MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 134/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 134         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 21 februarie 2017

 

SUMAR

 

HOTĂRÂRI ALE CAMEREI DEPUTAŢILOR

 

11. - Hotărâre privind validarea unui mandat de deputat

 

12. - Hotărâre privind modificarea anexei la Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 125/2016 pentru aprobarea componenţei nominale a comisiilor permanente ale Camerei Deputaţilor

 

13. - Hotărâre privind eliberarea din funcţie a secretarului general al Camerei Deputaţilor, la cerere, ca urmare a pensionării

 

14. - Hotărâre privind numirea secretarului general al Camerei Deputaţilor

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 758 din 13 decembrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) şi art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România

 

HOTĂRÂRI ALE CAMEREI DEPUTAŢILOR

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

CAMERA DEPUTAŢILOR

 

HOTĂRÂRE

privind validarea unui mandat de deputat

 

În temeiul prevederilor art. 70 alin. (1) din Constituţia României, republicată, ale art. 94 alin. (13) din Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 2 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată, precum şi ale art. 7, 10 şi 228 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8/1994, republicat, şi având în vedere raportul Comisiei de validare,

 

Camera Deputaţilor adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Se validează mandatul de deputat al doamnei Răduţ Violeta, declarată supleant la alegerile din 11 decembrie 2016 în Circumscripţia electorală nr. 36 Teleorman, lista Partidului Social Democrat, pe locul devenit vacant, ca urmare a demisiei domnului Gâdea Adrian Ionuţ.

 

Această hotărâre a fost adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din 21 februarie 2017.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

PETRU-GABRIEL VLASE

 

Bucureşti, 21 februarie 2017.

Nr. 11.

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

CAMERA DEPUTAŢILOR

 

HOTĂRÂRE

privind modificarea anexei la Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 125/2016 pentru aprobarea componenţei nominale a comisiilor permanente ale Camerei Deputaţilor

 

În temeiul prevederilor art. 41 alin. (4) şi art. 43 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8/1994, republicat,

 

Camera Deputaţilor adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Anexa la Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 125/2016 pentru aprobarea componenţei nominale a comisiilor permanente ale Camerei Deputaţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1,045 din 23 decembrie 2016, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică după cum urmează:

- domnul deputat Prişcă Răzvan Sorin, aparţinând Grupului parlamentar al PNL, trece de la Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi la Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, în calitate de membru.

 

Această hotărâre a fost adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din 21 februarie 2017, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

PETRU-GABRIEL VLASE

 

Bucureşti, 21 februarie 2017.

Nr. 12.

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

CAMERA DEPUTAŢILOR

 

HOTĂRÂRE

privind eliberarea din funcţie a secretarului general al Camerei Deputaţilor, la cerere, ca urmare a pensionării

 

Având în vedere cererea domnului Cristian-Adrian Panciu, de eliberare din funcţia de secretar general al Camerei Deputaţilor, începând cu data de 20 februarie 2017,

în temeiul art. 251 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8/1994, republicat,

 

Camera Deputaţilor adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Începând cu data de 20 februarie 2017, domnul Cristian-Adrian Panciu se eliberează din funcţia de secretar general al Camerei Deputaţilor, la cerere, ca urmare a pensionării.

 

Această hotărâre a fost adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din 21 februarie 2017, cu respectarea prevederilor art. 76 alin, (2) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

PETRU-GABRIEL VLASE

 

Bucureşti, 21 februarie 2017.

Nr. 13.

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

CAMERA DEPUTAŢILOR

 

HOTĂRÂRE

privind numirea secretarului general al Camerei Deputaţilor

 

În temeiul art. 251 alin, (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8/1994, republicat,

 

Camera Deputaţilor adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Doamna Silvia-Claudia Mihalcea se numeşte în funcţia de secretar general al Camerei Deputaţilor.

 

Această hotărâre a fost adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din 21 februarie 2017, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

PETRU-GABRIEL VLASE

 

Bucureşti, 21 februarie 2017.

Nr. 14.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 758

din 13 decembrie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) şi art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) teza ultimă şi art. 315 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Vasile Filoteanu şi Cornelia Isabelle Filoteanu în Dosarul nr. 7.323/327/2015 al judecătoriei Tulcea - Secţia civilă şi penală, judecătorul de cameră preliminară, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 602D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc autorii excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită,

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca nefondată, a excepţiei de neconstituţionalitate, limitarea mijloacelor de probă în procedura reglementată de art. 341 din Codul de procedură penală fiind justificată de natura juridică a plângerii formulate în temeiul acestor norme procesual penale, întrucât aceasta nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanţei procurorului, atacate sub aspectul legalităţii acesteia. Aşadar, în vederea soluţionării plângerii, instanţa va verifica, pe baza lucrărilor şi a materialului existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanţei de neurmărire/netrimitere în judecată atacate, dacă această soluţie a fost sau nu dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale. Totodată, reţine că soluţia de clasare se poate dispune în cele două cazuri reglementate expres de art. 315 alin. (1) din Codul de procedură penală, iar, în situaţia în care plângerea sau denunţul nu îndeplinesc condiţie de formă prevăzute de lege ori descrierea faptei este incompletă ori neclară, acestea se restituie, pe cale administrativă, petiţionarului, cu indicarea elementelor care lipsesc.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 21 martie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 7.323/327/2015, Judecătoria Tulcea - Secţia civilă şi penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) teza ultimă şi art. 315 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Vasile Filoteanu şi Cornelia Isabelle Filoteanu într-o cauză având ca obiect soluţionarea plângerii formulate de autorii excepţiei împotriva ordonanţei de clasare din data de 3 septembrie 2015, pronunţată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Tulcea, în Dosarul nr. 3.679/P/2014. În cuprinsul plângerii, autorii excepţiei au arătat că nu au beneficiat de un proces echitabil, nu li s-a comunicat că se pot constitui părţi în cauză, nu li s-au adus la cunoştinţă drepturile procesuale privind solicitarea de probe, dreptul de a invoca excepţii şi de a formula cereri în aflarea adevărului.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii susţin că normele procesual penale ale art. 341 alin. (2) teza ultimă din Codul de procedură penală sunt contrare normelor constituţionale şi convenţionale invocate, întrucât, pe de o parte, se conferă numai persoanei care a avut calitatea de inculpat dreptul de a formula cereri şi de a ridica excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, textul excluzând acelaşi drept şi pentru persoana vătămată sau partea responsabilă civilmente, iar, pe de altă parte, norma criticată este lipsită de predictibilitate, întrucât nu prevede dacă părţile au dreptul de a solicita administrarea de probe necesare lămuririi cauzei sau apărute după emiterea soluţiei de clasare a cauzei.

6. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 315 alin. (1) din Codul de procedură penală, arată că acestea conferă procurorului dreptul de a dispune clasarea cauzei fără a se prevedea şi obligaţia acestuia ca, anterior dispunerii unei astfel de soluţii, Să cheme persoana vătămată să o întrebe dacă mai are probe de solicitat în dovedirea existenţei faptei şi a vinovăţiei autorului faptei penale ori cereri sau excepţii de invocat. În lipsa unei asemenea obligaţii, organele de urmărire penală pot face propuneri, iar procurorul dispune clasarea limitându-se la probele administrate din oficiu, fără a chema şi persoana vătămată sau pe reprezentantul acesteia pentru a le da posibilitatea să-şi apere cauza ori să ceară administrarea de probe. În acest fel, persoana care a făcut sesizarea este împiedicată să verifice obiectivitatea motivelor ce conduc la clasarea cauzei şi să-şi formuleze propriile apărări în raport cu acele motive. Mai mult, arată că în reglementarea motivului de clasare, prevăzut la art. 315 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, nu există inserată nicio obligaţie a procurorului prin care, în ipoteza lipsei unor condiţii de fond şi de formă ale sesizării, să cheme persoana care a făcut sesizarea şi să-i pună în vedere ca, într-un termen rezonabil, să remedieze viciile de fond şi formă ale sesizării. Susţine că norma criticată este ambiguă, întrucât nu precizează, în concret, care sunt acele „condiţii de fond şi de formă ale sesizării” care pot atrage clasarea cauzei. De asemenea, nu se explicitează ce se înţelege prin sintagma „condiţii esenţiale ale sesizării”, textul fiind neprevizibil pentru persoana vătămată care a făcut sesizarea, fiind încălcate dreptul la apărare şi dreptul de acces la justiţie.

7. Judecătoria Tulcea - Secţia civilă şi penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 341 alin. (2) teza finală, arată că acestea sunt în legătură cu prevederile alin. (5) ale aceluiaşi articol conform cărora judecătorul de cameră preliminară se pronunţă în camera de consiliu, fără participarea potentului, a procurorului şi a intimaţilor. Or, în situaţia în care sintagma „fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor. a fost declarată neconstituţională, în prezent, soluţionarea plângerii de către judecător se face numai cu citarea părţilor. Citarea tuturor părţilor dă posibilitatea acestora să se prezinte în faţa judecătorului, ceea ce le conferă dreptul să consulte toate documentele existente în dosarul cauzei, fiindu-le asigurate în acest fel toate drepturile şi garanţiile procesuale pe care dreptul la un proces echitabil le presupune în faza procesuală analizată. Pe de altă parte, dacă în cauză există un inculpat, aceasta înseamnă că s-a dispus de către procuror punerea în mişcare a acţiunii penale, situaţie în care judecătorul de cameră preliminară trebuie să aibă în vedere dispoziţiile alin. (7) ale art. 341 din Codul de procedură penală şi, dacă nu respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă, este obligată să verifice legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. Aceasta înseamnă că, din oficiu, va exclude probele nelegal administrate sau că va sancţiona - în condiţiile art. 280-282 din Codul de procedură penală - actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii.

8. Cât priveşte dispoziţiile art. 315 alin. (1) din Codul de procedură penală, reţine că soluţia de clasare este una dintre soluţiile pe care procurorul le poate pronunţa alături de trimiterea în judecată. Ambele soluţii sunt avute în vedere de procuror numai după ce acesta constată că nu este cazul sau, dimpotrivă, este cazul trimiterii în judecată. Aprecierea nu este una discreţionară, cum precizează petenţii, ci are la bază concluziile ce se desprind urmare a strângerii probelor care converg către ideea existenţei sau nu a faptei, a îndeplinirii cerinţelor ca aceasta să fie infracţiune, a identificării persoanelor care au săvârşit-o şi numai după stabilirea răspunderii penale a respectivelor persoane. Toate aceste activităţi sunt reglementate de normele de drept procesual penal şi constituie obligaţii ale procurorului. Acele acte efectuate de procuror ori măsuri dispuse de acesta care sunt considerate de către una dintre părţi ori de persoana vătămată a fi prejudiciabile pot fi atacate de persoana interesată prin formularea unei plângeri către prim-procuror. De asemenea, soluţia de netrimitere în judecată poate face obiectul unei plângeri ce se adresează judecătorului de cameră preliminară. Aşadar, consideră că legea prevede remedii procesuale chiar şi pentru situaţia în care procurorul s-ar limita doar la administrarea probelor „din oficiu”. Apreciază că nu poate reţine susţinerea petenţilor - potrivit căreia persoana care a făcut sesizarea ar fi împiedicată să verifice obiectivitatea motivelor ce conduc la clasare, întrucât nu a fost chemată la procuror înainte de emiterea ordonanţei -, având în vedere drepturile conferite de lege persoanei vătămate prin art. 81 din Codul de procedură penală, dar şi faptul înştiinţării despre clasare - art. 316 din Codul de procedură penală -, cu remediile menţionate, conferite de instituţia plângerii împotriva soluţiei dispuse de procuror. În privinţa cazului de clasare prevăzut la lit. a), alin. (1) al art. 315 din Codul de procedură penală, reţine că modurile de sesizare a organelor de urmărire penală sunt cete prevăzute de art. 288 din Codul de procedură penală, iar normele procesual penale imediat următoare arată care sunt condiţiile de fond şi cele de formă ce trebuie îndeplinite de fiecare mod de sesizare în parte. Neîndeplinirea condiţiilor de fond ori de formă are drept consecinţă restituirea către petiţionar a sesizării, cu indicarea elementelor care lipsesc - art. 294 din Codul de procedură penală. Apreciază că interpretarea normelor legale trebuie făcută în mod unitar, şi nu în mod separat. Judecătorul de cameră preliminară consideră, astfel, că textul de lege criticat nu poate fi considerat ambiguu, lacunar, neclar sau neprevizibil, regulile de conduită comune şi obligatorii pentru reglementarea şi desfăşurarea procesului penal fiind clare şi neechivoce. Normele procesual penale criticate garantează astfel dreptul la apărare şi nu încalcă dispoziţiile constituţionale ale aii. 1 alin. (3), art. 24 alin. (1) şi art. 148 alin. (2).

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

10. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că plângerea reglementată de dispoziţiile art. 340 şi următoarele din Codul de procedură penală are ca obiect verificarea legalităţii şi temeiniciei soluţiilor de neurmărire ori de netrimitere în judecată, dispuse de procuror. Prin urmare, în cadrul acestei proceduri, judecătorul de cameră preliminară este chemat să se pronunţe nu asupra fondului cauzei penale - existenţa faptei, caracterul infracţional al acesteia şi imputabilitatea faptei în raport cu persoana cercetată -, ci asupra întemeierii în fapt - raportat la probele administrate în urmărirea penală - şi în drept - raportat la prevederile legale incidente - a soluţiei dispuse de procuror. Opţiunea legiuitorului de a nu permite administrarea de probe noi în procedura plângerii reglementate de art. 340 şi următoarele din Codul de procedură penală are o justificare în specificul acestei proceduri, căci verificarea legalităţii şi temeiniciei soluţiei procurorului nu poate fi făcută decât prin raportare la situaţia de fapt şi la probele avute în vedere de procuror în faza de urmărire penala. În această procedură specială, constatarea necesităţii administrării unor probe noi echivalează de lege lata cu constatarea caracterului incomplet al probatoriului administrat în faza de urmărire penală. Astfel, dacă examinând plângerea, judecătorul de cameră preliminară constată că probele administrate în faza urmăririi penale nu confirmă soluţia procurorului şi nici nu sunt suficiente pentru a justifica o altă soluţie, acesta nu poate proceda la completarea probatoriului, ci va dispune - în temeiul art. 341 alin. (6) lit. b) din Codul de procedură penală sau, după caz, al art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală - admiterea plângerii, desfiinţarea soluţiei atacate şi trimiterea cauzei la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală; în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, potrivit cărora începerea judecăţii - ca urmare a admiterii plângerii şi desfiinţării soluţiei atacate - nu poate fi dispusă decât dacă judecătorul de cameră preliminară constată că probele legal administrate sunt suficiente. Aşadar, în cazul contrar, acesta nu va putea complini probatoriul, ci va trebui să trimită cauza la procuror pentru completarea urmăririi penale. Apreciază că soluţia legislativă nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil, de vreme ce, în prezent, ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014, judecarea plângerii reglementate de art. 340 şi următoarele din Codul de procedură penală, are loc cu citarea petentului, dar şi a părţilor şi subiecţilor procesuali principali, în condiţii de contradictorialitate şi oralitate, aceştia având posibilitatea nu doar de a depune note scrise, ci şi de a se prezenta pentru a-şi susţine punctele de vedere în faţa judecătorului de cameră preliminară, personal ori reprezentaţi sau asistaţi de apărător.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3,10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 341 alin. (2) teza ultimă şi art. 315 alin. (1) din Codul de procedură penală. Faţă de criticile autorilor excepţiei, Curtea reţine că obiect al

excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 315 alin. (i) şi art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală. Ulterior sesizării Curţii, alin. (2) al art. 341 din Codul de procedură penală a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din data de 23 mai 2016. Având în vedere însă că soluţionarea plângerii s-a făcut prin încheierea din 21 martie 2016 pronunţată de Judecătoria Tulcea - Secţia civilă şi penală, în Dosarul nr. 7.323/327/2015 - care este şi actul de sesizare a Curţii Constituţionale, producând efecte norma de procedură prevăzută de textul art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală în redactarea cu care a fost sesizată Curtea, aceasta din urmă se va pronunţa asupra dispoziţiilor art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală în forma anterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016. Textele de lege criticate au următorul conţinut:

- Art. 315 alin. (1): „(1) Clasarea se dispune când: a) nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi formă esenţiale ale sesizării; b) există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1)”\

- Art. 341 alin. (2): „Judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul de soluţionare, care este comunicat, împreună cu un exemplar al plângerii, procurorului şi părţilor, care pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii. Petentului i se va comunica termenul de soluţionare. Persoana care a avut în cauză calitatea de inculpat poate formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale.

14. Autorii excepţiei apreciază că normele procesual penale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare şi art. 148 alin. (2) privind integrarea în Uniunea Europeană.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 315 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează două cazuri ce determină dispunerea clasării, respectiv când nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi formă esenţiale ale sesizării [lit. a)] şi când există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală [lit. b)]. Curtea reţine că, potrivit noului Cod de procedură penală, punerea în mişcare a acţiunii penale nu mai este posibilă la terminarea urmăririi, procurorul fiind obligat să dispună acest act procesual în cursul urmăririi, prin ordonanţă, de îndată ce constată că există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, cazuri care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale. Administrarea de probatorii după declanşarea urmăririi penale are rolul de a lămuri cauza sub toate aspectele - existenţa faptei, identitatea făptuitorului şi responsabilitatea penală a acestuia -, pentru a se putea dispune, la finalizarea ei, fie o soluţie de trimitere în judecată, fie o soluţie de netrimitere în judecată. În ceea ce priveşte soluţiile de neurmărire şi netrimitere în judecată prevăzute de noua lege procesual penală, acestea sunt clasarea şi renunţarea la urmărirea penală, iar actele prin care se dispun sunt ordonanţa şi, în anumite cazuri, rechizitoriul. Noul Cod de procedură penală reglementează două situaţii ce determină dispunerea clasării, şi anume clasarea exclusiv ca soluţie de neurmărire penală - atunci când nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi de formă esenţiale ale sesizării - şi clasarea ca urmare a constatării incidenţei unuia dintre cazurile de împiedicare a punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală.

16. Curtea reţine că soluţia de clasare poate fi dată exclusiv de procuror, prin ordonanţă, respectiv prin rechizitoriu, din oficiu sau la propunerea motivată a organului de cercetare penală. Propunerea de clasare a organului de cercetare penală se realizează prin întocmirea unui referat motivat care va cuprinde descrierea elementelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază aceasta, iar lucrările cauzei, împreună cu referatul, se înaintează procurorului, care verifică îndeplinirea condiţiilor legale pentru a se dispune soluţia de clasare şi, după caz, îşi va însuşi propunerea sau o va respinge, prin ordonanţă. Curtea reţine că procurorul îşi poate însuşi integral sau parţial argumentele cuprinse în referatul organului de cercetare penală, poate dispune clasarea cu alte argumente ori chiar pe un alt temei de drept decât cel invocat. În ipoteza însuşirii, în mod parţial, a propunerii din referat, ori dacă procurorul nu îşi însuşeşte argumentele cuprinse în propunerea organului de cercetare, potrivit art. 315 alin. (5) din Codul de procedură penală, ordonanţa de clasare va cuprinde şi motivele noi, de fapt şi de drept, diferite de cele invocate în referatul organului de cercetare penală. Dacă îşi însuşeşte integral motivele cuprinse în referatul organului de cercetare penală, procurorul nu este obligat să motiveze ordonanţa de clasare, ci face trimitere la cuprinsul referatului.

17. Faţă de criticile autorilor excepţiei, Curtea reţine că, în cursul urmăririi penale, persoana vătămată şi, implicit, succesorii acesteia, în ipoteza în care persoana vătămată a decedat, beneficiază de toate drepturile reglementate la art. 81 din Codul de procedură penală, inclusiv dreptul de a fi informaţi, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea lor expresă şi dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare. Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 316 alin, (1) din Codul de procedură penală, ordonanţa de clasare se comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea, suspectului, inculpatului sau, după caz, altor persoane interesate, iar dacă ordonanţa nu cuprinde motivele de fapt şi de drept, se comunică şi o copie a referatului organului de cercetare penală. Aşadar, procurorul are obligaţia ca, după dispunerea soluţiei de clasare, prin ordonanţă, să dispună şi comunicarea unei copii a acesteia persoanei vătămate, implicit, succesorilor acesteia, în ipoteza în care persoana vătămată a decedat, suspectului, inculpatului, oricărei persoane interesate, iar, în ipoteza în care ordonanţa nu este motivată în fapt şi în drept, întrucât procurorul şi-a însuşit argumentele din referatul organului de cercetare penală, copia ordonanţei va fi comunicată împreună cu o copie a referatului. Curtea reţine Că raţiunea comunicării copiei ordonanţei - iar nu doar a unei înştiinţări despre clasare - şi a unei copii după referatul organului de cercetare penală, către toate persoanele interesate, rezidă în dreptul pe care aceste persoane îl au de a ataca soluţia procurorului prin formularea unei plângeri, în temeiul dispoziţiilor art. 340 din Codul de procedură penală, în acest sens fiind necesar ca acestea să aibă acces la motivele de fapt şi de drept ce au condus la soluţia de clasare, prin aceasta fiind asigurate dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil.

18. Totodată, cât priveşte cazul de clasare reglementat la art. 315 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, respectiv când nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi formă esenţiale ale sesizării, faţă de susţinerile autorilor excepţiei, Curtea reţine că modurile de sesizare a organului de urmărire penală sunt cele reglementate în art. 288 din Codul de procedură penală, cu referire la plângere art. 289 alin. (2) din Codul de procedură penală stabilind că aceasta trebuie să cuprindă numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, precum şi indicarea făptuitorului şi a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute. De asemenea, Curtea reţine că, în situaţia în care plângerea sau denunţul nu îndeplinesc condiţiile de formă prevăzute de lege ori descrierea faptei este incompletă ori neclară, acestea se restituie, pe cale administrativă, petiţionarului, cu indicarea elementelor care lipsesc [art. 294 alin. (2) din Codul de procedură penală].

19. Faţă de cele arătate în precedent, Curtea nu poate reţine că normele procesual penale criticate aduc atingere dreptului la apărare, dreptului la un proces echitabil ori principiilor statului de drept invocate de către autorii excepţiei. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 148 alin. (2) din Constituţie, autorii excepţiei de neconstituţionalitate au procedat la simpla enumerare a acestor norme constituţionale pretins încălcate, fără a prezenta motive sau argumente în susţinerea excepţiei, şi cum din această formulare a excepţiei nu se poate deduce, în mod rezonabil, vreo critică de neconstituţionalitate, excepţia de neconstituţionalitate raportată la aceste prevederi constituţionale nu poate fi reţinută.

20. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală şi a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii „fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor” este neconstituţională, întrucât contravine dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate şi oralitate. În acest sens, Curtea a reţinut că atât plângerea petentului, cât şi notele scrise ale procurorului şi ale intimaţilor sunt susceptibile de a influenţa soluţia privind litigiul ce face obiectul acelei proceduri, determinantă cu privire la confirmarea/infirmarea stingerii acţiunii penale. Astfel, din perspectiva contradictorialităţii şi oralităţii, ca elemente esenţiale ale egalităţii de arme şi ale dreptului la un proces echitabil, Curtea a constatat că legea trebuie să prevadă posibilitatea petentului, a procurorului şi a intimaţilor de a dezbate, în mod efectiv, observaţiile depuse judecătorului de cameră preliminară, fiind necesară citarea acestora pentru realizarea respectivelor garanţii (paragrafele 46 şi 47).

21. Curtea reţine, de asemenea, că prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, precitată, a identificat o modalitate sui generis de formulare a unei acuzaţii penale în procedura de soluţionare a plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Astfel, cu toate că procedura în discuţie nu vizează ab initio existenţa unei acuzaţii în materie penală, deoarece ea a fost înlăturată de soluţiile pronunţate de procuror, câtă vreme, potrivit dispoziţiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere, poate desfiinţa soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii, atunci încheierea pronunţată are valenţele unui rechizitoriu, deci a unei acuzaţii în materie penală (paragraful 34). De aceea, atunci când o instanţă - aşa cum este judecătorul de cameră preliminară - este competentă să analizeze temeinicia unei plângeri prin analiza întregii probaţiuni existente care fundamentează în ansamblu stingerea acţiunii penale, ea nu poate, din motive ce ţin de echitatea procedurii, să tranşeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declaraţiilor persoanei care susţine că nu a comis fapta considerată ca infracţiune (paragraful 42). În plus, în cauzele în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, obiectul procedurii referitoare la soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată îl constituie nu numai admisibilitatea şi temeinicia acestora, ci şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. Potrivit art. 341 alin. (11) din Codul de procedură penală, probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, dacă judecătorul de cameră preliminară a dispus şi începerea judecăţii. Or, câtă vreme probele reprezintă chintesenţa oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului, atunci este evident că procedura desfăşurată în aceste situaţii are o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis (paragraful 43). Totodată, Curtea a reţinut că principiul egalităţii armelor - unul dintre elementele conceptului mai larg de proces echitabil - prevede ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă faţă de adversarul său. Or, din această perspectivă, Curtea a constatat că, prin absenţa dezbaterilor contradictorii, petentul, partea civilă, partea responsabilă civilmente, suspectul sau persoana vătămată nu numai că nu pot, asemeni persoanei care a avut calitatea de inculpat, să formuleze cereri şi să ridice excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dar nu pot contesta în niciun fel aceste cereri ori excepţii, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de părţi nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. De aceea, în condiţiile în care persoanele interesate ar fi citate, ar avea posibilitatea să se prezinte la dezbateri şi, prin urmare, ar putea beneficia de dreptul de a-şi exprima opiniile şi de a răspunde nu numai la aspectele relevate reciproc, ci şi la eventualele întrebări ale judecătorului de cameră preliminară (paragraful 41).

22. Având în vedere toate aceste considerente de principiu, prin Decizia nr. 42 din 17 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 25 martie 2015, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală. Astfel, Curtea a amintit cele statuate prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, precitată, şi anume că judecarea plângerii fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor contravine dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate şi oralitate, întrucât norma legală nu permite comunicarea către aceştia a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi nu prevede posibilitatea de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse în faţa instanţei. Odată citate însă, părţile au posibilitatea să ia cunoştinţă despre desfăşurarea procedurii în faţa judecătorului de cameră preliminară şi au dreptul să consulte toate documentele existente în dosarul cauzei, fiindu-le asigurate în acest fel toate drepturile şi garanţiile procesuale pe care dreptul la un proces echitabil le presupune în faza procesuală analizată (paragraful 18). Totodată, Curtea reţine ca urmare a Deciziei nr. 599 din 21 octombrie 2014, că se asigură şi respectarea dreptului la apărare, reglementat la art. 24 din Constituţie, drept care conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune, printre altele, participarea la şedinţele de judecată şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.

23. Totodată, Curtea constată că, în Decizia nr. 442 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 30 august 2016, analizând critici identice celor invocate în prezenta cauză - potrivit cărora dispoziţiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, întrucât nu permit administrarea de probe de către judecătorul de cameră preliminară sau nu sunt suficient de clare cu privire la această posibilitate - Curtea a statuat în paragrafele 29-32 ale deciziei precitate că limitarea mijloacelor de probă este justificată având în vedere natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanţei procurorului, atacate sub aspectul legalităţii acesteia. Ca urmare, este firesc ca, în vederea soluţionării plângerii, instanţa să verifice, pe baza lucrărilor şi a materialului existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanţei de neurmărire/netrimitere în judecată atacate, dacă această soluţie a fost sau nu dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale. De aceea, dispoziţiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală nu încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta consfinţit de prevederile constituţionale şi de reglementările internaţionale, petentul având deplina libertate de a demonstra în faţa instanţei de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, cu notele scrise depuse, precum şi cu cererile şi excepţiile formulate de către inculpat cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale.

24. Aşa fiind, Curtea nu a primit critica potrivit căreia se încalcă dreptul de acces liber la justiţie, plângerea reglementată de dispoziţiile art. 341 din Codul de procedură penală reprezentând prin ea însăşi o garanţie a realizării acestui drept. Stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării plângerii împotriva ordonanţei procurorului de neurmărire/ netrimitere în judecată este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale şi nu încalcă liberul acces la justiţie, Curtea Constituţională statuând în acest sens că „legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege” (Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994)

25. Totodată, Curtea a reţinut că textul de lege criticat nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil aşa cum este acesta consfinţit de prevederile constituţionale şi de reglementările internaţionale invocate, câtă vreme petentul are deplina libertate de a demonstra în faţa instanţei de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, cu notele scrise depuse, precum şi cu posibilitatea formulării de către inculpat a unor cereri sau excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. Faptul că aceste drepturi fundamentale nu sunt cu nimic îngrădite prin dispoziţiile legale supuse criticilor de neconstituţionalitate rezultă şi din reglementarea, prin dispoziţiile art. 341 alin. (6) şi (7) din Codul de procedură penală, a soluţiilor ce pot fi date de judecătorul de cameră preliminară plângerii împotriva ordonanţelor procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată. Astfel, indiferent de soluţia pronunţată, judecătorul de cameră preliminară apreciază şi cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, inclusiv sub aspectul dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluţia organului de cercetare penală. Admiţând plângerea şi desfiinţând soluţia atacată, instanţa poate să dispună motivat fie trimiterea cauzei procurorului „pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală” [art. 341 alin. (6) lit. b) şi alin. (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală] ori schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea [art. 341 alin. (6) lit. c) şi art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală], fie, atunci când probele legal administrate sunt suficiente pentru judecarea cauzei, desfiinţează soluţia şi dispune începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie [art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală]. În ambele situaţii, dreptul la un proces echitabil al petentului este pe deplin asigurat, acesta având posibilitatea să se prevaleze de toate garanţiile procesuale ce caracterizează acest drept, sens în care, în cazul prevăzut de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c), procurorul şi inculpatul pot face, motivat, contestaţie cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, contestaţie care va fi soluţionată, în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, cu participarea părţilor, subiecţilor procesuali principali şi a procurorului, asigurându-se în acest fel comunicarea către aceştia a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului, precum şi posibilitatea de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse în faţa instanţei.

26. De altfel, Curtea a reţinut că împrejurarea că judecătorul de cameră preliminară va putea verifica, în cauzele în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, putând exclude probele nelegal administrate ori, după caz, să sancţioneze potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, în aşa fel încât, în situaţia dispunerii începerii judecăţii, probele astfel excluse nu mai pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, nu reprezintă altceva decât o reflectare a exigenţelor dreptului la un proces echitabil.

27. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor anterior arătate sunt aplicabile şi în prezenta cauză.

28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin, (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Vasile Filoteanu şi Cornelia Isabelle Filoteanu în Dosarul nr. 7.3231327/2015 al Judecătoriei Tulcea - Secţia civilă şi penală, şi constată că dispoziţiile art. 315 alin. (1) şi art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Tulcea - Secţia civilă şi penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 13 decembrie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 765

din 14 decembrie 2016

referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stâncii) - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Benke Károly - magistrat-asistent-şef

 

1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor „proiectului de lege” pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, obiecţie formulată de Guvernul României.

2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 10.618 din 4 noiembrie 2016 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.633A/2016.

3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, se arată că legea criticată este contrară art. 1 alin. (5) din Constituţie, instituind un regim legal într-o formă care încalcă Constituţia şi alte legi aflate în vigoare.

4. Cu privire la încălcarea principiului bicameralismului, se arată că propunerea legislativă adoptată de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, prevedea o derogare de la art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în sensul că plata sumelor Stabilite ca despăgubiri de până la 50.000 lei să fie realizată într-o singură tranşă. În schimb, Camera Deputaţilor a adoptat legea analizată într-o redactare total diferită faţă de conţinutul propunerii legislative iniţiale, ignorând forma adoptată de Senat. Comparând cele două forme ale legii adoptate de Camera Deputaţilor şi Senat, rezultă că există o diferenţă de conţinut vizibilă, flagrantă şi de substanţă, ceea ce însemnă că a avut loc o încălcare a principiului bicameralismului.

5. Se arată că au fost încălcate prevederile art. 111 din Constituţie, care prevăd că „solicitarea informării este obligatorie”; nerespectarea acestei obligaţii are drept consecinţă neconstituţionalitatea măsurii astfel adoptate, care, sub aspect strict economic şi financiar, tocmai pentru că nu poate fi executată, apare ca fiind nerealistă şi demagogică. „Ori de câte ori o astfel de informare nu însoţeşte o iniţiativă legislativă se ajunge la nerespectarea art. 111 şi art. 138 alin. (5) din Constituţie”. Se mai indică faptul că, pentru adoptarea unei asemenea legi, trebuie indicate informaţiile referitoare la efectele financiare ale acesteia asupra bugetului general consolidat, modificările cheltuielilor bugetare, precum şi calculele privind fundamentarea acestor modificări; or, prin nerespectarea acestei obligaţii, se ajunge la încălcarea şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Constituţie.

6. Se mai arată că iniţiativa legislativă adoptată afectează deficitul bugetar, că ţintele de deficit pentru anii 2016-2017 respectă valoarea de referinţă de 3% din produsul intern brut, dar se abat de la Obiectivul bugetar pe termen mediu (OTM) de ţară (1% din produsul intern brut). Prin urmare, pentru a asigura respectarea ţintelor de deficit şi pentru evitarea declanşării procedurii de deficit excesiv, devine esenţială respectarea plafoanelor maxime ale cheltuielilor totale şi ale cheltuielilor de personal aferente bugetului general consolidat, precum şi a cadrului fiscal-bugetar care a stat la baza estimărilor bugetare pe anul 2017 prin promovarea unor politici de cheltuieli prudente şi echilibrate.

7. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere.

8. Preşedintele Senatului, preşedintele Camerei Deputaţilor şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.

9. La termenul de judecată fixat pentru data de 7 decembrie 2016, Curtea, având în vedere cererile de amânare a dezbaterilor, a amânat dezbaterile asupra cauzei pentru data de 14 decembrie 2016, dată la care a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

examinând obiecţia de neconstituţionalitate, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Cu privire la competenţa Curţii Constituţionale, se constată că autorul obiecţiei de neconstituţionalitate a stabilit drept obiect al controlului de constituţionalitate dispoziţiile cuprinse într-un proiect de lege, şi anume „proiectul de lege” pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. În realitate, Curtea constată, pe de o parte, că iniţiativa legislativă nu a aparţinut Guvernului, ci unui deputat, astfel încât nu poate fi vorba de un proiect de lege, ci de o propunere legislativă, iar, pe de altă parte, este vorba de o lege adoptată, şi nu de o propunere/proiect de lege, întrucât propunerea/proiectul de lege odată adoptat/ă devine lege; de asemenea, propunerea/proiectul de lege nu poate face obiectul controlului de constituţionalitate, ci numai legile adoptate şi nepromulgate încă [a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 42 din 8 iulie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 23 iulie 1993]. În consecinţă, în cauză, fiind vorba de o lege adoptată, Curtea este competentă să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate astfel formulată.

11. Prin urmare, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, art. 10, art. 15 şi art. 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum rezultă din precizările realizate la paragraful 10 al prezentei decizii, îl constituie dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, care au următorul cuprins:

Articol unic. - Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La articolul 31, alineatul (21) se modifică şi va avea următorul cuprins:

«(21) Valoarea unui titlu de plată nu poate fi mai mică de 20.000 lei, cu condiţia ca suma astfel acordată să nu depăşească totalul despăgubirilor stabilite.»;

2. La articolul 41, alineatul (2) se abrogă la data de 1 ianuarie 2017.

3. La articolul 41, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alineatul (21), cu următorul cuprins:

«(21) începând cu 1 ianuarie 2017, cuantumul unei tranşe nu poate fi mai mic de 20.000 lei»“.

13. În susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, art. 1 alin. (5) în componenta sa referitoare la calitatea legii, art. 61 alin. (2) privind principiul bicameralismului, art. 111 privind informarea Guvernului şi art. 138 alin. (5) potrivit căruia „Nicio cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare. De asemenea, sunt invocate şi dispoziţiile următoarelor acte normative:

- Art. 15 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002, potrivit căruia:

(1) în cazurile în care se fac propuneri de elaborare a unor proiecte de acte normative/măsuri/politici a căror aplicare atrage micşorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor aprobate prin buget, se va întocmi o fişă financiară, care va respecta condiţiile prevăzute de Legea nr. 69/2010.

În această fişă se înscriu efectele financiare asupra bugetului general consolidat, care trebuie să aibă în vedere:

a) schimbările anticipate în veniturile şi cheltuielile bugetare pentru anul curent şi următorii 4 ani;

b) estimări privind eşalonarea creditelor bugetare şi a creditelor de angajament, în cazul acţiunilor anuale şi multianuale care conduc la majorarea cheltuielilor;

c) măsurile avute în vedere pentru acoperirea majorării cheltuielilor sau a minusului de venituri pentru a nu influenţa deficitul bugetar. [..

- Art. 15 alin. (1) din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 14 mai 2015, potrivit căruia:

(1) în cazul propunerilor de introducere a unor măsuri/politici/iniţiative legislative a căror adoptare atrage majorarea cheltuielilor bugetare, iniţiatorii au obligaţia să prezinte:

a) Uşa financiară prevăzută la art. 15 din Legea nr. 500/2002, cu modificările şi completările ulterioare, însoţită de ipotezele şi metodologia de calcul utilizată;

b) declaraţie conform căreia majorarea de cheltuială respectivă este compatibilă cu obiectivele şi priorităţile strategice specificate în strategia fiscal-bugetară, cu legea bugetară anuală şi cu plafoanele de cheltuieli prezentate în strategia fiscal-bugetară

- Art. 30 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, potrivit căruia:

„(1) Proiectele de acte normative trebuie însoţite de următoarele documente de motivare:

a) expuneri de motive - în cazul proiectelor de legi şi al propunerilor legislative. “

(1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate

14. Înainte de a proceda la analiza propriu-zisă a obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul obiectului său, fiind vorba de o lege adoptată şi nepromulgată, cât şi sub aspectul titularului dreptului de sesizare, aceasta fiind semnată de primul-ministru al Guvernului, conform art. 13 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 2 aprilie 2001.

(2) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate

(2.1) Parcursul legislativ al legii analizate

15. Propunerea legislativă a fost iniţiată de domnul deputat Vasile-Cătălin Drăguşanu şi înregistrată la Senat pe 5 mai 2015. La data de 16 septembrie 2015, Guvernul a comunicat punctul său de vedere - negativ - cu privire la propunerea legislativă iniţiată.

16. La data de 2 noiembrie 2015, legea a fost adoptată de Senat (120 voturi pentru, 1 împotrivă şi 1 abţinere), cu următorul conţinut:

„Articol unic. - După alineatul (2) al articolului 41 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, cu modificările şi completările ulterioare, se introduce un nou alineat, alin. (21), cu următorul cuprins:

«(21) Prin derogare de la prevederile alin. (1), plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, precum şi a sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, rămase definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face într-o singură tranşă pentru sumele, stabilite ca despăgubiri, de până la 50.000 lei»“.

17. Legea adoptată a fost trimisă spre dezbatere Camerei Deputaţilor, iar la data de 1 martie 2016 Guvernul a comunicat punctul său de vedere - negativ - cu privire la propunerea legislativă. La 27 septembrie 2016, în Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi s-au adus propunerii legislative 5 amendamente, întocmindu-se un raport de adoptare a acesteia.

18. La 18 octombrie 2016, propunerea legislativă a fost adoptată de Camera Deputaţilor (231 de voturi pentru), cu următorul conţinut normativ:

„Articol unic. - Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: „1. La articolul 31, alineatul (21) se modifică şi va avea următorul cuprins:

«(21) Valoarea unui titlu de plată nu poate fi mai mică de 20.000 lei, cu condiţia ca suma astfel acordată să nu depăşească totalul despăgubirilor stabilite.»

2. La articolul 41, alineatul (2) se abrogă la data de 11anuarie 2017.

3. La articolul 41, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alineatul (21), cu următorul cuprins:

«(21) începând cu 1 ianuarie 2017, cuantumul unei tranşe nu poate fi mai mic de 20.000 lei.»“

19. La data de 4 noiembrie 2016, Guvernul sesizează, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, Curtea Constituţională.

(2.2) Modificări legislative preconizate

20. Articolul unic pct. 1 al legii criticate stabileşte ca valoarea unei tranşe aferente executării deciziei de compensare în puncte să nu fie mai mică de 20.000 lei, cu condiţia ca suma astfel acordată să nu depăşească valoarea totală a despăgubirilor acordate prin decizia antereferită. Cu privire la acest aspect, Curtea reţine că, în prezent, art. 31 alin. (21) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României. Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, prevede că „Valoarea unui titlu de plată nu poate fi mai mică de 5.000 lei, cu condiţia ca suma astfel acordată să nu depăşească totalul despăgubirilor stabilite”. Cu alte cuvinte, legea criticată prevede majorarea valorii transei anuale minime de la 5.000 la 20.000 lei.

21. Este de observat, totodată, că, potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, beneficiarul unei decizii de compensare în puncte emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor poate solicita, anual, după 1 ianuarie 2017, Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor emiterea unui titlu de plată pentru cel mult 20% din numărul punctelor acordate prin decizia de compensare şi nevalorificate în cadrul licitaţiilor naţionale de imobile. Această soluţie legislativă a fost adoptată prin Legea nr. 103/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2015 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum şi a art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 394 din 24 mai 2016, care a mărit valoarea ipotetică maximă a unei tranşe de la cel mult 14% la cel mult 20% - cuantum procentual pe care îl prevedea art. 31 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 în forma sa iniţială -, tranşe care se plătesc începând cu 1 ianuarie 2017 - aşadar, acestea nu sunt încă în plată. Odată cu adoptarea noii legi, valoarea unei tranşe va fi de cel puţin 20.000 lei, chiar dacă se depăşeşte valoarea procentuală anuală de 20% din cuantumul deciziei de compensare în puncte.

22. Articolul unic pct. 2 şi 3 al legii criticate stabileşte că, începând de la 1 ianuarie 2017, cuantumul unei tranşe aferente sumelor stabilite printr-un titlu de despăgubire emis/dosar aprobat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor/ hotărâri judecătoreşti, rămasă definitivă şi irevocabilă la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, nu poate li mai mic de 20.000 lei (desigur, fără a depăşi valoarea cuantumului despăgubirii stabilite de autoritatea administrativă/ instanţa judecătorească). Cu privire la acest aspect, Curtea reţine că, în prezent, cuantumul unei tranşe nu poate fi mai mic de 5.000 lei, executarea despăgubirilor fiind eşalonată pe o durată de 5 ani. Aşadar, prin creşterea valorii unei tranşe de la 5.000 lei la 20.000 lei, se poate ajunge ca în situaţiile în care valoarea despăgubirii este mai mică, executarea acesteia să se realizeze într-un interval temporal mai redus.

(2.3) Criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat

23. Curtea observă că Guvernul nu motivează care sunt încălcările aduse art. 1 alin. (4) din Constituţie. În aceste condiţii, Curtea reţine că, în sine, activitatea de legiferare a Parlamentului nu poate fi contrară art. 1 alin. (4) din Constituţie, problema încălcării textului de referinţă anterior menţionat punându-se numai cu privire la soluţiile alese în exercitarea rolului său prevăzut de art. 61 alin. (1) din Constituţie. Chiar dacă Guvernul este cel care elaborează proiectul bugetului de stat, nu înseamnă că Parlamentul nu poate adopta măsuri legislative care să impună din partea Guvernului iniţierea unui proiect de lege/ordonanţe de urgenţă de modificare a bugetului în curs sau iniţierea proiectului de buget pentru anul următor adoptării legii ce impune cheltuieli bugetare, cu luarea în considerare a acesteia în procesul de elaborare a proiectului de lege privind bugetul de stat. Prin urmare, Curtea nu poate reţine încălcarea art. 1 alin. (4) din Constituţie pentru simplul fapt că Parlamentul şi-a exercitat rolul prevăzut de art. 61 alin. (1) din Constituţie.

(2.4) Criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 1 alin. (5) din Constituţie privind cerinţele de calitate a legii

24. Curtea reţine, de asemenea, că, în privinţa criticii de neconstituţionalitate formulate prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie, Guvernul se limitează la o motivare formală, reiterând, în mod superfluu, doar considerente de principiu din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. În consecinţă, având în vedere critica generală formulată, Curtea nu poate decât să constate că soluţia legislativă criticată îndeplineşte cerinţele de calitate a legii, legiuitorul modificând doar cuantumul valorii unei tranşe de plată de la 5.000 la 20.000 lei, fără a reglementa vreo altă modificare. Prin urmare, la o simplă lectură a legii criticate transpare în mod neechivoc voinţa legiuitorului, dispoziţiile normative fiind suficient de clare, precise şi previzibile.

(2.5) Criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 61 alin. (2) din Constituţie privind principiul bicameralismului

(2.5.1) Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

25. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, a statuat că, „potrivit art. 61 din Constituţia României, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, iar structura sa este bicamerală, fiind alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Principiul bicameralismului, astfel consacrat, se reflectă însă nu numai în dualismul instituţional în cadrul Parlamentului, ci şi în cel funcţional, deoarece art. 75 din Legea fundamentală stabileşte competenţe de legiferare potrivit cărora fiecare dintre cele două Camere are, în cazurile expres definite, fie calitatea de primă Cameră sesizată, fie de Cameră decizională. Totodată, ţinând seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ suprem al poporului român şi de unicitatea sa ca autoritate legiuitoare a ţârii, Constituţia nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră, fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră. Art. 75 din Legea fundamentală a introdus, după revizuirea şi republicarea acesteia în octombrie 2003, soluţia obligativităţii sesizării, în anumite materii, ca primă Cameră, de reflecţie, a Senatului sau, după caz, a Camerei Deputaţilor şi, pe cale de consecinţă, reglementarea rolului de Cameră decizională, pentru anumite materii, a Senatului şi, pentru alte materii, a Camerei Deputaţilor, tocmai pentru a nu exclude o Cameră sau alta din mecanismul legiferării”.

26. De asemenea, dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului. Aşa fiind, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce asupra proiectului de lege sau propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze în mod exclusiv, ceea ce contravine principiului bicameralismului (a se vedea în acest sens Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008).

27. Pe cale jurisprudenţială (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, precitată, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011), Curtea a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea cumulativă a celor două criterii este de natură a afecta principiul constituţional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ,

28. Pe de altă parte, stabilind limitele principiului bicameralismului, prin Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Curtea a observat că aplicarea acestui principiu nu poate avea ca efect „deturnarea rolului de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate [...] în sensul că aceasta ar fi Camera care ar fixa în mod definitiv conţinutul proiectului sau propunerii legislative (şi, practic, conţinutul normativ al viitoarei legi), ceea ce are drept consecinţă faptul că cea de-a două Cameră, Camera decizională, nu va avea posibilitatea să modifice ori să completeze legea adoptată de Camera de reflecţie, ci doar posibilitatea de a o aproba sau de a o respinge “. Sub aceste aspecte „este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât şi obligaţia acestora de a-şi exprima prin vot poziţia cu privire la adoptarea legilor; prin urmare, lipsirea Camerei decizionale de competenţa sa de a modifica sau completa legea astfel cum a fost adoptată de Camera de reflecţie, deci de a contribui la procesul de elaborare a legilor, ar echivala cu limitarea rolului său constituţional şi cu acordarea unui rol preponderent Camerei de reflecţie în raport cu cea decizională în procesul de elaborare a legilor. Într-o atare situaţie, Camera de reflecţie ar elimina posibilitatea Camerei decizionale de a conlucra la elaborarea actelor normative, aceasta din urmă putându-şi doar exprima prin vot poziţia cu privire la propunerea sau proiectul de lege deja adoptat de Camera de reflecţie, ceea ce este de neconceput”.

29. Este încălcat principiul bicameralismului dacă „legea, în redactarea pe care a adoptat-o Senatul, se îndepărtează în mod substanţial atât de textul adoptat în Camera Deputaţilor, cât şi de obiectivele urmărite de iniţiativa legislativă”. Pornind de la premisa că legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, Curtea a statuat că autoritatea legiuitoare trebuie să respecte principiile constituţionale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de către o singură Cameră. Or, din examinarea dispoziţiilor deduse controlului de constituţionalitate, Curtea a constatat că majoritatea soluţiilor adoptate de Senat nu a făcut obiectul iniţiativei legislative şi nu a fost dezbătută în Camera Deputaţilor. Cu alte cuvinte, Senatul, adoptând legea criticată, a sustras dezbaterii şi adoptării primei Camere sesizate modificări care vizau aspecte esenţiale în structura şi filosofia legii, contrar art. 61 din Constituţie. De asemenea, Curtea a mai constatat că legea adoptată de Senat se îndepărtează de la scopul avut în vedere de iniţiatorul său. Prin urmare, Curtea a reţinut că „legea a fost adoptată de Senat cu încălcarea principiului bicameralismului, întrucât, pe de o parte, relevă existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, se abate de la obiectivul urmărit de iniţiatorul proiectului de lege şi respectat de prima Cameră sesizată” [Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 937 din 22 noiembrie 2016, paragrafele 38-40].

(2.5.2) Analiza propriu-zisă a obiecţiei de neconstituţionalitate prin raportare la art. 61 alin. (2) din Constituţie

30. Curtea observă că forma iniţială a propunerii legislative concordă cu forma adoptată de prima Cameră sesizată, respectiv Senatul. Însă, din punct de vedere redacţional, astfel cum s-a arătat la paragrafele 16 şi 18 ale prezentei decizii, forma adoptată de Senat, Cameră de reflecţie, diferă de cea adoptată de Camera Deputaţilor, Cameră decizională.

31. Curtea reţine că propunerea legislativă a fost iniţiată pentru a-i ajuta pe cei nedreptăţiţi de precizările art. 41 din Legea nr. 165/2013, respectiv pe cei care ar avea de primit drept despăgubiri sume relativ mici de bani. „Spre exemplu, o persoană care are de primit 25.000 lei ar primi, conform art. 41, câte 5.000 lei/an timp de 5 ani, la drept vorbind o suma prea mică pentru a răsplăti măcar aşteptarea de ani de zile. La polul opus, cei care au de primit drept despăgubiri sume mari de bani, în acelaşi interval de 5 ani, valoarea primită anual le oferă posibilitatea de a înţelege ceva de aceşti bani”. Astfel, potrivit expunerii de motive, propunerea legislativă „urmăreşte să corecteze o situaţie care nemulţumeşte o anumită categorie de beneficiari ai Legii nr. 165/2013”.

32 Examinând cele două forme ale legii adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, Curtea constată că Senatul a operat o singură modificare a Legii nr. 165/2013, modificare ce a vizat executarea despăgubirilor aprobate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin titlu de despăgubire/dosar aprobat, şi a celor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, devenite definitive şi irevocabile anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 [art. 41]. În schimb, la Camera Deputaţilor s-a decis operarea unor modificări în privinţa a două ipoteze de lucru, respectiv (1) executarea deciziilor de compensare în puncte emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor [art. 31] şi (2) executarea despăgubirilor aprobate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin titlu de despăgubire/dosar aprobat şi a celor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, devenite definitive şi irevocabile anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 [art. 41].

33. Operându-se modificări la cele două ipoteze de lucru, Curtea constată că acestea au vizat, pe de o parte, creşterea valorii unei tranşe aferente valorii deciziei de compensare în puncte emise de Comisia Naţională pentru Compensarea imobilelor, iar, pe de altă parte, creşterea valorii unei tranşe aferente titlului de despăgubire emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor/dosarului aprobat anterior Legii nr. 165/2013/a sumelor rezultate din hotărâri judecătoreşti devenite definitive şi irevocabile înainte de 20 mai 2013 [data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013], indiferent de valoarea acesteia, în condiţiile în care forma iniţială a legii, adoptată de Senat, viza executarea într-o singură tranşă a despăgubirilor de cel mult 50.000 lei aferente deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

34. Cu plivire la aceste aspecte, Curtea constată că nu există diferenţe majore de conţinut între cele două forme ale legii adoptate de cele două Camere. În acest sens se reţine că cea de-a două Cameră a procedat în mod corect, ca o operaţiune de corelare a modificării ce urma a se realiza la art. 41 din Legea nr. 165/2013 la modificarea corespunzătoare a art. 31 din lege. Astfel, dacă se aduce o modificare în ceea ce priveşte executarea despăgubirilor stabilite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 în mod necesar, se ridică problema dacă aceasta nu trebuie să se aplice şi în privinţa executării deciziilor emise după intrarea în vigoare a legii. O asemenea operaţiune trebuia realizată în mod coroborat din moment ce, la data adoptării legii, s-a stabilit ca tranşele aferente despăgubirii să fie egale [5.000 lei], indiferent de data emiterii deciziei de despăgubire. Mai mult, odată cu modificarea operată asupra art. 31 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, prin Legea nr. 103/2016, intervalul de timp în care urmează a se executa deciziile Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor este de cel puţin 5 ani, termen fixat ca maximal în cazul despăgubirilor stabilite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. Prin urmare, există o anumită corelare între modul de executare a despăgubirilor stabilite înainte şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, Camera decizională fiind în drept să o realizeze,

35. Cu privire la faptul că propunerea legislativă a pornit mai degrabă pentru a-i ajuta pe „cei nedreptăţiţi”, respectiv persoanele care sunt creditorii unor sume de cel mult 50.000 lei, şi a sfârşit ca o măsură cu aplicare generală pentru toţi cei care sunt creditorii statului în sensul Legii nr. 165/2013, Curtea constată că o atare soluţie legislativă nu se îndepărtează de la scopul avut în vedere de iniţiatorul propunerii legislative, adoptarea ei ţinând de oportunitatea unei anumite opţiuni a legiuitorului. Astfel, Camera decizională este în drept să aleagă soluţia legislativă optimă pentru executarea adecvată a plăţii despăgubirilor. Legiuitorul nu a renunţat la plata eşalonată, din contră, a menţinut-o pentru toate despăgubirile, indiferent de valoare, stabilind, însă, o valoare a tranşelor mai ridicată. Astfel, despăgubirile mai mici sunt executate mai repede, iar, pentru cele mai mari, titularii acestora vor beneficia în fiecare an de o sumă superioară aferentă fiecărei tranşe. Prin urmare, indiferent de valoarea sumelor stabilite drept despăgubiri, tratamentul juridic aplicat persoanelor titulare ale dreptului este egal sub aspectul executării despăgubirilor în bani, atât ca valoare, cât şi ca timp.

36. Curtea mai reţine că legea adoptată dă substanţă şi efectivitate despăgubirilor pe care persoana îndreptăţită trebuie să le primească. Măsura vizează, deopotrivă, persoanele care trebuie să încaseze sume mici sau mari de bani, defavorizaţi nefiind doar cele care urmează să beneficieze de despăgubiri în valoare de cel mult 50.000 lei, ci toate persoanele beneficiare ale unui drept la despăgubire indiferent de valoare, caracterul efectiv al executării nefiind limitat numai la anumite valori ale despăgubirii. Practic, legea în forma votată de Camera Deputaţilor nu vizează numai persoanele îndreptăţite care au creanţe mai mici de 50.000 lei asupra statului, ci toate persoanelor îndreptăţite, indiferent de valoarea creanţei, împărţindu-se, astfel, într-un mod mai echitabil beneficiile avute în vedere în forma adoptată de Senat.

37. Bicameralismul nu înseamnă ca ambele Camere să se pronunţe asupra unei soluţii legislative identice, în Camera decizională putând exista abateri inerente de la forma adoptată de Camera de reflecţie, desigur, fără schimbarea obiectului esenţial al proiectului de lege/propunerii legislative. A nega posibilitatea Camerei decizionale de a se îndepărta de la forma votată în Camera de reflecţie ar însemna limitarea rolului său constituţional, iar caracterul decizional ataşat acesteia devine iluzoriu. S-ar ajunge la un veritabil mimetism în sensul că cea de-a două Cameră se va identifica, în cea ce priveşte activitatea sa legislativă, cu prima Cameră, neputându-se îndepărta în niciun fel de la soluţiile legislative pentru care a optat prima Cameră, ceea ce este contrar, până la urmă, chiar ideii de bicameralism.

38. Prin urmare, nu se poate susţine încălcarea principiului bicameralismului atât timp cât legea adoptată de Camera decizională se referă la aspectele principiale pe care le-a avut în vedere propunerea/proiectul de lege în forma sa însuşită de Camera de reflecţie. În acest sens, modificările aduse formei adoptate de Camera de reflecţie trebuie să cuprindă o soluţie legislativă care păstrează concepţia de ansamblu a acesteia şi să fie adaptate în mod corespunzător, prin stabilirea unei soluţii legislative alternative/complementare care nu se abate de la forma adoptată de Camera de reflecţie, în condiţiile în care aceasta este mai cuprinzătoare sau mai bine articulată în cadrul ansamblului legii, cu realizarea anumitor coroborări inerente oricărei modificări.

39. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate nu încalcă art. 61 alin. (2) din Constituţie; din contră, modul în care a fost adoptată legea criticată constituie o aplicare a principiului bicameralismului, caracterizat printr-o strânsă conlucrare şi colaborare între cele două Camere ale Parlamentului.

(2.6) Criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 138 alin. (5) din Constituţie

(2.6.1) Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

40. Cu referire la art. 138 alin. (5) din Constituţie, Curtea a reţinut că aceasta face diferenţa între stabilirea sursei de finanţare şi caracterul suficient al resurselor financiare din sursa astfel stabilită. Primul aspect este legat de imperativele art. 138 alin. (5) din Constituţie (a se vedea Decizia nr. 47 din 15 septembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 28 septembrie 1993, sau Decizia nr. 64 din 16 noiembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 310 din 28 decembrie 1993).

41. Art. 138 alin. (5) din Constituţie impune stabilirea concomitentă atât a alocaţiei bugetare, ce are semnificaţia unei cheltuieli, cât şi a sursei de finanţare, ce are semnificaţia venitului necesar pentru suportarea ei, spre a evita consecinţele negative, pe plan economic şi social, ale stabilirii unei cheltuieli bugetare fără acoperire (a se vedea Decizia nr. 36 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996). Majorarea cheltuielilor din sursa indicată poate fi realizată în cursul anului bugetar cu condiţia menţinerii în alocaţia aferentă sursei (Decizia nr. 6 din 24 ianuarie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 31 ianuarie 1996, sau Decizia nr. 515 din 24 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.195 din 14 decembrie 2004). În textul Constituţiei se vorbeşte numai despre stabilirea sursei de finanţare înainte de aprobarea cheltuielii, iar nu despre obligativitatea indicării în lege a sursei respective (Decizia nr. 173 din 12 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 9 iulie 2002, Decizia nr. 320 din 19 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 8 iulie 2013, sau Decizia nr. 105 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 371 din 20 mai 2014). Lipsa precizării exprese a sursei de finanţare nu presupune implicit inexistenţa sursei de finanţare (Decizia nr. 1.056 din 14 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 802 din 23 noiembrie 2007, Decizia nr. 320 din 19 iunie 2013, precitată, Decizia nr. 1.092 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 20 octombrie 2008, sau Decizia nr. 1.093 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 20 octombrie 2008).

42. În schimb, aprecierea caracterului suficient al resurselor financiare nu îşi are temeiul în art. 138 alin. (5) din Constituţie, fiind o problemă exclusiv de oportunitate politică, ce priveşte, în esenţă, relaţiile dintre Parlament şi Guvern. Dacă Guvernul nu are resurse financiare suficiente, poate să propună modificările necesare pentru asigurarea lor, în virtutea dreptului său de iniţiativă legislativă (a se vedea Decizia nr. 47 din 15 septembrie 1993, precitată, sau Decizia nr. 64 din 16 noiembrie 1993, precitată). Curtea a mai adăugat că „sursa de finanţare indicată [trebuie - sn.] să fie în mod real aptă să acopere cheltuiala în condiţiile legii bugetare anuale. Prin urmare, textul constituţional [art. 138 alin. (5) din Constituţie - sn.] se referă la caracterul obiectiv şi efectiv al sursei de finanţare şi operează cu elemente de certitudine şi previzibilitate bugetară, [...] art. 138 alin. (5) din Constituţie nu se referă la existenţa în concreto a unor resurse financiare suficiente la momentul adoptării legii, ci la faptul ca acea cheltuială să fie previzionată în deplină cunoştinţă de cauză în bugetul de stat pentru a putea fi acoperită în mod cert în cursul anului bugetar”.

43. Curtea a mai reţinut că „în lipsa unei fişe financiare reactualizate la momentul adoptării legii conform art. 15 alin. (3) din Legea nr. 500/2002, având în vedere că punctul de vedere al Guvernului a fost exprimat anterior depunerii la Parlament a legii bugetului pe anul 2016 (9 decembrie 2015), că legea bugetului fusese adoptată cu câteva zile anterior legii analizate, fără a cuprinde, în mod evident, noua cheltuială bugetară votată, şi în lipsa unui dialog real între Guvern şi Parlament (în cazul de faţă reprezentat de Senat), nu se poate trage decât concluzia că la adoptarea legii s-a avut în vedere o sursă de finanţare incertă, generală şi lipsită de un caracter obiectiv şi efectiv, nefiind aşadar reală” [în acest sens, a se vedea Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 2 martie 2016, paragrafele 53-60, sau Decizia nr. 581 din 20 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 737 din 22 septembrie 2016, paragrafele 64-66], (2.6.2) Analiza propriu-zisă a obiecţiei de neconstituţionalitate prin raportare la art. 138 alin. (5) din Constituţie

44. Curtea constată că modificările legislative operate urmează să intre în vigoare la 1 ianuarie 2017, în condiţiile în care legea a fost adoptată la 18 octombrie 2016. Astfel, întrucât nu a fost adoptată încă legea bugetului de stat pentru anul 2017, critica de neconstituţionalitate este prematură, neputându-se evalua la acest moment temporal impactul legii criticate în privinţa construcţiei bugetare. Luând în considerare principiul loialităţii constituţionale, Guvernul, la elaborarea proiectului bugetului de stat pe anul 2017, urmează a previziona şi cheltuielile generate de noua reglementare legală, care, în sine, trebuie să fie calificată ca o prioritate în ceea ce priveşte obligaţia statului român de a se conforma la cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Mana Atanasiu şi alţii împotriva României [în special, pct. 6 al dispozitivului hotărârii prin care s-a stabilit că statui pârât trebuie „să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie”], sau Hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunţată în Cauza Preda şi alţii împotriva României [spre exemplu, paragrafele 125-133]. Prin urmare, cu privire la acest aspect, şi anume al exigenţei constituţionale referitoare la momentul adoptării legii care angajează cheltuieli bugetare viitoare, legiuitorul s-a conformat jurisprudenţei Curţii Constituţionale [Decizia nr. 581 din 20 iulie 2016, precitată, paragraful 67], aceste cheltuieli referindu-se la anul bugetar următor celui în care a fost adoptată legea criticată.

45. De asemenea, Curtea reţine că autorul obiecţiei de neconstituţionalitate pare a confunda obligaţia solicitării informării pe care o are Parlamentul, în ipoteza art. 111 din Constituţie, cu o pretinsă obligaţie a autorului propunerii legislative de a întocmi fişa financiară a propunerii legislative. Cu privire la acest aspect, Curtea a statuat că, potrivit dispoziţiilor art. 111 alin. (1) teza finală din Constituţie, în cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificări bugetare, solicitarea informării din partea Guvernului este obligatorie. Din aceste dispoziţii rezultă că legiuitorul constituant a dorit să consacre garanţia constituţională a colaborării dintre Parlament şi Guvern în procesul de legiferare, instituind obligaţii reciproce în sarcina celor două autorităţi publice [a se vedea Decizia nr. 515 din 24 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.195 din 14 decembrie 2004]. Curtea a mai stabilit că în cadrul raporturilor constituţionale dintre Parlament şi Guvern este obligatorie solicitarea unei informări atunci când iniţiativa legislativă afectează prevederile bugetului de stat. Această obligaţie a Parlamentului este în consonanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 138 alin. (2) care prevăd că Guvernul are competenţa exclusivă de a elabora proiectul bugetului de stat şi de a-l supune spre aprobare Parlamentului, în temeiul acestei competenţe, Parlamentul nu poate prestabili modificarea cheltuielilor bugetare fără să ceară Guvernului o informare În acest sens [Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, paragraful 53]. Curtea a mai reţinut că „solicitarea informării presupune obligaţia corelativă a Guvernului de a prezenta impactul financiar-bugetar al măsurii. În acest caz. Guvernul, având în vedere art. 15 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, potrivit căruia, «în cazul propunerilor legislative, Guvernul va transmite Camerei Deputaţilor sau Senatului, după caz, fişa financiară prevăzută la alin. (1), în termen de 45 de zile de la data primirii solicitării», trebuia să întocmească şi să transmită fişa financiară necesară. Faptul că Guvernul nu a transmis această fişă în urma solicitării realizate de Camera Deputaţilor nu echivalează cu încălcarea, în procesul de adoptare a legii criticate, a dispoziţiilor art. 111 alin. (1) teza finală din Constituţie” [Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, paragrafele 53 şi 54],

46. În cauza de faţă, Curtea constată că Senatul a solicitat informarea din partea Guvernului, potrivit art. 111 din Constituţie, încă din data de 12 mai 2015 cu privire la conţinutul normativ al propunerii legislative [a se vedea adresele nr. XXXV/2051 şi nr. XXXV/2052, ambele din 12 mai 2015, înaintate secretarului general al Guvernului şi ministrului pentru relaţia cu Parlamentul], însă nu a transmis fişa financiară, ci un punct de vedere prin care arată că nu susţine iniţiativa legislativă pentru că, printre altele, „iniţiatorii actelor normative a căror adoptare atrage majorarea cheltuielilor bugetare trebuie să identifice sursele de acoperire a creşterii cheltuielilor şi să declare în ce măsură aceste majorări sunt compatibile cu obiectivele şi priorităţile strategice specificate în strategia fiscal-bugetară, cu legea bugetară anuală şi cu plafoanele de cheltuieli prezentate în strategia fiscal bugetară”. Or, aceste obligaţii, astfel cum a decis Curtea, incumbă Guvernului, art. 15 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 stabilind că „în cazul propunerilor legislative, Guvernul va transmite Camerei Deputaţilor sau Senatului, după caz, Uşa financiară [...] în termen de 45 de zile de la data primirii solicitării”.

47. Astfel, Curtea reaminteşte faptul că nu deputatul sau senatorul trebuie să întocmească fişa financiară, ci Guvernul, art. 15 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, fiind foarte clar în această privinţă: „în cazul propunerilor legislative, Guvernul va transmite Camerei Deputaţilor sau Senatului, după caz, Uşa financiară prevăzută la alin. (1), în termen de 45 de zile de la data primirii solicitării”, respectiv de la data primirii solicitării informării formulate conform art. 111 alin. (1) teza finală din Constituţie [a se vedea, în acelaşi sens, Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, paragraful 54]. A ridica această competenţă a Guvernului la nivel de regulă constituţională implicit admisă de art. 138 alin. (5) din Constituţie ar echivala cu o condiţie potestativă pură în sensul că orice lege ce are implicaţii bugetare ar putea fi adoptată numai dacă Guvernul a întocmit şi a transmis Parlamentului fişa financiară. Or, dacă Guvernul nu susţine iniţiativa legislativă/nu este de acord cu ea şi, prin urmare, nu transmite fişa financiară, nu poate bloca procesul legislativ printr-o atitudine omisivă.

48. În acest context, Curtea reaminteşte importanţa atât a necesităţii existenţei unui dialog real între Guvern şi Parlament cu privire la stabilirea cheltuielilor bugetare [Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, paragraful 59], cât şi a principiului constituţional general al comportamentului loial, principiu care derivă din prevederile art. 1 alin. (4) din Constituţie şi este garantat de alin. (5) al aceluiaşi articol constituţional; în consecinţă, revine, în principal, autorităţilor publice sarcina de a-l aplica şi respecta în raport cu valorile şi principiile Constituţiei, inclusiv faţă de principiul consacrat de art. 147 alin. (4) din Constituţie referitor la caracterul general obligatoriu al deciziilor instanţei constituţionale [a se vedea, cu privire la înţelesul principiului comportamentului loial al autorităţilor publice, Decizia nr. 1.257 din 7 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 6 noiembrie 2009, Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010, Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2012, Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2015, paragraful 30, sau Decizia nr. 681 din 23 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.000 din 13 decembrie 2016, paragraful 21], De asemenea, în acelaşi sens, Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept a subliniat că scopul dispoziţiilor constituţionale este şi acela de a permite buna funcţionare a instituţiilor, în baza cooperării loiale dintre acestea [a se vedea Avizul privind compatibilitatea cu principiile constituţionale şi statul de drept a acţiunilor Guvernului României cu privire la alte instituţii ale statului şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare şi completare a Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului în România, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de-a 93-a Sesiune Plenară (Veneţia, 14-15 decembrie 2012), paragraful 87]; aceste recomandări sunt reguli cu valoare de principiu şi constituie premisele necesare exerciţiului oricărei democraţii constituţionale [a se vedea Decizia nr. 334 din 26 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 407 din 5 iulie 2013].

49. Curtea mai reţine că fişa financiară prevăzută de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 nu trebuie confundată cu punctul de vedere emis de Guvern conform art. 11 lit. b1) din Legea nr. 90/2001, cele două documente generate de Guvern având un regim juridic şi, implicit, finalităţi diferite. Prin urmare, atunci când o propunere legislativă are implicaţii bugetare, Guvernul trebuie să prezinte ambele documente menţionate, aşadar atât punctul de vedere, cât şi fişa financiară.

50. Cu privire la aprecierea caracterului suficient al resurselor financiare, Curtea reţine că aceasta nu îşi are temeiul în art. 138 alin. (5) din Constituţie, fiind o problemă exclusiv de oportunitate politică, ce priveşte, în esenţă, relaţiile dintre Parlament şi Guvern. Dacă Guvernul nu are resurse financiare suficiente, poate să propună modificările necesare pentru asigurarea lor, în virtutea dreptului său de iniţiativă legislativă [a se vedea Decizia nr. 47 din 15 septembrie 1993, Decizia nr. 64 din 16 noiembrie 1993 sau Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016].

51. În consecinţă, având în vedere conţinutul normativ al legii criticate, data adoptării şi cea a intrării în vigoare a acesteia, precum şi obligaţia statului român de a a-şi prioritiza obligaţiile interne/internaţionale, Curtea constată că în discuţie sunt chestiuni referitoare la caracterul suficient al resurselor bugetare care urmează a fi previzionate pentru anul 2017, aspect pe care Curtea nu îl poate antama, neputându-şi aroga competenţa de a stabili dacă există sau nu astfel de resurse.

52. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi generai obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 14 decembrie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent-şef,

Benke Károly

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.