli legitime de săvârşire a unei infracţiuni nu ar fi conforma scopului dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţie. Existenţa acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu impune ca poliţia sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzaţie completă sau în momentul arestării sau pe timpul reţinerii provizorii, care este limitată în timp. Totuşi, nu trebuie pierdut din vedere că, pentru ca bănuielile să fie plauzibile, legitime, trebuie să existe fapte sau informaţii de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a comis o infracţiune.

75. De asemenea, în Cauza Sâncrăian împotriva României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut încălcarea art. 5 paragraful 1 şi paragraful 4 din Convenţie - pe de o parte, întrucât dispoziţiile legale, care reglementau rejudecarea unei cauze după extrădare, nu indicau dacă (şi în ce condiţii) putea fi prelungită detenţia bazată pe o condamnare în lipsă, în cazul redeschiderii procesului, apreciindu-se că legislaţia română de la acea dată nu îndeplinea criteriul „previzibilităţii” unei „legi” în sensul art. 5 paragraful 1, iar pe de altă parte, întrucât a rezultat că reclamanta nu a avut la dispoziţie nicio cale efectivă pentru a denunţa detenţia şi pentru a convinge instanţa să se pronunţe în această privinţă după redeschiderea procedurii în temeiul art. 5221 din Codul de procedură penală din 1968 - s-a observat că, în dreptul intern, potrivit art. 504 din Codul de procedură penală din 1968, orice reparaţie este condiţionată de constatarea nelegalităţii detenţiei prin ordonanţă a parchetului sau prin decizie a unei instanţe.

76. Aşa fiind, Curtea a concluzionat că reclamanta nu putea solicita nicio despăgubire în temeiul acestei dispoziţii legale pentru încălcarea art. 5 paragraful 1 din Convenţie, în lipsa unei recunoaşteri a nelegalităţii detenţiei de către autorităţile naţionale. În plus, întrucât nu era disponibilă în dreptul român nicio cale de atac legală care să permită controlul legalităţii detenţiei, s-a reţinut că reclamanta nu putea invoca responsabilitatea statului în scopul obţinerii unei reparaţii pentru încălcarea art. 5 paragraful 4 din Convenţie. Pe cale de consecinţă, reţinând că reclamanta nu dispune de nicio cale eficace în dreptul intern de a solicita acordarea unei reparaţii pentru încălcările aduse dreptului său la liberate, s-a decis că a fost încălcat şi art. 5 paragraful 5 din Convenţie.

XII. Raportul asupra chestiunii de drept

77. În cauză au fost întocmite două rapoarte, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă. Prin ambele rapoarte, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

XIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

78. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, rapoartele întocmite de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

79. Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

80. Din cuprinsul prevederilor legale enunţate se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ.

81. Procedând la analiza asupra admisibilităţii sesizării se cuvine menţionat scopul instituirii acestui mecanism de unificare a practicii, acela de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei chestiuni de drept.

82. În acest context trebuie reamintite elementele de diferenţiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de practici (control a priori).

83. Una dintre condiţiile distincte prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile se referă la noutatea chestiunii de drept.

84. Aşa cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis în jurisprudenţa sa anterioară (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015, şi Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015), cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementările recent intrate în vigoare, instanţele nu i-au dat, încă, o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.

85. Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări date, iar opiniile jurisprudenţiale diferite nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile. În situaţia în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat diferit, în mod constant, o problemă de drept, într-o anumită perioadă de timp, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcţie de reglare - recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.

86. Instanţa de trimitere nu a justificat îndeplinirea cerinţei noutăţii chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, lăsând a se înţelege ca aceasta decurge dintr-un act normativ relativ recent intrat în vigoare.

87. Pentru a stabili caracterul de noutate al chestiunii de drept este necesară o analiză comparativă a prevederilor art. 539 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală din 2010 cu prevederile art. 504 alin (2) şi (3) din Codul de procedură penală din 1968, relative la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, pentru a observa dacă, sub aspectul problemei de drept invocate, art. 539 alin, (1) şi (2) conţine o soluţie legislativă nouă, diferită de aceea care a existat până la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală din 2010 şi care a generat o jurisprudenţa însemnată.

88. Astfel, alin. (2) al art. 539 din Codul de procedură penală din 2010 prevede că „Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei”, iar alin. (2) şi alin. (3) ale art. 504 din Codul de procedură penală din 1968 aveau următorul conţinut: „Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 Ut. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j)”.

89. Prin raportare la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării se constată că dispoziţiile art. 504 alin (2) şi (3) din Codul de procedură penală din 1968, precum şi cele ale art. 539 alin. (1) şi (2) din actualul Cod de procedură penală conţin aceeaşi soluţie legislativă, în ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate pentru obţinerea despăgubirilor în faţa instanţei civile, în cazul privării nelegale de libertate. În ambele texte de lege se regăseşte dispoziţia cu caracter imperativ „trebuie stabilită” care se referă la determinarea caracterului nelegal al măsurii privative de libertate prin actele procedurale expres enumerate, adoptate de organele judiciare pe parcursul procesului penal.

90. Caracterul similar al celor două texte de lege [art. 504 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală din 1968 şi art. 539 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală din 2010] a fost reţinut şi de Curtea Constituţională în deciziile pronunţate cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, respectiv Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 5 mai 2016, Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016, şi Decizia nr. 271 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 11 iulie 2016.

91. În considerentele acestor decizii, Curtea Constituţională a analizat conformitatea dispoziţiilor art. 539 alin, (2) din Codul de procedură penală cu prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (1)- (3) cu privire la accesul liber la justiţie şi la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 5 paragraful 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest cadru, Curtea Constituţionala a reţinut că „dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt similare prevederilor art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, care au fost supuse controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 417 din 14 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.044 din 11 noiembrie 2004, Decizia nr. 221 din 21 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 516 din 17 iunie 2005, şi Decizia nr. 78 din 5 februarie 2008, publicată În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2008, prin care s-a constatat că textul de lege criticat este o concretizare a principiului constituţional prevăzut de art. 52 alin. (3) din Constituţie”.

92. Prin aceleaşi decizii, Curtea Constituţională a reafirmat considerentele care au fundamentat deciziile pronunţate cu prilejul analizării constituţionalităţii prevederilor art. 504 alin, (3) din Codul de procedură penală din 1968, reţinând că acestea nu numai că nu îngrădesc accesul liber la justiţie, ci instituie tocmai normele procedurale necesare exercitării acestui drept, fiind în deplină concordanţă şi cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2), în temeiul cărora procedura de judecată este prevăzută numai prin lege.

93. Rezultă astfel că aceeaşi soluţie legislativă din Codul de procedură penală din 1968, referitoare la stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate este preluată în art. 539 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, situaţie care nu permite a se reţine îndeplinirea condiţiei noutăţii la care se referă art. 519 din Codul de procedură civilă, în legătură cu problema de drept a cărei lămurire se solicită.

94. Or, prevederile art. 504 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală din 1968 au făcut obiectul analizei în numeroase litigii având ca obiect repararea daunelor în caz de privare nelegală de libertate.

95. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat, în mai multe rânduri, cu ocazia soluţionării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de curţile de apel în cauze de această natură, soluţiile adoptate ilustrând o practică judiciară neunitară.

96. Analiza deciziilor pronunţate sub imperiul vechiului Cod de procedură penală relevă existenţa a două orientări jurisprudenţiale în legătură cu interpretarea dispoziţiilor legale privind condiţia referitoare la stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate în cadrul acţiunii civile în repararea daunelor produse.

97. Într-o primă orientare jurisprudenţială (rezultată din hotărâri judecătoreşti pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în perioada anilor 2010-2014) s-a reţinut, în esenţă, că în situaţia în care organele judiciare penale nu se pronunţă asupra legalităţii privării de libertate, această dezlegare cade în sarcina instanţei civile. Totodată, s-a mai reţinut că, în situaţia în care prin hotărârea finală s-a dispus achitarea, chiar dacă instanţa penală nu a statuat asupra caracterului nelegal al măsurii preventive, acesta rezultă implicit din hotărârea de achitare.

98. Într-o a două orientare jurisprudenţială (ilustrată prin hotărâri judecătoreşti pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în perioada anilor 2011-2015) s-a reţinut că nelegalitatea măsurii privative de libertate trebuie să fie constatată prin unul dintre actele de procedură enumerate în cuprinsul art. 504 alin. (2) din Codul de procedură penală din 1968.

99. Prin urmare, ne aflăm în situaţia în care această problemă de drept a constituit deja obiect al analizei în cadrul mai multor hotărâri judecătoreşti pronunţate atât la nivelul instanţei supreme, cât şi la nivelul celorlalte instanţe din ţară, ceea ce consolidează concluzia privind neîndeplinirea caracterului noutăţii chestiunii de drept supuse dezlegării.

100. Existenţa deja a unei practici judiciare neunitare a instanţelor judecătoreşti de la toate nivelurile şi din întreaga ţară, o lungă durată de timp, denotă nu numai că se poate apela la mecanismul recursului în interesul legii, ci şi faptul că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja divergenţă în jurisprudenţă.

101. În acest sens, practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este constantă, o atare statuare regăsindu-se în Decizia nr. 7 din 30 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 5 august 2014, Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie2015, şi Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015.

102. De altfel, în cauza de faţă, în cuprinsul punctului de vedere formulat în scris şi depus la dosar, Ministerul Public a arătat că problema de drept sesizată este aptă a fi soluţionată printr-un recurs în interesul legii, iar nu în cadrul procedurii prevăzute de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, precizându-se totodată că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se analizează jurisprudenţă în vederea promovării unul recurs în Interesul legii având ca obiect Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 504 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală din 1968 corespunzător art. 539 alin. (1) şi (2) din actualul Cod de procedură penală, cu privire la admisibilitatea acţiunii care vizează acordarea daunelor morale şi materiale pentru privarea sau restrângerea nelegală de libertate, atunci când instanţa penală nu s-a pronunţat cu privire la caracterul nelegal al măsurii privative/restrictive de libertate.

103. În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat, atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţiile de admisibilitate stabilite, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai în privinţa chestiunilor de drept noi, astfel încât sesizarea nu este admisibilă.

104. Faţă de cele menţionate, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE şi JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 1.466/30/2015, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept care decurge din interpretarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a stabili dacă privarea nelegală de libertate trebuie să rezulte explicit din actele jurisdicţionale menţionate în cuprinsul acestui articol sau poate fi şi implicită, dedusă din hotărârea definitivă de achitare.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 noiembrie 2016.

 

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

IULIA CRISTINA TARCEA

Magistrat-asistent,

Mihaela Lorena Mitroi

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.