MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 520/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 520         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Miercuri, 5 iulie 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 142 din 14 martie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi pentru modificarea unor acte normative

 

Decizia nr. 210 din 30 martie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului.

 

Decizia nr. 304 din 4 mai 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 cu referire la sintagma „nu au suferit condamnări penale” din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

514. - Ordin al ministrului comunicaţiilor şi societăţii informaţionale pentru completarea Ordinului ministrului comunicaţiilor şi societăţii informaţionale nr. 449/2017 privind procedura de acordare, suspendare şi retragerea statutului de prestator de servicii de încredere calificat în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 910/2014 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 iulie 2014

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 142

din 14 martie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi pentru modificarea unor acte normative

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Simina Popescu-Marin - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi pentru modificarea unor acte normative, excepţie ridicată de Cleopatra Iurchevici în Dosarul nr. 1.217/116/2014 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, care formează obiectul Dosarului nr. 86D/2016 al Curţii Constituţionale.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 105D/2016, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 164/2014, excepţie ridicată de Victoria Lupu, Răzvan Lupu, Elena Sotir, Teodora Daria Balaciu, Constanţa Păunescu, Elena Antipa, Eduard Alexandru Antipa, Valina Angelica Neghina, Valeria Tamazlîcaru, Andrei Marian Tamazlîcaru în Dosarul nr. 2978/3/2014* al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

4. La apelul nominal răspunde, pentru autorii excepţiei, avocatul Adrian Bobanga din cadrul Baroului Bucureşti, cu delegaţie de substituire a avocatului Bogdan Mihail Giurea depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că, la dosar, partea Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus note scrise prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.

6. Având în vedere obiectul parţial identic al excepţiilor de neconstituţionalitate, Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Avocatul autorilor excepţiei în Dosarul nr. 105D/2016 este de acord cu conexarea cauzelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării dosarelor. Curtea, în temeiul art. 53 alin, (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 105D/2016 la Dosarul nr. 86D/2016, care a fost primul înregistrat.

7. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul avocatului autorilor excepţiei în Dosarul nr. 105D/2016, care invocă renunţarea la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate şi, în consecinţă, solicită respingerea acesteia. În acest sens depune note scrise şi înscrisuri privind decesul autoarei excepţiei Elena Antipa.

8. Reprezentantul Ministerului Public invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale şi pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:

9. Prin încheierea din 24 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.217/116/2014, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace intre România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi pentru modificarea unor acte normative. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Cleopatra Iurchevici cu prilejul soluţionării recursului împotriva Sentinţei civile nr. 1133 din 3 decembrie 2014, pronunţate de Tribunalul Călăraşi - Secţia civilă într-o cauză având ca obiect cererea de acordare a unor despăgubiri.

10. Prin încheierea din 7 ianuarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.978/3/2014*, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 164/2014. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Victoria Lupu, Răzvan Lupu, Elena Sotir, Teodora Daria Balaciu, Constanţa Păunescu, Elena Antipa, Eduard Alexandru Antipa, Valina Angelica Neghina, Valeria Tamazlîcaru, Andrei Marian Tamazlîcaru într-o cauză având ca obiect pretenţii.

11. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii susţin, în esenţă, că prevederile Legii nr. 164/2014 sunt neconstituţionale, deoarece eşalonarea plăţii unor creanţe asupra statului pentru perioade de timp foarte mari sau incerte aduc atingere dreptului la un proces echitabil, protejat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi dreptului de proprietate. Mai mult decât atât, dispoziţiile art. 3 alin, (2) din Legea nr. 164/2014 sunt neconstituţionale, deoarece dispun că acest act normativ se aplică şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti. Totodată, se creează o situaţie discriminatorie Intre persoanele îndreptăţite a beneficia de compensaţiile băneşti, întrucât o parte dintre acestea şi-au îndestulat deja patrimoniul, în timp ce alte persoane sunt obligate să mai aştepte cel puţin încă 5 ani pentru a-şi vedea realizate drepturile băneşti. Cu atât mai mult, se creează o discriminare, având în vedere că pentru perioada de 5 ani, stabilită pentru plata despăgubirilor băneşti, prevederile Legii nr. 164/2014 nu instituie o altă reactualizare a sumelor eşalonate

12. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care reţine că situaţia juridică analizată în prezenta cauză este în curs de formare, iar legiuitorul a optat pentru aplicarea legii noi - Legea nr. 164/2014, care produce efecte doar pentru viitor. De asemenea, instanţa judecătorească consideră că sistemul de eşalonare a despăgubirilor instituit de noua lege se încadrează în marja de apreciere a statutului în alegerea soluţiilor economice, în vederea păstrării echilibrului bugetar între venituri şi cheltuieli.

13. Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal consideră ca sunt constituţionale prevederile ce reglementează aplicarea Legii nr. 164/2014 şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, sens în care invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.592 din 13 decembrie 2011.

14. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

15. Guvernul consideră ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale. Consideră că dispoziţiile legale criticate nu instituie un tratament discriminatoriu, norma fiind aplicabilă tuturor destinatarilor săi, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 164/2014. În raport de dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie, menţionează că prevederile legale care fac obiectul prezentei excepţii nu reprezintă o încălcare a accesului liber la justiţie, deoarece legea prevede posibilitatea persoanei îndreptăţite de a se adresa instanţei judecătoreşti atât în cazul în care este nemulţumită de soluţia dată, cât şi în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute de lege, iar suspendarea executării silite reprezintă efectul legal inerent al plăţii eşalonate, stabilite de legiuitor. Cu privire la problema de drept a plăţii eşalonate a despăgubirilor, precizează că aceasta a mai fost supusă controlului de constituţionalitate exercitat în raport cu critici similare, sens în care invocă Decizia nr. 24 din 17 ianuarie 2012, deciziile nr. 1.534 şi nr. 1.535 din 28 noiembrie 2011, Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, Decizia nr. 190 din 2 martie 2010, Decizia nr. 712 din 25 mai 2010. Reţine că măsurile reglementate au un caracter pozitiv, în sensul că Guvernul recunoaşte obligaţia de plată a autorităţii statale şi se obligă la plata despăgubirilor, iar modalitatea de executare este impusă de situaţia de excepţie pe care o reprezintă, pe de o parte, proporţia deosebit de semnificativă a creanţelor astfel acumulate împotriva statului şi, pe de altă parte, stabilitatea economica a statului român.

16. Avocatul Poporului apreciază că prevederile Legii nr. 164/2014 sunt constituţionale, sens în care reţine că reglementarea unor măsuri noi pentru finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 şi al Legii nr. 290/2003, diferite de cele din actele normative pe care le modifică, nu este de natură să aducă atingere dreptului de proprietate privată. Prin instituirea unei noi proceduri de stabilire şi acordare a despăgubirilor, precum şi de plată a sumelor reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014 (măsuri justificate şi de contextul economico-financiar cu care se confrunta statul) nu se aduce atingere dreptului de proprietate privată în substanţa sa. Pe de altă parte, stabilirea conţinutului şi a limitelor dreptului de proprietate constituie atributul exclusiv al legiuitorului, care este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie. În realitate, normele legale criticate nu neagă dreptul beneficiarilor la plata despăgubirilor, ci instituie aplicarea unui nou sistem de acordare în anumite termene, care nu apar ca fiind nerezonabile. De asemenea, în Dosarul nr. 105D/2016, Avocatul Poporului reţine că normele supuse controlului de constituţionalitate nu sunt de natură a aduce atingere principiului egalităţii în faţa legii, prevăzut de art. 16 din Constituţie. Întrucât se aplică tuturor celor prevăzuţi de ipoteza normei după intrarea acesteia în vigoare având domeniul lor propriu de aplicare. Un act normativ nou (în speţă, Legea nr. 164/2014) nu face altceva decât să refuze supravieţuirea anumitor dispoziţii din legislaţia anterioară pe care le-a înlăturat din fondul activ legislativ, tocmai pentru a reglementa modul de acţiune în timpul următor intrării acesteia în vigoare. Reţine, totodată, că dispoziţiile Legii nr. 164/2014 nu îngrădesc dreptul părţilor interesate de a se adresa justiţiei pentru valorificarea drepturilor pretinse, dar şi a intereselor lor legitime şi de a se prevala, în tot cursul litigiului, de toate garanţiile care condiţionează, într-o societate democratică, procesul echitabil.

17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiilor de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise ale părţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, susţinerile avocatului autorilor excepţiei în Dosarul nr. 105D/2016, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3,10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile Legii nr. 164/2014 privind  unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi pentru modificarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 910 din 15 decembrie 2014.

20. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că prevederile Legii nr. 164/2014 contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 11 alin. (1) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 privind universalitatea, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 44 alin. (1) şi (2) privind dreptul de proprietate privată şi art. 78 privind intrarea în vigoare a legii. De asemenea sunt invocate dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil, precum şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, privind dreptul la respectarea bunurilor.

21. Referitor la cererea de renunţare la excepţia de neconstituţionalitate formulată în Dosarul nr. 105D/2016, Curtea reţine că aceasta nu poate fi primită, având în vedere dispoziţiile art. 55 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora „Curtea Constituţională, legal sesizată, procedează la examinarea constituţionalităţii, nefiind aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă referitoare la suspendarea, întreruperea sau stingerea procesului”. Excepţia de neconstituţionalitate este o excepţie de ordine publică, iar soluţionarea acesteia este de interes general. Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate nu rămâne la dispoziţia părţii care a invocat-o, cu consecinţa că aceasta nu poate renunţa la soluţionarea excepţiei.

22. În continuare, examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile Legii nr. 164/2014, în ansamblul lor, au mai format obiect al controlului de constituţionalitate exercitat prin prisma unor critici similare, iar prin mai multe decizii, spre exemplu, deciziile nr. 173 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 17 mai 2016, şi nr. 248 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 30 august 2016, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate.

23. Astfel, Curtea a statuat că, recunoscând dreptul la despăgubire născut sub imperiul vechii legi, dispoziţiile Legii nr. 164/2014 nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2) care consacră principiul neretroactivităţii legii civile. În acord cu jurisprudenţa sa constantă, Curtea a statuat că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că, în aceste cazuri, legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare. Curtea a mai constatat că ipoteza avută în vedere de dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 164/2014 este aceea a unei obligaţii neexecutate, deci a unei situaţii juridice în curs, faţă de care noua reglementare nu poate fi decât imediat aplicabilă. Totodată, Curtea a observat că prevederile de lege criticate dispun pentru viitor, urmând a fi aplicate de la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, respectiv 18 decembrie 2014. Prin urmare, dispoziţiile art. 78 din Constituţie nu sunt încălcate.

24. Referitor la invocarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, Curtea a reţinut, în acord cu jurisprudenţa sa, că aplicarea unui regim juridic temporal diferit nu poate crea o stare de discriminare între diverse persoane, în funcţie de actul normativ incident fiecăreia. Faptul că, prin succesiunea unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situaţii apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituţionalitatea textelor respective. Altfel spus, raportat la situaţia de faţă, inegalitatea de tratament juridic prin comparaţie cu acele persoane care au beneficiat de plata despăgubirilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 nu reprezintă un viciu de neconstituţionalitate, fiind rezultatul unor regimuri juridice diferite, aplicate succesiv în timp, incidente în virtutea principiului tempus regii actum,

25. De asemenea, prin Decizia nr. 855 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 4 martie 2016, Curtea a reţinut, în acord cu jurisprudenţa sa, că modul de reparare a injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia anterioară ţine de opţiunea exclusivă a legiuitorului actual, în considerarea prevederilor art. 44 alin. (1) teza a două din Constituţie, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Totodată, prevederile art. 1 cuprinse în Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reglementând dreptul persoanelor fizice şi juridice la respectarea bunurilor, iasă în competenţa statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative concrete şi a procedurii de urmat, necesare în vederea acordării de despăgubiri (a se vedea, spre exemplu, Decizia Curţii Constituţionale nr. 202 din 18 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 19 iunie 2013). Curtea a constatat ca, prin prevederile de lege criticate, statul nu contestă existenţa unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, nu neagă existenţa şi întinderea despăgubirilor constatate şi nu refuză punerea în aplicare a acestora.

26. În ceea ce priveşte critica eşalonării plăţii despăgubirilor pe o perioadă de 5 ani, Curtea a reţinut că mecanismul eşalonării plăţii, ca modalitate de executare, poate fi considerat ca fiind în concordanţă cu considerentele consacrate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dacă sunt respectate anumite condiţii: tranşe de efectuare a plăţilor intermediare precis determinate, termen rezonabil de executare integrală, acoperirea eventualei devalorizări a sumei datorate (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 602 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 859 din 18 noiembrie 2015).

27. Referitor la constituţionalitatea eşalonării plăţii unor sume datorate de stat, Curtea a statuat că executarea eşalonată a unor titluri executorii ce au ca obiect drepturi băneşti nu este interzisă în niciun mod de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Executarea uno ictu constituie o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura. Prin urmare, Curtea a constatat că eşalonarea pe o perioadă de 5 ani a plăţii sumelor reprezentând despăgubiri, fiind o măsură de natură a păstra un just echilibru între interesele persoanelor îndreptăţite la despăgubire şi interesul general al colectivităţii, urmăreşte principiile stabilite în jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, astfel încât nu se poate considera că prin această măsură statul afectează esenţa dreptului de proprietate privată al beneficiarilor de despăgubiri în temeiul Legii nr. 9/1998 şi al Legii nr. 290/2003. Aceasta cu atât mai mult cu cât statul, prin caracterul său social - valoare constituţională instituită de art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală - are obligaţia de a imprima acţiunilor sale cu caracter economic un conţinut just proporţionat, astfel încât să asigure tuturor cetăţenilor săi exercitarea efectivă a tuturor drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale.

28. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, soluţia pronunţată de instanţa de contencios constituţional, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cleopatra Iurchevici în Dosarul nr. 1.217/116/2014 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII l-a contencios administrativ şi fiscal şi de Victoria Lupu, Răzvan Lupu, Elena Sotir, Teodora Daria Balaciu, Constanţa Păunescu, Elena Antipa, Eduard Alexandru Antipa. Valina Angelica Neghina, Valeria Tamazlîcaru, Andrei Marian Tamazlîcaru în Dosarul nr. 2.978/3/2014* al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile Legii nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi pentru modificarea unor acte normative sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 14 martie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Simina Popescu-Marin

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 210

din 30 martie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea

 

Agenţiei Domeniilor Statului

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu – judecător

Varga Attila - judecător

Ioniţă Cochinţu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, excepţie ridicată de Societatea Das Construcţii - S.R.L. din comuna Dumbrăviţa, judeţul Timiş, în Dosarul nr. 1.949/220/2015 al Judecătoriei Deta şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.139D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

3. Curtea dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 1.187D/2016 având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 din Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, excepţie ridicată de Ioan Ivan în Dosarul nr. 2.010/220/2015 al Judecătoriei Deta.

4. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că autorul excepţiei de neconstituţionalitate a depus la dosar o cerere prin care solicită judecarea cauzei în lipsă, în măsura în care apărătorul ales nu se prezintă.

6. Curtea, din oficiu, pune în discuţie problema conexării dosarelor.

7. Reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu conexarea cauzelor.

8. Curtea, având în vedere obiectul cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.187D/2016 la Dosarul nr. 1.139D/2016, care este primul înregistrat

9. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

10. Prin încheierile din 8 şi 15 iunie 2016, pronunţate în dosarele nr. 1.949/220/2015 şi nr. 2.010/220/2015, Judecătoria Deta a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului.

11. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Societatea Das Construcţii - S.R.L. din comuna Dumbrăviţa, judeţul Timiş, şi de Ioan Ivan, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, respectiv într-o cauză având ca obiect stabilirea/suplimentarea masei succesorale în cadrul căreia, printre altele, se solicită pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

12. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că prin modalitatea de reglementare a condiţiilor de admisibilitate privind acţiunea ce are ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, sub aspectul persoanelor care deţin o promisiune de vânzare-cumpărare încheiată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 17/2014, se încalcă prevederile art. 53 din Constituţie. Sintagma „toate” din cuprinsul art. 5 din Legea nr. 17/2014 este de natură să restrângă sau chiar să anihileze drepturile dobândite în mod valabil şi recunoscute în baza legii vechi pentru persoanele fizice sau juridice care beneficiază de o promisiune de vânzare-cumpărare, autentificate sau neautentificate.

13. În acest sens arată că un antecontract de vânzare-cumpărare încheiat sub imperiul legii vechi, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 17/2014, a generat anumite efecte juridice şi drepturi care trebuie să subziste şi sub imperiul legii noi. Or, prin aplicarea condiţiilor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 17/2014 se ajunge la restrângerea/desfiinţarea drepturilor născute în mod valabil în temeiul acestor antecontracte de vânzare-cumpărare încheiate sub imperiul legii vechi.

14. Exercitarea dreptului de preempţiune reglementat prin lege, în detrimentul promitentului-cumpărător, ar duce la golirea de conţinut a dreptului de creanţă născut în mod valabil în patrimoniul promitentului-cumpărător ce deţine o promisiune de vânzare-cumpărare încheiată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 17/2014.

15. În acest context susţine că nu mai poate exista nicio executare voluntară, o executare în natură prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract în condiţiile art. 1.669 din Codul civil şi nicio executare silită a antecontractului de vânzare-cumpărare prin echivalent. Pe cale de consecinţă, susţine că sintagma „toate” din cuprinsul art. 5 din Legea nr. 17/2014, fără a se excepta situaţia celor care deţin o promisiune de vânzare-cumpărare anterioară acestei legi, conduce la restrângerea exerciţiului dreptului de creanţă valabil, restrângere care, în cazul de faţă, nu îndeplineşte condiţiile impuse de art. 53 din Constituţie cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi fundamentale.

16. De asemenea se menţionează că prin Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014 Curtea Constituţională a analizat prevederile criticate cu privire la încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile şi a dreptului de proprietate privată, iar, prin motivele expuse în prezenta cauză, instanţa de contencios constituţional poate să revină asupra soluţiei exprimate prin decizia menţionată.

17. Judecătoria Deta opinează în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, respectiv Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014. În acest sens arată că îndeplinirea condiţiilor legale pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv pentru pronunţarea hotărârii judecătoreşti care să ţină loc de contract, nu poate fi raportată la un moment anterior, reprezentat de acela al încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, având în vedere că acesta din urmă nu este translativ de proprietate, ci la momentul realizării transferului dreptului de proprietate, moment care este supus legii în vigoare, potrivit principiului tempus regii actum. Din acest punct de vedere, aplicarea prevederilor legale referitoare la exercitarea dreptului de preempţiune, în vigoare la data realizării transferului dreptului de proprietate, este în concordanţă cu principiul activităţii legii, potrivit căruia orice act normativ acţionează cât timp este în vigoare, fiind aplicabil tuturor actelor, faptelor şi situaţiilor juridice născute după acest moment. Totodată, se arată că dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 17/2014 nu vizează valabilitatea antecontractului, situaţie în care este incident, de asemenea, principiul tempus regit actum, respectiv condiţiile de valabilitate ale antecontractului urmează a fi analizate prin prisma dispoziţiilor legale în vigoare la momentul încheierii acestuia.

18. Noile condiţii impuse de Legea nr. 17/2014 pot duce la restrângerea exercitării de către promitenţii cumpărători a dreptului de creanţă izvorât dintr-un antecontract încheiat anterior intrării în vigoare a acestei legi, însă, aceste măsuri sunt proporţionale cu situaţia care le-a determinat, se aplică în mod nediscriminatoriu şi nu aduc atingere existenţei dreptului de creanţă, intenţia legiuitorului fiind justificată prin necesitatea asigurării unei transparenţe extinse a vânzării terenurilor situate în extravilan.

19. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

20. Guvernul arată că prevederile criticate au mai format obiectul controlului de constituţionalitate, sens în care menţionează, spre exemplu, Decizia nr. 571 din 15 septembrie 2015 şi Decizia nr. 83 din 26 februarie 2015, prin care Curtea a statuat că aplicarea prevederilor legale criticate, în vigoare la data realizării transferului dreptului de proprietate, respectiv la data pronunţării hotărârii judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare, nu echivalează cu încălcarea principiului neretroactivităţii, ci este în concordanţă cu principiul activităţii legii civile. Astfel, legea nouă este aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice formate după abrogarea legii vechi. Totodată, se arată că, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că prevederea legală criticată stabileşte atribuţiile de natură procedurală ale instanţei de judecată de a verifica, pe lângă îndeplinirea condiţiilor de validitate a antecontractului, şi condiţiile reglementate de art. 3,4 şi 9 din Legea nr. 17/2014, cu modificările şi completările ulterioare, după caz. Aşadar, de aplicare imediată, în domeniul temporal propriu al Legii nr. 17/2014, cu modificările şi completările ulterioare, sunt condiţiile necesar a fi întrunite pentru transferul dreptului de proprietate, norma criticată stabilind în sarcina instanţei de judecată obligaţia verificării îndeplinirii acestora la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti care să ţină loc de act autentic.

21. Cu referire la pretinsa încălcare a prevederilor art. 53 din Constituţie arată că, din analiza criticii de neconstituţionalitate, reiese că autoarea excepţiei nu invocă restrângerea unui drept fundamentai, astfel că, potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional, spre exemplu, Decizia nr. 134 din 10 martie 2016, aceste dispoziţii constituţionale nu sunt incidente în cauză. Faţă de cele prezentate apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

22. Avocatul Poporului, în Dosarul nr. 1.187D/2016, arată că prevederile art. 5 din Legea nr. 17/2014 au mai format obiectul controlului de constituţionalitate faţă de critici similare, în numeroase rânduri, şi a transmis punctul de vedere în sensul constituţionalităţii acestora, fiind reţinut în Decizia nr. 746 din 3 noiembrie 2015, Decizia nr. 334 din 30 aprilie 2015 şi Decizia nr. 147 din 17 martie 2016 prin care Curtea Constituţională a stabilit că dispoziţiile criticate sunt constituţionale.

23. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, notele scrise depuse, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

24. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3,10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.

25. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 12 martie 2014, cu modificările şi completările ulterioare. În ceea ce priveşte dispoziţiile criticate se observă că acestea sunt cuprinse în art. 5 alin. (1) din Legea nr. 17/2014, care au următorul cuprins: (1) în toate cazurile în care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care ţine loc de contract de vânzare-cumpărare, acţiunea este admisibilă numai dacă antecontractul este încheiat potrivit prevederilor Legii nr. 287/2009, republicată, cu modificările ulterioare, şi ale legislaţiei în materie, precum şi dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 3, 4 şi 9 din prezenta lege, iar imobilul ce face obiectul antecontractului este înscris la rolul fiscal şi în cartea funciară.

26. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 53 cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Totodată, având în vedere motivarea autorilor excepţiei de neconstituţionalitate cuprinsă în notele scrise, prin care fac referire la „restrângerea exerciţiului dreptului de creanţă”, precum şi Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea reţine ca temei constituţional şi prevederile art. 44 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.”

27. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile criticate au mai format obiectul controlului de constituţionalitate. Astfel, prin Decizia nr. 38 din 3 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 19 martie 2015, Curtea a reţinut că scopurile Legii nr. 17/2014 sunt: asigurarea securităţii alimentare, protejarea intereselor naţionale şi exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional; stabilirea unor măsuri privind reglementarea vânzării - cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan; comasarea terenurilor agricole în vederea creşterii dimensiunii fermelor agricole şi constituirea exploataţiilor viabile economic.

28. Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 17/2014, în toate cazurile în care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care ţine loc de contract de vânzare, acţiunea este admisibilă numai dacă antecontractul este încheiat potrivit prevederilor Codului civil şi ale legislaţiei în materie, precum şi dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 3,4 şi 9 din Legea nr. 17/2014 (privind existenţa avizelor specifice eliberate de Ministerul Apărării Naţionale şi de Ministerul Culturii şi a avizului final care atestă parcurgerea procedurii de exercitare a dreptului de preempţiune reglementat prin legea specială, eliberat de structurile teritoriale sau de structura centrală din cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale), iar imobilul ce face obiectul antecontractului este înscris la rolul fiscal şi în cartea funciară. Totodată, potrivit art. 16 din lege, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 68/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 13 mai 2014, „Înstrăinarea prin vânzare-cumpărare a terenurilor agricole situate în extravilan fără respectarea dreptului de preempţiune, potrivit art. 4, sau fără obţinerea avizelor prevăzute la art. 3 şi 9 este interzisă şi se sancţionează cu nulitatea relativă.”

29. Prin Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, paragraful 20, Curtea a statuat că beneficiarul unei promisiuni neexecutate de vânzare este titularul unui drept de creanţă, corelativ obligaţiei de a vinde asumate de promitent în temeiul antecontractului, iar nu titularul unui drept de proprietate. Transferul acestuia nu s-a realizat în momentul perfectării antecontractului, ci se va realiza în viitor, la momentul încheierii contractului de vânzare, respectiv al pronunţării hotărârii judecătoreşti care să ţină locul acordului de voinţă nerealizat. Cu alte cuvinte, valabilitatea antecontractului de vânzare este supusă legii în vigoare la data încheierii sale, iar efectul specific al acestuia, referitor la transmiterea în viitor a dreptului de proprietate, respectiv la momentul încheierii contractului de vânzare, este supus legii în vigoare la data încheierii acestui din urmă contract. Aşadar, îndeplinirea condiţiilor legale pentru încheierea contractului de vânzare, respectiv pentru pronunţarea hotărârii judecătoreşti care să ţină loc de contract, nu poate fi raportată la un moment anterior, reprezentat de acela al încheierii antecontractului de vânzare, având în vedere că acesta din urmă nu este translativ de proprietate, ci la momentul realizării transferului dreptului de proprietate, moment care este supus legii în vigoare, potrivit principiului tempus regii actum.

30. Aplicarea prevederilor legale criticate, în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de preempţiune, în vigoare la data realizării transferului dreptului de proprietate, nu echivalează cu încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, ci este în concordanţă cu principiul activităţii legii, potrivit căruia orice act normativ acţionează cât timp este în vigoare, fiind aplicabil tuturor actelor, faptelor şi situaţiilor juridice născute după acest moment. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia legea nouă este aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice formate după abrogarea legii vechi (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, precitată, sau Decizia nr. 287 din 1 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 729 din 12 august 2004).

31. În aceste condiţii, în ceea ce priveşte transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole extravilane, se creează în sarcina vânzătorilor şi a cumpărătorilor obligaţia de a respecta cadrul legal în vigoare la data transferului dreptului de proprietate (a se vedea în acest sens Decizia nr. 38 din 3 februarie 2015, precitată, paragrafele 23 şi 24). Ca atare, având în vedere că beneficiarul unei promisiuni neexecutate de vânzare este titularul unui drept de creanţă, corelativ obligaţiei de a vinde asumate de promitent în temeiul antecontractului, iar nu titularul unui drept de proprietate, excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. De altfel, problema garantării şi ocrotirii constituţionale a dreptului de proprietate asupra bunului imobil ce face obiectul promisiunii de vânzare nu se poate invoca în favoarea unei persoane care nu este titularul acestui drept, ce ar urma să se nască ulterior (Decizia nr. 36 din 3 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 25 martie 2015, şi Decizia nr. 1.382 din 20 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2012).

32. În final, Curtea observă că dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală nu au incidenţă în cauză, deoarece nu s-a constatat restrângerea exerciţiului vreunui drept sau al vreunei libertăţi fundamentale şi, prin urmare, nu este aplicabilă ipoteza prevăzută de norma constituţională invocată.

33. Faţă de cele prezentate, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 17/2014 urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.

34. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Das Construcţii - S.R.L. din comuna Dumbrăviţa, judeţul Timiş şi de Ioan Ivan în Dosarele nr. 1.949/220/2015 şi nr. 2.010/220/2015 ale Judecătoriei Deta şi constată că dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Deta şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 30 martie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ioniţa Cochinţu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 304

din 4 mai 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 cu referire la sintagma „nu au suferit condamnări penale” din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Benke Károly - magistrat-asistent-şef

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 32D/2017.

2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 7 martie 2017, în prezenţa reprezentantului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, doamna Ecaterina Mirea, şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 21 martie 2017 şi, ulterior, pentru aceleaşi motive, pentru data de 4 şi 27 aprilie 2017. La această din urmă dată, Curtea, constatând că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, a amânat pronunţarea, în temeiul art. 57 din Legea nr. 47/1992 şi art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, aprobat prin Hotărârea nr. 6/2012, pentru data de 4 mai 2017, dată la care a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin Adresa nr. 105 din 5 ianuarie 2017, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 70 din 5 ianuarie 2017, în temeiul art. 146 lit. d) teza a două din Constituţie şi al art. 32 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Avocatul Poporului a sesizat direct Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia realizează o privire generală asupra ansamblului reglementărilor referitoare la condiţiile de ocupare a funcţiilor şi demnităţilor publice din cadrul celor trei puteri organizate în sistemul democraţiei constituţionale. În acest sens, se arată că, în ceea ce priveşte puterea legislativă, art. 2 alin. (6) din Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii

Electorale Permanente, prevede că „nu pot fi alese [...] persoanele cărora li s-a interzis exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, pe durata stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă”. Din examinarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor se observă că în corpul actului normativ nu se regăsesc prevederi care să condiţioneze exercitarea mandatului de deputat sau senator de existenţa unei condamnări penale, în absenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi dispus ca pedeapsă complementară pierderea drepturilor electorale. Subliniază că art. 7 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 96/2006 reglementează încetarea calităţii de senator sau deputat doar în caz de „pierdere a drepturilor electorale, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care se dispune pierderea acestor drepturi

5. Referitor la puterea executivă, Avocatul Poporului face precizarea că, în legătură cu Preşedintele, nici Constituţia şi nici Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României nu reglementează imposibilitatea alegerii în această funcţie a unei persoane condamnate penal. Singurele condiţionări sunt cele prevăzute de art. 37 din Constituţie. În ceea ce priveşte ocuparea funcţiei de membru al Guvernului, sunt incidente prevederile art. 2 din Legea nr. 90/2001. criticate în prezenta cauză.

6. În legătură cu puterea judecătorească, Avocatul Poporului observă că admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii este reglementată restrictiv. Astfel, potrivit art. 14 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, poate fi admisă la Institutul Naţional al Magistraturii persoana care îndeplineşte cumulativ o serie de condiţii, printre care şi aceea de a nu avea antecedente penale sau cazier fiscal. Totodată, potrivit art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004, ,,Judecătorii şi procurorii sunt eliberaţi din funcţie în următoarele cazuri: [...] f) condamnarea şi amânarea aplicării pedepsei dispuse printr-o hotărâre definitivă”.

7. Se concluzionează în sensul că, din examinarea ansamblului reglementărilor în domeniul ocupării funcţiilor ce presupun exerciţiul autorităţii de stat, se desprind trei aspecte importante: lipsa de coerenţă legislativă în stabilirea unor criterii de integritate clare, obiective şi general valabile pentru ocuparea funcţiilor aparţinând celor trei puteri organizate în cadrul democraţiei constituţionale, aspect de natură să aducă atingere principiului echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederilor art. 16 alin. (3) din Constituţie referitoare la ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice „în condiţiile legii”; lipsa de previzibilitate a sintagmei „nu au suferit condamnări penale” din cuprinsul art. 2 din Legea nr. 90/2001, fapt ce aduce atingere art. 1 alin. (5) din Constituţie; şi lipsa unui tratament juridic diferenţiat aplicabil unor persoane care nu se află în situaţii analoage, în speţă, persoanele condamnate pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie, pe de o parte, şi persoanele condamnate pentru infracţiuni săvârşite din culpă, pe de altă parte, aspect ce atrage încălcarea art. 16 alin. (1) şi art. 53 din Constituţie, precum şi a art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie, art. 2 pct. 1 şi art. 21 pct. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 2 pct.1, precum şi art. 25 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

8. Analizând, în continuare, prevederile art. 16 alin. (3) din Constituţie referitoare la ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice, se reţine că acestea fac trimitere la „condiţiile legii1; or, aşa cum a arătat, nu există un cadru legislativ unitar care să reglementeze criterii general valabile pentru ocuparea acestora. Este de necontestat faptul că o persoană care urmează să ocupe o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de integritate, legalitate şi corectitudine, menite să consolideze încrederea cetăţenilor în autorităţile statului, însă cadrul legislativ ce guvernează condiţiile de accedere la o funcţie trebuie să fie unul coerent, predictibil şi unitar, aplicabil tuturor reprezentanţilor celor trei puteri organizate în cadrul democraţiei constituţionale. Prevederile art. 16 alin. (3) din Constituţie consacră dreptul legiuitorului de a stabili condiţiile concrete de ocupare şi exercitare a unei funcţii, însă, în procesul de elaborare a actelor normative, Parlamentul are obligaţia de a respecta principiile constituţionale şi de a adopta, în consecinţă, un sistem legislativ coerent, armonios, coordonat şi eficient, care să asigure respectarea principiului constituţional al echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale.

9. Se arată, totodată, că separaţia puterilor în stat nu înseamnă lipsa unui mecanism de control între puterile statului; dimpotrivă, presupune existenţa unui control reciproc, precum şi realizarea unui echilibru de forţe între acestea. Or, un asemenea echilibru nu poate fi realizat decât prin existenţa unui sistem coerent, menit să asigure condiţii de integritate general valabile în exercitarea funcţiilor aparţinând acestor trei puteri. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu prevederile actuale ale Constituţiei, în procesul de desemnare a prim-ministrului şi de numire a Guvernului, au un rol esenţial atât Preşedintele României [care, exercitându-şi atribuţiile în temeiul art. 85 şi art. 103 alin. (1) din Constituţie, desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament], cât şi Parlamentul [care, în aplicarea art. 103 alin. (3) din Constituţie, dezbate programul şi lista Guvernului în şedinţă comună şi acordă votul de încredere]. În vederea respectării principiului echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, este necesar un cadru normativ care să includă dispoziţii comune, menite să asigure o concordanţă în ceea ce priveşte condiţiile de integritate pentru exercitarea funcţiilor reprezentanţilor fiecăreia dintre puteri, cu respectarea drepturilor şi a obligaţiilor cuprinse în statutele speciale ale acestora. Se invocă în acest sens considerentele Deciziei nr. 799 din 17 iunie 2011, prin care Curtea Constituţională a reţinut că principiul echilibrului puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, trebuie aplicat, în egală măsură, în modul de atribuire şi de exercitare a competenţelor tuturor autorităţilor publice, inclusiv a celor care fac parte din aceeaşi putere, dintre cele trei prevăzute de textul menţionat. În context, Avocatul Poporului observă că, în legislaţia internă, chiar în cadrul aceleiaşi puteri, şi anume cea executivă (exercitată potrivit sistemului constituţional românesc de Preşedinte şi de Guvern), există diferenţe de tratament juridic în ceea ce priveşte condiţiile de ocupare a acestor demnităţi şi implicit a criteriilor de integritate necesar a fi îndeplinite.

10. În consecinţă, se apreciază că, pentru îndepărtarea viciului de neconstituţionalitate şi pentru a da expresie principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, legiuitorul, în cadrul marjei sale de apreciere, va trebui să reexamineze dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 90/2001 în sensul identificării unui raport de proporţionalitate între condiţiile ocupării unei funcţii publice şi scopul urmărit prin soluţia legislativă, şi anume exercitarea funcţiei de membru al Guvernului de către o persoană desemnată să pună în aplicare Programul de guvernare acceptat de Parlament.

11. Din examinarea cadrului legislativ, Avocatul Poporului observă că art. 2 din Legea nr. 90/2001 şi, în special, sintagma „nu au suferit condamnări penale9 încalcă principiul previzibilităţii, consacrat la nivel constituţional de art. 1 alin. (5). Cu referire la principiul previzibilităţii, în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016), Curtea a reţinut că, potrivit Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în cadrul soluţiilor legislative adoptate trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor şi noţiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înţeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite (art. 25), iar, dacă o noţiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea înţelesuri diferite, semnificaţia acestuia în context se stabileşte prin actul normativ ce le instituie, în cadrul dispoziţiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv şi devine obligatorie pentru actele normative din aceeaşi materie [art. 37 alin. (2)]. Or, din analiza actelor normative incidente în stabilirea condiţiilor pentru ocuparea unei funcţii publice sau de autoritate publică, Avocatul Poporului observă că termenii utilizaţi diferă de la caz la caz, în funcţie de actul normativ care reglementează condiţiile de ocupare a funcţiei, în aceste condiţii, având în vedere şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale invocată, apreciază că sintagma „nu au suferit condamnări penale” din art. 2 al Legii nr. 90/2001 nu întruneşte cerinţele de previzibilitate, ca o garanţie pentru realizarea coerenţei legislaţiei naţionale în domeniul ocupării unor funcţii care implică exerciţiul autorităţii de stat

12. În continuare, invocând prevederile art. 53, art. 65 şi art. 66 din Codul penal, care se referă la pedepsele principale, accesorii şi complementare, Avocatul Poporului conchide Că sintagma „nu au suferit condamnări penale” din art. 2 al Legii nr. 90/2001 poate suporta interpretări diferite, respectiv dacă prevederea legală criticată se aplică pentru orice condamnare penală sau doar pentru cele în care s-a pronunţat o hotărâre judecătorească prin care s-a dispus ca pedeapsă complementară interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, prevăzută de art. 66 lit. b) din Codul penal.

13. Avocatul Poporului arată şi că prevederile art. 2 din Legea nr. 90/2001 pot fi apreciate ca fiind adoptate în aplicarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (3), însă acest text trebuie interpretat şi aplicat în concordanţă cu art. 20 din Constituţie, sens în care invocă art. 2 pct. 1 şi art. 21 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi art. 2 pct. 1 şi art. 25 lit. c) din Pactul internaţional cu privire la drepturile politice şi civile, care stabilesc dreptul şi posibilitatea oricărui cetăţean de a avea acces, în condiţii generale de egalitate, la funcţiile publice din ţara sa, fără discriminări şi fără restricţii nerezonabile.

14. Astfel, în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, imposibilitatea exercitării funcţiei de membru al Guvernului apare ca o măsură disproporţionată faţă de scopul legii, cunoscut fiind faptul că infracţiunile din culpă prezintă un grad de pericol social redus şi nu pot fi apreciate ca fiind de natură să pună sub semnul îndoielii onestitatea, moralitatea şi profesionalismul persoanei condamnate. În aceste condiţii, trebuie analizat în ce măsură textul art. 2 din Legea nr. 90/2001 corespunde exigenţelor impuse de art. 20 din Constituţie, raportat la art. 25 lit. c) din Pactul internaţional cu privire la drepturile politice şi civile, care stabileşte dreptul şi posibilitatea oricărui cetăţean de a avea acces, în condiţii generale de egalitate, la funcţiile publice din ţara sa, fără discriminări prevăzute la art. 2 din Pact (inclusiv deosebirile întemeiate pe orice altă împrejurare) şi fără restricţii nerezonabile. Se arată că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a creat premisele interpretării sintagmei „discriminare întemeiată pe orice altă situaţie/împrejurare”, care se regăseşte şi în cuprinsul art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi al art. 1 din Protocolul nr. 12, că atrăgând obligaţia statului de a introduce în legislaţie excepţii corespunzătoare de la regula restricţionării accesului persoanelor condamnate, la o anumită funcţie, astfel încât să fie respectat principiul nondiscriminării, în condiţiile impunerii unor restricţii rezonabile. Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Hotărârea din 6 aprilie 2000, pronunţată în Cauza Thlimmenos împotriva Greciei) a consacrat dreptul la diferenţă de tratament juridic în ocuparea unor funcţii sau profesii, între persoanele condamnate pentru diferite infracţiuni. În esenţă, în cauza amintită, Curtea a stabilit că aplicarea principiului discriminării „în oricare altă situaţie” include şi nondiscriminarea pe motive de cazier judiciar. Curtea a reţinut că reclamantul a fost tratat diferit de celelalte persoane care au aplicat pentru acest post din cauza statutului său de persoană condamnata. O astfel de diferenţă de tratament juridic nu intră, în general, în domeniul de aplicare al art. 14 din Convenţie, în măsura în care se referă la accesul la o anumită profesie, având în vedere că dreptul la libertatea profesiei nu este garantat de Convenţie, Cu toate acestea, reclamantul nu s-a plâns de distincţia pe care normele ce reglementează accesul la profesie o fac între persoanele condamnate şi alte persoane (necondamnate). Plângerea acestuia se referă mai degrabă la faptul că, în aplicarea legii în cauză, nu se face distincţie între persoanele condamnate pentru infracţiunile comise exclusiv din cauza convingerilor religioase şi persoanele condamnate pentru alte infracţiuni. În esenţă, argumentul reclamantului se poate rezuma la faptul că el a fost tratat ca orice altă persoană condamnată pentru o infracţiune gravă, deşi condamnarea sa a rezultat din însăşi exercitarea libertăţii religioase. Dreptul de a nu fi discriminat este încălcat şi atunci când statele, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, nu tratează în mod diferit persoanele ale căror situaţii sunt semnificativ diferite. În aceeaşi cauză, s-a examinat dacă a existat o relaţie rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit a se realiza. Cu această ocazie, Curtea a apreciat că, spre deosebire de alte condamnări pentru infracţiuni grave, o condamnare din motive religioase nu poate implica lipsa de onestitate sau de moralitate de natură să submineze capacitatea persoanei condamnate de a exercita această profesie. În aceste condiţii, impunerea unei sancţiuni suplimentare reclamantului este disproporţionată, rezultând că excluderea reclamantului din profesie nu a urmărit un scop legitim. Ca urmare, Curtea a constatat că nu a existat nicio justificare obiectivă şi rezonabilă pentru a trata reclamantul în mod diferit faţă de alte persoane condamnate pentru o infracţiune gravă. În esenţă, în această cauză, Curtea a reţinut încălcarea principiului nediscriminării motivat de faptul că Statul nu a introdus în legislaţie excepţii corespunzătoare de la regula de restricţionare a persoanelor condamnate pentru o infracţiune gravă de la accesul într-o funcţie.

15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) şi art. 33 din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

16. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată.

17. Se învederează că, prin art. 16 alin. (3) din Constituţie, legiuitorul constituant a instituit numai două condiţii fundamentale pentru ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice, privitoare la cetăţenie şi domiciliu, care trebuie întrunite cumulativ, lăsând la latitudinea legiuitorului posibilitatea de a reglementa condiţii suplimentare pentru ocuparea acestor funcţii/demnităţi. În îndeplinirea acestor competenţe constituţionale, legiuitorul nu poate avea însă competenţe discreţionare. Astfel, activitatea de legiferare este circumscrisă normelor constituţionale incidente, dispoziţiilor tratatelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte, precum şi prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Întrucât legiuitorul constituant nu a dispus În mod expres şi condiţii suplimentare pentru numirea membrilor Guvernului în capitolul dedicat acestei autorităţi publice (capitolul III al titlului III), legiuitorul ar fi trebuit să se raporteze la situaţiile reglementate de Legea fundamentală cu privire la încetarea funcţiei de membru al Guvernului (art. 106), singurul reper constituţional referitor la această funcţie. Se apreciază că, în aceste împrejurări, pentru a dobândi funcţia de membru al Guvernului, o persoană ar trebui să îndeplinească aceleaşi condiţii, ca expresie a principiului simetriei juridice.

18. Astfel cum rezultă din art. 106 din Constituţie, legiuitorul constituant nu reglementează, printre cazurile de încetare a funcţiei de membru al Guvernului, existenţa unei hotărâri de condamnare. Totodată, interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat este reglementată ca pedeapsă complementară, potrivit art. 66 alin. (1) lit. b) din Codul penal, şi restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi este permisă, astfel cum prevede art. 53 din Constituţie, pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav, în condiţiile prevăzute de Legea fundamentală.

19. Se mai arată că textul legal criticat încalcă art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la interzicerea discriminării, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie, art. 2 pct. 1 şi art. 21 pct. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 2 pct. 1 şi art. 25 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

20. Se mai arată că, în susţinerea tezei potrivit căreia art. 2 din Legea nr. 90/2001 ar fi constituţional, nu se pot aduce prevederile art. 105 alin. (2) din Constituţie potrivit căruia „alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică”, deoarece în cauză nu este vorba despre o incompatibilitate. Faţă de definiţia dată acestei din urmă noţiuni în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, rezultă că incompatibilitatea „implică posibilitatea celui în cauză de a opta pentru una din cele două funcţii, poziţii sau sarcini”. Din această perspectivă, se observă că, aşa cum este formulat, art. 2 din Legea nr. 90/2001 nu oferă persoanei aflate în acea situaţie dreptul la opţiune.

21. Nu poate fi vorba nici de restrângerea unor drepturi sau libertăţi, pentru că ar implica o perioadă de timp determinată în care această restrângere acţionează. Pe de altă parte, art. 53 alin. (2) din Constituţie tocmai aceasta prevede, şi anume faptul că prin restrângere nu se poate aduce atingere existenţei dreptului însuşi, în caz contrar însemnând „abolirea dreptului respectiv, or art. 2 din Legea nr. 90/2001 aboleşte acest drept, nu îl restrânge”.

22. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisurile depuse, concluziile reprezentantului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

23. Curtea Constituţională a fost legal sesizată, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) teza a două din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10, 29, 32 şi 33 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

24. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 2 aprilie 2001. În realitate, excepţia de neconstituţionalitate, având în vedere motivarea acesteia, vizează art. 2 cu referire la sintagma „nu au suferit condamnări penale” din Legea nr. 90/2001, text având următorul cuprins: „Pot fi membri ai Guvernului persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară, se bucură de exerciţiul drepturilor electorale, nu au suferit condamnări penale şi nu se găsesc în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute în cartea I titlul IV din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare”.

25. Textele constituţionale invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (4) şi (5), referitoare la separaţia şi echilibrul puterilor în stat şi principiul legalităţii, în componenta sa privind calitatea legii, art. 16 alin. (1) şi (3) referitoare la egalitatea în drepturi şi accesul la funcţiile şi demnităţile publice, art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Se invocă, de asemenea, încălcarea prevederilor art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la interzicerea discriminării, ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie, referitoare la interzicerea generală a discriminării, ale art. 2 pct. 1 şi art. 21 pct. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, potrivit cărora fiecare persoană se poate prevala, fără nicio deosebire, de toate drepturile şi de toate libertăţile proclamate de Declaraţie şi, respectiv, referitoare la accesul oricărei persoane, în condiţii de egalitate, la funcţiile publice, precum şi prevederile art. 2 pct. 1 şi art. 25 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, referitoare la garantarea, fără nicio deosebire, a drepturilor recunoscute de Pact şi, respectiv, dreptul şi posibilitatea oricărui cetăţean, fără nicio discriminare ori restricţie nerezonabilă, de a avea acces, în condiţii generale de egalitate, la funcţiile publice din ţara sa.

26. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că Avocatul Poporului critică, în esenţă, lipsa de coerenţă legislativă în stabilirea unor criterii de integritate clare, obiective şi general valabile pentru ocuparea funcţiilor aparţinând celor trei puteri organizate în cadrul democraţiei constituţionale, aspect de natură să aducă atingere principiului echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederilor art. 16 alin. (3) din Constituţie referitoare la ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice „în condiţiile legii”; lipsa de previzibilitate a sintagmei „nu au suferit condamnări penale”din cuprinsul art. 2 din Legea nr. 90/2001, fapt ce aduce atingere art. 1 alin. (5) din Constituţie; şi lipsa unui tratament juridic diferenţiat aplicabil unor persoane care nu se află în situaţii analoage, în speţă, persoanele condamnate pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie, pe de o parte, şi persoanele condamnate pentru infracţiuni săvârşite din culpă, pe de altă parte, aspect ce atrage, în esenţă, încălcarea principiului egalităţii în drepturi.

27. Cu privire la prima critică de neconstituţionalitate invocată, Curtea reţine că autorul excepţiei de neconstituţionalitate realizează o privire comparativă între condiţiile necesar a fi întrunite pentru accederea la funcţiile sau demnităţile publice din cadrul celor trei puteri ale statului. În acest sens, se menţionează situaţia deputaţilor şi senatorilor, a Preşedintelui României şi a judecătorilor şi procurorilor, subliniindu-se caracterul eterogen al condiţiilor care trebuie întrunite pentru dobândirea calităţilor antereferite. Cu privire la aceste aspecte, Curtea constată că remedierea eventualei lipse de coerenţă legislativă în stabilirea unor criterii de integritate clare, obiective şi general valabile pentru ocuparea funcţiilor aparţinând celor trei puteri nu intră în competenţa sa. Ceea ce se solicită Curţii Constituţionale este realizarea unei situaţii centralizatoare a condiţiilor de acces în funcţiile sau demnităţile publice şi desprinderea unei concluzii care ar rezulta din compararea acestora. Practic, Avocatul Poporului, subsumat acestei susţineri, consideră că fiecare condiţie în parte este constituţională, însă din dinamica lor ar rezulta că, datorită caracterului lor eterogen, Curtea ar urma să constate o lipsă de coerenţă legislativă care s-ar converti, în mod implicit, într-un motiv de neconstituţionalitate raportat numai la condiţia expres criticată din cuprinsul art. 2 din Legea nr. 90/2001. Or, potrivit art. 79 alin. (1) din Constituţie, Consiliul Legislativ, organ consultativ de specialitate al Parlamentului, avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii şi ţine evidenţa oficială a legislaţiei României, iar, potrivit art. 2 alin, (1) lit. d) din Legea nr. 73/1993 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.122 din 29 noiembrie 2004, elaborează, din dispoziţia Camerei Deputaţilor sau a Senatului ori din proprie iniţiativă, studii pentru sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei şi face, pe această bază, propuneri Parlamentului şi, după caz, Guvernului. De asemenea, problemele privind coordonarea legislativă revin şi autorităţii legiuitoare [Decizia nr. 249 din 10 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536 din 23 iunie 2005], Prin urmare, nu ţine nici de rolul şi nici de competenţa Curţii Constituţionale asigurarea coerenţei legislative invocate de Avocatul Poporului, revenind astfel Parlamentului şi Consiliului Legislativ obligaţia de a elimina o eventuală lipsă de coerenţă şi de a unifica legislaţia în materia antereferită.

28. Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei [art. 142 alin. (1) din Constituţie], iar, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sunt neconstituţionale prevederile actelor normative de reglementare primară care încalcă dispoziţiile sau principiile Constituţiei. Prin urmare, Curtea constată ca examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele. Rezultă deci că nu ne aflăm în prezenţa unei chestiuni de constituţionalitate, ci a unei simple contrarietăţi între norme legale din acelaşi domeniu, coordonarea legislaţiei în vigoare fiind de competenţa autorităţii legiuitoare [Decizia nr. 81 din 25 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 8 iulie 1999]. Revine, aşadar, Parlamentului sarcina de a realiza o corelare necesară între condiţiile de acces în funcţia de membru al Guvernului şi cea de membru al Parlamentului, având în vedere, pe de o parte, compatibilitatea între cele două funcţii publice [art. 71 alin. (2) şi art. 105 alin. (1) din Constituţie] şi, pe de altă parte, exigenţa ca exponenţii celor două puteri ale statului să beneficieze de condiţii similare de acces în funcţie, evitându-se situaţia ca, deşi compatibile la nivel constituţional, cele două funcţii devin incompatibile prin efectul unei legislaţii infraconstituţionale, în sensul legea impune condiţii suplimentare care le face de Jure incompatibile a fi exercitate simultan.

29. Cu privire la cea de-a două critică de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta vizează o lipsă de previzibilitate a sintagmei criticate deduse judecăţii, care rezultă, pe de o parte, din analiza actelor normative incidente în stabilirea condiţiilor pentru ocuparea unei funcţii sau demnităţi publice, iar, pe de altă parte, din dispoziţiile art. 53, art. 65 şi art. 66 din Codul penal şi ale art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală. Dacă în privinţa lipsei de previzibilitate a sintagmei criticate prin prisma analizei actelor normative incidente în stabilirea condiţiilor pentru ocuparea unei funcţii sau demnităţi publice sunt valabile cele menţionate la paragrafele anterioare, în sensul că ceea ce se solicită Curţii Constituţionale ţine de competenţa Parlamentului şi a Consiliului Legislativ, excedând, aşadar, competenţei instanţei constituţionale, în schimb, Curtea constată că evaluarea previzibilităţii acesteia prin prisma dispoziţiilor art. 53, art. 65 şi art. 66 din Codul penal şi ale art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală reprezintă o problemă de interpretare şi aplicare a legii.

30. În acest sens, analizând dispoziţiile constituţionale referitoare la ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice, Curtea reţine că art. 16 alin, (3) din Constituţie face trimitere la „condiţiile legii”, atunci când reglementează dreptul de a ocupa funcţii şi demnităţi publice, civile sau militare. Acestei trimiteri generice îi este subsumată inclusiv Legea nr. 90/2001, respectiv dispoziţiile art. 2, care reglementează condiţiile de numire în funcţia de ministru. Cu alte cuvinte, textele legale criticate reprezintă o aplicare în domeniul statutului juridic al membrului Guvernului a prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (3), care permit legiuitorului să determine conţinutul şi limitele dreptului cetăţeanului de a ocupa o funcţie publică, având în vedere scopul acestui drept, precum şi interesul general care trebuie protejat Astfel, dispoziţiile legale în vigoare instituie interdicţia persoanelor condamnate printr-o hotărâre definitivă de a dobândi calitatea de membru al Guvernului.

31. Raportat la aspectele de neconstituţionalitate formulate de Avocatul Poporului referitoare la consecinţele extrapenale derivate dintr-o hotărâre judecătorească de condamnare, Curtea reţine că, în realitate, acestea nu constituie veritabile critici de neconstituţionalitate, întrucât îşi găsesc rezolvarea prin aplicarea art. 4, art. 152 alin. (1) sau art. 165-171 din Codul penal.

32. Astfel, ori de câte ori apreciază oportun, în funcţie de materia normată, legiuitorul poate conferi condamnării penale efecte juridice care excedează sancţiunea penală, reglementând decăderi, interdicţii sau incapacităţi care rezultă din condamnare. Aceste consecinţe extrapenale care derivă din condamnare operează în condiţiile şi termenele stabilite de lege. O astfel de consecinţă extrapenală o constituie interdicţia cu privire la dobândirea calităţii de membru al Guvernului aplicabilă persoanelor condamnate penal printr-o hotărâre definitivă, consacrată de sintagma „nu au suferit condamnări penale” din cuprinsul art. 2 din Legea nr. 90/2001.

33. În ceea ce priveşte termenele pe durata cărora sunt incidente decăderile, interdicţiile sau incapacităţile, legiuitorul conferă instituţiei reabilitării - cauză legală şi personală de înlăturare a consecinţelor condamnării - efecte constând în încetarea decăderilor şi interdicţiilor, precum şi a incapacităţi lor care rezultă din condamnare [art. 169 alin. (1) din Codul penal]. Cu alte cuvinte, consecinţele extrapenale ale condamnării se produc atâta vreme cât nu a intervenit reabilitarea de drept sau judecătorească a persoanei fizice. Reabilitarea judecătorească (facultativă) constituie forma tipică a reabilitării, care se poate obţine, la cerere, prin hotărârea instanţei de judecată (ope iudiciis), în urma verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, având ca efect înlăturarea consecinţelor condamnării. Prin art. 166 alin. (1) din Codul penal se stabilesc condiţii cu privire la gravitatea condamnării şi termenele după care fostul condamnat poate formula cererea de reabilitare. Dispoziţiile art. 167 din Codul penal stabilesc calculul termenului de reabilitare, iar cele ale art. 168, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cererea de reabilitare judecătorească. Potrivit art. 537 din Codul de procedură penală, după rămânerea definitivă a hotărârii de reabilitare, instanţa dispune să se facă menţiune despre aceasta pe hotărârea de condamnare, menţiunea având efect tocmai sub aspectul încetării decăderilor, interdicţiilor şi incapacităţilor.

34. Efectele reabilitării se produc pentru viitor. Înlăturarea consecinţelor condamnării vizează nu numai materia dreptului penal (spre exemplu, în cazul săvârşirii din nou a unei infracţiuni, nu va fi atrasă starea de recidivă sau persoana va putea să beneficieze, în condiţiile legii, de instituţia renunţării la aplicarea pedepsei [art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal] ori a amânării aplicării pedepsei [art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal] sau a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei [art. 91 alin. (1) lit. b)] din Codul penal), ci şi consecinţele extrapenale care au derivat din condamnare, decăderile, interdicţiile sau incapacităţile încetând odată cu rămânerea definitivă a hotărârii de reabilitare [art. 169 alin, (1) din Codul penal],

35 Consecinţele extrapenale care derivă din condamnare şi care vizează decăderi, interdicţii sau incapacităţi încetează şi prin aplicarea legii penale de dezincriminare. Art. 4 din Codul penal prevede expres că „legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor; a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi”. Deşi norma penală face vorbire despre consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti, este evident că efectele dezincriminării faptei penale nu pot fi limitate doar la aceste aspecte, ci se aplică şi cu privire la consecinţele extrapenale ale hotărârilor judecătoreşti, care sunt în mod direct şi inseparabil legate de incidenţa legii penale. Or, potrivit art. 4 teza întâi din Codul penal, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă, legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, deci, în mod implicit, consecinţele extrapenale încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.

36. Aceleaşi consecinţe extrapenale sunt înlăturate şi în cazul amnistiei postcondamnatorii. Amnistia se realizează prin lege şi este o cauză care înlătură răspunderea penală, iar dacă intervine după condamnare, potrivit art. 152 alin. (1) teza a două din Codul penal, „ea înlătură şi executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării”. Cu alte cuvinte, efectele amnistiei postcondamnatorii vizează atât sfera penală, înlăturând executarea pedepsei aplicate sau a restului de pedeapsă, în cazul în care executarea a început, cât şi sfera extrapenală, înlăturând toate celelalte consecinţe pe care condamnarea le-a produs.

37. Având în vedere considerentele expuse mai sus, Curtea constată că toate consecinţele extrapenale care derivă dintr-o condamnare nu reprezintă altceva decât efecte juridice inerente unei hotărâri judecătoreşti de condamnare penală pe care legea extrapenală le consacră în domeniul ei specific de incidenţă, înlăturarea acestor consecinţe extrapenale operează în baza dispoziţiilor Codului penal, partea generală. Faptul că legea specială, extrapenală, foloseşte diferite sintagme precum „nu au suferit condamnări penale”, „persoana nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni” sau „nu are antecedente penale” nu înseamnă că aceasta poate completa/ modifica/deroga de la dispoziţiile Codului penal, sub aspectul condiţiilor şi termenelor în care sunt înlăturate consecinţele unei condamnări penale. Consecinţele juridice ale legii de dezincriminare sau de amnistie sau cele ale unei hotărâri judecătoreşti de reabilitare, pronunţate în condiţiile legii, rămân guvernate de Codul penal, lege care reglementează condiţiile în care pot fi înlăturate consecinţele juridice penale şi extrapenale ale unei hotărâri judecătoreşti de condamnare. Prin urmare, apare cu evidenţă că, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, sintagma „nu au suferit condamnări penale” încetează să mai constituie o interdicţie la dobândirea calităţii de membru al Guvernului în ceea ce priveşte persoanele care cad sub incidenţa/sunt beneficiare ale unei legi de dezincriminare sau de amnistie sau care au fost reabilitate printr-o hotărâre judecătoreasă definitivă, persoane cu privire la care condamnarea penală încetează să mai producă efectele extrapenale prevăzute de lege. Orice altă interpretare dată sintagmei „nu au suferit condamnări penale” din cuprinsul art. 2 din Legea nr. 90/2001 ar fi contrară literei şi spiritului Constituţiei.

38. Neaplicând dispoziţiile Codului penal anterior referite, condiţia analizată nu ar cunoaşte, în mod obiectiv, niciun remediu de înlăturare prin intermediul unei ficţiuni juridice obiectivizate într-o instituţie de drept penal material, drept pentru care, din această perspectivă, devine o stare de fapt intangibilă/iremediabilă. Ea ar reprezenta, astfel, o veritabilă civiliter mortuus în privinţa persoanei faţă de care a fost pronunţată o hotărâre judecătorească de condamnare pentru că va avea efecte absolute şi perpetue în privinţa acesteia, aspect care, la rândul său, ar încălca marja de apreciere de care dispune legiuitorul în temeiul art. 16 alin. (3) din Constituţie. Această marjă de apreciere rezultă din trimiterea operată, prin textul art. 16 alin. (3) din Constituţie, la posibilitatea legiuitorului de a reglementa accesul la funcţiile şi demnităţile publice „în condiţiile legii”. Astfel de condiţionări trebuie să urmărească un scop legitim şi ele însele trebuie să fie adecvate, necesare şi să menţină un just echilibru între interesele concurente [cele generale ale societăţii şi cele individuale], aşadar, să nu aducă atingere substanţei dreptului. În schimb, prin aplicarea art. 4,

art. 152 alin. (1) şi art. 165-171 din Codul penal, Curtea constată că măsura criticată are un scop legitim, respectiv cerinţa de moralitate, integritate, probitate şi cinste de care trebuie să dea dovadă orice persoană care aspiră la accesul la funcţii sau demnităţi publice; de asemenea, ea este adecvată în sensul că scopul legitim anterior menţionat poate fi atins în mod abstract prin condiţia impusă de legiuitor, necesară într-o societate democratică, în sensul că acceptanţa socială a persoanei care doreşte să acceadă la funcţia de membru al Guvernului este cu atât mai mare cu cât aceasta a dat dovezi de îndreptare într-un interval temporal extins apreciat ca fiind suficient de către legiuitor, iar prin aplicarea normelor penale de drept substanţial referitoare la consecinţele extrapenale ale condamnării, o asemenea condiţie este proporţională cu scopul legitim urmărit, fiind o garanţie, pe de o parte, a îndreptării persoanei, iar, pe de altă parte, a reintegrării sociale a acesteia. Ruperea acestui echilibru între cele două interese deopotrivă protejate ar constitui o decădere a persoanei vizate din dreptul antereferit ce va opera ad aeternum, iar aceasta, ca o consecinţă a condamnării penale, ar suporta o sancţiune civilă care este în vădită contradicţie cu universalitatea drepturilor garantată de art. 15 alin. (1) din Constituţie, fiind lipsită de unul dintre drepturile şi libertăţile fundamentale care sunt garantate în cadrul unui stat de drept, şi anume accesul la o funcţie/demnitate publică, ceea ce contravine, astfel, art. 1 alin. (3) din Constituţie.

39. Având în vedere cele de mai sus, revine Parlamentului, Preşedintelui României sau Guvernului, după caz, competenţa de a interpreta textul legal criticat în cadrul raporturilor de drept constituţional aplicabile, în funcţie de reglementările de drept penal substanţial antereferite.

40. Cu privire la cea de-a treia critică de neconstituţionalitate, Curtea reţine că Avocatul Poporului realizează o comparaţie între persoanele condamnate pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie sau din culpă, apreciind că acestora trebuie să li se aplice un tratament juridic diferenţiat, sub aspectul accesului la funcţiile şi demnităţile publice, în caz contrar încălcându-se art. 16 din Constituţie. Analizând critica de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în esenţă, se solicită realizarea unei diferenţieri între cele două categorii de persoane condamnate, aspect care, ţinând cont de exigenţele de tehnică legislativă şi de modul în care este configurată din punct de vedere normativ sintagma criticată, califică o atare critică drept o propunere de lege ferenda asupra căreia, însă, Curtea nu are competenţa de a se pronunţa. În acest sens sunt prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului” [a se vedea şi Decizia nr. 548 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 862 din 28 octombrie 2016, paragraful 17].

41. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât, pe de o parte, eventualele probleme care ţin de realizarea unei coerenţe şi unităţi de reglementare în privinţa condiţiilor de acces la funcţiile sau demnităţile publice pot fi corectate numai prin acţiunea Parlamentului, iar, pe de altă parte, aplicarea şi interpretarea normei legale criticate, având în vedere sfera sa de aplicare, urmează a fi realizată de către subiectele de drept implicate în procedura de învestire a Guvernului sau de numire a membrilor Guvernului, respectiv Preşedintele României, Parlamentul şi Guvernul.

42. În acest sens, Curtea reţine că este dreptul exclusiv al legiuitorului de a interveni şi a circumstanţia sfera de incidenţă a decăderilor, interdicţiilor, precum şi a incapacităţilor care rezultă din condamnare. Astfel, în ceea ce priveşte interdicţia dobândirii calităţii de membru al Guvernului, aplicată persoanelor condamnate penal printr-o hotărâre definitivă, legiuitorul este liber să opteze între instituirea unei interdicţii cu caracter general - lipsa oricărei condamnări penale, aşa cum este reglementat în prezent, şi instituirea unei interdicţii speciale, circumscrisă unei sfere limitate de condamnări penale, care să se întemeieze pe criterii precum natura infracţiunilor săvârşite, latura subiectivă, pedeapsa aplicată. Având în vedere aceste argumente, Curtea apreciază că libertatea legiuitorului de a reglementa acest domeniu trebuie să respecte scopul legiferării, acela de a asigura integritatea mandatului miniştrilor, precum şi cadrul legislativ în această materie. În consecinţă, legiuitorul urmează să ţină seama şi de faptul că interdicţiile trebuie reglementate într-un mod rezonabil şi proporţional în raport cu situaţia care le-a determinat, evitându-se stabilirea în dreptul pozitiva unor interdicţii absolute şi perpetue.

43. Nu în ultimul rând, Curtea subliniază importanţa principiului constituţional general al comportamentului loial, principiu care derivă din prevederile art. 1 alin. (4) din Constituţie şi este garantat de alineatul 5 al aceluiaşi articol constituţional; în consecinţă, revine, în principal, autorităţilor publice sarcina de a l aplica şi respecta în raport cu valorile şi principiile Constituţiei, inclusiv faţă de principiul consacrat de art. 147 alin. (4) din Constituţie referitor la caracterul general obligatoriu al deciziilor instanţei constituţionale [a se vedea, cu privire la înţelesul principiului comportamentului loial al autorităţilor publice, Decizia nr. 1.257 din 7 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficiat al României, Partea I, nr. 758 din 6 noiembrie 2009, Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficiat al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010, Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2012, Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2015, paragraful 30, Decizia nr. 681 din 23 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.000 din 13 decembrie 2016, paragraful 21, sau Decizia nr. 767 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 21 februarie 2017, paragraful 58]. De asemenea, în acelaşi sens, Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept a subliniat că scopul dispoziţiilor constituţionale este şi acela de a permite buna funcţionare a instituţiilor, în baza cooperării loiale dintre acestea [a se vedea Avizul privind compatibilitatea cu principiile constituţionale şi statul de drept a acţiunilor Guvernului României cu privire la alte instituţii ale statului şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare şi completare a Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului în România, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de-a 93-a Sesiune Plenară (Veneţia, 14-15 decembrie 2012), paragraful 87]; aceste recomandări sunt reguli cu valoare de principiu şi constituie premisele necesare exerciţiului oricărei democraţii constituţionale [a se vedea Decizia nr. 334 din 26 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 407 din 5 iulie 2013, sau Decizia nr. 767 din 14 decembrie 2016, paragraful 58].

44. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea reiterează caracterul general obligatoriu atât al dispozitivului, cât şi al considerentelor deciziilor sale, care se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (a se vedea, în acest sens, şi Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 251, sau Decizia nr. 463 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 704 din 25 septembrie 2014, paragraful 32 şi urm.).

45. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d), ale art. 29 şi art. 32-33 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 cu referire la sintagma „nu au suferit condamnări penale” din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Avocatului Poporului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 4 mai 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent-şef,

Benke Károly

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL COMUNICAŢIILOR SI SOCIETĂŢII INFORMAŢIONALE

 

ORDIN

pentru completarea Ordinului ministrului comunicaţiilor şi societăţii informaţionale nr. 449/2017 privind procedura de acordare, suspendare şi retragere a statutului de prestator de servicii de încredere calificat în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 910/2014 al Parlamentului European si al Consiliului din 23 iulie 2014

 

Având în vedere prevederile următoarelor acte normative ce reglementează serviciile de încredere la nivelul Uniunii Europene, ce reprezintă la momentul de faţă legislaţia principală:

- Regulamentul (UE) nr. 910/2014 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 iulie 2014 privind identificarea electronică şi serviciile de încredere pentru tranzacţiile electronice pe piaţa internă şi de abrogare a Directivei 1999/93/CE,

în temeiul art. 4 alin. (1) pct. 65 şi 66 şi art. 6 alin. (6) din Hotărârea Guvernului nr. 36/2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale,

ministrul comunicaţiilor şi societăţii informaţionale emite prezentul ordin.

Art. I. - Ordinul ministrului comunicaţiilor şi societăţii informaţionale nr. 449/2017 privind procedura de acordare, suspendare şi retragere a statutului de prestator de servicii de încredere calificat în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 910/2014 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 iulie 2014, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 20 iunie 2017, se completează după cum urmează:

- După articolul 17 se introduce un nou articol, articolul 171, cu următorul cuprins:

„Art. 17.1 - Prezentul ordin nu se aplică prestării de servicii de încredere care sunt utilizate exclusiv în sisteme închise, potrivit legii.”

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul comunicaţiilor şi societăţii informaţionale,

Augustin Jianu

 

Bucureşti, 26 iunie 2017.

Nr. 514.


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.