MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 521/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 521         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Miercuri, 5 iulie 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 170 din 16 martie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XV din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2014 pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi alte măsuri fiscal-bugetare

 

Decizia nr. 185 din 21 martie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 202 alin. (1) şi art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 197 din 23 martie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

 

Decizia nr. 207 din 30 martie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 alin. (2)-(4) din Codul penal

 

Decizia nr. 209 din 30 martie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 alin. (4) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

591. - Ordin al directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară pentru abrogarea unor dispoziţii ale Ordinului directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 283/2017 privind aprobarea începerii lucrărilor de înregistrare sistematică a imobilelor, pe sectoare cadastrale, în 6 unităţi administrativ-teritoriale din judeţul Ialomiţa, ale Ordinului directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliara nr. 1.272/2016 privind aprobarea începerii lucrărilor de înregistrare sistematică a imobilelor, pe sectoare cadastrale, în 3 unităţi administrativ-teritoriale din judeţul Ialomiţa şi ale Ordinului directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliara nr. 1.305/2016 privind aprobarea începerii lucrărilor de înregistrare sistematică a imobilelor, pe sectoare cadastrale, în 2 unităţi administrativ-teritoriale din judeţul Ialomiţa

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 170

din 16 martie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XV din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2014 pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi alte măsuri fiscal-bugetare

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Fabian Niculae - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XV din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2014 pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi alte măsuri fiscal-bugetare, excepţie ridicată de Ionuţ Răzvan Budulac în Dosarul nr. 17.254/300/2016 al Judecătoriei Sectorului 2 din Bucureşti - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.329D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 1.343D/2016, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XV din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2014 pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi alte măsuri fiscal-bugetare, excepţie ridicată de Societatea Hobby House Movers - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 9.059/300/2016 al Judecătoriei Sectorului 2 din Bucureşti - Secţia civilă.

4. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Având în vedere obiectul excepţiei de neconstituţionalitate în dosarele mai sus menţionate, Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea Dosarului nr. 1.343D/2016 la Dosarul nr. 1.329D/2016.

6. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de conexare a dosarelor. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.343D/2016 la Dosarul nr. 1.329D/2016, care este primul înregistrat.

7. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Acesta menţionează jurisprudenţa relevantă a instanţei de contencios constituţional, respectiv Decizia nr. 676 din 13 noiembrie 2014 şi Decizia nr. 143 din 10 martie 2016.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

8. Prin Sentinţa civilă nr. 8.957 din 30 iunie 2016 şi încheierea din 14 iulie 2016, pronunţate în dosarele nr. 9.059/300/2016 şi nr. 17 254/300/2016, Judecătoria Sectorului 2 din Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. XV din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2014 pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi alte măsuri fiscal-bugetare, excepţie ridicată de Ionuţ Răzvan Budulac şi de Societatea Hobby House Movers -

S.R.L. din Bucureşti în cauze având ca obiect soluţionarea unor contestaţii la executare.

9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia arată, în esenţă, că ordonanţa de urgenţă a Guvernului este neconstituţională, întrucât statul român, prin intermediul executivului, emite o ordonanţă de urgenţă prin care impune un fel de tranzacţie ce reglementează eşalonarea plăţii sumelor de bani datorate de statul român în baza unor hotărâri judecătoreşti, prin care s-a statuat nelegalitatea încasării taxei pe poluare pentru autovehicule. Prin felul în care este edictat textul legai, se încalcă principiul separaţiei puterilor în stat, fiind, de altfel, şi vădit discriminatoriu, în ipoteza în care s-ar aprecia că singura opţiune a titularului unei creanţe izvorâte dintr-o hotărâre judecătorească prin care s-a dispus restituirea taxei pe poluare ar fi acceptarea unei eşalonări a plăţii pentru o perioadă de 5 ani de zile.

10. Statul nu refuză aplicarea hotărârilor judecătoreşti, dar, prin modalitatea de impunere a unui termen de plată, prin obligarea acceptării de către titularii creanţelor a unei eşalonări a plăţii pentru o perioadă de 5 ani, puterea executivă s-a ridicat mai presus de puterea judecătorească. De altfel, executarea silită reprezintă excepţia de la regula executării unei hotărâri judecătoreşti. Astfel, orice hotărâre judecătorească susceptibilă de a fi executată, de principiu, se execută de bunăvoie de către debitor, iar numai în ipoteza neexecutării sale creditorul poate apela la executarea silită - a două fază a procesului civil. Executarea silită, făcând parte din procesul civil, trebuie să se desfăşoare într-un termen rezonabil.

11. Titularii creanţelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect restituirea taxei pe poluare pentru autovehicule şi a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2015, îşi vor putea recupera sumele de bani în termen de 5 ani, câte 20% pe an, pe cale de consecinţă, art. XV din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2014 devine ineficace/inaplicabil, titularilor de creanţe prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect restituirea taxei pe poluare pentru autovehicule şi a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, devenite executorii ulterior datei de 31 decembrie 2015.

12. Câtă vreme toate hotărârile judecătoreşti, prin intermediul cărora s-a dispus restituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, au avut la bază încălcarea/constatarea încălcării dreptului Uniunii Europene, încălcare statuată în repetate rânduri de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, rezultă, implicit, că şi restituirea respectivelor taxe printr-o eşalonare impusă pe o perioadă de 5 ani contravine dreptului unional.

13. De altfel, ilegalitatea art. XV din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2014, prin raportarea la tratat, a fost recent constatată de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin Hotărârea din 30 iunie 2016, pronunţată în Cauza C-288/14 - Silvia Ciup împotriva Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Timiş - Direcţia Regională a Finanţelor Publice Timişoara.

14. Judecătoria Sectorului 2 din Bucureşti - Secţia civilă apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Aceasta menţionează jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 705 din 27 noiembrie 2014.

15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

16. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, menţionând jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 1.596 din 26 noiembrie 2009, Decizia nr. 190 din 2 martie 2010, Decizia nr. 353 din 22 martie 2011, Decizia nr. 705 din 27 noiembrie 2014 şi Decizia nr. 306 din 28 aprilie 2015.

17. Referitor la dispoziţiile art. 16 din Constituţie, Guvernul consideră că acestea nu pot fi invocate în ceea ce priveşte o eventuală inegalitate de tratament între stat şi cetăţeni, textul legii fundamentale garantând doar egalitatea în drepturi a cetăţenilor.

18. Avocatul Poporului apreciază, în punctul de vedere exprimat în Dosarul nr. 1.329D/2016, că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale, arătând că îşi menţine argumentele reţinute de instanţa de contencios constituţional în deciziile nr. 676 din 13 noiembrie 2014, nr. 705 din 27 noiembrie 2014, nr. 133 din 10 martie 2015 şi nr. 477 din 18 iunie 2015.

19. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

20. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şt ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

21. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. XV din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2014 pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi alte măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 28 februarie 2014, aprobată cu modificări prin Legea nr. 197/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 16 iulie 2015, cu modificările ulterioare, dispoziţii care au următorul cuprins:

„(1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect restituirea taxei pe poluare pentru autovehicule şi a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, dobânzile calculate până la data plăţii integrale şi cheltuielile de judecată, precum şi alte sume stabilite de instanţele judecătoreşti, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2015, se va realiza pe parcursul a 5 ani calendaristici, prin plata în fiecare an a 20% din valoarea acestora.

(2) Cererile de restituire ale contribuabililor prevăzuţi la alin. (1) se soluţionează, conform prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în termen de 45 de zile de la înregistrare, iar plata tranşelor anuale se efectuează conform graficului stabilit de autoritatea obligată prin hotărâre judecătorească să efectueze restituirea, respectiv Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin organele fiscale competente sau Administraţia Fondului pentru Mediu, după caz.

(3) Termenul prevăzut la alin. (1) curge de la data împlinirii termenului prevăzut la alin. (2).

(4) în cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept

(5) Sumele prevăzute la alin. (1), plătite în temeiul prezentei ordonanţe de urgenţă, se actualizează cu indicele preţurilor de consum comunicat de Institutul Naţional de Statistică.

(6) Procedura de efectuare a plăţii titlurilor executorii va fi stabilită prin ordin comun al ministrului mediului şi schimbărilor climatice şi al ministrului finanţelor publice, cu respectarea termenelor prevăzute la alin. (1).

(7) Plăţile restante la sumele aferente titlurilor executorii emise până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă şi pentru care nu a fost demarată procedura de executare silită se efectuează cu respectarea prevederilor alin. (1)-(6).

22. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii, în art. 21 alin. (1) şi (3) privind accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi în art. 148 alin. (2) privind integrarea europeană.

23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra textului de lege criticat prin mai multe decizii, dintre care reţine Decizia nr. 705 din 27 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015, Decizia nr. 133 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 19 mai 2015, Decizia nr. 352 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 17 iulie 2015 sau Decizia nr. 732 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 14 decembrie 2015.

24 în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Constituţie, care consacră principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, Curtea a constatat că aceasta nu poate fi reţinută, întrucât, pe de o parte, prin actul normativ criticat, legiuitorul delegat nu refuză aplicarea hotărârilor judecătoreşti, ci stabileşte anumite măsuri pentru punerea în aplicare a acestora, şi, pe de altă parte, textele de lege criticate au aplicabilitate exclusiv pentru viitor (a se vedea Decizia nr. 732 din 29 octombrie 2015, menţionată mai sus, paragraful 43).

25. Referitor la pretinsa încălcare a art. 16 din Constituţie, din perspectiva instituirii unei discriminări în ceea ce priveşte tratamentul juridic diferit aplicat aceleiaşi categorii de persoane, Curtea a reţinut că această diferenţă se justifică în mod obiectiv şi rezonabil, având în vedere că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2014 urmăreşte un scop legitim - menţinerea echilibrului bugetar şi respectarea angajamentelor interne asumate în domeniul protecţiei mediului, şi păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere - executarea eşalonată a hotărârilor judecătoreşti în cauză. Ca atare, situaţia particulară ivită şi motivată prin existenţa unei situaţii extraordinare este una care reclamă o diferenţă evidentă de tratament juridic (a se vedea Decizia nr. 133 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 19 mai 2015, paragraful 24).

26. Cât priveşte încălcarea accesului liber la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, Curtea a reţinut că procesul civil parcurge două faze: judecata şi executarea silită, aceasta din urmă intervenind în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forţei de constrângere a statului sau al altor titluri executorii, în măsura în care debitorul nu îşi execută de bunăvoie obligaţia. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că executarea unei hotărâri, indiferent de instanţa care a pronunţat-o, trebuie considerată ca parte integrantă a procesului, în sensul art. 6 din Convenţie, iar în ipoteza în care autorităţile sunt obligate să acţioneze în vederea executării unei hotărâri judecătoreşti şi manifestă abstenţiune, această conduită este apreciată ca angajând răspunderea statului, în condiţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţie, obligaţia statului de a asigura celeritatea procedurilor judiciare fiind una de rezultat (Hotărârea din 29 august 1996, pronunţata în Cauza Di Pede împotriva Italiei, paragrafele 20-24, Hotărârea din 26 septembrie 1996, pronunţată în Cauza Zappia împotriva Italiei, paragrafele 16-20, şi Hotărârea din 19 martie 1997, pronunţată în Cauza Hornsby împotriva Greciei, paragraful 40). Prin Hotărârea din 17 iunie 2003, pronunţată în Cauza Ruianu împotriva României, paragraful 65, Curtea europeană a reţinut că dreptul la justiţie, garantat de art. 6 din Convenţie, protejează în egală măsură şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive şi obligatorii, care, într-un stat ce respectă preeminenţa dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia dintre părţi. Prin urmare, executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp. În ceea ce priveşte modalitatea de executare, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că executarea uno Ictu constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura şi unica posibilă modalitate de executare care poate fi aplicată (Decizia nr. 705 din 27 noiembrie 2014, paragrafele 36-39). Astfel, legiuitorul poate stabili anumite măsuri, respectiv plata eşalonată a unor sume prevăzute în titluri executorii, sens în care sunt şi prevederile art. XV din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2014, prin care legiuitorul delegat a instituit o măsură de natură să întărească finalitatea procesului judiciar, în sensul că reprezintă un prim pas important al debitorului de a-şi executa creanţa.

27. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a pronunţat, la data de 30 iunie 2016, hotărârile din cauzele C288/14 Silvia Ciup împotriva Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Timiş - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, şi C-200/14 Silvia Georgiana Câmpean împotriva Administraţiei Finanţelor Publice a Municipiului Mediaş, devenită Serviciul Fiscal Municipal Mediaş, şi a Administraţiei Fondului pentru Mediu, în care s-a reţinut, în dispozitive, că: „Principiul efectivităţii trebuie interpretat în sensul că se opune unui sistem de rambursare a sumelor datorate în temeiul dreptului Uniunii şi al căror cuantum a fost constatat prin decizii judecătoreşti executorii precum sistemul în discuţie în litigiul principal, care prevede o eşalonare pe cinci ani a rambursării acestor sume şi care condiţionează executarea unor astfel de decizii de disponibilitatea fondurilor încasate în temeiul unei alte taxe, fără ca justiţiabilul să dispună de posibilitatea de a constrânge autorităţile publiceîşi îndeplinească obligaţiile dacă acestea nu şi le îndeplinesc de bunăvoie.”Cerinţele rezultate din aceste hotărâri nu au, însă, relevanţă constituţională, ele ţinând de obligaţia legislativului de a edicta norme în sensul hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, astfel încât nu poate fi reţinută nici critica referitoare la încălcarea art. 148 alin. (2) din Constituţie.

28. În aceste condiţii, Curtea nu poate reţine încălcarea art. 1 alin. (4), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi (3), precum şi a art. 148 alin. (2) din Constituţie.

29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ionuţ Răzvan Budulac şi de Societatea Hobby House Movers - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 17.254/300/2016, respectiv Dosarul nr. 9.059/300/2016 ale Judecătoriei Sectorului 2 din Bucureşti - Secţia civilă şi constată că prevederile art. XV din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2014 pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi alte măsuri fiscal-bugetare sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie,

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 2 din Bucureşti - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României,

Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 16 martie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Fabian Niculae

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 185

din 21 martie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 202 alin. (1) şi art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 202 alin. (1) şi art. 223 alin. (1) din Codul de procedura penală, excepţie ridicată de Huseyin Sincar în Dosarul nr. 144/90/2016/a7 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 592 D/2016.

2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, prin domnul avocat Ionel Olteanu din cadrul Baroului Bucureşti. Se constată lipsa celorlalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Curtea ia act de prezenţa în sală a doamnei Bahtiar Cioroiu, traducător de limbă turcă.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul domnului avocat Ionel Olteanu, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, se arată că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului are în vedere legislaţiile tuturor statelor contractante, aspect ce justifică un anumit grad de ambiguitate terminologică, cum este şi cea a sintagmei „suspiciune rezonabilă1. Se susţine că, spre deosebire de aceasta, jurisprudenţa instanţelor supreme, prin urmare şi cea a Curţii Constituţionale, se referă doar la legislaţia internă, ceea ce îi permite să apeleze la sintagme mult mai exacte, şi că, în dreptul intern, sintagma criticată trebuie să capete un caracter obiectiv. Se susţine că expresia criticată este neconstituţională, atâta vreme cât legiuitorul naţional nu oferă acele criterii de determinare care să împiedice abuzul şi arbitrariul. Se arată, totodată, că textele criticate subminează libertatea individuală sub pretextul apărării ei. Se mai arată că autorităţile naţionale au o marjă de apreciere în implementarea dispoziţiilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, marjă de apreciere care însă nu trebuie Să aducă atingere dreptului garantat. În fine, se susţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul intern trebuie să se subordoneze, el însuşi, Convenţiei, ceea ce obligă la respectarea standardului calităţii legii.

5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se arată că sintagma „suspiciune rezonabilă” a fost preluată atât în jurisprudenţa internă, cât şi în doctrină, având sensul de informaţii sau date apte să convingă un observator independent şi imparţial că este posibil ca o persoană să fi săvârşit o infracţiune. Se susţine, de asemenea, că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, faptele probatorii care pot justifica o măsură preventivă nu trebuie să fie de acelaşi calibru cu probele care se solicită ulterior pentru a demonstra vinovăţia făptuitorului, sub aspectul capacităţii probatorii. Se arată, de asemenea, că dispoziţiile legale criticate presupun o analiză de către judecător a situaţiei de fapt, în fiecare caz în parte, tocmai pentru a evita o privare abuzivă de libertate.

6. În replică, domnul avocat Ionel Olteanu arată că, în jurisprudenţa instanţelor interne, cu excepţia jurisprudenţei Curţii Constituţionale, nu sunt întâlnite situaţii de aplicare a noţiunii de „suspiciune rezonabilă* prin raportare la standardul unui observator obiectiv.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

7. Prin încheierea din 8 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 144/90/2016/a7, Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 202 alin. (1) şi art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Huseyin Sincar într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva unei încheieri a judecătorului de cameră preliminară prin care măsura arestării preventive a fost înlocuită cu cea a arestului la domiciliu.

8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că sintagma „suspiciune rezonabilă” din cuprinsul dispoziţiilor art. 202 alin. (1) şi art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală nu este definită de legislaţia în vigoare şi că aceasta este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, neîndeplinind, astfel, standardele de calitate a legii impuse atât de prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), cât şi prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi prin cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Se face trimitere, în acest sens, la deciziile Curţii Constituţionale nr. 363 din 7 mai 2015, nr. 495 din 23 iunie 2015 şi nr. 603 din 6 octombrie 2015, precum şi la Hotărârea din 24 mai 2007 pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României. Se susţine că expresia criticată dă naştere la interpretări şi aplicări aleatorii, ce au drept consecinţă încălcarea dispoziţiilor convenţionale referitoare la dreptul la libertate şi la siguranţă şi la dreptul la un proces echitabil. Se susţine că, în aceste condiţii de reglementare echivocă, destinatarii normelor juridice criticate nu îşi pot adapta conduita la cerinţele legale şi nu pot să prevadă consecinţele acesteia, iar instanţele pronunţă soluţii aleatorii, de natură a crea discriminare între persoane aflate în condiţii similare.

9. Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie arată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că, în cazul art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, existenţa unei suspiciuni rezonabile este condiţionată de existenţa atât a unor probe, cât şi a unor indicii temeinice care să indice faptul că suspectul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune, pe când, în contextul reglementării de la art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, suspiciunea rezonabilă este dată doar de existenţa probelor care să indice aspecte anterior menţionate. Se arată că, într-adevăr, Codul de procedură penală nu defineşte noţiunea de „suspiciune rezonabilă” şi nici pe cea de „indicii rezonabile”, dar că acestea semnifică o puternică credinţă a organului judiciar că suspectul sau inculpatul a săvârşit faptele ce fac obiectul urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti. Se susţine, totodată, că sintagma analizată trebuie interpretată prin prisma dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenţie, care condiţionează reţinerea sau arestarea de existenţa unor motive verosimile de a bănui că persoana acuzată a săvârşit o infracţiune. Se conchide că prevederile art. 202 alin. (1)şi art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală respectă exigenţele dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate de autorul excepţiei.

10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

11. Guvernul opinează că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală este inadmisibilă, iar excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Se arată că dispoziţia procesual penală anterior menţionată nu face referire, în mod expres, la prevederile art. 202 din Codul de procedură penală, aşa cum fac trimitere celelalte articole din Codul de procedură penală ce reglementează măsuri preventive. Pentru acest motiv, se susţine că dispoziţiile art. 202 din Codul de procedură penală nu sunt aplicabile în prezenta cauză. Cu privire la prevederile art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, se arată că sintagma criticată este clară şi neechivocă, la stabilirea existenţei unei suspiciuni rezonabile urmând a fi avute în vedere probele ce stau la baza formării convingerii organului judiciar că suspectul sau inculpatul a săvârşit fapta care constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii.

12. Avocatul Poporului opinează că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Se arată că prevederile art. 202 alin. (1) şi art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală îndeplinesc cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate, nefiind de natură a contraveni prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5). Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, la hotărârile din 25 mai 1993, 24 mai 2007 şi 20 ianuarie 2009, pronunţate în cauzele Kokkinakis împotriva Greciei, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României şi Sud Fondi şi alţii împotriva Italiei, prin care instanţa europeană a remarcat că, drept consecinţă logică a principiului conform căruia legile trebuie să fie de aplicabilitate generală, formularea actelor normative nu este întotdeauna exactă, folosirea unor caracterizări generale fiind preferată unor liste exhaustive, că interpretarea acestor norme depinde de practică şi nu încape îndoială că instanţele interne sunt cele mai în măsură să examineze şi să interpreteze legislaţia naţională şi că o astfel de interpretare nu este, în sine, incompatibilă cu art. 7 din Convenţie. Se susţine, de asemenea, că dispoziţiile legale criticate oferă garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil şi că acestea se aplică tuturor persoanelor aflate în ipotezele juridice reglementate, nefiind de natură a contraveni prevederilor art. 16 din Legea fundamentală.

13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 202 alin. (1) şi art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:

- Art. 202 alin. (1): „Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări â procesului penai, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.)

- Art. 223 alin. (1): „Măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, în cursul judecăţii, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi există una dintre următoarele situaţii:

a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;

b) inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament;

c) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta;

d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni. “

16. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitoare la calitatea legii şi ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi, precum şi dispoziţiilor art. 5 şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la dreptul la libertate şi la siguranţă şi la dreptul la un proces echitabil.

17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, într-adevăr, nu există o definiţie legală a noţiunii de „suspiciune rezonabilă”. Cu toate acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a explicat, în jurisprudenţa sa. la care face trimitere şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României, sensul sintagmei criticate, care, de altfel, este analizată şi explicată şi în doctrina românească.

18. Astfel, prin Hotărârea din 22 mai 2014, pronunţată în Cauza Ilgar Mammadov împotriva Azerbaidjanului, paragraful 88, Hotărârea din 30 august 1990, pronunţată în Cauza Fox. Campbell şi Hartley împotriva Regatului Unit, paragraful 32, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că existenţa unor „suspiciuni rezonabile” că a fost comisă o infracţiune presupune fapte sau informaţiile capabile să convingă un observator obiectiv că persoana urmărită sau judecată penai poate să fi comis infracţiunea, dar că ceea ce poate fi considerat „rezonabil” depinde de aspectele cauzei. Această abordare constituie, de fapt, o aplicare a dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. c)din Convenţie, care admit că o persoană poate fi privată de libertate atunci când există motive verosimile că aceasta a săvârşit o infracţiune. În acelaşi sens, este şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 381 din 7 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 528 din 14 iulie 2016, paragraful 24, prin care s-a reţinut că folosirea sintagmei anterior analizate, în contextul reglementării dispunerii înlocuirii măsurii controlului judiciar cu cea a arestării preventive, conform dispoziţiilor art. 223 alin. (1) lit. d) raportat la art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală, nu este de natură a încălca prezumţia de nevinovăţie a persoanei în privinţa căreia este dispusă această măsură preventivă.

19. Referitor la semnificaţia sintagmei criticate, Curtea constată că noţiunea de „suspiciune rezonabilă” trebuie analizată în strânsă corelaţie cu cea de „bănuială rezonabilă”, întrucât măsurile preventive, mai puţin reţinerea, pot fi dispuse numai faţă de suspect sau faţă de inculpat. În acest sens, conform dispoziţiilor art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală, dobândirea calităţii de suspect este condiţionată de normele procesual penale, de un anumit nivel al probaţiunii, acela al existenţei unei bănuieli rezonabile că persoana în cauză a săvârşit fapta care face obiectul urmăririi penale. De asemenea, dobândirea calităţii de inculpat este condiţionată, conform art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală, de existenţa unor probe din care să rezulte că infracţiunea pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală a fost săvârşită de respectiva persoană. În mod evident, bănuiala rezonabilă formată pe baza unor astfel de probe nu trebuie să aibă aceeaşi forţă cu cele care determină condamnarea. Spre deosebire de probele care stau la baza unei condamnări, care trebuie să fie de necombătut şi din care trebuie să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, concluzia săvârşirii de către inculpat a infracţiunii pentru care este judecat, standardul de probaţiune necesar dobândirii calităţilor procesuale mai sus menţionate şi dispunerii măsurilor preventive este cel al capacităţii de a determina formarea unei bănuieli sau a unei „suspiciuni”. Aceasta din urmă trebuie să fie însă „rezonabilă”. Cum noţiunea de „rezonabil” nu beneficiază de o definiţie specifică dreptului penal sau celui procesual penal, Curtea reţine că legiuitorul a avut în vedere sensul comun, propriu al termenului. Prin urmare, sensul sintagmei „suspiciune rezonabilă” semnifică existenţa unor probe pe baza cărora, recurgând la un raţionament echilibrat, firesc, lipsit de exagerări, să poată fi desprinsă concluzia plauzibilă că suspectul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune.

20. Având în vedere aceste considerente, Curtea reţine că atât destinatarii legii procesual penale, cât şi organele chemate să o aplice pot determina sensul noţiunii de „suspiciune rezonabilă”, sintagmă al cărei conţinut concret va fi stabilit, conform celor reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi de Curtea Constituţională, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze. Pentru acest motiv, expresia criticată îndeplineşte cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate specifice standardului calităţii legii, impus de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Referitor la respectarea exigenţelor prevederilor constituţionale anterior menţionate, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie, numai dacă este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând, la nevoie, la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 259 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 17 august 2016, paragrafele 17 şi 18).

21. Pentru aceleaşi considerente nu poate fi reţinută nici pretinsa încălcare, prin prevederile art. 202 alin. (1) şi art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, a dispoziţiilor constituţionale ale art. 16, determinată de o posibilă aplicare arbitrară şi, în consecinţă, diferită a textelor criticate unor persoane aflate în situaţii juridice identice, în lipsa unor justificări obiective şi rezonabile. În acest sens, instanţa de contencios constituţional a statuat, în repetate rânduri, că principiul nediscriminării presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 545 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 6 iulie 2011).

22. De asemenea nu poate fi reţinută încălcarea, sub forma dispunerii, în mod arbitrar, a măsurii arestării preventive, conform dispoziţiilor art. 202 alin. (1) şi art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, a prevederilor art. 5 din Convenţie, ce reglementează dreptul la libertate şi la siguranţă, care prevede, printre altele, la paragraful 1 lit. c), că o persoană poate fi arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-f împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.

23. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin textele criticate, a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie referitoare la dreptul la un proces echitabil, Curtea reţine că aspectul determinării caracterului rezonabil al îndoielii, la care prevederile art. 202 alin. (1) şi art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală fac referire, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze, nu este de natură a încălca garanţiile specifice acestui drept fundamental. Cu privire la respectarea dispoziţiilor convenţionale ale art. 6, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că aprecierea preliminară a datelor din dosar nu poate semnifica o influenţă asupra deciziei finale, ceea ce interesează fiind ca această apreciere finală să se facă la momentul luării hotărârii şi să se bazeze pe elementele dosarului şi pe dezbaterile din şedinţa de judecată (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 6 iunie 2000, pronunţată în Cauza Morel împotriva Franţei, paragraful 45).

24, Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Huseyin Sincar în Dosarul nr. 144/90/2016/a7 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 202 alin. (1) şi art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 21 martie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 197

din 23 martie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 87 alin, (1) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Ovidiu Răchită în Dosarul nr. 572/108/2016 al Tribunalului Arad - Secţia I civilă, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 744 D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se susţine că situaţia unei persoane condamnate care dobândeşte, în condiţii de detenţie, venituri ca urmare a muncii prestate este diferită de cea a persoanelor aflate în stare de libertate şi care încasează venituri salariale, motiv pentru care legiuitorul poate să instituie reguli diferite de repartizare a unor astfel de venituri, fără a încălca, în acest fel, principiul egalităţii în drepturi.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 5 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 572/108/2016, Tribunalul Arad - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 87 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Ovidiu Răchită într-un dosar ce are ca obiect soluţionarea unei acţiuni, prin care se solicită, printre altele, restructurarea modului de repartizare a veniturilor realizate în calitate de persoană condamnată, în sensul creşterii sumelor aferente pensiei de întreţinere datorate de către aceste persoane.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că modul de distribuire a veniturilor persoanelor aflate în executarea unor pedepse privative de libertate, conform dispoziţiilor art. 87 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, nu ţine cont de nevoia asigurării pensiei alimentare minorilor aflaţi în întreţinerea acestora, fiind de natură a discrimina aceste persoane minore în raport cu minorii ai căror părinţi se află în stare de libertate, că algoritmul de calcul criticat împiedică instanţele să acorde minorilor în cauză dreptul integral la pensie alimentară, că insuficienţa pensiei alimentare supune persoanele minore aflate în îngrijire la un regim similar torturii, că aceleaşi texte criticate împiedică persoana condamnată să apere interesele minorilor pe care îi are în întreţinere şi că lipsa pensiei alimentare este de natură a încălca viaţa intimă, familială şi privată. Se susţine, de asemenea, că persoanele minore a căror pensie alimentară nu poate fi asigurată sunt lipsite de accesul la învăţătură şi la cultură, întrucât nu dispun de resursele necesare pentru a-şi acoperi cheltuielile cu şcolarizarea şi pentru a-şi achiziţiona bilete la evenimente culturale, şi că sunt private de dreptul la ocrotirea sănătăţii, întrucât nu îşi pot achiziţiona bunurile care să le asigure igiena personală şi hrana. Se mai arată că pentru a-şi îndeplini obligaţiile părinteşti persoana căreia îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 87 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 este obligată să muncească până la extenuare, muncă similară sclaviei, că norma juridică anterior menţionată încalcă dreptul de proprietate privată al minorilor aflaţi în întreţinerea persoanelor deţinute şi că nivelul de trai al minorilor este, în acest fel, amplu afectat.

6. Tribunalul Arad - Secţia I civilă opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine, în acest sens, că repartizarea veniturilor, conform procentelor prevăzute la art. 87 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, a fost stabilită tocmai având în vedere calitatea de persoană deţinută a titularului acestora. Se susţine că persoanele care se află în executarea unei pedepse penale privative de libertate nu pot beneficia, în mod liber, de veniturile pe care le obţin din munca prestată.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.035 din 13 noiembrie 2007 şi, totodată, se arată că legiuitorul, acolo unde a fost cazul, pentru asigurarea unui regim de protecţie şi pentru această categorie de persoane, a prevăzut, în mod expres şi limitativ, cazurile în care sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun privind munca, dar, cu toate acestea, faptul că unele dispoziţii privind munca sunt aplicabile în mod corespunzător şi în cazul muncii prestate de către persoanele condamnate nu poate să determine calificarea drept venituri salariale a beneficiilor muncii prestate de către această categorie de persoane, beneficiile fiind în aşa fel organizate încât să favorizeze atitudinea pozitivă a acestor persoane faţă de muncă şi pentru a facilita reintegrarea lor socială ulterior executării pedepsei.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 87 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, care au următorul cuprins: „Veniturile prevăzute la art. 86 se încasează de către administraţia penitenciarului în care se află persoana condamnată şi se repartizează după cum urmează: a) 40% din venit revine persoanei condamnate, care poate folosi pe durata executării pedepsei privative de libertate 90% din acesta, iar 10% se consemnează pe numele său, la Trezoreria Statului, urmând să fie încasat în momentul punerii în libertate;

b) 60% din venit revine administraţiei penitenciarului, constituind venituri proprii care se încasează, se contabilizează şi se utilizează potrivit dispoziţiilor legale privind finanţele publice

12. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitoare la statul social şi demnitatea umană, art. 11 cu privire la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 referitoare la accesul liber la justiţie, art. 22 alin. (1) şi (2) cu privire la dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, art. 26 referitoare la viaţa intimă, familială şi privată, art. 32 cu privire la dreptul la învăţătură, art. 33 referitoare la accesul la cultură, art. 34 privind dreptul la ocrotirea sănătăţii, art. 42 referitoare la interzicerea muncii forţate, art. 44 cu privire la dreptul de proprietate privată, art. 47 referitoare la nivelul de trai, art. 48 alin. (1) privind familia, art. 49 privind protecţia copiilor şi a tinerilor, art. 52 referitoare la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică şi ale art. 53 cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. De asemenea, se mai invocă încălcarea dispoziţiilor art. 1 privind dreptul la viaţă, art. 3 referitoare la interzicerea torturii, art. 4 cu privire la interzicerea sclaviei şi a muncii forţate, art. 6 referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 8 privind dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, art. 13 cu privire la dreptul la un recurs efectiv şi art. 14 referitoare la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi prevederilor art. 1 şi 2 din Protocolul nr. 1 la Convenţie cu privire la protecţia proprietăţii şi la dreptul la instruire.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că aceasta nu cuprinde veritabile critici de neconstituţionalitate, ci are în vedere efectele concrete ale aplicării dispoziţiilor legale criticate, în coroborare cu dispoziţiile art. 513 şi următoarele din Codul civil, ce reglementează obligaţia de întreţinere, aplicare făcută având în vedere eventualele obligaţii de întreţinere pe care autorul excepţiei le are faţă de persoane minore.

14. Or, conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată Pentru aceste considerente, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate invocată în prezenta cauză este inadmisibilă.

15. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Ovidiu Răchită în Dosarul nr. 572/108/2016 al Tribunalului Arad - Secţia I civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Arad - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 23 martie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 207

din 30 martie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 alin. (2)-(4) din Codul penal

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Varga Attila - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 alin. (2)-(4) din Codul penal, excepţie ridicată de Ainăld Gabi Mihăilescu în Dosarul nr. 2.003/89/2015 al Tribunalului Vaslui - Secţia civilă, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 792 D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se face trimitere atât la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.037 din 14 iulie 2011, cât şi la Decizia Curţii Constituţionale nr. 595 din 1 octombrie 2015 şi se propune menţinerea acestei jurisprudenţe, arătându-se că nu au intervenit elemente noi, de natură a determina un reviriment jurisprudenţial.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 19 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.003/89/2015, Tribunalul Vaslui - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 100 alin. (2)-(4) din Codul penal, excepţie de neconstituţionalitate ridicată de Ainăld Gabi Mihăilescu într-un dosar ce are ca obiect soluţionarea unei cereri referitoare la pretenţii civile, formulate într-o cauză în care petentul este o persoană cu dizabilităţi, condamnată la executarea unei pedepse cu închisoarea.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile art. 100 alin. (2)-(4) din Codul penal creează discriminare între persoanele care suferă de handicap grav, condamnate la pedepse penale privative de libertate, care nu sunt apte de muncă, şi cele sănătoase, întrucât dau posibilitatea acestora din urmă să obţină o reducere a pedepsei şi recompense, prin luarea în considerare a zilelor de muncă, drept pe care persoanele deţinute lipsite de capacitate de muncă nu pot să îl exercite. De asemenea, se susţine existenţa unei discriminări între persoanele cu handicapuri grave, care execută pedepse cu închisoarea, şi condamnaţii care au împlinit vârsta de 60 de ani şi care pot fi eliberaţi condiţionat după efectuarea a cel puţin jumătate, respectiv o treime, din durata pedepsei. Se conchide că, în acest fel, regimul juridic de detenţie a persoanelor cu handicap grav este unul mai sever decât cel al persoanelor care au împlinit vârsta de 60 de ani şi că se impune regândirea textelor criticate, prin reglementarea situaţiei persoanelor cu handicap grav în mod similar situaţiei persoanelor prevăzute la art. 100 alin. (2) din Codul penal.

6. Tribunalul Vaslui - Secţia civilă opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că prevederile art. 100 alin. (2)-(4) din Codul penal nu contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 50 din Constituţie, întrucât, pe de o parte, reclamantul nu se află în situaţia juridică reglementată la art. 100 alin. (2) din Codul penal, acesta neavând vârsta de 60 de ani, iar, pe de altă parte, legiuitorul a prevăzut posibilitatea reducerii pedepselor, adaptând reglementarea şi la cazul persoanelor cu handicap grav.

7. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se face trimitere, în acest sens, la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.037 din 14 iulie 2011.

9. Avocatul Poporului susţine că prevederile art. 100 alin. (2)-(4) din Codul penal sunt constituţionale. Sunt aduse ca argumente considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 595 din 1 octombrie 2015. Se susţine, totodată, că autorul excepţiei invocă necesitatea completării textelor criticate, atribuţie ce aparţine Parlamentului, conform art. 61 din Constituţie, ca unică autoritate legiuitoare a ţării,

10 Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 100 alin. (2)-(4) din Codul penal, care au următorul cuprins: (2) în cazul condamnatului caro a împlinit vârsta de 60 de ani, se poate dispune liberarea condiţionată, după executarea efectivă a jumătate din durata pedepsei, în cazul închisorii ce nu depăşeşte 10 ani, sau a cel puţin două treimi din durata pedepsei, în căzui închisorii mai mari de 10 ani, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în alin. (1) lit. b)-d).

(3) în calcului fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (1) se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate, în acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin jumătate din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin două treimi, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.

(4) în calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (2) se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate, în acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin o treime din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin jumătate, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.”

13. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) cu privire la egalitatea în drepturi şi ale art. 50 referitoare la protecţia persoanelor cu handicap.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile art. 100 alin, (3)-(4) din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, Curtea pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 595 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 876 din 24 noiembrie 2015, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate.

15. Prin Decizia nr. 595 din 1 octombrie 2015, paragrafele 12-19, Curtea a constatat că prevederile art. 100 alin. (3) şi (4) din Codul penal reglementează fracţiunile din pedeapsa închisorii, ce trebuie executate, pentru ca persoana condamnată să poată fi liberată condiţionat. În aceste condiţii, dispoziţiile art. 100 alin. (3) şi (4) din Codul penal prevăd că în calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute la alin. (1) şi (2) ale acestui articol se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate ii considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest sens, art. 78 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, reglementează dreptul la muncă al persoanelor condamnate, arătând că acestora li se poate cere să muncească, în raport cu tipul regimului de executare, ţinându-se seama de calificarea, deprinderile şi aptitudinile acestora, de vârstă, starea de sănătate, măsurile de siguranţă, precum şi de programele destinate sprijinirii formării profesionale a acestora.

16. Curtea a reţinut, totodată, că prevederile art. 78, anterior citat, sunt aplicate în coroborare cu dispoziţiile capitolului VI - „Munca prestată de persoanele condamnate la pedepse privative de libertate”, al titlului III - „Executarea pedepselor privative de libertate”, art. 83-88, din aceeaşi lege, care prevăd regimul de prestare a muncii, munca prestată în cazuri speciale, durata muncii prestate, plata muncii prestate, repartizarea veniturilor şi recuperarea pagubelor. Astfel, art. 83 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 prevede că munca persoanelor condamnate în penitenciare se realizează: în regim de prestări de servicii pentru persoane fizice sau persoane juridice, în interiorul ori exteriorul penitenciarului; în regie proprie; pentru activităţi cu caracter gospodăresc necesare penitenciarului; în caz de calamitate; în caz de voluntariat; şi în alte cazuri, în condiţiile legii. De asemenea, dispoziţiile art. 85 şi art. 86 din Legea nr. 254/2013 stabilesc că durata muncii prestate este cea reglementată prin legislaţia muncii şi că veniturile realizate de persoanele condamnate pentru munca prestată nu constituie venituri salariale şi se impozitează potrivit prevederilor legale care reglementează impunerea veniturilor realizate de persoanele fizice. Totodată, capitolul VII, art. 80-94, din Legea nr. 254/2013 reglementează participarea persoanelor condamnate la activităţi educative, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială, instruirea şcolară, învăţământul universitar şi formarea profesională a persoanelor condamnate. În aceste condiţii, art. 94 conţine dispoziţii speciale privind persoanele condamnate care prezintă dizabilităţi, stabilind la alin. (1) că Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi administraţia penitenciarului dispun măsuri specifice pentru protecţia sănătăţii fizice şi psihice a unor astfel de persoane. Conform alin. (2) al art. 94, persoanelor condamnate care prezintă dizabilităţi li se asigură condiţii pentru participarea la activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, moral-religioase adecvate nevoitor şi personalităţii lor, în funcţie de opţiunile şi aptitudinile lor. Capitolul VIII din Legea nr. 254/2013 reglementează liberarea condiţionată, art. 95 din lege condiţionând liberarea condiţionată a persoanei condamnate înainte de executarea în întregime a pedepsei privative de libertate de îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 99 şi art. 100 din Codul penal.

17. În aplicarea dispoziţiilor penale anterior referite, care constituie din acest punct de vedere legea generală în materie, prevederile art. 96 din Legea nr. 254/2013 reglementează modul de calcul al părţii din durata pedepsei care este considerată ca executată pe baza muncii prestate şi/sau a instruirii şcolare şi formării profesionale. Potrivit alin. (1)al acestui articol, în forma aplicabilă autorului excepţiei, pedeapsa care este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau a instruirii şcolare şi formării profesionale, în vederea acordării liberării condiţionate, se calculează după cum urmează: a) în cazul în care se prestează o muncă remunerată, se consideră 5 zile executate pentru 4 zile de muncă: b) în cazul în care se prestează o muncă neremunerată, se consideră 4 zile executate pentru 3 zile de muncă; c) în cazul în care munca este prestată pe timpul nopţii, se consideră 3 zile executate pentru două nopţi de muncă; d)îh cazul participării la cursurile de şcolarizare pentru formele de învăţământ general obligatoriu, se consideră 30 de zile executate pentru absolvirea unui an şcolar; e) în cazul participării la cursurile de calificare ori recalificare profesională, se consideră 20 de zile executate pentru absolvirea unui curs de calificare ori recalificare profesională; f) în cazul elaborării de lucrări ştiinţifice publicate sau invenţii şi inovaţii brevetate, se consideră 30 de zile executate, pentru fiecare lucrare ştiinţifică sau invenţie şi inovaţie brevetate. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi text, reducerea fracţiunii de pedeapsă care este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau a instruirii şcolare şi formării profesionale nu poate fi revocată.

18. Prin urmare, Curtea a constatat că atât prestarea unei munci de către persoanele condamnate la pedeapsa închisorii, în condiţiile dispoziţiilor art. 83-88 din Legea nr. 254/2013, cât şi participarea acestora la activităţi educative, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială, instruirea şcolară, învăţământul universitar şi formarea profesională, precum şi luarea în calcul a duratei acestor activităţi cu prilejul acordării liberării condiţionate, potrivit art. 100 din Codul penal, după algoritmul prevăzut la art. 96 din Legea nr. 254/2013, reprezintă beneficii acordate de legiuitor, în condiţiile legii, persoanelor condamnate apte să desfăşoare asemenea activităţi. Astfel, persoanele condamnate inapte de muncă pot beneficia de dispoziţiile art. 95 coroborate cu cele ale art. 96 alin. (1) lit. d)-f) din Legea nr. 254/2013, care, în forma aplicabilă autorului excepţiei, echivalează absolvirea unui an universitar cu 30 de zile executate din pedeapsa închisorii, absolvirea unui curs de calificare ori recalificare profesională cu 20 de zile executate din pedeapsa închisorii, iar elaborarea fiecărei lucrări ştiinţifice şi a fiecărei invenţii şi inovaţii brevetate cu 30 de zile executate din pedeapsa închisorii.

19. Din economia reglementării, Curtea a reţinut că legiuitorul a reglementat cazuri de reducere a pedepsei de care pot beneficia şi persoane inapte de muncă, adaptând practic reglementarea şi la situaţia persoanelor cu handicap. Aşa fiind, Curtea a constatat că prevederile art. 100 alin. (3) şi (4) din Codul penal nu contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 50 referitoare la protecţia persoanelor cu handicap.

20. De asemenea, Curtea a reţinut că, în ceea ce priveşte principiul egalităţii în drepturi, a statuat în repetate rânduri în jurisprudenţa sa că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, şi Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015). În aceste condiţii, acordarea de către legiuitor a unor beneficii legale persoanelor condamnate nu este de natură a crea discriminare (a se vedea Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 10 august 2015). Aceste considerente sunt valabile şi în privinţa persoanelor care sunt apte să beneficieze de prevederile art. 100 alin. (3) şi (4) din Codul penal şi a celor care nu au aptitudinile fizice necesare pentru a se prevala de dispoziţiile legale anterior referite.

21. Pentru aceste motive, Curtea a constatat că textele criticate nu contravin dispoziţiilor art. 16 din Constituţie.

22. Analizând considerentele deciziei anterior citate, Curtea reţine că ele sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 alin. (2) din Codul penal. Astfel, persoanele care se află în cursul executării unei pedepse privative de libertate, care au împlinit vârsta de 60 de ani, se află într-o situaţie diferită de cea a persoanelor care suferă de un handicap sau de o boală ce nu le permite să presteze o muncă remunerată, diferenţă dată de nevoile de asigurare a integrităţii fizice şi psihice specifice vârstei anterior menţionate. Acestea din urmă sunt de natură a justifica reglementarea, în favoarea persoanelor prevăzute la art. 100 alin. (2) din Codul penal, a unui beneficiu referitor la modalitatea de executare a unor fracţiuni ale unor pedepse privative de libertate dispuse în privinţa [or. Mai mult, aşa cum s-a reţinut prin Decizia nr. 595 din 1 octombrie 2015, legiuitorul a prevăzut, la art. 95 şi art. 96 alin. (1) lit. d)-f) din Legea nr. 254/2013, cazuri de reducere a pedepsei de care pot beneficia şi persoane inapte de muncă, referitoare la participarea de către condamnat la cursurile de şcolarizare pentru formele de învăţământ general obligatoriu, la participarea sa la cursuri de calificare ori recalificare profesională şi la elaborarea de lucrări ştiinţifice publicate sau invenţii brevetate. De altfel, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, principiul egalităţii nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii, iar egalitatea formală ar conduce la aceeaşi regulă, în ciuda diferenţei de situaţii, ceea ce arată că inegalitatea reală, care rezultă din această diferenţă, poate justifica reguli distincte, în funcţie de scopul legii care le conţine. Tocmai de aceea, instanţa de contencios constituţional a constatat că, în măsura în care egalitatea nu este naturală, faptul de a o impune ar însemna instituirea unei discriminări (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996).

23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ainăld Gabi Mihăilescu în Dosarul nr. 2.003/89/2015 al Tribunalului Vaslui - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 100 alin. (2)-(4) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Vaslui - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 30 martie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 209

din 30 martie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 alin. (4) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Varga Attila - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 alin. (4) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti - Secţia I penală, din oficiu, în Dosarul nr. 5.607/302/2016, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 979 D/2016.

2. La apelul nominal răspunde partea Vlad Papazul, prezentă personal. Lipseşte cealaltă parte Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul părţii prezente, care susţine că textul criticat este neconstituţional, întrucât condiţionează exercitarea dreptului la vizite intime de plata sumelor de bani necesare pentru plata taxelor notariale.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se arată că exercitarea dreptului la viaţă intimă, în cazul persoanelor condamnate, a căror existenţă se desfăşoară o bună bucată de timp într-un mediu închis, nu poate fi făcută în aceleaşi condiţii cu exercitarea aceluiaşi drept în cazul persoanelor libere. Se susţine, prin urmare, că dreptul anterior menţionat de către persoanele aflate în detenţie este exercitat În condiţii specifice cadrului în care vizitele intime urmează să se desfăşoare. Se arată, de asemenea, că există o egalitate creată prin lege şi o egalitate creată în cadrul legii şi că legiuitorul a creat o stare de drept care să asigure persoanelor aflate în situaţii identice condiţii identice de exercitare, creând o situaţie de egalitate în lege şi prin lege. Se mai susţine că taxa notarială pentru o astfel de procedură este una modică, neexistând o discriminare bazată pe avere între persoanele care trebuie să o plătească şi cele care îşi pot exercita dreptul la vizită intimă fără a plăti o astfel de sumă şi că, dimpotrivă, conform art. 70 din Legea nr. 254/2013, persoanele condamnate pot obţine venituri din munca prestată în penitenciar şi pot să primească bani din partea membrilor familiei sau a altor persoane, bani care pot fi folosiţi pentru plata de taxe notariale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin încheierea din 13 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 5.607/302/2016, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 69 alin. (4) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele Judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată din oficiu într-un dosar ce are ca obiect soluţionarea unei plângeri formulate împotriva măsurilor privitoare la exercitarea dreptului la vizită intimă, prevăzut la art. 69 din Legea nr. 254/2013, în timpul _arestului preventiv.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile art. 69 din Legea nr. 254/2013 sunt excesive, prin condiţionarea exercitării dreptului la vizită intimă de existenţa unei declaraţii pe propria răspundere, autentificată notarial, prin care să fie făcută dovada existenţei unei relaţii de parteneriat. Se susţine că scopul urmărit de legiuitor prin impunerea acestei condiţii poate fi atins şi printr-o simplă declaraţie pe proprie răspundere a persoanei aflate în detenţie, semnată sau dată în faţa unui funcţionar public din cadrul penitenciarului ori în faţa judecătorului de supraveghere a privării de libertate de la respectivul penitenciar, declaraţii ce pot fi făcute fără plata unei sume de bani. Se arată că textul criticat creează inegalitate între persoanele deţinute, acordându-le posibilitatea de a-şi exercita dreptul la vizită intimă în funcţie de avere, criteriu de discriminare prevăzut la art. 4 alin. (2) din Constituţie.

7. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată, mai întâi, că, în mod corect, având în vedere argumentele formulate în susţinerea excepţiei, dispoziţiile art. 69 alin. (4) din Legea nr. 254/2013 ar fi trebui raportate la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât acestea sunt cele care prevăd egalitatea în drepturi, art. 4 alin. (2) din Legea fundamentală nefăcând decât să enumere criteriile de discriminare. Se susţine însă că principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate şi că acesta este încălcat doar atunci când la situaţii egale este aplicat un regim juridic diferit, fără o motivare obiectivă şi rezonabilă. Se observă, în acest sens, că dreptul prevăzut la art. 69 din Legea nr. 254/2013 este acordat, în mod egal, tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice, fără privilegii şi fără discriminări, şi că impunerea unor taxe în vederea exercitării acestui drept nu este de natură a afecta egalitatea în drepturi astfel asigurată. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în domeniul taxelor judiciare de timbru, respectiv la Decizia nr. 391 din 26 aprilie 2012.

9. Avocatul Poporului susţine că prevederile art. 69 alin. (4) din Legea nr. 254/2013 sunt neconstituţionale. Se susţine că a condiţiona acordarea dreptului la vizita intimă de dovedirea relaţiei de parteneriat prin declaraţie pe propria răspundere, autentificată de notar, nu apare ca fiind necesar într-o societate democratică şi nici nu este aplicată în mod nediscriminatoriu, nefiind justificat de necesitatea realizării scopului educativ al pedepselor. Prin urmare, condiţionarea criticată nu este proporţională cu scopul legitim urmărit, fiind de natură a încălca dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, prevăzut la art. 26 din Constituţie, precum şi prevederile constituţionale ale art. 4 alin. (2), care garantează egalitatea între cetăţeni. În acest sens, se arată că, prin Hotărârea din 9 octombrie 2008, pronunţată în Cauza Moiseyev împotriva Rusiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut încălcarea art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, motivată de restrângerea nejustificată a vizitelor familiei în penitenciare. Într-o altă speţă, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a constatat că este deosebit de important pentru deţinuţi să menţină şi să dezvolte legături de familie pentru a suporta mai bine viaţa în închisoare şi a fi pregătiţi în vederea reinserţiei sociale (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 22 octombrie 1997, pronunţată în Cauza E.L.H şi P.B.H împotriva Regatului Unit). Se mai arată că respectarea dreptului la viaţă intimă, familială şi privată impune autorităţilor statului atât obligaţii negative, urmărind apărarea individului împotriva oricăror ingerinţe arbitrare a puterii publice în exercitarea prerogativelor ce asigură însuşi conţinutul acestui drept, cât şi obligaţii pozitive, inerente asigurării respectului efectiv al vieţii de familie, care pot implica şi necesitatea adoptării de măsuri de protecţie a vieţii private, chiar cu privire la relaţiile dintre indivizi. Aşa fiind, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Hotărârea din 22 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României, că autorităţile statului trebuie să se doteze cu un arsenal juridic adecvat şi suficient care să aibă ca scop îndeplinirea acestor obligaţii pozitive ce le revin, în temeiul art. 8 din Convenţie, în aceste condiţii, se conchide că soluţia legislativă supusă controlului de constituţionalitate, ce limitează într-o manieră nejustificată dreptul la vizită intimă al persoanei condamnate, nu întruneşte exigenţele constituţionale ale art. 26 alin, (1) care obligă autorităţile publice să respecte şi să ocrotească viaţa intimă, familială şi privată.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate ÎI constituie dispoziţiile art. 69 alin. (4) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, cu modificările şi completările ulterioare, care au următorul cuprins: „Dovada existenţei relaţiei de parteneriat se face prin declaraţie pe propria răspundere, autentificată de notar,;*

13. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 4 alin. (2) referitoare la criteriile de discriminare şi ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 222 din 2 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 380 din 2 iunie 2015, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 alin. (1) lit. b) şi ale art. 110 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 254/2013, reţinând că, în privinţa vizitelor intime, Legea nr. 254/2013 prevede un regim juridic diferit pentru persoanele care execută măsura arestului preventiv, faţă de cel reglementat cu privire la

persoanele condamnate la pedepse penale definitive privative de libertate. S-a arătat, în acest sens, că asigurarea diferită a acestui drept pentru persoane care se află în situaţii juridice similare este discriminatorie, dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, dacă nu are un scop legitim sau dacă nu există proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit de legiuitor. Raportând aceste considerente la excepţia ridicată în cauză, Curtea a constatat că situaţia persoanelor arestate preventiv şi cea a persoanelor condamnate la pedepse penale privative de libertate nu este diferită şi că, pe durata executării măsurilor preventive şi a pedepselor definitive privative de libertate, persoanele astfel deţinute se află, din perspectiva dreptului la vizite intime, în situaţii juridice obiectiv similare, astfel că tratamentul juridic diferit instituit prin Legea nr. 254/2013 nu are ca fundament o justificare legitimă şi rezonabilă. Mai mult, prin aceeaşi decizie, s-a reţinut că, atât timp cât legea nu prevede criterii de evaluare a gradului de securitate privind persoana, neasigurarea dreptului la vizită intimă persoanelor arestate preventiv este discriminatorie, neîntrunind condiţiile de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit. S-a invocat, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 9 iulie 2013, pronunţată în Cauza Varnas împotriva Lituaniei, paragraful 119, prin care instanţa europeană a făcut trimitere la Recomandarea Rec (2006) 2 a Comitetului de Miniştri către statele membre ale Consiliului Europei privind regulile europene referitoare la pedeapsa închisorii, adoptată la 11 ianuarie 2006, conform căreia, exceptând restricţia impusă pentru o anumită perioadă de timp, de către o anumită autoritate judiciară, într-un anumit caz, persoanele private de libertate şi necondamnate definitiv au dreptul de a primi vizite şi de a comunica cu membrii familiei la fel ca persoanele aflate în executarea unor pedepse privative de libertate definitive. În consecinţă, instanţa europeană a stabilit că restricţionarea dreptului la vizite conjugale pe durata detenţiei, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă din partea autorităţilor pentru diferenţa de tratament creată, constituie o discriminare, ce contravine prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminării în coroborare cu cele ale art. 8 referitor la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie din Convenţie (paragrafele 121 şi 122). A fost, de asemenea, invocată Hotărârea din 6 iunie 2009, pronunţată în Cauza Moiseyev împotriva Rusiei, paragrafele 258-259, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, referitor la lipsa contactului cu vizitatorii, că persoana deţinută în timpul derulării procesului penal, care a fost lipsită fizic de contactul cu vizitatorii în timpul detenţiei sale de 3 ani şi jumătate, în lipsa unei nevoi demonstrate de izolare, cum sunt motivele de securitate, a suferit o ingerinţă nejustificată în dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.

15. Analizând jurisprudenţa anterior invocată, Curtea reţine că soluţia astfel pronunţată are în vedere existenţa unei discriminări între persoanele aflate în executarea unor măsuri preventive privative de libertate şi persoanele care execută pedepse penale privative de libertate, sub aspectul asigurării dreptului la vizite intime în perioada detenţiei, şi nu modalităţile concrete în care acest drept poate fi exercitat.

16. Cu privire la acest din urmă aspect, Curtea constată că dispunerea unei măsuri preventive de libertate presupune, prin natura sa, limitarea exercitării mai multor drepturi şi libertăţi fundamentale ale persoanei în cauză, printre care şi â dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, prevăzut la art. 26 din Constituţie şi art. 8 din Convenţie. Astfel, exercitarea dreptului fundamentai anterior referit este limitată, fiind circumscrisă nevoii realizării scopului procesului penal. Realizarea acestui scop presupune, printre altele, reglementarea exactă a procedurilor de efectuare a vizitelor, dar şi impunerea unor restricţii referitoare la persoanele care pot efectua asemenea vizite.

17. Pentru aceste motive, legiuitorul a condiţionat acordarea dreptului prevăzut la art. 69 din Legea nr. 254/2013 de dovedirea existenţei relaţiei de parteneriat printr-o declaraţie pe propria răspundere autentificată notarial, aspect ce constituie o aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 18 iunie 2014, conform cărora activitatea notarială asigură persoanelor fizice şi juridice constatarea raporturilor juridice civile, în conformitate cu legea. Aceasta întrucât procedura autentificării notariale a declaraţiilor, prin caracterul ei formal şi solemn şi prin desfăşurarea sa în faţa unui notar public, persoană învestită să îndeplinească un serviciu de interes public, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, atrage atenţia asupra importanţei corectitudinii conţinutului respectivelor declaraţii. Prin urmare, prevederea soluţiei juridice criticate în cuprinsul art. 69 din Legea nr. 254/12013 oferă persoanei aflate în detenţie posibilitatea unei mai bune reprezentări a consecinţelor faptelor sale. În acest fel, prin reglementarea condiţiei criticate, legiuitorul a instituit un control mai riguros al declaraţiilor făcute de persoanele aflate în detenţie, în vederea exercitării dreptului la vizită intimă. Aceeaşi condiţie, prevăzută la art. 69 alin. (4) din Legea nr. 254/2013, se impune a fi coroborată cu efectele juridice generale ale declaraţiilor notariale, care, conform art. 99 alin. (3) din legea anterior menţionată, fac dovada, până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de oricare alte persoane, dar şi cu consecinţele realizării unor declaraţii false. Aceasta întrucât includerea în conţinutul declaraţiilor pe proprie răspundere autentificate notarial a unor date neconforme cu realitatea poate atrage răspunderea penală a autorului pentru infracţiunea de fals în declaraţii, potrivit art. 326 din Codul penal.

18. Având în vedere aceste considerente, precum şi faptul că asigurarea dreptului la vizită intimă în cursul executării pedepselor şi a măsurilor preventive privative de libertate are ca scop protejarea vieţii private şi de familie, Curtea reţine că impunerea condiţiei constatării existenţei unei relaţii de parteneriat prin declaraţie pe propria răspundere, autentificată de notar, este necesară şi adecvată scopului urmărit de legiuitor prin reglementarea textului criticat, realizând un just echilibru între interesul social, prevăzut la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, constând în formarea în conduita persoanelor aflate în detenţie a unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept, faţa de regulile de convieţuire socială şi faţă de muncă, în vederea reintegrării lor în societate, şi cel individual, constând în protejarea efectivă a vieţii private şi de familie a acestor persoane.

19. În acest sens, prin Decizia nr. 222 din 2 aprilie 2015, paragraful 16, Curtea a reţinut că legiuitorul, potrivit atribuţiilor sale constituţionale, prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituţie, şi în marja de apreciere conferită de către acestea, are dreptul de a restricţiona vizitele intime pentru persoanele aflate în locuri de detenţie. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 9 iulie 2013, pronunţată în Cauza Varnas împotriva Lituaniei, paragrafele 108, 109 şi 118, a constatat că, deşi privarea de libertate a unei persoane presupune limitări ale vieţii sale private şi de familie, este esenţial dreptul persoanei în cauză de a menţine legătura cu membrii apropiaţi ai familiei sale şi că restricţiile referitoare la numărul vizitelor, la supravegherea acestor vizite şi, dacă natura faptei săvârşite o justifică, supunerea persoanei aflate în detenţie la un anumit regim de executare sau la anumite feluri ale vizitelor constituie interferenţe în dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, prevăzut la art. 8 din Convenţie, fără a constitui încălcări ale acestui drept. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a remarcat că mai mult de jumătate din statele membre ale Consiliului Europei au prevăzut în legislaţia internă dreptul deţinuţilor la vizite conjugale, cu limitări şi restricţii specifice, dar că prevederile Convenţiei nu trebuie interpretate în sensul că ele obligă statele semnatare să reglementeze acest fel de vizite. S-a arătat, de asemenea, că acesta este un aspect cu privire la care statele părţi au o largă marjă de apreciere, având libertatea de a stabili singure măsurile ce trebuie luate pentru implementarea dispoziţiilor Convenţiei, în raport cu nevoile şi resursele comunităţii sau ale individului. S-a observat că restricţiile referitoare la dreptul la vizită al persoanelor deţinute sunt aplicabile, cu titlu general, în funcţie de motivele privării de libertate a acestora şi din considerente de securitate.

20. Pentru aceste motive, Curtea reţine că impunerea unui tratament juridic diferit al vizitelor intime în penitenciare, în privinţa categoriilor de persoane care pot efectua astfel de vizite, precum şi a condiţiei dovedirii existenţei unei relaţii de parteneriat, prin declaraţie pe propria răspundere, autentificată pe cale notarială, nu este de natură a încălca dispoziţiile constituţionale ale art. 4 alin. (2) referitoare la criteriile de discriminare şi ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea între cetăţeni. În acest sens, Curtea constată că prezintă relevanţă acordarea de către stat a dreptului la vizită intimă persoanelor care execută pedepse penale şi măsuri preventive privative de libertate, condiţia constatării relaţiilor de parteneriat prin declaraţie notarială nefiind de natură a limita exercitarea dreptului anterior menţionat. Reglementarea acestui din urmă aspect reprezintă opţiunea legiuitorului şi se încadrează în marja de apreciere prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie.

21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin, (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti - Secţia I penală, din oficiu, în Dosarul nr. 5.607/302/2016 şi constată că dispoziţiile art. 69 alin. (4) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 30 martie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

AGENŢIA NAŢIONALĂ DE CADASTRU ŞI PUBLICITATE IMOBILIARĂ

 

ORDIN

pentru abrogarea unor dispoziţii ale Ordinului directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 283/2017 privind aprobarea începerii lucrărilor de înregistrare sistematică a imobilelor, pe sectoare cadastrale, în 6 unităţi administrativ-teritoriale din judeţul Ialomiţa, ale Ordinului directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 1.272/2016 privind aprobarea începerii lucrărilor de înregistrare sistematică a imobilelor, pe sectoare cadastrale, în 3 unităţi administrativ-teritoriale din judeţul Ialomiţa şi ale Ordinului directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 1.305/2016 privind aprobarea începerii lucrărilor de înregistrare sistematică a imobilelor, pe sectoare cadastrale, în 2 unităţi administrativ-teritoriale din judeţul Ialomiţa

 

În temeiul art. 3 alin. (13) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi al art. 15 alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate imobiliară, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.288/2012, cu modificările şi completările ulterioare,

directorul general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară emite prezentul ordin.

Art. 1. - La data intrării în vigoare a prezentului ordin se abrogă:

a) poziţia nr. 2 din anexa nr. 1, precum şi anexa nr. 3 la Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 283/2017 privind aprobarea începerii lucrărilor de înregistrare sistematică a imobilelor, pe sectoare cadastrale, în 6 unităţi administrativ-teritoriale din judeţul Ialomiţa, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 16 martie 2017;

b) poziţia nr. 2 din anexa nr. 1, precum şi anexa nr. 3 la Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 1.272/2016 privind aprobarea începerii lucrărilor de înregistrare sistematică a imobilelor, pe sectoare cadastrale, în 3 unităţi administrativ-teritoriale din judeţul Ialomiţa, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 802 din 11 octombrie 2016;

c) poziţia nr. 2 din anexa nr. 1, precum şi anexa nr. 3 la Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 1.305/2016 privind aprobarea începerii lucrărilor de înregistrare sistematică a imobilelor, pe sectoare cadastrale, în 2 unităţi administrativ-teritoriale din judeţul Ialomiţa, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 28 octombrie 2016, cu modificările ulterioare.

Art. 2. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Directorul general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară,

Radu Codruţ Ştefănescu

 

Bucureşti, 14 iunie 2017.

Nr. 591.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.