MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 61/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 61         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Vineri, 20 ianuarie 2017

 

SUMAR

 

DECRETE

 

17. - Decret pentru numirea unui vicepreşedinte al Consiliului Concurenţei

 

18. - Decret pentru numirea unui membru al Plenului Consiliului Concurenţei

 

19. - Decret pentru numirea unui membru al Plenului Consiliului Concurenţei

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

152. - Ordin al ministrului finanţelor publice privind stabilirea fondului anual de premiere pentru Loteria bonurilor fiscale, repartizarea acestuia pentru extragerile lunare aferente anului 2017, precum şi pentru organizarea unor extrageri ocazionale ale Loteriei bonurilor fiscale

 

3.104. - Ordin al ministrului educaţiei naţionale privind modificarea Calendarului desfăşurării concursului de selecţie a cadrelor didactice pentru constituirea corpului naţional de experţi în management educaţional, seria a 11-a, aprobat prin Ordinul ministrului educaţiei naţionale şi cercetării ştiinţifice nr. 5.784/2016

 

ACTE ALE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

 

Hotărârea din 12 aprilie 2016 în Cauza M.C. şi A.C. împotriva României

 

DECRETE

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

pentru numirea unui vicepreşedinte al Consiliului Concurentei

 

În temeiul prevederilor art. 94 lit. c) şi al art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată, şi ale art. 15 din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se numeşte ca membru al Plenului Consiliului Concurenţei, în funcţia de vicepreşedinte, doamna Elena Kleininger, pentru un mandat de 5 ani.

 

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 20 ianuarie 2017.

Nr. 17.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

pentru numirea unui membru al Plenului Consiliului Concurentei

 

În temeiul prevederilor art. 94 lit. c) şi al art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată, şi ale art. 15 din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se numeşte ca membru al Plenului Consiliului Concurenţei, în funcţia de consilier de concurenţă, domnul Cosmin Belacurencu, pentru un mandat de 5 ani.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 20 ianuarie 2017.

Nr. 18.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

 

DECRET

pentru numirea unui membru al Plenului Consiliului Concurenţei

 

În temeiul prevederilor art. 94 lit. c) şi al art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată, şi ale art. 15 din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se numeşte ca membru al Plenului Consiliului Concurenţei, în funcţia de consilier de concurenţă, domnul Dragoş Constantin Vasile, pentru un mandat de 5 ani.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 20 ianuarie 2017.

Nr. 19.

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE

 

ORDIN

privind stabilirea fondului anual de premiere pentru Loteria bonurilor fiscale, repartizarea acestuia pentru extragerile lunare aferente anului 2017, precum şi pentru organizarea unor extrageri ocazionale ale Loteriei bonurilor fiscale

 

Având în vedere prevederile art. 2 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) şi ale art. 7 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2015 pentru organizarea Loteriei bonurilor fiscale, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 166/2015,

în temeiul art. 10 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 4 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2015, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 166/2015,

ministrul finanţelor publice emite următorul ordin:

Art. 1. - (1) Fondul anual de premiere pentru extragerile Loteriei bonurilor fiscale aferente anului 2017 este de 14.000.000 lei.

(2) Fondul de premiere prevăzut la alin. (1) se repartizează la nivelul de 1.000.000 lei pentru fiecare extragere lunară şi se majorează cu sumele necesare rotunjirii valorii câştigului aferent unui bon fiscal, în condiţiile art. 7 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2015, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 166/2015.

Art. 2. - (1) în data de 16 aprilie 2017 se organizează o extragere ocazională a Loteriei bonurilor fiscale.

(2) La extragerea prevăzută la alin. (1) participă bonurile fiscale emise în intervalul calendaristic cuprins între data de 23 ianuarie şi data de 31 martie 2017 care îndeplinesc condiţiile prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 10/2015 pentru organizarea Loteriei bonurilor fiscale, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 166/2015.

Art. 3. - (1) în data de 24 decembrie 2017 se organizează o extragere ocazională a Loteriei bonurilor fiscale.

(2) La extragerea prevăzută la alin. (1) participă bonurile fiscale emise în intervalul calendaristic cuprins între data de 1 aprilie şi data de 8 decembrie 2017 care îndeplinesc condiţiile prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 10/2015 pentru organizarea Loteriei bonurilor fiscale, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 166/2015.

Art. 4. - Fondul de premiere alocat extragerilor prevăzute la art. 2 alin. (1), respectiv la art. 3 alin. (1) se stabileşte prin ordin al ministrului finanţelor publice cu cel puţin 15 zile înainte de data extragerii.

Art. 5. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul finanţelor publice,

Viorel Ştefan

 

Bucureşti, 19 ianuarie 2017.

Nr. 152.

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

 

ORDIN

privind modificarea Calendarului desfăşurării concursului de selecţie a cadrelor didactice pentru constituirea corpului naţional de experţi în management educaţional, seria a 11-a, aprobat prin Ordinul ministrului educaţiei naţionale şi cercetării ştiinţifice nr. 5.784/2016

 

În conformitate cu art. 246 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, având în vedere prevederile Ordinului ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5.549/2011 pentru aprobarea Metodologiei privind organizarea şi desfăşurarea concursului de selecţie a cadrelor didactice pentru constituirea corpului naţional de experţi în management educaţional, cu modificările şi completările ulterioare,

ţinând cont de Hotărârea Guvernului nr. 28/2017 privind stabilirea zilei de 23 ianuarie 2017 ca zi liberă, în baza Hotărârii Guvernului nr. 26/2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Educaţiei Naţionale,

ministrul educaţiei naţionale emite prezentul ordin.

Art. I. - Calendarul desfăşurării concursului de selecţie a cadrelor didactice pentru constituirea corpului naţional de experţi în management educaţional, seria a 11-a, aprobat prin Ordinul ministrului educaţiei naţionale şi cercetării ştiinţifice nr. 5.784/2016, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 984 din 7 decembrie 2016, se modifică şi se înlocuieşte cu calendarul prevăzut în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. II. - Direcţia generală management preuniversitar, Direcţia tehnologia informaţiei şi comunicaţiei din cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale şi inspectoratele şcolare duc la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

Art. III. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul educaţiei naţionale,

Pavel Năstase

 

Bucureşti, 19 ianuarie 2017.

Nr. 3.104.

 

ANEXĂ

(Anexata Ordinul nr. 5.784/2016)

 

CALENDARU L

desfăşurării concursului de selecţie a cadrelor didactice pentru constituirea corpului naţional de experţi în management educaţional, seria a II-a

 

11 ianuarie 2017

Afişarea programului orar al înscrierilor, a numărului de locuri scoase la concurs şi a metodologiei de concurs la sediul inspectoratului şcolar şi pe site-ul propriu

11-16 ianuarie 2017

Completarea formularului de selecţie online, în aplicaţia informatică

17 ianuarie 2017

Afişarea listelor cuprinzând candidaţii admişi în această etapă, în urma introducerii informaţiilor în formularul de selecţie online

17-20 ianuarie şi 25 ianuarie 2017

Depunerea la inspectoratul şcolar a portofoliului cu documentele prevăzute la art. 7 din Metodologia privind organizarea şi desfăşurarea concursului de selecţie a cadrelor didactice pentru constituirea corpului naţional de experţi îh management educaţional, aprobată prin Ordinul ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5.549/2011, cu modificările şi completările ulterioare, de către candidaţii declaraţi admişi după etapa de selecţie online, conform programului afişat

26 ianuarie 2017

Inspectoratele şcolare transmit la Ministerul Educaţiei Naţionale lista candidaţilor declaraţi admişi după etapa de selecţie online, care la data înscrierii la selecţie ocupă o funcţie de conducere sau de îndrumare şi control din inspectoratul şcolar, precum şi dosarele acestora.

27 ianuarie-1 februarie 2017

Evaluarea portofoliilor candidaţilor de către comisiile de evaluare constituite la nivelul inspectoratului şcolar, respectiv la nivelul Ministerului Educaţiei Naţionale

2 februarie 2017

Validarea rezultatelor selecţiei de către consiliul de administraţie al inspectoratului şcolar

2 februarie 2017

Transmiterea către inspectoratele şcolare a rezultatelor selecţiei făcute de comisia de evaluare constituită la nivelul Ministerului Educaţiei Naţionale, în vederea afişării acestora la sediul inspectoratului şcolar

3 februarie 2017

Afişarea rezultatelor evaluării, în ordinea descrescătoare a punctajelor

6-10 februarie 2017

Depunerea contestaţiilor la inspectoratul şcolar, respectiv la Ministerul Educaţiei Naţionale

6-13 februarie

Soluţionarea contestaţiilor

13 februarie 2017

Transmiterea de către Ministerul Educaţiei Naţionale a rezultatelor contestaţiilor la inspectoratul şcolar

14-15 februarie 2017

întocmirea de către inspectoratele şcolare a listelor cuprinzând candidaţii promovaţi şi înaintarea acestor liste la Ministerul Educaţiei Naţionale

16 februarie 2017

Emiterea ordinului ministrului privind înscrierea cadrelor didactice declarate promovate în Registrul naţional al experţilor în management educaţional

 

ACTE ALE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

 

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECŢIA A PATRA

 

HOTĂRÂREA

din 12 aprilie 2016

în Cauza M.C. şi A.C. împotriva României

(Cererea nr. 12.060/12)

Strasbourg

 

Definitivă la 12 iulie 2016

 

Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă, în Cauza M.C. şi A.C. împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din András Sajó, preşedinte, Vincent A. De Gaetano, Nona Tsotsoria, Krzysztof Wojtyczek, Egidijus Kūris, Iulia Antoanella Motoc, Gabriele Kucsko-Stadlmayer, judecători, şi Fatoş Araci, grefier adjunct de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu la 1 martie 2016, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată.

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află Cererea (nr. 12.060/12) îndreptată împotriva României, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia), prin care doi resortisanţi români, M.C. şi A.C. (reclamanţii), au sesizat Curtea la 6 februarie 2012. Preşedintele secţiei a încuviinţat cererea reclamanţilor pentru păstrarea anonimatului (art. 47 § 4 din Regulamentul Curţii).

2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de doamna R.I. Ionescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamanţii au pretins, în special, că anchetarea acuzaţiilor lor de rele tratamente motivate de discriminarea împotriva persoanelor LGBTI (lesbiene, gay, bisexuali, transgen şi intersexuale) nu a fost efectivă.

4. La 30 ianuarie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului.

5. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au prezentat observaţii scrise. În plus, comentarii de la terţe părţi au fost primite de la Federaţia Internaţională a Ligilor Drepturilor Omului (FIDH), filiala europeană a Asociaţiei pentru Persoane Lesbiene, Gay, Bisexuale, Transgen şi Intersexuale (ILGA-Europe), Centrul de Consiliere pentru Drepturile Individuale în Europa (AIRE Centre)- toate reprezentate de ILGA - şi Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, Comitetul Helsinki (APADOR-CH), cărora preşedintele le-a permis să transmită Curţii observaţii în procedura scrisă (art. 36 § 2 din Convenţie şi art. 44 § 3 din Regulamentul Curţii).

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

6. Reclamanţii s-au născut în 1978 şi, respectiv, în 1986 şi locuiesc în Bucureşti, respectiv în Curtea de Argeş.

A. Incidentele astfel cum sunt descrise de reclamanţi

7. La 3 iunie 2006, reclamanţii au participat la marşul gay anual din Bucureşti. Acesta a fost organizat de Asociaţia ACCEPT, o organizaţie neguvernamentală ce are scopul de a furniza informaţii şi de a sprijini comunitatea LGBTI. Marşul avea asigurată protecţie din partea poliţiei. Mai multe persoane care şi-au exprimat în mod activ dezaprobarea faţă de marşul gay au fost oprite de poliţie şi fotografiate, iar actele lor de identitate au fost verificate şi notate.

8. În jurul orei 7 p.m., la finalul marşului, reclamanţii şi alţi patru participanţi au părăsit zona, folosind căile şi mijloacele de transport recomandate de autorităţi în pliantele cu recomandări pregătite de organizatori pentru participanţii la marş. Aşa cum se recomanda în acelaşi pliant, nu purtau haine distinctive sau insigne care i-ar fi putut identifica drept participanţi la marş.

9. După îmbarcarea în trenul metroului, au fost atacaţi de un grup format din şase bărbaţi tineri şi o femeie, care purtau hanorace cu glugă. Atacatorii s-au apropiat direct de victime şi au început să le lovească, în zona capului şi a feţei. De asemenea, se prindeau de barele de metal de deasupra capetelor lor, lovindu-şi victimele cu picioarele. În timpul atacului, strigau în continuu: „Poponarilor, duceţi-vă în Olanda!”

10. Victimele au fost împinse într-un colţ al vagonului. Una dintre ele a încercat să le protejeze pe celelalte cu propriul corp, dar al doilea reclamant a rămas expus şi a încasat mai multe lovituri.

11. Atacul a durat timp de aproximativ două minute. În timp ce ieşeau din vagon, atacatorii au lovit-o din nou în faţă pe prima reclamantă

12. În timpul atacului, ceilalţi pasageri s-au retras spre partea opusă a vagonului. Printre ei se afla un fotograf, Z.E., care fusese, de asemenea, la marş. Victimele l-au rugat să facă fotografii ale incidentului, ceea ce acesta a şi făcut. Drept urmare, atacatorii l-au lovit şi pe el.

B. Examenele medicale

13. În aceeaşi seară, însoţite de un reprezentant al ACCEPT, victimele au mers la Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” şi la Spitalul de Urgenţă „Bagdasar-Arseni”, pentru consultaţii medicale.

14. Certificatul medico-legal constata că prima reclamantă avea vânătăi care ar fi putut fi produse prin lovituri cu un obiect dur; acestea nu necesitau „zile de îngrijiri medicale”.

15. Al doilea reclamant a fost diagnosticat cu multiple contuzii (având legătură cu incidentele), traumatism cranio-cerebral minor, contuzie pe umărul stâng şi pe partea stângă a feţei, precum şi vânătăi. Nu s-a constatat nicio fractură a oaselor. Certificatul medico-legal concluziona că, în cazul reclamantului, erau necesare una sau două zile de îngrijiri medicale.

C. Ancheta penală

16. Mai târziu, în noaptea de 3 spre 4 iunie 2006, victimele, inclusiv reclamanţii, şi un reprezentant al ACCEPT au mers la Secţia nr. 25 de Poliţie Bucureşti. Au formulat o plângere penală împotriva atacatorilor şi au declarat că atacul s-a bazat pe orientarea sexuală a victimelor. Au reafirmat că nu purtau semne vizibile care să dezvăluie faptul că se întorceau de la marşul gay. Au susţinut că atacatorii îi identificaseră în timpul marşului (întrucât nu purtau măşti) şi, ulterior, i-au urmat, cu intenţia de a le face rău. Au informat poliţia despre remarcile ofensatoare făcute în timpul atacului.

17. Potrivit reclamanţilor, agenţii de poliţie au fost surprinşi când şi-au dat seama că reclamanţii şi celelalte victime, deşi de orientare homosexuală, erau persoane cu situaţie financiară bună, cu locuri de muncă stabile şi poziţii de conducere. Agenţii de poliţie au încercat să-i descurajeze să depună plângere, avertizându-i că vor fi obligaţi să se confrunte cu agresorii lor în instanţă.

18. La 5 iunie 2006, reprezentantul reclamanţilor a prezentat la poliţie o serie de fotografii ale atacului făcute de Z.E. în unele dintre imagini feţele atacatorilor erau vizibile, glugile fiind date jos. Fotograful a dat declaraţii şi l-a putut identifica pe unul dintre atacatori.

19. Primei reclamante i-au fost arătate, de asemenea, fotografii făcute de poliţie în timpul marşului. Ea a putut identifica două dintre acele persoane, din fotografii. Poliţia avea notate numele şi adresele suspecţilor.

20. Victimele au dat declaraţii poliţiei.

21. La 8 iunie 2006, poliţia a primit copii după 15 rapoarte ale poliţiei întocmite în ziuă marşului, cu privire la amenzile administrative aplicate contrademonstranţilor.

22. Din cauza unei reorganizări în cadrul poliţiei, dosarul a fost mutat de la o secţie de poliţie la alta, iar la 4 aprilie 2007 a fost înregistrat la Serviciul de Poliţie Metrou.

23. Întrucât părea că nimic nu se întâmplă în cauză, reclamanţii au solicitat informaţii cu privire la evoluţia anchetei, prin intermediul scrisorilor trimise de ACCEPT la 25 septembrie 2006, la 28 martie 2007 şi la 20 iulie 2011. La 19 martie 2007, s-au plâns, de asemenea, Ministerului Afacerilor Interne cu privire la lipsa unei anchete efective în cauză, dar fără niciun rezultat.

24. La 27 aprilie 2007, au fost informaţi că, în urma reorganizării din cadrul poliţiei, dosarul a fost în cele din urmă înregistrat la Serviciul de Poliţie Metrou. Scrisoarea îi informa, de asemenea, pe reclamanţi că ancheta era în curs de desfăşurare şi că erau luate măsuri pentru a-i identifica pe cei vinovaţi.

25. În aceeaşi zi, poliţia a înaintat o cerere Serviciului Român de informaţii (SRI) pentru a confirma dacă R.S.A. - ofiţer SRI care fusese identificat printre atacatori - se afla în misiune oficială în acea noapte. La 24 mai 2007, SRI a solicitat clarificări cu privire la natura cererii. Abia în septembrie 2007 poliţia a reuşit să obţină o declaraţie din partea lui R.S.A., care a declarat că era în afara serviciului în ziua respectivă şi a oferit informaţii cu privire la o altă persoană din grupul de atacatori. Acţiunile întreprinse de poliţie pentru a identifica celelalte persoane au rămas fără succes.

26. Poliţia Metrou a primit, la 12 iunie 2007, o listă cu 45 de nume şi date de identificare ale persoanelor care fuseseră amendate de poliţie în timpul marşului gay.

27. Întrucât se credea că unul dintre suspecţi este suporter al clubului de fotbal Steaua, anchetatorii au participat la 29 de meciuri de fotbal între 16 septembrie 2007 şi 13 decembrie 2009, în încercarea de a-l identifica. La 12 februarie, 14 mai, 4 august şi 7 decembrie 2010 şi la 10 martie 2011, anchetatorii au încercat să identifice suspecţii în staţiile de metrou. În perioada 12 iunie 2007-6 iulie 2011, procurorul a prelungit de 8 ori termenul-limită pentru finalizarea anchetei, la cererea anchetatorilor.

28. La 10 iunie 2011, organele de poliţie au declarat că, în opinia acestora, ancheta trebuie clasată şi s-a solicitat parchetului neînceperea urmăririi penale în cauză. Poliţia a dat următoarea explicaţie pentru respectiva solicitare:

„[...] ancheta a fost îngreunată de faptul că dosarul a ajuns la Serviciul de Poliţie Metrou [...] la aproximativ un an după producerea incidentelor, iar agenţii de poliţie [..,] care fuseseră însărcinaţi cu cercetarea cauzei până în septembrie 2006 nu au putut să continue ancheta, întrucât SRI a refuzat să coopereze şi să permită ca agentul său - singurul martor identificat în evenimente - să fie interogat; trebuie amintit faptul că poliţia şi-a pierdut motivarea de a utiliza informaţiile pentru a descoperi adevărul în acest caz, pentru a-i identifica şi a-i judeca pe cei vinovaţi. În plus, într-o anumită măsură, victimele şi-au pierdut interesul cu privire la modul în care era tratată plângerea lor [nu au [...] prezentat certificatele medicale [...] care fuseseră obţinute, la cererea poliţiei [...] la 27 octombrie 2009, când s-a constatat că niciuna dintre victime nu a necesitat mai mult de două zile de îngrijiri medicale]. Se constată că toate metodele de colectare a probelor pentru acest tip de infracţiune au fost epuizate şi, având în vedere timpul care s-a scurs de la data la care au fost formulate plângerile, validitatea şi relevanţa probelor colectate [...] au scăzut, lăsând ancheta privind identitatea vinovaţilor fără rezultat. În acelaşi timp, se observă că [...] faptele penale s-au prescris, înlăturând răspunderea penală a vinovaţilor.”

29. La 9 august 2011, ca răspuns la o cerere de informaţii din partea reclamanţilor, Poliţia Metrou i-a informat despre intenţia de a cere neînceperea urmăririi penale pe motivul intervenţiei prescripţiei speciale. Poliţia a explicat că ancheta a fost îngreunată de faptul că dosarul nu a fost transmis la Serviciul de Poliţie Metrou decât după un an de la producerea evenimentelor. În plus, toate acţiunile întreprinse de poliţie de a-i identifica pe pretinşii făptuitori au eşuat.

30. Prin Rezoluţia din 4 octombrie 2011, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a susţinut propunerea poliţiei şi a decis încetarea urmăririi penale. Această decizie a fost comunicată la domiciliul primei reclamante la 27 februarie 2012.

31. La 19 martie 2012, reclamanţii au contestat la prim-procurorul parchetului Rezoluţia din 4 octombrie 2011. Ei au susţinut că procurorul ar fi trebuit să ancheteze infracţiunea mult mai gravă de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, care nu se prescrisese. De asemenea, s-au plâns de faptul că anchetatorii nu au făcut cercetări privind acuzaţia conform căreia atacul ar fi fost motivat de orientarea lor sexuală.

Prin Rezoluţia din 18 iunie 2012, prim-procurorul a respins contestaţia.

32. Reclamanţii şi-au reiterat obiecţiile împotriva ambelor rezoluţii ale parchetului prin două plângeri separate depuse la judecătoria de sector Bucureşti.

33. La 9 august 2012, judecătoria a respins plângerea reclamanţilor împotriva Rezoluţiei procurorului din 4 octombrie 2011. Instanţa a formulat următoarele observaţii:

„Este adevărat că autorităţile nu au depus aparent suficientă diligenţă în a efectua, într-un termen rezonabil, o anchetă efectivă care să identifice şi să-i pedepsească pe făptuitori (perioadele lungi de inactivitate ale poliţiei, transferul dosarelor, lipsa de cooperare din partea anumitor autorităţi, toate au fost constatate în mod corespunzător). Pe de altă parte, această situaţie - cu toate că nu este imputabilă [reclamanţilor] - nu poate împiedica aplicarea prescripţiei răspunderii penale.”

34. La 12 noiembrie 2012, judecătoria a respins plângerea depusă împotriva Rezoluţiei procurorului din 18 iunie 2012 ca o simplă reiterare a plângerii deja examinate de instanţă prin Hotărârea din 9 august 2012.

35. Pe parcursul procedurii, reclamanţii au solicitat în repetate rânduri să consulte dosarul de urmărire penală. Accesul le-a fost acordat parţial la 9 mai 2012, iar reclamanţii au dobândit deplin acces la dosar odată ce obiecţiile lor au fost formulate în faţa instanţei.

II. Dreptul şi practica interne relevante

A. Dreptul şi practica interne

36. Conform art. 250 din Codul de procedură penală, inculpatul are dreptul de a lua cunoştinţă de materialul de urmărire penală după punerea în mişcare a acţiunii penale, dacă au fost efectuate toate actele de urmărire necesare. Din prevederile referitoare la cercetarea şi urmărirea penală reiese că, înainte de data respectivă, conţinutul dosarului penal nu este public (a se vedea Căşuneanu împotriva României, nr. 22.018/10, pct. 38,16 aprilie 2013).

37. Articolul relevant din Codul de procedură penală este redactat după cum urmează:

Art. 173

„Apărătorul părţii vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente are dreptul de a formula cereri şi de a depune memorii. Apărătorul are dreptul să asiste la efectuarea următoarelor acte de urmărire penală: ascultarea părţii pe care o apără, cercetări la faţa locului, percheziţii şi autopsii, prelungirea duratei arestării, iar la efectuarea altor acte de urmărire poate asista cu încuviinţarea organului de urmărire penală.”

38. Noul Cod de procedură penală, aplicabil din februarie 2014, reglementează în mod explicit dreptul victimei sau al apărătorului său de a consulta dosarul de urmărire şi de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală (cu puţine excepţii) (art. 81, 93 şi 94).

39. Prevederile relevante din Codul penal aplicabile la momentul incidentului, care interzic violenţa sub diverse forme, în funcţie de gravitatea rănilor provocate victimelor, pot fi găsite în Ciorcan şi alţii împotriva României (nr. 29.414/09 şi 44.841/09, pct. 73,27 ianuarie 2015). În plus, art. 323 interzicea asocierea în scopul săvârşirii de infracţiuni după cum urmează:

Art. 323

„(1) Fapta de a se asocia sau de a iniţia constituirea unei asocieri în scopul săvârşirii uneia sau mai multor infracţiuni [...], ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unei astfel de asocieri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani, fără a se putea depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea ce intră în scopul asocierii,

(2) Dacă fapta de asociere a fost urmată de săvârşirea unei infracţiuni, se aplică celor care au săvârşit infracţiunea respectivă pedeapsa pentru acea infracţiune, în concurs cu pedeapsa prevăzută în alin. (1).”

40. Începând cu 11 august 2006, art. 317 din Codul penal pedepseşte instigarea la ură:

Art. 317. - Instigarea la discriminare

„(1) Instigarea la ură pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.”

Înainte de data menţionată şi la momentul incidentului, orientarea sexuală nu era inclusă printre motivele de discriminare sancţionate, în prezent, incitarea la ura sau discriminare este sancţionată de art. 369 din noul Cod penal.

41. Începând cu luna octombrie 2006, art. 247 din Codul penal privind abuzul în serviciu menţionează orientarea sexuală ca temei sancţionat pentru îngrădirea drepturilor; infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Acest aspect nu era menţionat în formularea anterioară a articolului respectiv. Art. 297 din noul Cod penal impune, la rândul său, sancţiuni pentru abuzul în serviciu: „fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, îngrădeşte exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situaţie de inferioritate pe temei de [...] sex, orientare sexuală [...] se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi ^interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică. În plus, noul cod a menţinut la art. 77 circumstanţa agravantă prevăzută la art. 75 în vechiul cod, pentru cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţia de a discrimina, inclusiv pe temei de orientare sexuală.

42. Actul normativ împotriva discriminării (Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare) consolidează dreptul oricărei persoane de a beneficia de un tratament egal în faţa instanţelor judecătoreşti şi a altor organe jurisdicţionale şi de a obţine protecţia statului împotriva violenţei sau maltratărilor din partea oricărui individ, grup sau instituţie [art. 1 alin. (2) lit. b) ].

Art. 2 alin. (7) descrie victimizarea drept „orice tratament advers, venit ca o reacţie la o plângere sau o acţiune în justiţie cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal şi al nediscriminării”. Victimizarea constituie contravenţie, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale. Refuzarea acordării serviciilor publice - administrative sau juridice - pe motive discriminatorii constituie contravenţie [art. 10 lit. (a)], dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale.

43. Orice persoană care se consideră victimă a discriminării poate depune o plângere fie în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) - în termen de un an de la data săvârşirii faptei -, fie direct în faţa instanţelor civile - în termen de trei ani de la aceeaşi dată (art. 20 şi, respectiv, art. 27). Ordonanţa se aplică persoanelor fizice şi juridice, precum şi instituţiilor publice (art. 3).

44. La 28 martie 2012, CNCD a adoptat Decizia nr. 108. Plângerea respectivă a fost formulată de către o persoană particulară care a pretins că poliţia a refuzat să o asiste sau să ia în considerare plângerea sa împotriva persoanelor care au supus-o la rele tratamente pe motive de orientare sexuală. CNCD a considerat că nu are competenţa de a examina faptele care nu intră în domeniul de aplicare a contravenţiilor şi nici acţiunile organelor de poliţie care urmează să fie soluţionate la nivel intern. De asemenea, a reiterat faptul că în competenţa sa intra stabilirea existenţei unei discriminări şi, eventual, impunerea de sancţiuni contravenţionale.

B. Texte relevante ale Consiliului Europei

45. La 31 martie 2010, Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei a adoptat textul Recomandării CM/Rec (2010)5 către statele membre privind măsurile de combatere a discriminării pe motive de orientare sexuală sau identitate de gen.

46. Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei a elaborat un studiu care a examinat discriminarea pe motive de orientare sexuală sau identitate de gen (a două ediţie a studiului a fost publicată în septembrie 2011). Studiul realizează o evaluare generală a opiniei publice şi protecţiei acordate de state persoanelor homosexuale din toată Europa. Studiul conţine date relevante cu privire la atitudinile şi practicile discriminatorii şi cu privire la măsurile legislative în vigoare în statele europene, inclusiv în România, în domeniu. Părţile relevante referitoare la situaţia din România sunt următoarele (notele de subsol au fost omise):

Studii europene

„În ceea ce priveşte opiniile privind întrebarea «Cum te-ai simţi personal dacă ai avea un vecin homosexual?», un raport din 2008 a concluzionat că, în cazul statelor membre ale Uniunii Europene, „media europeană se simte în mare parte confortabilă cu ideea de a avea ca vecin o persoană homosexuală”. Există însă diferenţe mari între ţări, respondenţii din Suedia (9,5), Ţările de Jos şi Danemarca (9,3) declarându-se mult mai confortabili cu această idee (a se vedea harta 1.1) pe o «scară a confortului» de la 1 la 10. Respondenţii din România (4,8), Bulgaria (5,3), Letonia (5.5) şi Lituania (6,1) au declarat că s-ar simţi mai puţin confortabil. Alte studii de măsurare a atitudinilor şi a «distanţei sociale» au constatat modele similare.

În ceea ce priveşte întrebarea dacă o persoană homosexuală ar putea deţine cea mai înaltă funcţie politică din ţară, în 2008 s-a constatat că oamenii din Suedia, Danemarca şi Ţările de Jos au avut atitudinea cea mai pozitivă În timp ce oamenii din Bulgaria, Cipru şi România au avut atitudinea cea mai negativă. Întrebarea a fost reluată în 2009, iar cele mai multe răspunsuri negative au fost găsite în Bulgaria, România şi Turcia.”

Protecţie: violenţă şi azil

„Există o cantitate tot mai mare de probe care demonstrează că un număr semnificativ al persoanelor LGBTI din statele membre ale Consiliului Europei se confruntă cu violenţa fizică, hărţuirea sau agresiunea din cauza orientării sexuale şi a identităţii lor de gen, reală sau percepută. O astfel de violenţă poate lua diferite forme, dar este adesea determinată de ură profundă, intoleranţă, dezaprobare sau respingere a orientării sexuale sau a identităţii de gen a persoanei. Un termen utilizat în mod obişnuit îh acest sens este «infracţiune motivată de ură» sau «violenţă motivată de ură», care poate fi alimentată de discursuri şi expresii publice care răspândesc, incită, promovează sau justifică ura, discriminarea sau ostilitatea faţă de persoanele LGBT. Un astfel de discurs poate fi exprimat de cetăţeni, dar şi de lideri politici şi religioşi sau alţi formatori de opinie, indiferent dacă circulă prin presă sau pe Internet. Uneori, actori statali sunt implicaţi în acte de violenţă sau hărţuire împotriva persoanelor LGBT şi, în unele cazuri, membrii familiei. [...]

Incitarea la ură, violenţă sau discriminare pe motive de orientare sexuală este considerată infracţiune doar în 18 state membre (Andorra, Belgia, Croaţia, Danemarca, Estonia, Franţa, Islanda, Irlanda, Lituania, Monaco, Ţările de Jos, Norvegia, Portugalia, România, Slovenia, Spania, Suedia şi Regatul Unit), în mod similar, intenţia homofobă este acceptată ca factor agravant în infracţiunile de drept comun doar în 15 state membre: Andorra, Belgia, Croaţia, Danemarca, Franţa, Grecia, Lituania, Olanda, Norvegia, Portugalia, România, Slovenia, Spania, Suedia şi Regatul Unit.

Un proiect-pilot în nouă ţări europene (Danemarca, Franţa, Germania, Irlanda, Letonia, Portugalia, România, Suedia şi Regatul Unit) a fost creat pentru a se urmări modul în care poliţia abordează infracţiunile motivate de ură. Proiectul a dezvoltat un set de instrumente pentru a aborda infracţiunile motivate de ură, inclusiv o bază de date pentru raportare, un website cu informaţii despre infracţiuni motivate de ură, materiale de instruire pentru poliţie şi materiale de informare pentru persoanele LGBT”

Participare: libertatea de întrunire, de exprimare şi de asociere

„Începând din anul 2004, în cel puţin 12 state membre au existat cazuri de interdicţii şi/sau obstacole administrative în ceea ce priveşte evenimentele Pride sau alte evenimente culturale LGBT cu participare largă (Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Moldova, Polonia, România, Federaţia Rusă, Serbia, Turcia, Ucraina şi «Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei»). [...]

Interziceri ale paradelor Pride şi a altor evenimente culturale LGBT începând cu anul 2004 s-au produs într-o serie de state membre, în special paradele Pride din Letonia (în 2005 şi 2006), Lituania (în 2007 şi 2008), România (în 2005) şi din «Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei» (în 2007, atunci când un eveniment LGBT din Skopje nu a primit autorizaţie). [...]

Contrademonstraţiile ca reacţie la paradele Pride nu sunt un lucru neobişnuit în statele membre şi pot fi organizate de comunităţi religioase, de grupuri naţionaliste sau de extrema dreaptă. Deşi cele mai multe dintre aceste contrademonstraţii se desfăşoară în limitele dreptului la libertatea de întrunire, altele iau forma unor atacuri organizate asupra participanţilor la paradele Pride, având ca rezultat ciocniri şi incidente. Acest lucru s-a întâmplat în cel puţin 15 state membre, începând cu anul 2004 (Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Italia, Letonia, Moldova, Polonia, România, Federaţia Rusă, Serbia, Suedia şi Ucraina). Uneori, contrademonstraţiile au avut o rază mai largă şi au fost promovate şi susţinute de personalităţi politice sau religioase. Instituţiile europene, inclusiv Comisarul pentru Drepturile Omului, şi-au exprimat îngrijorarea faţă de violenţa şi limitările privind dreptul la libertatea de întrunire a persoanelor LGBT. Ciocnirile violente afectează în mod grav posibilitatea ca persoanele LGBT să demonstreze în mod paşnic pentru drepturile omului pe care le au şi contribuie la promovarea ostilităţii şi a prejudecăţilor. OSCE a elaborat un set de linii directoare pentru a oferi recomandări statelor cu privire la modul în care trebuie respectată libertatea de întrunire. Liniile directoare conţin principiul nediscriminării din partea autorităţilor pentru a garanta exercitarea dreptului la libertatea de întrunire, inclusiv pe motive de orientare sexuală, în condiţiile în care se face referire la identitatea de gen.”

ÎN DREPT

1. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3, art. 8 şi art. 14 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie

47. Reclamanţii s-au plâns, în temeiul art. 3, 6, 8 şi 14 din Convenţie şi în temeiul art. 1 din Protocolul 12, despre lipsa unei anchete efective ca urmare a plângerilor penale referitoare la acte de violenţă motivate de ură împotriva homosexualilor şi, la nivel mai general, despre lipsa unor măsuri legislative şi de altă natură adecvate pentru a combate infracţiunile motivate de ură îndreptate împotriva minorităţii LGBTI. De asemenea, s-au plâns de faptul că, în desfăşurarea anchetei, autorităţile nu au luat în considerare faptul că infracţiunile săvârşite împotriva lor erau motivate de orientarea lor sexuală. Prin urmare, autorităţile nu au respectat obligaţiile procedurale consacrate în articolele sus-menţionate.

48. Curtea este responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor cauzei şi nu se limitează la caracterizarea făcută de un reclamant sau de un guvern [printre cele mai recente hotărâri, Gherghina împotriva României (dec.) (MC), 42.219/07, pct. 59, 18 septembrie 2015]. Prin urmare, atunci când au fost comunicate plângerile, s-a considerat că ar fi mai adecvat să fie examinate în temeiul art. 3, 8 şi 14 din Convenţie şi al art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie (protocol care a devenit aplicabil în ceea ce priveşte România la 1 noiembrie 2006), care sunt redactate după cum urmează:

Art. 3 (interzicerea torturii)

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

Art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie)

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, Siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, Ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

Art. 14 (interzicerea discriminării)

„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de [prezenta] Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”

Art. 1 din Protocolul nr. 12 (interzicerea generală a discriminării)

„1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie.

2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menţionate în paragraful 1.”

A. Cu privire la admisibilitate

1. Obiecţii preliminare

49. Guvernul a ridicat două excepţii preliminare, în ceea ce priveşte neepuizarea căilor de atac interne şi termenul-limită de 6 luni pentru depunerea cererii în faţa Curţii.

a) Neepuizarea căilor de atac interne

(i) Argumentele părţilor

 (α) Guvernul

50. Guvernul a susţinut că reclamanţii nu au epuizat toate căile de atac interne disponibile pentru presupusa discriminare atât în ceea ce priveşte motivele din spatele incidentului, cât şi atitudinile pretins rasiste ale anchetatorilor. Guvernul a enumerat toate legile interne care reglementează discriminarea şi a susţinut că reclamanţii ar fi trebuit să depună o plângere la CNCD. O decizie favorabilă din partea Consiliului le-ar fi permis să solicite despăgubiri în faţa instanţelor interne.

51. În plus, a susţinut că reclamanţii ar fi putut invoca Decretul nr. 31/1954, coroborat cu art. 998^-999 din vechiul Cod civil, în vigoare la data relevantă, cu scopul de a solicita despăgubiri pentru o presupusă încălcare a drepturilor lor morale. A făcut referire la jurisprudenţa internă prezentată în Man şi alţii împotriva României, nr. 39.273/07 (cauză comunicată la 4 octombrie 2012 guvernului pârât).

52. De asemenea, Guvernul a susţinut că reclamanţii ar fi trebuit să depună plângeri penale împotriva anchetatorilor atât pentru tergiversarea anchetei, cât şi pentru presupusa discriminare a reclamanţilor.

(β) Reclamanţii

53. Reclamanţii au subliniat faptul că Guvernul nu a făcut altceva decât să facă trimitere la legislaţia în vigoare, în loc să furnizeze extrase relevante din jurisprudenţă care să sprijine pretinsa eficacitate a măsurilor corective invocate.

54. De asemenea, au susţinut că obiecţia ridicată se referea exclusiv la plângerea legată de discriminare, şi nu la cauză în ansamblul său.

55. Reclamanţii consideră că au făcut tot ceea ce ar fi putut rezonabil face pentru a epuiza căile de atac interne, au formulat toate plângerile la nivel intern şi au urmat căile alese până la finalizarea acestora. Au susţinut că, în calitate de victime ale infracţiunilor motivate de ură, au fost obligaţi să aibă exclusiv încredere în ancheta penală, autorităţile fiind singurele care aveau mijloacele de a-i face pe cei vinovaţi să răspundă pentru faptele lor. Din acest motiv, singura cale de atac internă efectivă este o anchetă penală efectuată în timp util şi capabilă să identifice şi să tragă la răspundere vinovaţii. Niciuna dintre căile de atac indicate de Guvern nu a fost aşadar efectivă. În plus, în măsura în care este adusă în discuţie pretinsa discriminare în cadrul anchetei, aceste căi de atac ar fi putut să fie folosite doar la sfârşitul anchetei, atunci când reclamanţii ar fi ştiut cine era responsabil pentru fiecare etapă a anchetei. Reclamanţii au reiterat faptul că accesul la dosarul penal le-a fost refuzat timp de 6 ani (până în 2012). A iniţia noi proceduri în faţa instanţelor civile sau a CNCD la acel moment ar fi fost fără eficienţă, din cauza perioadei lungi de timp care se scursese de la data evenimentelor.

56. În cele din urmă, au indicat faptul că CNCD nu putea examina infracţiuni precum cele săvârşite în speţă, întrucât poliţia şi Ministerul Public sunt singurele autorităţi cu competenţe în acest domeniu. Totodată, Consiliul a declarat că orice presupusă discriminare comisă în cadrul poliţiei se află în afara domeniului de aplicare al activităţii sale. Reclamanţii au făcut trimitere la Decizia CNCD nr. 108 din 28 martie 2012 (supra, pct. 44).

(ii) Motivarea Curţii

(α) Principii generale

57. Guvernul reaminteşte că o caracteristică fundamentală a mecanismului de protecţie instituit de Convenţie este faptul că acesta este subsidiar sistemelor naţionale de apărare a drepturilor omului. Curtea se ocupă de supravegherea punerii în aplicare de către statele contractante a obligaţiilor acestora în temeiul Convenţiei. Nu trebuie să îşi asume rolul acestora, a căror responsabilitate este de a se asigura că drepturile şi libertăţile fundamentale consacrate prin Convenţie sunt respectate şi protejate la nivel intern. Regula epuizării căilor de atac interne se bazează pe prezumţia - reflectată în art. 13 din Convenţie, cu care prezintă o afinitate strânsă - că este disponibilă o cale de atac efectivă în raport cu pretinsa încălcare. Regula constituie aşadar o parte indispensabilă a funcţionării acestui sistem de protecţie [a se vedea Akdivar şi alţii împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, pct. 65, Culegere 1996-1V; Gherghina, citată anterior, pct. 83; Mocanu şi alţii împotriva României (MC), nr. 10.865/09,45.886/07 şi 32.431/08, pct. 220, CEDO 2014 (extrase); şi Vučkovič şi alţii împotriva Serbiei (obiecţii preliminare) (MC), nr. 17.153/11 şi alte 29 de cauze, pct. 69,25 martie 2014].

58. Obligaţia epuizării căilor de atac interne impune aşadar unui reclamant să folosească căile de atac care sunt disponibile şi suficiente cu privire la capetele sale de cerere formulate în temeiul Convenţiei. Existenţa căilor de atac în cauză trebuie să fie suficient de sigură nu numai în teorie, ci şi în practică; în caz contrar, acestea vor fi lipsite de accesibilitatea şi eficienţa necesare [a se vedea Akdivar şi alţii, citată anterior, pct. 66, Gherghina (dec.) (MC), citată anterior, pct. 85; şi Vučkovič d şi alţii, citată anterior, pct. 71].

59. Cu toate acestea, Curtea a subliniat în mod frecvent necesitatea de a aplica regula epuizării cu un anumit grad de flexibilitate şi fără un formalism excesiv [a se vedea Akdivar şi alţii, citată anterior, pct. 69; Kurič şi alţii împotriva Sloveniei (MC), nr. 26.828/06, pct. 286, CEDO 2012 (extrase); Vučkovič şi alţii, citată anterior, pct. 76; şi Gherghina (dec.) (MC), citată anterior, pct. 87].

60. Referitor la sarcina probei, este obligaţia Guvernului care invocă neepuizarea căilor de atac să convingă Curtea că respectiva cale de atac era efectivă şi disponibilă atât în teorie, cât şi în practică, la acel moment. Odată ce această sarcină a fost îndeplinită, reclamantul este cel care are obligaţia de a stabili că acea cale de atac menţionată de Guvern a fost epuizată în fapt ori că aceasta, dintr-un anumit motiv, nu era adecvată sau nu era efectivă în raport cu circumstanţele specifice ale cauzei sau că au existat circumstanţe speciale care îl scuteau de cerinţa epuizării [a se vedea McFarlane împotriva Irlandei (MC), nr. 31.333/06, pct. 117 şi 120, 10 septembrie 2010; Vučkovič şi alţii, citată anterior, pct. 77; şi Gherghina (dec.) (MC), citată anterior, pct. 88].

(β) Aplicarea acestor principii în cauză

61. Revenind la faptele prezentei cauze, Curtea observă că, deşi obiecţia Guvernului se referă în primul rând la plângerea legată de discriminare, atinge şi acuzaţiile legate de lipsa unei anchete efective. Curtea va examina argumentele în consecinţă. Observă că reclamanţii au depus plângeri în faţa instanţelor interne în care au ridicat atât problema relelor tratamente, cât şi problema discriminării. Atunci când este realizată în mod corespunzător, ancheta penală constituie o cale de atac intern efectivă pentru plângeri; violenţe precum cele suferite de reclamanţi sunt pedepsite de dreptul penal intern, încadrarea lor juridică fiind dependentă de circumstanţele concrete ale cauzei şi de gravitatea rănilor provocate victimelor (supra, pct. 39). Toate elementele dosarului, inclusiv acuzaţiile de motive rasiste ale infracţiunilor, trebuie, de asemenea, să fie luate în considerare de anchetatori. Reclamanţii nu aveau niciun motiv să se îndoiască de eficacitatea acestei căi de atac.

62. În plus, CNCD consideră că nu are competenţa să examineze ambele aspecte ale plângerii reclamanţilor legate de discriminare: primul aspect - violenţa - întrucât este o infracţiune, iar al doilea, atitudinea poliţiei - care ar trebui examinata intern de către conducerea poliţiei (supra, pct. 44). Reclamanţii nu puteau face apel la CNCD decât odată ce identitatea autorilor era stabilită şi, prin urmare, era necesar ca ei să aştepte ca procedurile penale să se încheie înainte de a putea deschide orice acţiune în faţa Consiliului. Întrucât ancheta s-a încheiat fără a se identifica o persoană răspunzătoare atât în ceea ce priveşte atacul iniţial, cât şi modul în care a fost efectuată ancheta, în practică, această cale de atac nu a fost la dispoziţia reclamanţilor.

63. În opinia Curţii, a nu se reuşi stabilirea identităţii atacatorilor face ca orice cale de atac de drept civil să fie inutilă în ceea ce priveşte acuzaţiile de discriminare. Referitor la căile de atac rămase disponibile, Guvernul nu a reuşit să demonstreze eficacitatea lor în cauză.

64. Din aceste motive, Curtea consideră că reclamanţii s-au folosit de căile de atac care erau disponibile şi suficiente pentru scopul acestei cereri. În consecinţă, respinge excepţia preliminară a Guvernului.

b) Regula termenului de 6 luni

(i) Argumentele părţilor

(α) Guvernul

65. Guvernul a susţinut că reclamanţii au aşteptat prea mult pentru a prezenta cererea în faţa Curţii şi, în special, că aceştia probabil erau conştienţi de ineficienţa anchetei penale cu mult înainte să depună o petiţie în faţa procurorului la 19 martie 2012. Din cauza propriei neglijenţe aceştia nu au acţionat mai expeditiv [Bayram şi Yildirim împotriva Turciei, (dec.), nr. 38.587/97, CEDO 2002-III]. Mai precis, pretinsa lipsă de acţiune din partea autorităţilor judiciare trebuie să fi devenit treptat evidentă până în 2007, când reclamanţii au fost informaţi că dosarul lor a fost înregistrat la Serviciul de Poliţie Metrou. Reclamanţii nu au luat nicio măsură după acea dată pentru a afla informaţii despre evoluţia anchetei, chiar dacă ar fi fost în interesul lor să le afle, în special, dat fiind faptul că cererea lor iniţială fusese depusă împotriva unor persoane neidentificate.

66. Prin urmare, reclamanţii aveau sarcina să se asigure că cererile au fost prezentate atât în faţa autorităţilor interne relevante, cât şi a Curţii cu suficientă rapiditate, pentru a se asigura că sunt soluţionate în mod corect şi echitabil. Cu toate acestea, reclamanţii au aşteptat până la 9 august 2011, când, fără a face trimitere la noi evoluţii, au contactat autorităţile, formulând o acţiune oarecum tardivă, după o perioadă de acalmie de aproape 4 ani,

(β) Reclamanţii

67. Reclamanţii au contestat poziţia Guvernului şi acuzaţiile acestuia de lipsă de interes în cadrul procedurilor interne. Au reiterat că au depus plângere penală în aceeaşi zi în care au fost supuşi la rele tratamente, că au prezentat majoritatea probelor în cauză şi au identificat două persoane din grupul de atacatori, pe una dintre ele şi după nume (supra, pct. 19). Autorităţile au început cercetările şi-au păstrat dosarul deschis în tot acest timp; ultima acţiune de cercetare a fost înregistrată la 10 martie 2011.

68. Reclamanţii au susţinut că nu au avut niciun motiv să pună la îndoială eficacitatea căii de atac. Ei au subliniat că, de regulă, anchetele penale durează o lungă perioadă de timp în România. În plus, nu a existat nicio comunicare regulată între autorităţi şi victime: acestea din urmă au depus mărturie la începutul anchetei şi au fost apoi informate la final cu privire la rezultat, dar nu au avut acces la dosarul de urmărire penală înainte de sfârşitul procedurilor. Au reiterat faptul că nu au primit acces la dosar decât la 9 mai 2012.

(ii) Motivarea Curţii

(a) Principii generale

69. Curtea reiterează că, de regulă, perioada de 6 luni începe de la data pronunţării hotărârii definitive în procedura de epuizare a căilor de atac interne. Totuşi, în cazurile în care este evident de la început că, pentru reclamant, nu există nicio cale de atac efectivă, perioada începe de la data actelor sau a măsurilor denunţate sau de la data luării la cunoştinţă despre actul în cauză sau efectul său asupra ori prejudiciul adus reclamantului [printre alte autorităţi, Mocanu şi alţii împotriva României (MC), nr. 10.865/09,45.886/07 şi 32.431/08, pct. 259, CEDO 2014 (extrase)]. Art. 35 § 1 nu poate fi interpretat într-o manieră care ar impune unui reclamant să sesizeze Curtea cu cererea sa înainte ca situaţia sa legată de cauză să fi fost soluţionată definitiv la nivel intern, în caz contrar, s-ar aduce atingere principiului subsidiarităţii. În cazul în care un reclamant se prevalează de o cale de atac aparent disponibilă şi abia ulterior află de existenţa unor circumstanţe care o fac ineficientă, poate fi indicat, în sensul art. 35 § 1, să se considere că termenul de 6 luni a început să curgă la data la care reclamantul a luat sau ar fi trebuit să ia cunoştinţă de aceste circumstanţe [a se vedea idem, pct. 260, şi Varnava şi alţii împotriva Turciei (MC), nr. 16.064/90, 16.065/90, 16.066/90, 16.068/90, 16.069/90, 16.070/90, 16.071/90, 16.072/90 şi 16.073/90, pct. 157, CEDO 2009].

70. În cazurile de „situaţie continuă”, termenul reîncepe în fiecare zi şi, în general, termenul de 6 luni începe să curgă efectiv abia atunci când situaţia respectivă încetează. Totuşi, nu toate situaţiile continue sunt identice. Atunci când factorul timp este esenţial în soluţionarea problemelor unei cauze, reclamantul are obligaţia să se asigure că pretenţiile sale sunt ridicate în faţa Curţii cu celeritatea necesară pentru a se asigura că pot fi soluţionate în mod corect şi echitabil (a se vedea Varnava şi alţii, citată anterior, pct. 160). Acest lucru se aplică în special în ceea ce priveşte plângerile referitoare la obligaţia, în temeiul Convenţiei, de a ancheta anumite fapte. Întrucât probele se deteriorează odată cu timpul, trecerea timpului are efect nu doar asupra capacităţii statului de a-şi îndeplini obligaţia de a cerceta, ci şi asupra capacităţii Curţii de a efectua o examinare pertinentă şi efectivă. Un reclamant trebuie să acţioneze de îndată ce devine clar că nu se va efectua o anchetă efectivă, adică odată ce devine evident că statul pârât nu îşi va îndeplini obligaţia care îi revine în temeiul Convenţiei (a se vedea Mocanu şi alţii, citată anterior, pct. 261-262, cu trimiterile suplimentare).

71. Curtea a hotărât deja că, în cazul unor anchete privind rele tratamente, la fel ca în cele privind decesul suspect al unei rude, este de aşteptat ca reclamanţii să ia măsuri pentru a fi informaţi despre evoluţia sau despre stagnarea anchetei şi să introducă cererile cu celeritatea corespunzătoare, din momentul în care iau sau ar trebui să ia la cunoştinţă despre lipsa unei anchete penale efective [a se vedea Bayram şi Yildirim împotriva Turciei (dec ), nr. 38.587/97, CEDO 2002-III],

72. Conform principiului subsidiarităţii, este cel mai bine ca faptele cauzei să fie analizate şi problemele să fie soluţionate, pe cât posibil, la nivel intern. Este în interesul reclamantului, precum şi pentru eficienţa sistemului Convenţiei ca autorităţile interne, care sunt cele mai în măsură să facă acest lucru, să acţioneze pentru remedierea oricăror pretinse încălcări ale Convenţiei (a se vedea Varnava şi alţii, citată anterior, pct. 164).

73. Rezultă că obligaţia de diligentă care revine unui reclamant implică două aspecte diferite, deşi strâns legate: pe de o parte, persoana în cauză trebuie să solicite prompt autorităţilor interne informaţii cu privire la evoluţia anchetei - ceea ce implică necesitatea sesizării acestora cu diligenţă, deoarece orice întârziere riscă să compromită eficienţa anchetei, şi, pe de altă parte, acesta trebuie să sesizeze prompt Curtea, din momentul În care îşi dă seama sau ar fi trebuit să îşi dea seama că ancheta nu este efectivă (a se vedea Mocanu şi alţii, citată anterior, pct. 264, cu referinţe ulterioare).

(β) Aplicarea acestor principii în cauză

74. Revenind la faptele din prezenta cauză, Curtea observă că reclamanţii au acţionat cu promptitudine, informând autorităţile despre presupusele infracţiuni, depunând plângere penală în termen de câteva ore de la incident [supra, pct. 16, şi, a contrario, Vartic împotriva României (dec.), nr. 27.631/12, pct. 48, 52 şi 53, 6 mai 2014, şi Manukyan împotriva Georgiei (dec.), nr. 53.073/07, pct. 33, 9 octombrie 2012], în zilele următoare, au prezentat autorităţilor toate probele materiale de care dispuneau şi care ar fi putut contribui la identificarea autorilor şi la încadrarea corectă a infracţiunilor pretins săvârşite.

75. Ancheta şi-a urmat cursul şi, la 4 octombrie 2011, procurorul a decis neînceperea urmăririi penale în cauză. Această decizie nu a fost nici provocată, nici influenţată în vreun fel de activitatea reclamanţilor (sau lipsa acesteia) în cursul anchetei, în special în ceea ce priveşte cererile lor de informaţii, ultimele fiind cele din 9 august 2011 (supra, pct. 29).

76. Reclamanţii au folosit toate căile de atac pe care le aveau la dispoziţie şi aii contestat decizia procurorului. Obiecţia lor a dus la reexaminarea respectivei decizii, iniţial de către procurorul-şef şi apoi de către instanţe. Oricare dintre aceste instanţe avea puterea de a casa decizia procurorului şi de trimite cauza înapoi spre reexaminare. Simplul fapt că decizia a fost confirmată la toate nivelurile nu face, ca atare, ca respectiva cale de atac să nu fie efectivă [a contrario, Bayram şi Yildirim, citată anterior; Mehmet Yaman împotriva Turciei, nr. 36.812/07, pct. 43-49, 24 februarie 2015, Tekpetek împotriva Turciei (dec.), nr. 40.314/08, pct. 40, 25 noiembrie 2014].

77. În condiţiile în care ancheta penală de către poliţie reprezintă, în mod normal, un mijloc eficient de a aborda acuzaţiile de rele tratamente şi discriminare, era normal ca reclamanţii să-şi fi pus încrederea în sistem şi să aştepte sfârşitul anchetei înainte de a depune o plângere în faţa Curţii. Fără a ţine seama de cele de mai sus, Curtea va examina dacă reclamanţii si-au îndeplinit obligaţia de a se menţine la curent cu progresul anchetei.

78. Curtea observă că, în timp ce dosarul era mutat între diverse secţii de poliţie, reclamanţii au adresat întrebări cu privire la evoluţia cauzei. Este adevărat că, odată ce, în cele din urmă, competenţa a fost atribuită Serviciului de Poliţie Metrou, a existat o perioadă de aparentă inactivitate din partea reclamanţilor. Totuşi, din această atitudine nu ar trebui deduse consecinţe negative, în măsura în care faza de anchetă în procedura penală - nefiind nici publică, nici contradictorie - presupune un minim de reacţie din partea victimelor, odată ce au dat declaraţii şi au prezentat toate probele de care dispuneau (supra, pct. 36 şi 37). Este normal ca anchetatorii, poliţia sau procurorul să nu aibă niciun contact cu părţile până la sfârşitul anchetei; este, de asemenea, de aşteptat ca autorităţile să acţioneze din oficiu [a se vedea Mocanu şi alţii, citată anterior, pct. 321; Georgescu împotriva României (dec.), nr. 4.867/03, pct. 25, 22 octombrie 2013; Bucureşteanu împotriva României, nr. 20.558/04, pct. 42, 16 aprilie 2013; şi, mutatis mutandis, Poede împotriva României, nr. 40.549/11, pct. 56-57, 15 septembrie 2015]

79. Nu se poate considera că reclamanţii şi-au pierdut interesul în privinţa cauzei, în măsura în care se pare că au cerut informaţii noi cu privire la progresul acesteia, au adresat întrebări cu privire la cauză şi au primit răspunsuri în acest sens (supra, pct. 29). În plus, era în interesul lor să aştepte rezultatul anchetei înainte de a iniţia orice altă acţiune (de exemplu, să solicite repararea prejudiciului suferit ca urmare a relelor tratamente sau discriminării), pentru a cunoaşte identitatea vinovaţilor (a se vedea Varnava şi alţii, citată anterior, pct. 164).

80. În sensul art. 35 din Convenţie, rezultă că termenul de 6 luni începe să curgă de la data hotărârii definitive pronunţate În cauză, adică din 9 august 2012 (supra, pct. 33). În consecinţă, formulând plângerea în faţa Curţii la 6 februarie 2012, reclamanţii au respectat termenul de 6 luni în cauză.

Prin urmare, obiecţia Guvernului trebuie respinsă.

2. Alte motive de inadmisibilitate

81. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

a) Reclamanţii

82. Reclamanţii au susţinut că relele tratamente la care au fost supuşi au atins pragul minim de gravitate necesar pentru a intra sub incidenţa art. 3. Au repetat detaliile atacului şi au susţinut că atât modul în care s-a desfăşurat atacul, cât şi motivul pentru care au fost vizaţi le-au provocat sentimente de stres, anxietate şi înjosire. Au fost nevoiţi să facă terapie de grup timp de mai multe săptămâni pentru a se recupera în urma atacurilor.

83. În continuare, au susţinut că se ridică o problemă separată din perspectiva art. 8 din Convenţie, în măsura în care, la momentul respectiv, legea penală nu reglementa în mod adecvat infracţiunile motivate de ură, iar autorităţile însărcinate cu aplicarea legii nu acordau suficientă atenţie acestor infracţiuni (în special, supra, pct. 40 şi 41). Au reamintit faptul că homosexualii sunt printre cele trei cele mai discriminate grupuri din România.

84. În ceea ce priveşte modul în care a fost efectuată ancheta, reclamanţii au subliniat faptul că înseşi autorităţile au recunoscut că ancheta a fost îngreunată de faptul că dosarul nu a ajuns la Serviciul de Poliţie Metrou decât la aproape un an de la producerea evenimentelor. În plus, au obiectat faţă de modul în care a fost tratată situaţia martorului R.S.Â. de către anchetatori, care nu au reuşit să clarifice contradicţiile dintre declaraţiile acestuia şi probele existente. De asemenea, el a fost considerat singurul martor, chiar dacă fusese însoţit la momentul respectiv de prietena lui şi amândoi aparţineau grupului care îi atacase pe reclamanţi şi în ciuda faptului că Z.E. a fost la rândul său martor ocular şi a dat declaraţii poliţiei în această calitate.

85. Reclamanţii au afirmat, în continuare, că ancheta a durat prea mult timp şi că perioada mare de timp a acesteia nu se justifica, în măsura în care faptele care făceau obiectul anchetei nu erau foarte complexe. Ei au reiterat faptul că procurorul a avut nevoie de 10 luni pentru a decide care secţie de poliţie avea competenţa să se ocupe de cauză. De asemenea, au subliniat faptul că fazele principale ale anchetei s-au efectuat în perioade relativ scurte de timp: între 3 şi 26 iunie 2006, între 27 aprilie şi 12 iunie 2007 şi în octombrie 2009, perioadele rămase nefiind contabilizate.

86. De asemenea, s-au plâns că, din moment ce dosarul de urmărire penală a rămas secret, nu au avut posibilitatea să conteste acţiunile întreprinse decât după ce procurorul a emis o soluţie în cauză. La momentul respectiv, se împlinise prescripţia şi nu au avut posibilitatea de a cere continuarea anchetei sub o încadrare juridică diferită a infracţiunilor săvârşite. De exemplu, au sugerat că, dacă procurorul ar fi examinat faptele din perspectiva prevederilor art. 323 din Codul penal, care interzice asocierea în scopul săvârşirii de infracţiuni (supra, pct. 39), nu ar mai fi intervenit prescripţia. De asemenea, au reiterat faptul că nu au avut acces deplin la dosarul de urmărire penală până în toamna anului 2012.

87. Reclamanţii au susţinut totodată că autorităţile nu au luat în considerare caracterul sensibil al cauzei, în special gravitatea atacului, actele comise de grupurile de contrademonstranţi şi rolul lui R.S.A. în producerea incidentelor.

88. Au afirmat, în continuare, că statul pârât nu a tratat infracţiunile cu suficientă seriozitate pentru a genera o descurajare efectivă împotriva unor astfel de acte. Acest fapt a creat persoanelor şi grupurilor expuse la infracţiunile motivate de ură şi discriminare un sentiment general de vulnerabilitate. Au reamintit faptul că homosexualii sunt printre cele trei cele mai discriminate grupuri din România. Ei au făcut trimitere la studiul juridic privind homofobia şi discriminarea pe motive de orientare sexuală şi identitate de gen, efectuat de Agenţia pentru Drepturi Fundamentale, în ceea ce priveşte România. De asemenea, au subliniat concluziile Departamentului de Stat al Statelor Unite ale Americii potrivit cărora anchetarea plângerilor privind presupuse infracţiuni motivate de ură sunt de obicei clasate ca urmare a duratei procedurilor, autorii rămânând neidentificaţi sau neavând capacitate juridică procesuală (de exemplu, minori, beţivi, persoane cu probleme mintale). Potrivit aceleiaşi analize, jurnalismul extremist este considerat a fi o expresie a libertăţii de exprimare

b) Guvernul

89. Guvernul a susţinut că reclamanţii nu au reuşit să prezinte probe suficiente pentru a infirma concluziile instanţelor interne, care, prin urmare, nu ar trebui să fie puse în discuţie. Guvernul a considerat că plângerea are un caracter de „recurs la o instanţă de gradul al patrulea de jurisdicţie” şi că ar fi necesar ca această Curte să ţină seama de natura subsidiară a rolului său şi să se abţină de la a examina cauza pe fond.

90. Chiar presupunând că pretenţiile ridicate s-ar susţine, Guvernul afirmă că ancheta a fost efectivă şi aprofundată şi că s-au depus eforturi pentru aflarea adevărului, Guvernul a reiterat faptul că reclamanţii înşişi păruseră a fi neinteresaţi o lungă perioadă de timp, în măsura în care nu au solicitat informaţii cu privire la evoluţia cazului. De asemenea, a arătat că, în ciuda afirmaţiilor contrare ale reclamanţilor, identitatea autorilor nu a fost cunoscută anchetatorilor. În plus, a susţinut Guvernul, reclamanţii au dat declaraţii contradictorii în cursul anchetei.

91. Autorităţile au dat dovadă de diligenţă în cadrul anchetei: au obţinut numele şi fotografiile persoanelor care au fost amendate în timpul marşului homosexualilor şi au audiat declaraţiile martorilor. De asemenea, la 9 mai 2012, autorităţile au permis accesul reprezentantului reclamanţilor la dosarul de urmărire penală.

92. Guvernul a recunoscut că autorităţile aveau o responsabilitate suplimentară de a lua toate măsurile rezonabile pentru a stabili dacă ura sau prejudecata în ceea ce priveşte orientarea sexuală diferită a jucat sau nu un rol în producerea evenimentelor. Guvernul a considerat că probele din dosar nu pot duce la concluzia că incidentul a avut caracterul unei infracţiuni motivate de ură. Nici autorităţile nu au demonstrat lipsă de voinţă sau rezistenţă în a iniţia o anchetă penală. În plus, nu a reieşit că l-ar fi descurajat pe reclamanţi să-şi urmeze plângerea.

93. De asemenea, Guvernul a susţinut că nu există niciun motiv pentru care Curtea să examineze plângerea formulată în temeiul art. 8 din Convenţie, deoarece, în opinia sa, esenţa plângerii reclamanţilor intră în sfera de aplicare a obligaţiilor procedurale prevăzute la art. 3.

94. Din aceleaşi motive, a mai susţinut că nu ar trebui ca această Curte să efectueze o examinare separată a plângerii formulate în temeiul art. 14 din Convenţie şi al art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie. De asemenea, a reiterat faptul că reclamanţii au avut la dispoziţie o cale de atac efectivă pentru a se plânge de existenţa unei discriminări prevăzute de lege împotriva discriminării.

95. Pe baza faptelor cauzei, Guvernul a susţinut că probele au dus la concluzia că incidentele au constituit un eveniment izolat. Prin urmare, sarcina probei le revenea reclamanţilor, care nu au reuşit să aducă dovezi că au fost discriminaţi.

96. În cele din urmă, Guvernul a susţinut că plângerea formulată în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie este identică cu plângerea formulată în temeiul art. 14.

c) Terţii intervenienţi

(i) APADOR-CH

97. APADOR-CH a explicat că, în urma formulării unei plângeri penale în temeiul art. 221-222 din Codul de procedură penală, organul de anchetă poate desfăşura acte premergătoare în temeiul art. 224 din acelaşi cod. Aceasta fază a procedurii penale a fost gândită să constituie o simplă verificare preliminară si, prin urmare, nu era reglementată în detaliu prin Codul de procedură penală. Trimiterea la drepturile şi obligaţiile participanţilor în cadrul procedurii penale se face, de regulă, în faza urmăririi penale, care începe prin emiterea unei decizii oficiale care urmează fazei actelor premergătoare. Această situaţie a creat o „zonă gri” în ceea ce priveşte actele premergătoare, cu o lipsă de claritate în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile părţilor implicate în această fază.

98. APADOR-CH a susţinut, în continuare, că, datorită cerinţei ca termenul special de prescripţie să fie respectat, eficacitatea anchetei şi a procesului depinde direct de operativitatea autorităţilor implicate şi a afirmat că procurorul avea sarcina să se asigure că anchetele sunt efectuate la timp şi că organele de anchetă (cu alte cuvinte, poliţia) joacă un rol activ în această privinţă.

99. APADOR-CH a mai subliniat că, din propria experienţă, urmărirea penală ar putea fi blocată ani de zile, în special în cazuri sensibile precum cele care implicau violenţa şi moartea cauzate de agenţi ai statului. În astfel de cazuri domnea o cultură generală a impunităţii, în privinţa poliţiştilor care abuzau de poziţia lor, şi a discriminării victimelor infracţiunilor pe baza originii  lor etnice, orientării sexuale sau  a credinţelor.

Conform APADOR-CH, practica organelor de urmărire penală era aceea de a păstra dosarele deschise şi de a desfăşura proceduri de cercetare limitate, deşi nu instituiau oficial urmărirea penală. La un moment dai, o decizie oficială de neîncepere a urmăririi penale era emisă de procuror şi comunicată victimei. Până la acel moment, care putea să nu se întâmple decât la câţiva ani de la producerea presupusei infracţiuni, victima nu avea acces la dosar.

100. APADOR-CH a afirmat că durata procedurii penale era deosebit de importantă în cazurile de vătămare, vătămare corporală şi vătămare corporală gravă, în cazul cărora termenele de prescripţie erau mai curând scurte, variind de la trei la zece ani. Cu toate acestea, din statisticile oficiale furnizate de Consiliul Superior al Magistraturii şi de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reieşea că doar un procent foarte mic de astfel de cauze erau soluţionate din cauza termenului de prescripţie (0,1% din totalul cazurilor soluţionate de procurori în 2011 şi 2012). APADOR-CH a concluzionat că victimele acestor infracţiuni ar trebui să se aştepte ca plângerea lor să fie rezolvată după o perioadă mai lungă de timp (mai ales în cazurile mai speciale), dar în termenul de prescripţie.

(ii )ILGA

101. ILGA a prezentat mai multe rapoarte ale instanţelor internaţionale care dezvăluie un climat general de ostilitate faţă de persoanele LGBTI în Europa. ILGA a subliniat că, în statul pârât, nivelul de discriminare pe motive de orientare sexuală este, ca mărime, al cincilea în Uniunea Europeană.

102. În continuare, ILGA a subliniat faptul că atât Curtea, în jurisprudenţa sa relevantă, cât şi Comitetul Miniştrilor, în recomandarea sa, recunosc necesitatea adoptării de legi penale pentru a proteja persoanele împotriva tratamentelor contrare art. 3 şi împotriva motivelor discriminatorii din spatele unor astfel de atacuri. A nu proteja persoanele LGBTI de atacuri violente sau a nu ancheta acuzaţii de infracţiuni motivate de ură şi a nu-i aduce pe făptuitori în faţa justiţiei ameninţă, în opinia ILGA, nu numai drepturile victimelor, ci şi drepturile membrilor comunităţii LGBTI, în ansamblu, deoarece aceştia s-ar putea teme să nu devină victime ale infracţiunilor violente homofobe. ILGA a făcut referire la Modinos împotriva Ciprului, 22 aprilie 1993, seria A, nr. 259.

103. ILGA a subliniat faptul că simpla adoptare de legi care pedepsesc infracţiunile discriminatorii sau care cresc pedepsele în cazul acestora nu este suficientă pentru a proteja persoanele LGBTI împotriva atacurilor, după cum reiese din mai multe infracţiuni motivate de ură care au fost săvârşite în ţările în care aceste infracţiuni au fost explicit interzise. Pentru a răspunde cerinţelor Convenţiei în acest domeniu, statele trebuie să asigure o protecţie reală prin anchete efective şi condamnarea celor vinovaţi. Obligaţia de a efectua o anchetă efectivă are o deosebită importanţă în cazul în care un tratament contrar art. 3 din Convenţie a reprezentat o infracţiune motivată de ură pe baza unor prejudecăţi, inclusiv a prejudecăţilor bazate pe orientarea sexuală sau identitatea de gen. A nu asigura eficienţa unei astfel de interdicţii în practică ar transmite mesajul că discriminarea în cauză nu a fost luată în serios şi ar putea chiar să sugereze aprobarea tacită a acţiunilor agresorilor din cauza unei prejudecăţi pe care şi autorităţile de anchetă o împărtăşesc.

104. ILGA a susţinut că este necesar ca toate agenţiile care aplică legea să beneficieze de formare adecvată în domeniul drepturilor LGBTI şi al Infracţiunilor motivate de ură, argumentând că incapacitatea de a asigura o astfel de formare ar trebui să fie considerată de Curte ca o nereuşită în a oferi o protecţie adecvată împotriva infracţiunilor motivate de ură. În acest sens, ILGA a făcut referire la Cauza Opuz împotriva Turciei (nr. 33.401/02, pct. 192-198, CEDO 2009).

2. Motivarea Curţii

a) Domeniul de aplicare a cauzei

105. Curtea consideră că obligaţia autorităţilor de a preveni violenţa motivată pe ură din partea unor persoane particulare şi de a ancheta existenţa oricărui motiv posibil discriminatoriu în spatele unui act de violenţă poate intra sub incidenţa obligaţiilor pozitive prevăzute la art. 3 şi 8 din Convenţie, dar poate fi, de asemenea, considerată ca făcând parte din responsabilităţile pozitive ce le revin autorităţilor în temeiul art. 14 din Convenţie de a garanta valorile fundamentale protejate de art. 3 şi art. 8, fără discriminare. Drept urmare a interacţiunii dintre prevederile de mai sus, probleme precum cele din prezenta cauză ar putea într-adevăr să fie examinate doar în temeiul uneia dintre aceste două prevederi - fără ca o problemă distinctă să rezulte în temeiul oricăreia din ele - sau ar putea impune o examinare simultană în temeiul mai multor aspecte ale acestor articole. Aceasta este o problemă care trebuie soluţionată de la caz la caz, în lumina faptelor şi a naturii acuzaţiilor formulate [a se vedea Ciorcan şi alţii împotriva României, nr. 29.414/09 şi 44.841/09, pct. 158,27 ianuarie 2015; Identoba şi alţii împotriva Georgiei, nr. 73.235/12, pct. 63 şi 64, 12 mai 2015; Bekos şi Koutropoulos împotriva Greciei, nr. 15.250/02, pct. 70, CEDO 2005-XIII (extrase); B.S. împotriva Spaniei, nr. 47.159/08, pct. 59-63,24 iulie 2012; a se compara cu Begheluri şi alţii împotriva Georgiei, nr. 28.490/02, pct. 171-179,7 octombrie 2014].

106. În circumstanţele particulare ale prezentei cauze, având în vedere afirmaţiile reclamanţilor potrivit cărora actele de violenţă comise împotriva lor au avut conotaţii homofobe complet trecute cu vederea de către autorităţi în cursul anchetei, Curtea consideră că modul cel mai adecvat de a proceda ar fi acela de a supune plângerile reclamanţilor unei examinări duble simultane, în temeiul art. 3 şi art. 8 coroborate cu art. 14 din Convenţie (a se vedea Identoba şi alţii, citată anterior, pct. 64) şi, dacă este necesar, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie.

b) Principii generale

107. Curtea reaminteşte de la bun început că relele tratamente trebuie să atingă un prag minim de severitate pentru a intra sub incidenţa art. 3. Evaluarea acestui minim este relativă: ea depinde de toate circumstanţele cauzei, cum ar fi natura şi contextul tratamentului, durata sa, efectele sale fizice şi psihice şi, în unele cazuri, sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei [de exemplu, Bouyid împotriva Belgiei (MC), nr. 23.380/09, pct. 86, CEDO 2015; M. şi M. împotriva Croaţiei, nr. 10.161/13, pct. 131, 3 septembrie 2015; A. împotriva Regatului Unit, 23 septembrie 1998, pct. 20, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VI; Costello-Roberts împotriva Regatului Unit, 25 martie 1993, pct. 30, seria A, nr. 247-C]

108. Un tratament a fost considerat de Curte ca fiind „degradant” - şi, prin urmare, ca intrând în domeniul de aplicare a interdicţiei prevăzute la art. 3 din Convenţie - în cazul în care produce victimelor sentimente de frică, angoasă şi inferioritate [de exemplu, Irlanda împotriva Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, pct. 167, seria A, nr. 25, şi Stanev împotriva Bulgariei (MC), nr. 36.760/06, pct. 203, CEDO 2012], în cazul în care umileşte sau înjoseşte un individ [umilinţă în proprii ochi ai victimei, a se vedea Raninen împotriva Finlandei. 16 decembrie 1997, pct. 32, Culegere 1997-VIII, şi/sau în ochii altor oameni, a se vedea Gutsanovi împotriva Bulgariei, nr. 34.529/10, pct. 136, CEDO 2013 (extrase)], indiferent dacă acesta a fost sau nu scopul [a se vedea Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26.772/95, pct. 120, CEDO 2000-IV], în cazul în care distruge rezistenţa fizică sau morală a persoanei sau o face să acţioneze împotriva voinţei sau conştiinţei sale [a se vedea Jalloh împotriva Germaniei (MC),nr. 54.810/00, pct. 68, CEDO 2006-IX], sau în cazul în care demonstrează lipsă de respect faţă de demnitatea umană sau o diminuează [a se vedea Svinarenko şi Slyadnev împotriva Rusiei (MC), nr. 32.541/08 şi 43.441/08, pct. 138, 17 iulie 2014].

109. Obligaţia înaltelor părţi contractante, în temeiul art. 1 din Convenţie, de a asigura tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Convenţie, coroborată cu art. 3, impune statelor să ia măsuri destinate să asigure că persoanele aflate sub jurisdicţia lor nu sunt supuse relelor tratamente, inclusiv relelor tratamente administrate de persoane fizice [a se vedea M.C. împotriva Bulgariei, nr. 39.272/98, pct. 149, CEDO 2003-XII, confirmată mai recent în O’Keeffe împotriva Irlandei (MC), nr. 35.810/09, pct. 144, CEDO 2014 (extrase)].

110. Mai mult, absenţa unei răspunderi directe a statului pentru acte de violenţă astfel încât să angajeze art. 3 din Convenţie nu scuteşte statul de obligaţiile care îi revin în temeiul acestei prevederi. În astfel de cazuri, art. 3 impune ca autorităţile să efectueze o anchetă penală oficială electivă a pretinselor rele tratamente, chiar dacă aceste tratamente au fost aplicate de particulari (a se vedea M.C., citată anterior, pct. 151, C.A.S. şi C.S. împotriva României, nr. 26.692/05, pct. 69,20 martie 2012; şi Denis Vasilyev împotriva Rusiei, nr. 32.704/04, pct. 98-99, 17 decembrie 2009).

111. Chiar dacă domeniul obligaţiilor pozitive ale statului ar putea diferi între cazurile în care tratamentul contrar art. 3 a fost aplicat prin implicarea agenţilor statului şi cazurile în care violenţa este aplicată de particulari, cerinţele unei anchete penale oficiale sunt similare. Pentru ca ancheta să fie considerată „efectivă” trebuie, în principiu, să fie de natură să conducă la stabilirea faptelor cauzei şi la identificarea şi pedepsirea persoanelor răspunzătoare. Aceasta nu este o obligaţie în ceea ce priveşte rezultatele care trebuie obţinute, ci în ceea ce priveşte mijloacele care urmează să fie folosite. Autorităţile trebuie să fi luat măsurile rezonabile disponibile pentru â asigura strângerea probelor cu privire la incident, inclusiv, printre altele, depoziţiile martorilor oculari, probele medico-legale şi altele. Orice nereguli ale anchetei care afectează posibilitatea de a stabili cauza vătămării sau identitatea persoanelor răspunzătoare riscă să contravină acestei norme, iar cerinţa de promptitudine şi termen rezonabil este implicită în acest context. În cazurile prevăzute la art. 2 şi 3 din Convenţie, în care eficienţa anchetei penale oficiale a fost în discuţie, Curtea a luat adesea în considerare dacă autorităţile au reacţionat prompt la plângerile de la momentul respectiv. S-a acordat atenţie momentului începerii cercetărilor, întârzierilor în luarea declaraţiilor şi duratei necesare anchetei iniţiale (a se vedea Bouyid, citată anterior, pct. 119-123, Mocanu şi alţii, citată anterior, pct. 322, Identoba şi alţii, citată anterior, pct. 66; Begheluri şi alţii, citată anterior, pct. 99, Denis Vasilyev, citată anterior, pct. 100, cu referinţe ulterioare; şi Stoica împotriva României, nr. 42.722/02, pct. 67, 4 martie 2008). Un răspuns prompt din partea autorităţilor constând în anchetarea acuzaţiilor de rele tratamente poate fi considerat în general ca fiind esenţial pentru a menţine încrederea publicului în respectarea statului de drept şi pentru a preveni orice aparentă complicitate la acţiuni contrare legii sau orice aparentă toleranţă faţă de acestea. Tolerarea de către autorităţi a unor astfel de acte nu poate decât să submineze încrederea publicului în principiul legalităţii şi în menţinerea de către stat a preeminenţei dreptului (a se vedea Membrii Congregaţiei din Gldani a Martorilor lui Iehova şi alţii împotriva Georgiei, nr. 71.156/01, pct. 97, 3 mai 2007).

112. În plus, în cazul în care ancheta oficială a condus la instituirea unor proceduri în faţa instanţelor naţionale, procedura în ansamblu, inclusiv faza de judecată, trebuie să îndeplinească cerinţele art. 3 din Convenţie. În această privinţă, Curtea a hotărât deja că mecanismele de protecţie disponibile în temeiul dreptului intern ar trebui să funcţioneze în practică într-un mod care să permită examinarea fondului unei anumite cauze într-un termen rezonabil (de exemplu, W. împotriva Sloveniei, nr. 24.125/06, pct. 65,23 ianuarie 2014).

113. Atunci când anchetează incidente violente, cum ar fi relele tratamente, autorităţile statului au obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru a descoperi orice posibile motive discriminatorii, ceea ce Curtea recunoaşte că este o sarcină dificilă. Obligaţia statului pârât de a ancheta posibilele motive discriminatorii ale unui act de violenţă este obligaţia de a folosi cele mai bune metode, dar nu este una absolută. Autorităţile trebuie să facă ceea ce este rezonabil în circumstanţele respective pentru a colecta şi asigura probele, pentru a explora toate metodele practice de descoperire a adevărului şi pentru a pronunţa decizii temeinic motivate, imparţiale şi obiective, fără omiterea unor fapte suspecte, care pot indica acte de violenţă induse, de exemplu, de intoleranţa rasială sau religioasă ori violenţă motivată de discriminare pe bază de gen [a se vedea Nachova şi alţii împotriva Bulgariei (MC), nr. 43.577/98 şi 43.579/98, pct. 160, CEDO 2005-VII; Membrii Congregaţiei din Gldani a Martorilor lui Iehova şi alţii împotriva Georgiei, pct. 138-142, citată anterior; şi Mudric împotriva Republicii Moldova, nr. 74.839/10, pct. 60^-64, 16 iulie 2013, reamintită recent în Identoba şi alţii, citată anterior, pct. 67]. Examinarea cazurilor de violenţă şi brutalitate care rezultă din atitudini discriminatorii de pe o poziţie de egalitate cu cauzele care nu au astfel de conotaţii ar însemna să fie ignorată natura specifică a unor acte cu efecte deosebit de distructive pentru drepturile fundamentale. A nu face diferenţa între modul în care sunt abordate situaţii fundamental diferite poate constitui un tratament nejustificat, care contravine art. 14 din Convenţie (a se vedea, de exemplu, Begheluri şi alţii, citată anterior, pct. 173).

114. În plus, obligaţiile pozitive ale statului sunt inerente în dreptul la respectarea efectivă a vieţii private în temeiul art. 8; aceste obligaţii pot implica chiar adoptarea de măsuri în domeniul relaţiilor dintre indivizi. Deşi alegerea mijloacelor pentru a asigura respectarea art. 8 în domeniul protecţiei împotriva faptelor indivizilor ţine, în principiu, de marja de apreciere a statului, descurajarea eficientă a unor fapte grave, unde valorile fundamentale şi aspectele esenţiale ale vieţii private reprezintă miza, impune dispoziţii de drept penal eficiente. Copiii şi alte persoane vulnerabile, în special, au dreptul la o protecţie eficientă [în special, Söderman împotriva Suediei (MC), nr. 5.786/08, pct. 81, CEDO 2013; C.A.S. şi C.S., pct. 71, şi M.C., pct. 150, hotărâri citate anterior; mutatis mutandis, O’Keeffe, pct. 144, şi Identoba şi alţii, pct. 72-73 şi 94, hotărâri citate anterior],

115. Curtea reaminteşte că nu a exclus posibilitatea ca obligaţia pozitivă a statului în temeiul art. 8 de a proteja integritatea fizică a individului să se poată extinde la chestiuni referitoare la eficacitatea unei cercetări penale (a se vedea C.A.S. şi C.S., pct. 72, şi M.C., pct. 152, hotărâri citate anterior).

c) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

(i) Cu privire la pragul de gravitate

116. În măsura în care reclamanţii s-au plâns că autorităţile nu au reuşit să efectueze o anchetă efectivă în ceea ce priveşte acuzaţiile lor potrivit cărora actele de violenţă săvârşite împotriva lor au avut conotaţii homofobe, Curtea observă că reclamanţii au fost atacaţi pe drumul spre casă de la un marş al homosexualilor. Marşul fusese însoţit de contrademonstraţii care, în ciuda protecţiei poliţiei acordate participanţilor, s-au încheiat cu amendarea mai multor persoane pentru tulburarea evenimentului (supra, pct. 21 şi 26). Reclamanţii au fost atacaţi de un grup de persoane care, consideră reclamanţii, i-au observat în timpul marşului şi i-au urmat apoi la metrou. Atacatorii au venit direct către ei şi i-au abuzat atât fizic, cât şi verbal (supra, pct. 9). Ambii reclamanţi au suferit vătămări corporale (supra, pct. 14 şi l5) şi au făcut terapie de grup pentru a face faţă traumelor psihologice suferite (supra. pct. 82). Ei au descris sentimentele de suferinţă, anxietate şi înjosire pe care le-au suferit ca urmare a atacului.

117. Curtea consideră că scopul abuzului fizic şi verbal a fost, probabil, acela de a-i speria pe reclamanţi astfel încât ei să se abţină să-şi mai exprime public sprijinul pentru comunitatea LGBTI (a se vedea Identoba şi alţii, citată anterior, pct. 70). Sentimentele de stres emoţional ale reclamanţilor trebuie să fi fost exacerbate de faptul că, deşi au urmat ad litteram instrucţiunile date de organizatorii marşului pentru a evita să devină victime ale agresiunii (supra, pct. 8) şi nu purtau semne distinctive, au fost atacaţi pentru că au participat la marşul homosexualilor şi, prin urmare, pentru că îşi exercitau drepturile garantate de Convenţie.

118. Având în vedere rapoartele menţionate mai sus la pct. 46 şi 101, Curtea ia act de faptul că în statul pârât comunitatea LGBTI se află într-o situaţie precară, fiind supusă unor atitudini negative faţă de membrii săi.

119. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că tratamentul, descris în mod convingător de reclamanţi, la care au fost supuşi şi care i-a vizat direct şi le-a provocat sentimente de frică, nelinişte şi nesiguranţă (a se compara cu Identoba şi alţii, citată anterior, pct. 71, şi Begheluri şi alţii, citată anterior, pct. 108 şi 117) nu a fost compatibil cu respectarea demnităţii lor umane şi a atins pragul necesar de severitate pentru a se încadra în domeniul de aplicare a art. 3 coroborat cu art. 14 din Convenţie.

(ii) Caracterul afectiv al anchetei

120. Curtea reaminteşte că reclamanţii au formulat plângere penală în noaptea producerii incidentelor şi că, în decurs de câteva zile, au prezentat toate probele de care dispuneau, care - în opinia lor - făceau posibilă identificarea unora dintre membrii grupului de atacatori (supra, pct. 16,18 şi 19). Cu toate acestea, nu au fost luate măsuri semnificative în cadrul anchetei timp de aproape un an, din iunie 2006 - data la care a fost depusă plângerea penală - până în aprilie 2007, data la care dosarul a fost în cele din urmă alocat Serviciului de Poliţie Metrou. Chiar şi în momentul în care ancheta a fost oficial clasată de procuror, la peste 5 ani de la data plângerii penale iniţiale, poliţia nu stabilise identitatea vinovaţilor (supra, pct. 30). În plus, Curtea nu poate ignora faptul că în cursul anchetei au existat perioade semnificative de inactivitate din partea autorităţilor. Întregul proces a durat până la 9 august 2012, adică o perioadă totală de peste 6 ani, perioadă de timp de natură nu numai să submineze o anchetă, ci şi să compromită definitiv şansele de a fi vreodată efectivă (supra, pct. 111).

121. Curtea este pregătită să accepte faptul că ancheta nu a fost facilă, având în vedere numărul semnificativ de persoane implicate în contrademonstraţie şi etapele necesare pentru identificarea lor; în plus, modificările organizatorice din cadrul forţelor de poliţie s-au adăugat la dificultăţile întâmpinate în soluţionarea cazului. Modificările organizatorice şi restructurarea, cu toate acestea, nu suspendă obligaţiile care îi revin statului în temeiul Convenţiei. În plus, Curtea observă mai multe deficienţe în cadrul anchetei, unele dintre ele recunoscute de către autorităţile naţionale înseşi (în special, supra. pct. 28 şi 33). În special, trebuie notat faptul că, pe parcursul anchetei, poliţia nu a făcut altceva decât să audieze declaraţia unui martor, R.A.S., şi să participe la 29 de meciuri de fotbal şi să facă verificări aleatorii la staţiile de metrou, în 5 rânduri (supra, pct. 25 şi 27). Nu pare să fi folosit în mod semnificativ probele prezentate de reclamanţi, în special declaraţiile, fotografiile şi identificarea unor persoane din grupul de atacatori (supra, pct. 18 şi 19). Curtea observă, în special, că, deşi reclamanţii i-au identificat pe unii dintre atacatori, autorităţile interne (supra, pct. 28), şi Guvernul, în înscrisurile prezentate în faţa Curţii (supra, pct. 90), au continuat să susţină imposibilitatea efectuării unei anchete în speţă, întrucât autorii actelor de violenţă nu au putut fi identificaţi (a se vedea Membrii Congregaţiei din Gldani a Martorilor lui Iehova şi alţii, citată anterior, pct. 118). În plus, Curtea nu poate accepta că actele premergătoare anchetei întreprinse de autorităţile interne ar putea fi considerate măsuri adecvate în vederea identificării şi pedepsirii celor vinovaţi pentru incident, în special întrucât măsurile au fost luate la o perioadă atât de mare de timp de la producerea evenimentelor iniţiale.

122. Mai mult, trebuie remarcat faptul că autorităţile nu au început la niciun moment urmărirea penală împotriva presupuşilor vinovaţi. Curtea a hotărât deja că neînceperea urmăririi penale - chiar şi atunci când relele tratamente au fost provocate de agenţi ai statului - poate compromite validitatea probelor colectate în timpul fazei preliminare a anchetei (a se vedea Poede, citată anterior, pct. 60, cu referinţe ulterioare). Curtea nu vede niciun motiv să considere altfel în împrejurările prezentei cauze, în care relele tratamente au fost comise de persoane particulare, dar ancheta intra sub incidenţa obligaţiilor pozitive ale statului în ceea ce priveşte art. 3.

123. Curtea observă că, tergiversând ancheta, autorităţile interne au permis, de asemenea, intervenţia prescripţiei (a se vedea Membrii Congregaţiei din Gldani a Martorilor lui Iehova şi alţii, citată anterior, pct. 119). Acestea au refuzat să examineze faptele din perspectiva altor articole din Codul penal, în duda cererii exprese a reclamanţilor în acest sens, care a rămas fără răspuns (supra, pct. 31). Curtea reţine că cererea reclamanţilor nu era neîntemeiată, deoarece ar fi existat şi alte prevederi ale Codului penal care ar fi putut descrie mai bine infracţiunile anchetate (supra, pct. 39).

124. Mai important cu privire la acest aspect, Curtea consideră că autorităţile nu au luat măsuri rezonabile pentru a examina rolul jucat de posibilele motive homofobe aflate în spatele atacului. Necesitatea efectuării unei analize adecvate a posibilităţii ca discriminarea să fi fost motivaţia atacului era indispensabilă, având în vedere ostilitatea împotriva comunităţii LGBTI în statul pârât (supra, pct. 46) şi în lumina declaraţiilor reclamanţilor potrivit cărora vorbe pline de ură, în mod clar homofobe, au fost rostite de atacatori în timpul incidentului. Autorităţile ar fi trebuit să facă acest lucru - în ciuda faptului că discursul care incită la ură nu era pedepsit la momentul în care au avut loc incidentele (supra, pct. 40) - deoarece infracţiunilor li s-ar f dat o încadrare juridică care ar fi permis buna administrare a justiţiei. Curtea consideră că, fără o astfel de abordare riguroasă din partea autorităţilor responsabile cu aplicarea legii, infracţiunile motivate de prejudecăţi sunt în mod inevitabil tratate pe picior de egalitate cu cauzele care nu implică astfel de conotaţii, iar indiferenţa rezultată ar fi echivalentă cu încuviinţarea oficială sau chiar complicitate la infracţiunile motivate de ură (a se vedea Identoba şi alţii, citată anterior, pct. 77, şi, mutatis mutandis, Ciorcan şi alţii, citată anterior, pct. 167). În plus, fără o anchetă adecvată, ar fi dificil ca statul pârât să pună în aplicare măsuri care vizează îmbunătăţirea păstrării ordinii în cazul unor demonstraţii paşnice similare, în viitor, prejudiciind astfel încrederea publicului în politica antidiscriminare a statului (a se vedea Identoba şi alţii, citată anterior, pct. 80 în fine).

125. Consideraţiile precedente sunt suficiente pentru a-i permite Curţii să concluzioneze că ancheta privind acuzaţiile de rele tratamente nu a fost efectivă, deoarece a durat prea mult timp, a fost marcată de deficienţe grave şi nu a luat în considerare posibilele motive discriminatorii.

În consecinţă, a fost încălcat art. 3 (sub aspect procedural) din Convenţie, coroborat cu art. 14 din Convenţie, cu privire la acest punct.

126. Această concluzie înseamnă că nu este necesar să mai fie examinat de Curte restul acestui capăt de cerere - formulat în temeiul art. 3 şi 14 din Convenţie - şi anume că poliţia a prelungit în mod intenţionat ancheta în ceea ce priveşte motivele homofobe şi criticile formulate în temeiul art. 8 din Convenţie şi al art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie.

II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale Convenţiei

127. Reclamanţii s-au plâns de faptul că, în măsura în care au fost victime ale unei agresiuni în timpul participării la o întrunire paşnică, prin faptul că nu a efectuat o anchetă efectivă, statul şi-a încălcat obligaţiile pozitive care îi revin în temeiul art. 11 din Convenţie, considerat separat sau coroborat cu art. 14. În continuare, au susţinut că nu au avut la dispoziţie nicio cale de atac efectivă pentru a se plânge fie că infracţiunile săvârşite împotriva lor au fost motivate de orientarea lor sexuală, fie că urmărirea penală a durat prea mult timp şi a fost ineficientă, împiedicându-i astfel să aibă acces la remedii civile. Plângerile au fost comunicate Guvernului pârât în temeiul art. 11,13 şi 14, care se citesc după cum urmează:

Art. 11 (libertatea de întrunire şi de asociere)

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.”

Art. 13 (dreptul la un recurs electiv)

„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de [prezenta] convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

128. Părţile au prezentat observaţii cu privire la acest aspect.

129. Având în vedere faptele din cauză, declaraţiile părţilor şi constatările sale referitoare la art. 3 şi 14 din Convenţie (supra, pct. 125), Curtea consideră că a examinat principalele probleme de drept invocate în prezenta cerere şi că nu este necesar să pronunţe o soluţie distinctă cu privire la celelalte capete de cerere [pentru cea mai recentă hotărâre, Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României (MC), nr. 47.848/08, pct. 156, CEDO 2014, cu referinţe ulterioare].

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

130. Art. 41 din Convenţie prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

131. Reclamanţii au pretins fiecare 15.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.

132. Guvernul a susţinut că sumele solicitate erau excesive şi că, în orice caz, constatarea unei încălcări ar trebui să constituie o reparaţie suficientă pentru prejudiciul moral pretins suferit.

133. Curtea observă că încălcările constatate în prezenta cauză le-au provocat cu siguranţă reclamanţilor sentimente de suferinţă şi frustrare care nu pot fi compensate prin simpla constatare a unei încălcări. Prin urmare, ţinând seama de jurisprudenţa anterioară şi pronunţându-se în echitate, Curtea acordă fiecărui reclamant suma de 7.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

B. Cheltuieli de judecată

134. De asemenea, reclamanţii au pretins în comun următoarele sume pentru cheltuielile de judecată efectuate:

- 50,36 EUR pentru cheltuieli de judecată efectuate în faţa instanţelor interne, în special cheltuieli judiciare de timbru şi cheltuieli pentru examinare medico-legală;

- 116,66 EUR pentru cheltuieli de judecată efectuate în faţa instanţelor interne, în special cheltuieli judiciare de timbru şi cheltuieli pentru examinare medico-legală;

- 3.696 EUR reprezentând onorarii în vederea pregătirii a două seturi de observaţii în cadrul procedurilor desfăşurate în faţa Curţii.

Aceştia au prezentat facturile aferente.

135. Guvernul a contestat validitatea acestor pretenţii. Guvernul a susţinut că respectivele chitanţe nu erau lizibile şi că nu permiteau stabilirea vreunei legături de cauzalitate cu prezentele proceduri. Guvernul a susţinut că onorariul avocaţilor era exorbitant şi supraevaluat.

136. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ţinând seama de documentele de care dispune şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma de 3,863,02 EUR pentru toate cheltuielile.

C Dobânzi moratorii

137. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA:

1. declară, în unanimitate, cererea admisibilă;

2. hotărăşte, în unanimitate, că au fost încălcate art. 3 şi 14 din Convenţie interpretate coroborat, în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la anchetarea acuzaţiilor de rele tratamente;

3. hotărăşte, cu şase voturi la unu, că nu este necesar să examineze restul capetelor de cerere;

4. hotărăşte, în unanimitate:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 §2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:

(i) 7.000 EUR (şapte mii de euro) fiecărui reclamant, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;

(ii) 3.863,02 EUR (trei mii opt sute şaizeci şi trei de euro şi doi eurocenţi), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamanţi cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

5. respinge, cu şase voturi la unu, cererea reclamanţilor de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris la 12 aprilie 2016, în temeiul art. 77§2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

 

PREŞEDINTE

Grefier adjunct,

ANDRÁS SAJÓ

Fatoş Araci

 

În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi cu art. 74 § 2 din Regulamentul Curţii, următoarele opinii separate sunt anexate la prezenta hotărâre:

a) opinia concordantă a domnului judecător Wojtyczek;

b) opinia parţial separată a domnului judecător Kūris.

 

*

Opinia concordantă a domnului judecător Wojtyczek

 

Sunt de acord cu soluţia prezentei cauze; totuşi, aş dori să introduc câteva nuanţe la motivare.

Dificultatea speţei rezultă din faptul că autorităţile Interne nu au reuşit să stabilească circumstanţele cauzei relevante. În astfel de situaţii, Curtea trebuie să manifeste prudenţă deosebită în evaluarea faptelor. Având în vedere incertitudinea în ceea ce priveşte cursul detaliat al evenimentelor, este deosebit de dificil să se stabilească efectele relelor tratamente asupra reclamanţilor (a se vedea pct. 119). Acest aspect ar fi trebuit să fie anchetat de autorităţile interne. Tot ce poate afirma Curtea este că reclamanţii au o plângere credibilă în temeiul art. 3, care declanşează obligaţia de a efectua o anchetă efectivă. În plus, nu există nicio îndoială că, într-adevăr, autorităţile române nu au reuşit să desfăşoare o anchetă corespunzătoare.

Hotărârea face o legătură între necesitatea efectuării unei analize adecvate a posibilităţii ca discriminarea să fi fost motivaţia atacului şi ostilitatea împotriva comunităţii LGBTI în statul pârât (a se vedea pct. 124). Nu suntem convinşi de acest argument. Argumentul ar da impresia că abordarea Curţii în cauzele legate de discriminare poate varia de la un stat la altul. Oricare ar fi situaţia generală într-o anumită ţară, în cazul în care se aplică art. 3, atunci autorităţile naţionale au obligaţia de a stabili toate circumstanţele relevante pentru răspunderea penală, inclusiv motivele agresorilor.

 

*

Opinia parţial separată a domnului judecător Kūris

 

1. Am votat împotriva pct. 3 din dispozitivul hotărârii. Nu sunt de acord cu majoritatea în privinţa faptului că celelalte acuzaţii în afara celor formulate în temeiul art. 3 şi 14 (în măsura în care plângerea se referea la anchetarea acuzaţiilor de rele tratamente) nu trebuie să fie examinate. Problemele ridicate de reclamanţi în temeiul art. 8, 11 şi 13, interpretate separat sau coroborat cu art. 14, nu ar fi trebuit să fie imediat respinse. Cel puţin o parte din acestea ar fi meritat o examinare atentă. Un singur aspect legat de pretinsa încălcare a art. 3 şi 14 a fost examinat în prezenta cauză, în timp ce pretinsa încălcare a art. 11 nu a fost examinată deloc. Prin comparaţie, în Identoba împotriva Georgiei (nr. 73.235/12, pct. 106, 12 mai 2015), Curtea a hotărât că „capetele de cerere [...] ale reclamanţilor, în temeiul art. 8, formulate fie separat, fie coroborat cu art. 13 şi 14 din Convenţie, precum şi repetarea specifică a plângerilor în ceea ce priveşte lipsa de eficienţă a anchetei penale în temeiul art. 13” „doar [reiterează] problemele deja examinate în temeiul lex specialis - art. 3 şi 11, ambele coroborate cu art. 14”. Pe baza acestei consideraţii, Curtea a declarat o parte a cererii „în mod vădit nefondată” şi a respins-o în temeiul art. 35 § 3 şi al art. 35 § 4 din Convenţie. S-ar putea spune că „reiterarea” anumitor plângeri examinate deja în cadrul altor capete de cerere nu permite, în sine, să se concluzioneze că acestea sunt „nefondate”, cu atât mai puţin „în mod vădit” nefondate. Dar aspectul menţionat se referă la respectiva cauză, nu la cea prezentă. Totuşi, în prezenta cauză, majoritatea s-a limitat la simpla afirmaţie că „Curtea nu trebuie să examineze restul plângerii”, dar nu a declarat acea parte a cererii „în mod vădit nefondată”.

2. În opinia mea, dacă acea parte a cererii ar fi fost examinată, este mai mult decât probabil să fi fost constatată o încălcare în ceea ce priveşte cel puţin o parte din capetele de cerere formulate în temeiul art. 8, 11 şi 13, considerate separat sau coroborat cu art. 14. Iar o astfel de constatare ar fi avut efect asupra cuantumului despăgubirii cu titlu de prejudiciu moral acordate reclamanţilor.

Alternativ, în cazul în care Curtea concluzionează că nu este „necesar să examineze” o parte a cererii, la fel ca în speţă, aceste capete de cerere nu pot fi pur şi simplu ignorate, mai ales în lumina cerinţei lipsite de echivoc de la art. 45 § 1. Regret să observ că motive prea laconice de a respinge „restul capetelor de cerere” au devenit o practică îndelungată a Curţii, nu doar în cauzele în care necesitatea unei astfel de respingeri este de la sine înţeleasă, ci şi în cauze în care ar merita o atenţie mai explicită. Personal cred că prezenta cauză aparţine în mod clar acestei din urmă categorii.

3. Dat fiind că am votat împotrivă la pct. 3, nu am putut să nu votez împotrivă şi la pct. 5 din dispozitivul hotărârii.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.