MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 529/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 529         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 6 iulie 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 din Codul de procedură penală

 

Opinie separată

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

459. - Hotărâre privind declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul suplimentar, care fac parte din coridorul de expropriere al lucrării de utilitate publică de interes naţional „Autostrada Lugoj-Deva”, aflate pe raza localităţii Lăpugiu de Jos din judeţul Hunedoara

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

636. - Ordin al directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară pentru închiderea vechilor evidenţe de cadastru şi publicitate imobiliară, cu privire la imobilele situate în sectoarele cadastrale din UAT Ciolpani, UAT Dascălu, UAT Gruiu şi UAT Nuci din judeţul Ilfov

 

678/4.252. - Ordin al ministrului sănătăţii şi al ministrului educaţiei naţionale pentru completarea anexei nr. 4 la Ordinul ministrului sănătăţii publice şi al ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului nr. 1.141/1.386/2007 privind modul de efectuare a pregătirii prin rezidenţiat în specialităţile prevăzute de Nomenclatorul specialităţilor medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 244

din 6 aprilie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel-Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 140 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie în Dosarul nr. 4.821/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 950D/2016.

2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 4 aprilie 2017, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, şi a părţii Alexandru Şerban, prezent personal, şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 6 aprilie 2017, dată la care Curtea a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

3. Prin încheierea din 26 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.821/1 /2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 140 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, cu ocazia soluţionării, în complet de divergenţă, a contestaţiilor formulate împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală prin care s-au autorizat măsuri de supraveghere tehnică a petenţilor (constând în interceptarea comunicaţiilor, supraveghere video, audio sau prin fotografiere, în mediul ambiental în spaţii publice, localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice) pentru o perioadă de 30 de zile, începând cu 31 august 2015 şi până la 29 septembrie 2015.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că, prin nereglementarea căii de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurilor de supraveghere tehnică, dispoziţiile criticate încalcă prevederile art. 21 din Constituţie şi pe cele ale art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, dispoziţiile criticate nu asigură garanţiile unui proces echitabil şi nici ale unui recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale persoanei supuse măsurilor supravegherii tehnice, care pretinde încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale consacrate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentele.

5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Se arată că supravegherea tehnică include procedee probatorii care presupun ingerinţe majore în dreptul la viaţă privată al unei persoane, drept protejat atât de dispoziţiile Constituţiei (art. 26 şi art. 28), cât şi de cele ale Convenţiei (art. 8). Potrivit art. 13 din Convenţie, orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de aceasta au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea ar fi cauzată de persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale. De asemenea, conform art. 21 alin. (1) din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

6. Din analiza de ansamblu a actualelor dispoziţii procedurale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că o verificare a (egalităţii acestor măsuri, în sensul îndeplinirii tuturor exigenţelor prevăzute de art. 139 din Codul de procedură penală, ar putea fi făcută doar pe cale incidentală şi doar în anumite cazuri. În acest context, instanţa supremă constată că nu există dispoziţii care să îndrituiască persoana care a avut doar calitatea de suspect să solicite, în procedura prevăzută de art. 340 şi următoarele din Codul de procedură penală, verificarea legalităţii administrării probelor. Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie menţionează faptul că încuviinţarea supravegherii tehnice este condiţionată doar de începerea urmăririi penale in rem, procurorul nefiind obligat ulterior să pronunţe o soluţie de clasare sau de continuare a urmăririi penale în personam cu privire la toţi cei care au făcut obiectul acestor măsuri. De aceea, în multe situaţii, o parte dintre aceste persoane nu dobândesc nicio calitate în procesul penal sau, cel mult, sunt audiate în calitate de martori. Astfel, potrivit actualelor dispoziţii procedurale, un control al legalităţii dispunerii măsurilor de supraveghere tehnică ar putea fi efectuat doar ulterior pronunţării de către procuror a unei soluţii de trimitere în judecată sau de clasare, iar în situaţia din urmă, numai în ipoteza în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală faţă de persoana vizată (dar şi în această situaţie analiza poate fi limitată/împiedicată de temeiul ordonanţei de clasare, mai ales în cazul în care plângerea este formulată de persoana ce a avut calitatea de inculpat, aceasta trebuind să dovedească existenţa unei vătămări a intereselor sale legitime prin soluţia procurorului).

7. Toate celelalte persoane împotriva cărora au fost dispuse măsuri conform art. 138 din Codul de procedură penală au doar dreptul, potrivit art. 145 din acelaşi act normativ, de a fi informate de procuror, în scris, în cel mult 10 zile sau, în cazuri de excepţie, la finalizarea anchetei penale, despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privinţa lor, de a lua cunoştinţă, la cerere, de conţinutul proceselor-verbale în care sunt consemnate activităţile de supraveghere tehnică efectuate şi de a solicita ascultarea convorbirilor, comunicărilor sau conversaţiilor ori vizionarea imaginilor rezultate din activitatea de supraveghere tehnică. Acestea nu au însă deschis niciun cadru procesual care să le permită să ceară unei instanţe analiza conformităţii cu legea a luării unor măsuri puternic intruzive în drepturile lor. Or, nu există nicio justificare obiectivă sau raţională pentru a nega dreptul acestor persoane de a se adresa, ulterior încunoştinţării lor de către procuror, unei instanţe de judecată pentru a solicita apărarea drepturilor lor legitime.

8. Plecând de la aceste premise şi de la jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional în materia accesului liber la justiţie, instanţa supremă apreciază că acest principiu nu se referă exclusiv la acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca nelegale şi netemeinice. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că excluderea de la controlul judiciar separat al încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi încuviinţează măsuri de supraveghere tehnică determină o încălcare a accesului liber la justiţie, consacrat de art. 21 alin. (1) din Constituţie, întrucât persoanele interesate sunt private de o garanţie procedurală efectivă pentru apărarea dreptului la respectarea vieţii private şi a corespondenţei.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Întrucât, din ansamblul dispoziţiilor procesual penale incidente în materie, condiţiile supravegherii tehnice sunt expres şi detaliat prevăzute de lege, măsura este dispusă de o instanţă de judecată, după o evaluare nu doar a necesităţii sale, ci şi a proporţionalităţii cu scopul urmărit, şi este limitată în timp, Guvernul apreciază că ingerinţa pe care o presupune acest procedeu probator în privinţa dreptului la viaţă privată respectă întru totul condiţiile prevăzute de art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv de art. 26 alin. (1) din Constituţie. În continuare, arată că eficacitatea acestui procedeu probator - capacitatea sa de a contribui la obţinerea de probe pentru aflarea adevărului în procesul penal - depinde în mod esenţial de păstrarea caracterului său secret. Or, tocmai în considerarea acestui fapt legiuitorul nu a reglementat în Codul de procedură penală o cale de atac împotriva încheierilor în cauză, urmărind să asigure prin aceasta buna desfăşurare a anchetei penale.

11. În privinţa pretinsei încălcări a art. 13 din Convenţie, Guvernul apreciază că aceasta nu subzistă. Dreptul la un recurs efectiv nu se confundă cu dreptul la exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti şi nu are semnificaţia asigurării dublului grad de jurisdicţie, ci este un drept cu caracter subsidiar, ce presupune posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie, de a supune judecăţii unei instanţe naţionale încălcarea oricăruia dintre drepturile recunoscute de Convenţie. Or, potrivit art. 139 alin. (1) şi art. 144 alin. (1) din Codul de procedură penală, atât măsura supravegherii tehnice, cât şi prelungirea acesteia se dispun de judecătorul de drepturi şi libertăţi, deci de „o instanţă” în înţelesul art. 13 din Convenţie.

12. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 140 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, în acest sens, arată că procesul echitabil constituie o garanţie a principiului egalităţii, în sensul asigurării respectării unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea, dreptul la apărare, egalitatea, cu toate consecinţele ce decurg din ele. Elementul fundamental al dreptului la un proces echitabil este exigenţa ca părţile să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate pentru a-şi susţine poziţia asupra problemelor de drept şi de fapt şi ca niciuna din părţi să nu fie defavorizată în raport cu cealaltă. Or, exceptarea de la dreptul de exercitare a căilor de atac împiedică susţinerea poziţiei în sensul celor de mai sus, afectând raportul dintre părţile implicate în procesul penal. Caracterul legitim sau nelegitim al solicitărilor formulate va rezulta numai în urma judecării acestora, inclusiv în urma exercitării căii de atac. În acest sens, precizează că, în jurisprudenţa sa, instanţa de contencios constituţional a reţinut că accesul liber la justiţie nu vizează numai acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, deci inclusiv cu privire la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului unor părţi ale unuia şi aceluiaşi proces de a exercita căile legale de atac constituie o limitare a accesului liber la justiţie. De asemenea, arată că instanţa europeană a statuat, prin Hotărârea din 9 noiembrie 2004, pronunţată în Cauza Saez Maeso împotriva Spaniei, că a existat o violare a art. 6 paragraful 1 din Convenţie, atunci când normele referitoare la formele ce trebuie respectate pentru introducerea unui recurs şi aplicarea lor îi împiedică pe justiţiabili să se prevaleze de căile de atac disponibile. În considerentele hotărârii, Curtea a precizat că, deşi accesul la o instanţă de judecată nu este un drept absolut, ci este susceptibil de limitări, în special în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate a unei căi de atac, totuşi aceste limitări nu trebuie să restrângă accesul deschis unui justiţiabil de o asemenea manieră sau până la un asemenea punct încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa lui.

13 Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

15. Potrivit actului de sesizare, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate cu care Curtea a fost învestită îl reprezintă dispoziţiile art. 140 alin. (7) din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: „încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurilor de supraveghere tehnică nu este supusă căilor de atac.”

16. În ceea ce priveşte stabilirea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a statuat cu valoare de principiu că, în exercitarea controlului de constituţionalitate, instanţa de contencios constituţional trebuie să ţină cont de voinţa reală a părţii care a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, în caz contrar, Curtea ar fi ţinută de un criteriu procedural strict formal, respectiv indicarea formală de către autorul excepţiei a textului legal criticat (în acest sens, Decizia nr. 775 din 7 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea t, nr. 1.006 din 18 decembrie 2006; Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012).

17. Totodată, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, s-a pronunţat în sensul eliminării unei condiţii procedurale pur formale, respectiv cerinţa ca textul criticat să fie în vigoare, care împiedică realizarea finalităţii controlului de constituţionalitate, respectiv asigurarea supremaţiei Constituţiei. Or, determinarea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate este o operaţiune care, pe lângă existenţa unor condiţionări formale inerente ce incumbă în sarcina autorului acesteia, poate necesita şi o apreciere obiectivă a Curţii Constituţionale, având în vedere finalitatea urmărită de autor prin ridicarea excepţiei. O atare concepţie se impune tocmai datorită caracterului concret al controlului de constituţionalitate exercitat pe cale de excepţie (Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, precitată).

18. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că, din analiza dispoziţiilor relative la măsurile de supraveghere tehnică, respectiv art. 138-146 din Codul de procedură penală, reiese că dispunerea acestor măsuri cunoaşte mai multe etape procedurale succesive, distincte, după cum urmează: emiterea de către judecătorul de drepturi şi libertăţi a mandatului de supraveghere tehnică (art. 140) sau confirmarea de către judecătorul de drepturi şi libertăţi a autorizării măsurii de supraveghere tehnică dispuse de către procuror (art. 141); punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică (art. 142); prelungirea de către judecătorul de drepturi şi libertăţi a măsurii supravegherii tehnice (art. 144); consemnarea activităţilor de supraveghere tehnică (art. 143); informarea persoanei supravegheate (art. 145).

19. Astfel, din modul de reglementare a acestor etape procedurale rezultă că legiuitorul a avut în vedere caracterul secret, inerent acestor măsuri, precum şi modul în care acesta se răsfrânge asupra hotărârii judecătoreşti prin care se dispune măsura supravegherii tehnice, precum şi asupra datelor obţinute prin această procedură. Caracterul secret al hotărârii judecătoreşti şi al datelor obţinute prin această procedură, în sensul inaccesibilităţii lor publice, se menţine până la momentul începerii procedurii în contradictoriu (a se vedea, în acest sens, şi Hotărârea din 16 aprilie 2013, pronunţată în Cauza Căşuneanu împotriva României, paragrafele 83-89). Cu toate acestea, Curtea observă că, potrivit art. 145 din Codul de procedură penală, „după încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul informează, în scris, în cel mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privinţa sa” De asemenea, potrivit art. 145 alin. (4) şi (5) din acelaşi act normativ, procurorul, pentru motivele reglementate la alin. (4), poate să amâne motivat efectuarea informării sau a prezentării suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei.

20. Astfel, din dispoziţiile art. 145 din Codul de procedură penală rezultă că, din momentul informării persoanei despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privinţa sa, caracterul secret al hotărârii judecătoreşti şi al datelor obţinute prin această procedură este înlăturat în ceea ce priveşte subiecţii vizaţi de aceasta. Acest caracter poate fi menţinut şi faţă de aceste subiecte, numai cu respectarea dispoziţiilor art. 145 alin. (4), şi cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei. Astfel, cu privire la subiecţii vizaţi de mandatul de supraveghere tehnică, înlăturarea caracterului secret este independentă de începerea procedurii în contradictoriu, putând coincide cu aceasta doar în anumite cazuri.

21. Având în vedere aceste aspecte, Curtea apreciază că analiza îndeplinirii obligaţiei pozitive a statului, în sensul instituirii unui recurs efectiv, nu poate fi raportată la acele etape procedurale din materia supravegherii tehnice care sunt caracterizate de specificul secret pe care aceste măsuri le presupun la momentul respectiv, ci trebuie raportată la momentul procedural care se delimitează de celelalte prin pierderea acestui caracter. Cu alte cuvinte, în contextul etapelor procedurale din materia supravegherii tehnice care sunt caracterizate de specificul secret al acestor măsuri, dispoziţiile art. 140 alin. (7) din Codul de procedură penală îşi găsesc justificarea tocmai prin caracterul anterior relevat. Astfel, Curtea constată că justificarea ce intervine în primele etape procedurale şi care determină însăşi justeţea caracterului definitiv al încheierii judecătoreşti este înlăturată chiar de legiuitor în etapa procedurală reglementată de dispoziţiile art. 145 din Codul de procedură penală.

22. Aşa fiind, Curtea reţine că, din analiza criticilor de neconstituţionalitate, autorul excepţiei, precum şi instanţa de judecată în opinia formulată (a se vedea paragraful 8 al prezentei decizii) au avut în vedere etapa procedurală, care nu este caracterizată de specificul secret al măsurii supravegherii tehnice şi care intervine odată cu informarea persoanei supravegheate. Curtea observă că, mutatis mutandis, şi în ceea ce priveşte inculpatul, posibilitatea acestuia de a contesta legalitatea măsurilor de supraveghere tehnică este circumscrisă etapei procedurale ce intervine odată cu informarea acestuia, în cazul plângerii împotriva soluţiei de clasare (după începerea acţiunii penale) sau în procedura de cameră preliminară (după întocmirea rechizitoriului şi trimiterea în judecată).

23. Astfel, Curtea reţine că intenţia autorului excepţiei a fost de a critica lipsa accesului liber la justiţie în etapa procedurală ce intervine odată cu informarea persoanei supravegheate, obiectul excepţiei trebuind circumscris acestei etape procedurale. Aşa fiind, Curtea constată că, în realitate, autorul excepţiei este nemulţumit de soluţia legislativă a art. 145 din Codul de procedură penală, care, în opinia sa, lipseşte persoanele interesate de posibilitatea accederii în faţa unei instanţe judecătoreşti.

24. Prin urmare, Curtea constată că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 145 din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut:

„(1) După încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul informează. În scris, în cel mult 10 zile, pe flecare subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privinţa sa.

(2) După momentul informării, persoana supravegheată are dreptul de a lua cunoştinţă, la cerere, de conţinutul proceselor-verbale în care sunt consemnate activităţile de supraveghere tehnică efectuate. De asemenea, procurorul trebuie să asigure, la cerere, ascultarea convorbirilor, comunicărilor sau conversaţiilor ori vizionarea imaginilor rezultate din activitatea de supraveghere tehnică.

(3) Termenul de formulare a cererii este de 20 de zile de la data comunicării informării scrise prevăzute la alin. (1).

(4) Procurorul poate să amâne motivat efectuarea informării sau a prezentării suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, dacă aceasta ar putea conduce la:

a) perturbarea sau periclitarea bunei desfăşurări a urmăririi penale în cauză;

b) punerea în pericol a siguranţei victimei, a martorilor sau a membrilor familiilor acestora;

c) dificultăţi în supravegherea tehnică asupra altor persoane implicate în cauză,

(5) Amânarea prevăzută la alin. (4) se poate dispune cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei.”

25. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 21 referitor la accesul liber la justiţie. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

26. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile ce sunt supuse controlului de constituţionalitate sunt cele ce determină respingerea, ca inadmisibilă, a contestaţiei formulate. Astfel, în ceea ce priveşte admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că, în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 14 mai 2012, sau Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 31 ianuarie 2017, a statuat că o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. Aceasta deoarece, indiferent de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională referitor la excepţia de neconstituţionalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză. Rezultă că excepţia de neconstituţionalitate nu are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992; astfel, întrucât excepţia de neconstituţionalitate nu îndeplineşte o condiţie de admisibilitate, aceasta, în temeiul art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992, urmează să fie respinsă ca inadmisibilă. Curtea a reţinut însă că, în măsura în care sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină soluţia de inadmisibilitate în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia, aceasta are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât instanţa de contencios constituţional îşi poate exercita controlul de constituţionalitate.

27. Aşa fiind, Curtea constată că legătura cu soluţionarea cauzei a excepţiei de neconstituţionalitate este circumstanţiată de incidenţa dispoziţiilor criticate în pronunţarea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii în justiţie. Cu alte cuvinte, atât timp cât dispoziţia criticată este temeiul respingerii, ca inadmisibile, a cererii formulate de petent în faţa instanţelor de drept comun, excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă, aceste dispoziţii având legătură cu soluţionarea cauzei. Curtea apreciază că această concluzie este susţinută şi de faptul că singurul efect al unei decizii de admitere pronunţate într-o astfel de speţă este acela al creării posibilităţii accederii în faţa unui judecător care va analiza pe fond cererea respectivă, fără însă ca decizia de admitere să aibă vreo influenţă asupra soluţiei dispuse de judecător, din perspectiva temeiniciei cererii.

28. Or, raportat la elementele ce configurează speţa dedusă controlului de constituţionalitate în prezenta cauză. Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 din Codul de procedură penală are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât instanţa de contencios constituţional îşi poate exercita controlul de constituţionalitate (a se vedea, în acelaşi sens, Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, precitată, paragrafele 14, 15).

29. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 din Codul de procedură penală, Curtea constată că metodele speciale de supraveghere tehnică, precum şi procedura ce trebuie urmată în cazul folosirii acestora sunt reglementate de dispoziţiile art. 138-art. 146 din Codul de procedură penală. Curtea reţine că, potrivit art. 140 alin. (1) din Codul de procedură penală, supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale. În acest context, Curtea observă că dispoziţiile art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăd că, atunci când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut.

30. În legătură cu începerea urmăririi penale, în jurisprudenţa sa, de exemplu Decizia nr. 260 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 5 august 2016, paragraful 23, Curtea a reţinut că noua reglementare nu mai permite începerea urmăririi penale direct faţă de o anumită persoană, instituind obligaţia începerii, în toate cazurile, a urmăririi penale in rem. Această dispoziţie are caracter imperativ şi este aplicabilă chiar şi în ipoteza în care în cuprinsul actului de sesizare este indicată o anumită persoană ca fiind cea care a săvârşit infracţiunea ce face obiectul sesizării ori când starea de fapt descrisă permite identificarea sa.

31. Ulterior urmăririi penale in rem, potrivit art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală, atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) din acelaşi act normativ, organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta - urmărirea penală în personam.

32. Curtea remarcă faptul că, tot în cadrul urmăririi penale, ulterior dispunerii urmăririi penale în personam, potrivit art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală, se poate pune în mişcare acţiunea penală, când procurorul constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1) din acelaşi act normativ.

33. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea reţine că sintagma „în cursul urmăririi penale”, utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 140 alin. (1) din Codul de procedură penală, se referă la orice moment ulterior începerii urmăririi penale cu privire la faptă - urmărirea penală m rem. Astfel, Curtea constată că supravegherea tehnică se poate dispune în cursul urmăririi penale, indiferent de etapa acesteia.

34. În acest context, Curtea observă că, în funcţie de etapa urmăririi penale în care se dispune măsura de supraveghere tehnică, calitatea persoanei vizate de această măsură diferă. Astfel, în cadrul urmăririi penale in rem, persoana vizată de măsura de supraveghere tehnică nu are nicio calitate în dosarul penal, nefiind formulată nicio acuzaţie împotriva sa. În cadrul urmăririi penale în personam, persoana vizată de măsura de supraveghere tehnică poate avea calitatea de suspect în dosarul penal, potrivit art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală. În cazul în care s-a pus în mişcare acţiunea penală, persoana vizată de măsura de supraveghere tehnică poate avea calitate de inculpat în procesul penal, potrivit art. 82 din Codul de procedură penală.

35. Totodată, Curtea observă că, atât în cazul urmăririi penale în personam, cât şi în cazul în care s-a pus în mişcare acţiunea penală, dispunerea măsurii supravegherii tehnica nu este condiţionată de calitatea deţinută în dosarul penai. Astfel, Curtea constată că pot fi supuse măsurii supravegherii tehnice inclusiv persoane care nu au calitatea de suspect sau inculpat în dosarul penal.

36. În continuare, în ceea ce priveşte soluţiile care pot fi dispuse la finalizarea urmăririi penale, Curtea reţine că, potrivit art. 327 din Codul de procedură penală, atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul: emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată a inculpatului sau emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire.

37. În ceea ce priveşte rechizitoriul prin care se dispune trimiterea în judecată a inculpatului, Curtea observă că, potrivit ari. 329 alin. (1) şi art. 327 lit. a) din Codul de procedură penală, acesta constituie actul de sesizare a instanţei de judecată prin care procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului. Totodată, Curtea observă că, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

38. Curtea reţine că, în cadrul procedurii de cameră preliminară, se pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Cu toate acestea, Curtea observă că, potrivit art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, formularea de cereri şi excepţii este posibilă numai în ceea ce priveşte persoana inculpatului, a celorlalte părţi şi a persoanei vătămate, iar nu şi în ceea ce priveşte alte persoane care nu au calitatea de parte sau persoană vătămată în cadrul procesului penal. Astfel, Curtea constată că, în cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care persoanele prevăzute de art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală formulează cereri şi excepţii referitoare la nelegalitatea probelor obţinute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice.

39. Referitor la emiterea ordonanţei de clasare sau de renunţare la urmărirea penală, Curtea reţine că, potrivit art. 327 lit. b) din Codul de procedură penală, atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi că există probele necesare şi legal administrate, procurorul emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire, potrivit dispoziţiilor legale. Totodată, potrivit art. 314 din Codul de procedură penală, după examinarea sesizării, când constată că au fost strânse probele necesare potrivit dispoziţiilor art. 285 din acelaşi act normativ, procurorul, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, soluţionează cauza prin ordonanţă, dispunând: clasarea, când nu exercită acţiunea penală ori, după caz, stinge acţiunea penală exercitată, întrucât există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală; renunţarea la urmărirea penală, când nu există interes public pentru continuarea urmăririi penale.

40. În ceea ce priveşte clasarea, Curtea observă că aceasta se dispune, potrivit art. 315 alin. (1) din Codul de procedură penală, când: nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi formă esenţiale ale sesizării; există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală. De asemenea, potrivit art. 339 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură penală, împotriva soluţiilor de clasare se poate face, în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluţia, plângere, care se rezolvă, după caz, de prim-procurorul parchetului, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 340 alin. (1) din acelaşi act normativ, persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa Căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. În acest context, Curtea observă că, potrivit alin. (2) al art. 341 din Codul de procedură penală, petentul şi intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală.

41. Astfel, din interpretarea dispoziţiei menţionate, Curtea constată că eventualele critici referitoare la legalitatea măsurilor de supraveghere tehnică pot fi formulate numai de către inculpat (calitate obţinută după punerea în mişcare a acţiunii penale), celelalte persoane vizate de măsura supravegherii tehnice fiind excluse de la acest drept,

42. În ceea ce priveşte ordonanţa de renunţare la urmărirea penală, Curtea reţine că, potrivit art. 318 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei, cu excepţia infracţiunilor care au avut ca urmare moartea victimei. Totodată, conform art. 318 alin. (12) din Codul de procedură penală, ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală, verificată potrivit alin. (10) al aceluiaşi articol din acelaşi act normativ, se comunică în copie, după caz, persoanei care a făcut sesizarea, părţilor, suspectului, persoanei vătămate şi altor persoane interesate şi se transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea persoanelor prevăzute la art. 318 alin. (12), precum şi cu participarea procurorului, asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală.

43. În continuare, Curtea reţine că, potrivit art. 318 alin. (15) şi (16) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea şi temeinicia soluţiei de renunţare la urmărirea penală pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a înscrisurilor noi prezentate şi, prin încheiere definitivă, admite sau respinge cererea de confirmare formulată de procuror. În cazul în care judecătorul a respins cererea de confirmare a soluţiei de renunţare la urmărirea penală, o nouă renunţare nu mai poate fi dispusă, indiferent de motivul invocat.

44. Astfel, Curtea constată că, indiferent de soluţia pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în cadrul procedurii verificării legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală, dispoziţia procedural penală nu permite acestuia să se pronunţe asupra legalităţii măsurii supravegherii tehnice.

45. În contextul celor expuse, Curtea urmează să analizeze conţinutul normativ al dispoziţiei criticate pentru a determina sfera sa de incidenţă în raport cu drepturile fundamentale invocate de autorul excepţiei. Astfel, Curtea reţine că, potrivit art. 138 alin. (1) lit. a)-d) şi alin. (13) din Codul de procedură penală, constituie metode speciale de supraveghere tehnică: interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă; accesul la un sistem informatic; supravegherea video, audio sau prin fotografiere; localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice.

46. Curtea reţine că, potrivit art. 138 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare se înţelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare. În acest sens, Curtea constată că instanţa de la Strasbourg a reţinut că sunt cuprinse în noţiunile de „viaţă privată” şi „corespondenţă”, în sensul art. 8 paragraful 1 din Convenţie, convorbirile telefonice, interceptarea acestora, memorarea datelor astfel obţinute şi eventuala utilizare a acestora în cadrul urmăririi penale declanşate împotriva unei persoane, interpretându-se ca fiind o „ingerinţă a unei autorităţi publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (Hotărârea din 21 aprilie 2009, pronunţată în Cauza Răducu împotriva României, paragraful 91). Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că toate comunicaţiile telefonice, cele prin facsimil şi cele prin e-mail intră în sfera de acoperire a noţiunilor de „viaţă privată” şi „corespondenţă”, în sensul art. 8 paragraful 1 din Convenţie (Hotărârea din 1 iulie 2008, pronunţată în Cauza Liberty şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 56).

47. Curtea observă că, potrivit art. 138 alin. (4) din Codul de procedură penală, prin sistem informatic se înţelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic. Curtea constată că, prin Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015, a inclus această noţiune în conceptul de viaţă privată.

48. În continuare, Curtea reţine că, potrivit art. 138 alin. (6) din Codul de procedură penală, prin supraveghere video, audio sau prin fotografiere se înţelege fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversaţiilor, mişcărilor ori a altor activităţi ale acestora. Din această perspectivă, Curtea constată că instanţa europeană a statuat că înregistrările video intră în sfera noţiunii de viaţă privată (Hotărârea din 17 iulie 2003, pronunţată în Cauza Perry împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 43). De asemenea, intră în sfera noţiunii de viaţă privată înregistrările audiovideo (Hotărârea din 5 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Allan împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragrafele 35-36; Hotărârea din 12 mai 2000, pronunţată în Cauza Khan împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 25).

49. Totodată, Curtea constată că, potrivit art. 138 alin. (7) din Codul de procedură penală, prin localizare sau urmărire prin mijloace tehnice se înţelege folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt ataşate. Din această perspectivă, Curtea constată că instanţa europeană a constatat că localizarea şi supravegherea prin intermediul GPS constituie o ingerinţă în viaţa privată (Hotărârea din 2 septembrie 2010, pronunţată în Cauza Uzun împotriva Germaniei, paragraful 52).

50. Având în vedere cele expuse anterior, Curtea constată că noţiunea de viaţă privată include elementele la care art. 138 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală face referire, acestea putând face obiectul unor metode speciale de supraveghere. Din această perspectivă, Curtea constată că, atât în jurisprudenţa sa, cât şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a reţinut că, nefiind un drept absolut, exerciţiul dreptului la respectarea vieţii private poate fi supus unor restrângeri. Astfel, paragraful 2 al art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi alin. 2 al art. 53 din Constituţie prevăd condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca restrângerea exerciţiului acestui drept să fie conformă dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale.

51. Astfel, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, o ingerinţă în dreptul la viaţa privată şi de familie nu contravine prevederilor art. 8 doar dacă „este prevăzută de lege”, urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime prevăzute în paragraful 2 al articolului şi dacă este „necesara într-o societate democratică” pentru atingerea acelui scop (Hotărârea din 24 august 1998, pronunţată în Cauza Lambert împotriva Franţei, paragraful 22). Totodată, Curtea observă că, potrivit jurisprudenţei sale, pentru ca restrângerea unui drept să poată fi justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerinţele expres prevăzute de art. 53 din Constituţie, şi anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituţional, şi anume pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii (Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010).

52. În acest context, Curtea constată că, în formularea criticilor de neconstituţionalitate, autorul excepţiei are în vedere imposibilitatea persoanei supuse măsurii supravegherii tehnice de a beneficia de o cale de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune măsura de supraveghere tehnică. Pornind de la premisa că, prin însăşi dispunerea măsurilor de supraveghere tehnică, persoana supravegheată suferă o ingerinţă în sfera dreptului său la viaţă privată, Curtea urmează să analizeze în ce măsură inexistenţa unui control a posteriori al legalităţii dispunerii măsurii supravegherii tehnice respectă condiţiile prevăzute de Constituţie şi Convenţie referitoare la restrângerea exerciţiului dreptului de acces la o instanţă în scopul protejării dreptului unei persoanei la viaţă privată.

53. Curtea reţine că, potrivit art. 21 alin. (1) din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, iar, potrivit art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.

54. Având în vedere acest aspect, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a statuat că, întrucât textul constituţional nu distinge, rezultă că accesul liber la justiţie consacrat de art. 21 alin. (1) din Legea fundamentală nu se referă exclusiv la acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi la sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, aşadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. De asemenea, Curtea a reţinut că, în exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul trebuie să aibă în vedere şi respectarea celorlalte principii şi texte constituţionale de referinţă (Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016, paragrafele 19, 20).

55. Cu acelaşi prilej, analizând relaţia, precum şi modul de interpretare coroborat dintre prevederile constituţionale ale art. 129 şi cele ale art. 21, Curtea Constituţională a statuat că, potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Această normă constituţională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a două teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii. Prima teză exprimă, de fapt, în alţi termeni dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie, privind accesul liber la justiţie; această teză conţine, aşadar, o reglementare substanţială. Cea de-a două teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză. Aşa fiind, Curtea a constatat că, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie să fie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. Cu toate acestea, deşi art. 129 din Constituţie asigură folosirea căilor de atac „în condiţiile legii”, această dispoziţie constituţională nu are însă semnificaţia că „legea” ar putea înlătura exerciţiul altor drepturi sau libertăţi expres consacrate prin Constituţie (Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, precitată, paragraful 22).

56. Din considerentele anterior expuse, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a statuat cu va/oare de principiu că, ori de câte ori se aduce o atingere unul Interes legitim al unei persoane, această persoană trebuie să albă posibilitatea să se poată adresa Instanţei cu o acţiune în care să pună în discuţie încălcarea astfel suferită şi să obţină, dacă este cazul, reparaţia corespunzătoare, chiar dacă,în unele cazuri, acţiunea exercitată îmbracă forma unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti.

57. Curtea apreciază că cele constatate anterior sunt cu atât mai pertinente în situaţia în care salvgardarea interesului legitim într-o anumită cauză se confundă, în fapt, cu ocrotirea exerciţiului unui drept sau al unei libertăţi fundamentale.

58. De asemenea, Curtea observă că în doctrină s-a reţinut că, din punctul de vedere al naturii sale juridice, dreptul de „recurs” instituit de art. 13 este un drept subiectiv de natură procedurală: el garantează, în privinţa drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie, un drept de acces în faţa judecătorului intern sau în faţa oricărei alte autorităţi competente ce poate dispune „redresarea” situaţiei litigioase, adică înlăturarea încălcării denunţate şi a consecinţelor sale pentru titularul dreptului încălcat.

59. În continuare, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte art. 13 din Convenţie, instanţa europeană a statuat că aceste prevederi impun ca în fiecare stat membru să existe un mecanism care să permită persoanei remedierea în plan naţional a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenţie. Această dispoziţie statuează cu privire la existenţa unei căi interne de atac în faţa unei „autorităţi naţionale competente” care să examineze orice cerere întemeiată pe dispoziţiile Convenţiei, dar care să ofere şi reparaţia adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de a se conforma obligaţiilor impuse de această dispoziţie. Calea de atac trebuie să fie „efectivă” atât din punctul de vedere al reglementării, cât şi din cel al rezultatului practic. „Autoritatea” la care se referă art. 13 nu trebuie să fie neapărat o instanţă de judecată. Totuşi, atribuţiile şi garanţiile procesuale oferite de o astfel de autoritate prezintă o deosebită importanţă pentru a determina caracterul efectiv al căii de atac oferite (Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragrafele 67, 69).

60. Având în vedere aceste considerente principiale, Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor procesual penale, măsura supravegherii tehnice este dispusă de un judecător de drepturi şi libertăţi, acesta exercitându-şi controlul în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 139 din Codul de procedură penală. Cu toate acestea, Curtea reţine că instanţa europeană a respins deja raţionamentul care conduce la concluzia potrivit căreia calitatea de magistrat a celui care dispune şi supraveghează înregistrările implică, ipso facto, legalitatea şi conformitatea acestora cu art. 8 din Convenţie, un astfel de raţionament făcând inoperant orice recurs formulat de părţile interesate. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, pentru a fi necesară într-o societate democratică, ingerinţa în dreptul la viaţă privată al unei persoane trebuie să se bucure de garanţii adecvate şi eficiente împotriva abuzurilor, concretizate în proceduri destinate controlului adoptării şi aplicării măsurii restrictive cu scopul de a limita ingerinţa care rezultă din legislaţia incriminată la ceea ce este necesar într-o societate democratică (Hotărârea din 3 februarie 2015, pronunţată în Cauza Pruteanu împotriva României, paragrafele 48 şi 50).

61. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia remediului procesual împotriva măsurilor de supraveghere tehnică în România a cunoscut o evoluţie de-a lungul timpului. Dacă iniţial instanţa europeană a observat că, potrivit dreptului intern românesc, o persoană căreia îi este adusă atingere prin efectuarea unei interceptări poate solicita instanţelor, printr-o acţiune separată împotriva autorităţilor, cel puţin ulterior datei de 1 ianuarie 2004 (n.r. după modificările Codului de procedură penală din 1968), să declare interceptarea nelegală şi să îi acorde despăgubiri (Hotărârea din 16 iulie 2013, pronunţată în Cauza Bălteanu împotriva României, paragraful 34; Decizia din 17 ianuarie 2012, pronunţată în Cauza Patriciu împotriva României, paragraful 86), ulterior, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că statul român nu a oferit niciun exemplu de jurisprudenţă a instanţelor interne care să demonstreze eficienţa acestei căi de atac. În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că un recurs în faţa unei instanţe civile pentru a solicita angajarea răspunderii statului, cu scopul obţinerii de despăgubiri, nu este de natură să permită realizarea unui control al legalităţii înregistrărilor în litigiu şi să conducă, dacă este cazul, la pronunţarea unei decizii prin care să se dispună distrugerea acestora - rezultat urmărit de reclamant -, astfel încât nu poate fi considerat un „control efectiv”, în sensul art. 8 din Convenţie (Hotărârea din 3 februarie 2015, pronunţată în Cauza Pruteanu împotriva României, paragraful 55).

62. Pe de altă parte, instanţa europeană a reţinut că reclamantul (n.r. care avea calitatea de inculpat în procedura internă, fiind trimis în judecată), prin contestarea în cadrul procedurii penale iniţiate împotriva sa a legalităţii interceptărilor şi înregistrărilor telefonice la care a fost supus, a folosit, în circumstanţele cauzei sale, o cale de atac internă eficientă, în sensul art. 35 alin. (1) din Convenţie (Decizia din 2 februarie 2016, pronunţată în Cauza Bîrsan împotriva României, paragraful 55),

63. Din analiza dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, concluzia care se impune este aceea că, în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerinţă în viaţa privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviinţării şi punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum şi a modalităţilor de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispoziţiile art. 142-144 din Codul de procedură penală. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalităţii măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta.

64 Curtea apreciază că existenţa unui control a posteriori ce are în vedere aceste aspecte se constituie într-o garanţie a dreptului la viaţă privată, care conturează şi, în final, pe lângă celelalte elemente necesare şi recunoscute la nivel constituţional şi convenţional, determină existenţa proporţionalităţii între măsura dispusă şi scopul urmărit de aceasta, precum şi necesitatea acesteia într-o societate democratică,

65. În continuare, raportând cele expuse anterior la prezenta cauză, Curtea observă, astfel cum s-a arătat anterior, că supravegherea tehnică poate fi dispusă, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 139 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, faţă de orice persoană, independent de calitatea avută în cadrul urmăririi penale, în acest sens fiind suficientă dispunerea începerii urmăririi penale in rem.

66. Totodată, Curtea reţine că, în cadrul procesului penal, posibilitatea contestării legalităţii măsurii supravegherii tehnice este circumstanţiată de legiuitor numai în ceea ce priveşte persoana inculpatului, în cadrul procedurii de cameră preliminară, după trimiterea în judecată, precum şi în cadrul procedurii de cameră preliminară atunci când se soluţionează plângerea împotriva soluţiei de clasare, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Astfel, Curtea constată că reglementarea expresă a modalităţii de contestare a legalităţii măsurii supravegherii tehnice determină excluderea celorlalte persoane, care nu au nicio calitate în dosarul penal sau au calitatea de suspect, de la posibilitatea accederii la o instanţă de judecată care să poată analiza acest aspect. Aşa fiind, Curtea observă că inclusiv petenţii din dosarul în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, neavând nicio calitate în dosarul penal în care au fost autorizate măsurile de supraveghere tehnică, nu s-au putut adresa instanţei de judecată în cadrul unui recurs efectiv pentru a fi analizată legalitatea măsurii dispuse.

67. Aşa fiind, Curtea constată că dispoziţiile constituţionale şi convenţionale amintite, precum şi jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional şi a celei europene impun o obligaţie pozitivă din partea statului ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislaţiei Interne, a unui „recurs efectiv” care să permită înlăturarea eventualei încălcări a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Curtea apreciază că absenţa unui asemenea recurs în dreptul intern constituie o încălcare a acestei obligaţii, deci a dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 şi a celor convenţionale ale art. 13.

68. Or, având în vedere ansamblul elementelor anterior expuse, Curtea constată că în ceea ce priveşte persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică, altele decât inculpatul, statul nu şi-a respectat obligaţia pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor şi, implicit, a legalităţii acestei măsuri. Acest fapt determină încălcarea prevederilor art. 26 şi art. 53 din Constituţie, precum şi a celor ale art. 8 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

69. Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constate că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 145 din Codul de procedură penală care nu permite contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională.

70. În continuare, în ceea ce priveşte criteriile în funcţie de care se evaluează legalitatea măsurii de supraveghere şi remediile pe care legea trebuie să le pună la dispoziţia persoanelor împotriva cărora au fost dispuse măsurile de supraveghere tehnică, Curtea constată că, în analiza respectării garanţiilor dreptului la viaţă privată, prevăzute de art. 8 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are în vedere, pe lângă aspecte referitoare la definirea categoriilor de persoane care pot fi supuse măsurilor de supraveghere tehnică, natura infracţiunilor (tipurile de infracţiuni), durata de executare a măsurii, procedura de autorizare a măsurii, condiţiile de întocmire a procesului-verbal de sinteză a conversaţiilor interceptate (procedeele de transcriere), măsurile de precauţie pentru a comunica înregistrările intacte şi complete pentru a putea fi supuse controlului judecătoresc şi aspectele ce ţin de circumstanţele în care aceste interceptări pot sau trebuie să fie distrase (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 aprilie 1990, pronunţată în Cauza Huvig împotriva Franţei, paragraful 34; Hotărârea din 18 februarie 2003, pronunţată în Cauza Prado Bugallo împotriva Spaniei, paragraful 30; Hotărârea din 4 decembrie 2015, pronunţată în Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, paragraful 231). Curtea constată că instanţa europeană a reţinut încălcarea prevederilor art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în măsura în care dispoziţiile Incidente nu conţineau reglementări relative la distrugerea datelor interceptate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2008, pronunţată în Cauza Liberty şi alţii împotriva Marii Britanii, paragraful 69; Hotărârea din 4 decembrie 2015, pronunţată în Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, paragraful 302).

71. Având în vedere aceste elemente esenţiale sub aspectul protecţiei dreptului constituţional la viaţă privată, Curtea constată că, pe lângă obligaţia pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îi poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor şi, implicit, a legalităţii măsurii supravegherii tehnice, legiuitorul are obligaţia de a reglementa şi procedura aplicabilă conservării şi/sau distrugerii datelor interceptate prin punerea în executare, a măsurii contestate.

72. Totodată, Curtea constată că din examinarea coroborată a celor reţinute de instanţa europeană în Hotărârea din 16 iulie 2013, pronunţată în Cauza Bălteanu împotriva României, şi Decizia din 17 ianuarie 2012, pronunţată în Cauza Patriciu împotriva României, rezultă că eficienţa căii de atac exercitate împotriva măsurilor de supraveghere tehnică se analizează în funcţie de posibilitatea petentului de a solicita, pe de o parte, declararea interceptării ca nelegală, iar, pe de altă parte, acordarea de despăgubiri pentru ingerinţa suferită.

73. Astfel, Curtea constată că, în materia protecţiei dreptului constituţional la viaţă privată, legiuitorul are obligaţia de a reglementa o cale de atac efectivă, care să permită persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică să obţină repararea apropriată a urmărilor încălcării contestate.

74. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie în Dosarul nr. 4.821/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 145 din Codul de procedură penală, care nu permite contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, Guvernului, celor două Camere ale Parlamentului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 6 aprilie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu

 

OPINIE SEPARATĂ

 

În dezacord cu soluţia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 din Codul de procedură penală, pronunţată de Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate a art. 145 din Codul de procedură penală este inadmisibilă, întrucât prevederile art. 145 din Codul de procedură penală nu au legătură cu soluţionarea cauzei - în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate a unei alte dispoziţii legale, respectiv a dispoziţiilor art. 140 alin. (7) din Codul de procedură penală - atât din perspectiva prevederilor legale referitoare la competenţa instanţei de contencios constituţional, cât şi a celor care condiţionează admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate de legătura acesteia cu soluţionarea cauzei în care este ridicată, astfel cum vom arăta în continuare.

I. Cadrul procesual în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate

1. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate cu privire la care Curtea Constituţională a fost sesizată: art. 140 alin. (7) din Codul de procedură penală

În această cauză, Curtea Constituţională a fost sesizată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 140 alin. (7) din Codul de procedură penală, având următorul cuprins: „încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurilor de supraveghere tehnică nu este supusă căilor de atac”.

Excepţia a fost ridicată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie într-un dosar având ca obiect soluţionarea în complet de divergenţă a cauzei penale vizând contestaţiile formulate de petenţii Ş.A. şi Ş.M. Împotriva încheierii nr. 287 din 31 august 2015.

Menţionăm că, prin încheierea nr. 278 din 31 august 2015, pronunţată în Dosarul nr. 49/2015 de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-au autorizat măsuri de supraveghere tehnică a petenţilor Ş.A. şi Ş.M.

Analizând actele dosarului constatăm că, la data de 5 februarie 2015, inculpatul Ş.I.T. a fost condamnat în Dosarul nr. 11.670/197/2013 al Judecătoriei Braşov la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru infracţiuni comise cu violenţă, între care şi lipsire de libertate în mod ilegal. După aflarea sentinţei, inculpatul Ş.I.T. a declarat apel şi, în paralel, a contactat mai multe persoane, între care şi avocaţi, pentru a reuşi obţinerea unei hotărâri frauduloase de achitare, fiind dispus ca în schimbul acestei soluţii să plătească importante sume de bani.

În acest context, prin încheierea nr. 278 din 31 august 2015, pronunţată în Dosarul nr. 49/2015 de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-au autorizat măsuri de supraveghere tehnică a petenţilor Ş.A, şi ş,M,

Prin rechizitoriul din 25 noiembrie 2015, emis în Dosarul nr. 77/P/2015 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Braşov, s-a dispus:

- trimiterea în judecată a inculpaţilor L.H.V., M.V., Ş.I.T., M.F., C.G., T.T. şi M.C. pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă, spălare de bani şi cumpărare de influenţă, în diverse forme de participaţie;

- clasarea cauzei faţă de suspecţii P.O., B.C. şi S.N.;

- disjungerea şi continuarea cercetărilor cu privire la următoarele fapte şi persoane: M.L.D. pentru comiterea infracţiunilor de complicitate la cumpărare de influenţă şi cumpărare de influenţă, T.T. şi V.C. pentru trafic de influenţă şi dare şi luare de mită, vizând oferirea/darea de bani judecătorilor din completul care a judecat apelul inculpatului Ş.I.T. la Curtea de Apel Braşov.

La data de 30 decembrie 2015, împotriva încheierii nr. 278 din 31 august 2015 persoanele supuse măsurilor autorizate au formulat contestaţie. Procurorul a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac exercitate, deoarece, potrivit art. 140 alin. (7) din Codul de procedură penală încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurilor de supraveghere tehnică, nu este supusă căilor de atac. Prin încheierea din 5 ianuarie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia de inadmisibilitate, apreciind contestaţia formulată de Ş.A. şi Ş.M. admisibilă din perspectiva prevederilor art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, deoarece în situaţiile în care măsura supravegherii tehnice a fost dispusă faţă de o persoană care nu are şi nici nu a dobândit ulterior vreo calitate în procesul penal, aceasta nu are deschis niciun cadru procesual care să-i permită să ceară unei instanţe analiza conformităţii cu legea a luării unei măsuri intruzive în drepturile sale.

Prin procesul-verbal din 19 ianuarie 2016 procurorul şef serviciu din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Braşov a constatat că există o eroare materială în rechizitoriul întocmit în Dosarul nr. 77/P/2015, atât la secţiunea „alte soluţii care vor fi adoptate în cauză” pct. 3 - disjungerea cauzei, cât şi în partea dispozitivă a pct. III - disjungerea cauzei, în sensul că deşi soluţia de disjungere s-a făcut cu privire la posibile fapte de corupţie în legătură cu magistraţii din completul de la Curtea de Apei Braşov care au judecat apelul inculpatului Ş.I.T., din eroare nu s-au menţionat şi infracţiunile de trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă cu privire la care s-a dispus extinderea urmăririi penale in rem prin ordonanţa din 31 august 2015, fapte vizând aceleaşi aspecte, respectiv încercarea de corupere a magistraţilor completului care judecau la acel moment apelul formulat de inculpatul Ş.I.T., faptă pretins a fi săvârşită prin intermediul soţului uneia dintre judecătoare.

La data de 2 februarie 2016, procurorul a reiterat excepţia inadmisibilităţii contestaţiei, arătând că pe rolul Direcţiei Naţionale Anticorupţie există dosarul disjuns prin rechizitoriul mai sus menţionat, în care se fac cercetări şi cu privire la infracţiunea de trafic de influenţă care-l vizează pe petentul ŞA Instanţa de judecată a apreciat că este admisibilă reiterarea excepţiei de inadmisibilitate a contestaţiei şi că excepţia invocată urmează a fi respinsă. Totodată, procurorul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 140 alin. (7) din Codul de procedură penală, susţinând că acestea contravin prevederilor constituţionale ale art. 21, precum şi prevederilor art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece nu asigură dreptul la un proces echitabil şi nici garantarea unui recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale oricărei persoane care pretinde încălcarea unor drepturi sau libertăţi fundamentale.

Ca urmare, prin încheierea din 26 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.821/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală (având ca obiect soluţionarea în complet de divergenţă a contestaţiilor formulate de petenţii Ş.A. şi Ş.M, împotriva încheierii nr. 287/31 august 2015, prin care s-au autorizat măsuri de supraveghere tehnică a acestora), Curtea Constituţională a fost sesizată să se pronunţe cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1411 alin. (7) din Codul de procedură penală.

Cu privire la această excepţie de neconstituţionalitate şi-a exprimat opinia instanţa  care a sesizat Curtea Constituţională, apreciind, în unanimitate, că textul art. 140 alin. (7) din Codul de procedură penală este neconstituţional.

Cu referire la această excepţie de neconstituţionalitate, respectiv a art. 140 alin. (7) din Codul de procedură penală,

a fost solicitat de către Curtea Constituţională punctul de vedere al autorităţilor care, potrivit legii speciale, sunt asociate, în acest mod, controlului de constituţionalitate,

respectiv Senatului, Camerei Deputaţilor, Guvernului şi Avocatului Poporului.

Guvernul a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate a ari. 140 alin. (7) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. În timp ce Avocatul Poporului a apreciat că dispoziţiile art. 140 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele lor de vedere.

Conchizând cu privire la întregul cadru procesual - cauza în care excepţia a fost ridicată, autorul sesizării. instanţa care a sesizat Curtea Constituţională, punctele de vedere solicitate de Curtea Constituţională autorităţilor publice, punctele de vedere ne care acestea le-au exprimat - toate privesc un singur, unic, obiect al excepţiei de neconstituţionalitate. şi anume dispoziţiile art. 140 alin. f7) din Codul de procedură penală.

2. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate cu privire la care Curtea Constituţională s-a pronunţat: art. 145 din Codul de procedură penală

Prin decizia pronunţată cu majoritate de voturi, Curtea Constituţională a constatat însă că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 145 din Codul de procedură penală este neconstituţională. Altfel spus, deşi, aşa cum rezultă din încheierea de sesizare, obiect al excepţiei de neconstituţionalitate l-au constituit dispoziţiile art. 140 alin. (7) din Codul de procedură penală, referitoare la Procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică, Curtea a înţeles să se pronunţe asupra altor prevederi decât cele contestate, respectiv asupra dispoziţiilor art. 145 din Codul de procedură penală, referitoare la Informarea persoanei supravegheate.

Procedând astfel, Curtea a nesocotit prevederile constituţionale şi legale care îi stabilesc competenţa, respectiv cadrul constituţional şi legal referitor la soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate, cadru care nu permite sesizarea din oficiu cu excepţii de neconstituţionalitate, astfel cum vom arăta în cele ce urmează.

II. Cadrul constituţional şi legal referitor la soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate - un control de constituţionalitate exercitat la sesizare şi în limitele acesteia

Faţă de prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi exceptând controlul de constituţionalitate al iniţiativelor şi legilor de revizuire a Constituţiei, Curtea Constituţională se pronunţă numai la sesizare şi în limitele, acesteia. O extindere a controlului se poate realiza numai în cazul obiecţiilor şi excepţiilor de neconstituţionalitate, iar, în această din urmă privinţă, numai în situaţia admiterii excepţiilor de neconstituţionalitate cu privire la textul/textele ce formează obiectul sesizării.

Astfel, în privinţa excepţiilor de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 prevede: „(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe oh a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecata ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în fata Instanţei de Judecata, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

(4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate. printr-o încheiere care va cuprinde punctata de vedere ale pârtilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.

(5) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.

În continuare, art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 prevede că, „În caz de admitere a excepţiei. Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat de care, în mod necesar şi evident nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare”.

Faţă de prevederile legale citate rezultă că, în cadrul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii dispoziţiilor legale cu privire la care a fost sesizată prin încheierea instanţei de judecată. Numai dacă admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor cu privire la care a fost sesizată, Curtea îşi poate extinde controlul şi asupra altor dispoziţii din aceiaşi act normativ, cu condiţia ca acestea din urmă să nu poată fi disociate de prevederile ce formează obiectul sesizării.

În acest sens, prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea, făcând trimitere la jurisprudenţa sa, a statuat că excepţia de neconstituţionalitate are o anumită structură, fiind, în mod esenţial, constituită din trei elemente: textul contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii, textul de referinţă pretins încălcat şi motivarea de către autorul excepţiei a pretinsei contrarietăţi existente între cele două texte. Indiscutabil, primul element al excepţiei se circumscrie, fie simplei indicări a textului pretins neconstituţional, fie menţionării conţinutului său normativ, iar cei de-al doilea, indicării textului sau principiului constituţional pretins încălcat. În condiţiile în care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Potrivit art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Aşa fiind, Curtea nu se poate substitui autorului excepţiei în formularea unor critici de neconstituţionalitate, deoarece, contrar sistemului nostru constituţional, ar exercita un control din oficiu (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 627 din 29 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008).

De asemenea, prin Decizia nr. 63 din 25 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 14 februarie 2007, şi Decizia nr. 517 din 8 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 412 din data de 2 iunie 2008, Curtea a statuat că invocarea în susţinerea excepţiei a unor prevederi constituţionale direct în faţa Curţii, şi nu în faţa instanţei de judecată, contravine dispoziţiilor art. 10 alin. (2) şi art. 29 alin. (1)-(4) din Legea nr. 47/1992, întrucât cadrul procesual specific excepţiei de neconstituţionalitate rezultă din încheierea de sesizare şi din motivarea scrisă a autorului, iar aceasta din urmă nu poate fi completată în faţa Curţii Constituţionale cu elemente noi, ce nu au fost puse în discuţia părţilor în faţa instanţei de judecată. Or, câtă vreme autorul excepţiei nu poate invoca în faţa Curţii neconstituţionalitatea altor dispoziţii de lege, atunci nici Curtea însăşi nu se poate pronunţa, fără depăşirea cadrului procesual specific, asupra altor prevederi legale decât cele cu care a fost sesizată. În consecinţă, jurisdicţia constituţională nu se poate substitui autorului excepţiei în privinţa alegerii textului criticat ori invocării motivului de neconstituţionalitate, pentru că aceasta ar echivala cu exercitarea unui control din oficiu (a se vedea Decizia nr. 119 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 316 din 8 mai 2015, paragraful 30, Decizia nr. 1.054 din 11 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 31 ianuarie 2013).

Contrar dispoziţiilor legale mai sus citate, astfel cum au fost interpretate într-o jurisprudenţă constantă din care am evidenţiat câteva exemple, în prezenta cauză. Curtea a procedat la stabilirea. În mod direct, a unui alt obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, diferit de cel cu privire la care a fost sesizată şi cu privire la care s-au derulat toate etapele procedurale. O asemenea procedură nu este însă admisă de lege, nici în privinţa Curţii Constituţionale (întrucât ar avea semnificaţia exercitării unui control din oficiu) şi nici în privinţa autorului excepţiei, care rămâne legat de cadrul procesual al excepţiei de neconstituţionalitate fixat în faţa instanţei de judecată sau de arbitraj comercial.

Potrivit normelor constituţionale şi legale, litigiul constituţional trebuie să se desfăşoare numai în limitele determinate prin încheierea de sesizare, fără ca acestea să poată fi modificate de autorul excepţiei ori de Curtea însăşi.

Dispoziţiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, potrivit cărora, în caz de admitere, Curtea se va pronunţa şi asupra altor prevederi din actul atacat, de care în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare, nu sunt aplicabile în cauza de faţă, deoarece, deşi instanţa de contencios constituţional a dispus admiterea excepţiei, această soluţie nu a vizat prevederile menţionate în sesizare. Prin urmare, numai în cazul în care Curtea ar fi admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor menţionate în sesizare, adică a art. 140 alin. (7) din Codul de procedură penală, ar fi putut să îşi extindă controlul şi asupra altor prevederi din actul atacat, dacă acestea nu puteau fi disociate de cele menţionate în sesizare. Cu alte cuvinte, în prezenta cauză, Curtea s-ar fi putut pronunţa asupra neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 145 din Codul de procedură penală numai în situaţia în care ar fi admis şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 140 alin. (7) din acelaşi cod, acestea din urmă fiind prevederile ce constituie obiect al excepţiei.

Nu poate fi reţinută nicio eventuală eroare „materială” sau o eroare în privinţa identificării exacte a obiectului excepţiei de neconstituţionalitate, deşi Curtea a justificat schimbarea de obiect prin aceea că, „trebuie să ţină cont de voinţa reală a părţii care a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, în caz contrar Curtea ar fi ţinută de un criteriu procedural strict formal”. Astfel, excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de către procuror, fiind greu de crezut că acesta a fost în eroare/necunoaştere atunci când a înţeles să critice dispoziţiile art. 140 alin. (7) din Codul de procedură penală. Tot astfel, Instanţa care a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 146 alin. (7) din Codul de procedură penală este cea mal înaltă din Ierarhia Instanţelor Judecătoreşti, fiind greu de acceptat că şi aceasta s-a aflat în eroare atunci când a reţinut acelaşi obiect al excepţiei de neconstituţionalitate invocat de procuror şi a exprimat opinia asupra sa. De asemenea este greu de crezut că şi Guvernul şi Avocatul Poporului au perpetuat o eventuală eroare în privinţa textului de lege criticat. Toţi aceşti actori procesuali au invocat, au apreciat, s-au referit exclusiv la art. 140 alin. (7) din Codul de procedură penală, iar Curtea Constituţională a stabilit, ulterior, independent de toate aceste susţineri şi opinii, un cu totul alt obiect/cadru de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate, cu motivarea că, de fapt, aceasta ar fi fost „voinţa reală a părţilor”, fundamentată pe un raţionament propriu/distinct al Curţii. Dacă s-ar accepta o astfel de extindere a competenţei Curţii Constituţionale ar însemna că s-ar accepta sesizarea acesteia, din oficiu, cu orice excepţie de neconstituţionalitate, în orice cauză ce îi este supusă soluţionării, independent de sesizare, cauză, puncte de vedere exprimate, cu denaturarea întregului cadru constituţional şi legal care configurează regimul excepţiilor de neconstituţionalitate.

III. Inadmisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 din Codul de procedură penală

Dincolo de aceste argumente ce ţin de procedura în faţa Curţii Constituţionale apreciem că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 din Codul de procedură penală este, de asemenea, în prezenta cauză, inadmisibilă, întrucât nu este îndeplinită condiţia legăturii sale cu soluţionarea cauzei. Astfel, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, „legătura cu soluţionarea cauzei “, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun aceste dispoziţii legale în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (a se vedea Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014). Prin urmare, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată în abstracto, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat. Or, în prezenta cauză, s-a dispus disjungerea cu privire la infracţiunile de trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă, fapte vizând încercarea de corupere a magistraţilor completului care judeca la acel moment apelul formulat de inculpatul Ş.I.T. (fapte pretins a fi săvârşite prin intermediul soţului uneia dintre judecătoare, respectiv Ş.M.), astfel că nu se poate susţine în mod pertinent existenţa unei legături, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, între textul art. 145 din Codul de procedură penală şi obiectul cauzei deduse soluţionării instanţei de judecată.

Prin urmare, persoanele care, prin încheierea nr. 278 din 31 august 2015, pronunţată în Dosarul nr. 49/2015 de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost supuse unor măsuri de supraveghere tehnică, ar fi avut dreptul şi posibilitatea de a invoca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 din Codul de procedură penală, numai după finalizarea cercetărilor penale în dosarul disjuns mai sus menţionat, deoarece, în caz contrar sunt definitiv şi iremediabil prejudiciate cercetările în acea cauză. De altfel, potrivit art. 145 alin. (5) din Codul de procedură penală, amânarea informării persoanelor supravegheate se poate dispune cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei. Aşa fiind, persoanele interesate aveau ulterior posibilitatea fie să conteste legalitatea măsurii supravegherii tehnice - în temeiul art. 341 alin. (2) teza finală ori art. 342 din Codul de procedură penală -, fie să invoce excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 din Codul de procedură penală în măsura în care, în dosarul disjuns, persoanele interesate supuse măsurii supravegherii tehnice nu au dobândit calitatea de inculpat. În concluzie, apreciem că ar fi putut fi pusă în discuţie o eventuală legătură a dispoziţiilor art. 145 din Codul de procedură penală cu soluţionarea cauzei în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, numai în măsura în care, prin rechizitoriul întocmit în Dosarul nr. 77/P/2015 al D.N.A. - Serviciul Teritorial Braşov, nu s-ar fi dispus disjungerea cauzei cu privire la persoanele supuse măsurii supravegherii tehnice.

IV. Concluzii

Pentru toate motivele arătate considerăm că, în prezenta cauză, Curtea s-a învestit din oficiu cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate-a dispoziţiilor art. 145 din Codul de procedură penală - care nu a fost ridicată ca atare de instanţă, de procuror sau de părţile din dosarul de fond-şi care, în raport cu prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, este inadmisibilă, întrucât nu are legătură cu cauza aflată pe rolul instanţei de judecată.

Ca urmare, indiferent de eventuala corectitudine a argumentelor aduse în sprijinul neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 145 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată, practic, şi motivată de Curtea însăşi (câtă vreme nici instanţa de judecată, nici procurorul, în calitate de autor al excepţiei, nici părţile din dosarul de fond şi nicio autoritate nu a fost consultată şi nu şi-a spus punctul de vedere în acest sens), nu putem susţine soluţia de admitere a acestei excepţii de neconstituţionalitate, considerând că acceptarea acesteia ar însemna o eludare a întregului cadru constituţional şi legal care configurează controlul de constituţionalitate pe cale de excepţie.

În opinia noastră, respectarea acestui cadru constituie o garanţie a realizării de către Curtea Constituţională a rolului său constituţional. Activismul judiciar şi argumentele care s-ar putea aduce în sprijinul unei atitudini activiste nu pot constitui motive, argumente pentru crearea, pe cale jurisprudenţială, a unui cadru substanţial diferit de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv pentru „construirea”, practic, prin paşi făcuţi pe cale jurisprudenţială, a sesizării din oficiu cu excepţii de neconstituţionalitate a legilor şi ordonanţelor.

 

Judecător,

Dr. Livia Doina Stanciu

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul suplimentar, care fac parte din coridorul de expropriere al lucrării de utilitate publică de interes naţional „Autostrada Lugoj-Deva, aflate pe raza localităţii Lăpugiu de Jos din judeţul Hunedoara

 

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, al art. 5 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, cu modificările şi completările ulterioare, şi având în vedere dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 563/2010 pentru aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai obiectivului de investiţii „Autostrada Lugoj-Deva”,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - Se aprobă amplasamentul suplimentar, care face parte din coridorul de expropriere al lucrării de utilitate publică de interes naţional „Autostrada Lugoj-Deva”, potrivit planului de amplasament/hărţii topografice prevăzut în anexa nr. 1*).

Art. 2. - (1) Se aprobă declanşarea procedurii de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul suplimentar, care fac parte din coridorul de expropriere al lucrării de utilitate publică de interes naţional „Autostrada Lugoj-Deva”, prevăzut la art. 1, expropriator fiind statul român, reprezentat de Ministerul Transporturilor, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere - S.A.

(2) Se aprobă lista cuprinzând imobilele supuse exproprierii, potrivit alin. (1), situate pe raza localităţii Lăpugiu de Jos din judeţul Hunedoara, proprietarii sau deţinătorii acestora, precum şi sumele individuale aferente despăgubirilor, prevăzută în anexa nr. 2.

Art. 3. - (1) Sumele individuale estimate de către expropriator aferente despăgubirilor pentru imobilele proprietate privată situate pe amplasamentul suplimentar, care fac parte din coridorul de expropriere al lucrării de utilitate publică de interes naţional „Autostrada Lugoj-Deva”, aflate pe raza localităţii Lăpugiu de Jos din judeţul Hunedoara, sunt în cuantum de 17 mii lei şi se alocă de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Transporturilor. În conformitate cu Legea bugetului de stat pentru anul 2017 nr. 6/2017, la capitolul 84.01 „Transporturi”, subcapitolul 03 „Transport rutier”, titlul 58 „Proiecte cu finanţare din fonduri externe nerambursabile (FEN) aferente cadrului financiar 2014--2020”, articolul 58.03 - „Programe din Fondul de coeziune - FC”.

(2) Sumele individuale prevăzute la alin. (1) se încadrează în sumele aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.232/2010 privind declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică „Autostrada Lugoj-Deva”, cu modificările şi completările ulterioare, şi se virează de către Ministerul Transporturilor, în termen de cel mult 30 de zile de la data solicitării acestora, într-un cont bancar deschis pe numele Companiei Naţionale de Administrare a Infrastructurii Rutiere - S.A. la dispoziţia proprietarilor de imobile proprietate privată situate pe amplasamentul suplimentar, care fac parte din coridorul de expropriere al lucrării de utilitate publică de interes naţional, prevăzut la art. 1, în vederea efectuării despăgubirilor în cadrul procedurilor de expropriere, în condiţiile legii.

Art. 4. - Ministerul Transporturilor, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere - S.A., răspunde de realitatea datelor înscrise lin lista cuprinzând imobilele proprietate privată situate pe amplasamentul suplimentar, care fac parte din coridorul de expropriere al lucrării de utilitate publică de interes naţional, prevăzut la art. 1, de corectitudinea datelor înscrise în documentele care au stat la baza stabilirii acestora, precum şi de modul de utilizare, în conformitate cu dispoziţiile legale, a sumei alocate potrivit prevederilor prezentei hotărâri.

Art. 5. - Planul cu amplasamentul suplimentar, care face parte din coridorul de expropriere al lucrării de utilitate publică de interes naţional, prevăzut la art. 1, se aduce la cunoştinţă publică prin afişarea la sediul consiliului local implicat, respectiv şi prin afişare pe pagina proprie de internet a expropriatorului.

Art. 6. - Anexele nr. 1 şi 2 fac parte integrantă din prezenta hotărâre.

 

PRIM-MINISTRU

MIHAI TUDOSE

Contrasemnează:

Ministrul transporturilor,

Alexandru-Răzvan Cuc

Ministrul finanţelor publice,

Ionuţ Misa

 

Bucureşti, 30 iunie 2017.

Nr. 459.


*) Anexa nr. 1 se comunică persoanelor fizice şi juridice interesate, la solicitarea acestora, de către Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiera - SA., care este depozitarul acesteia, imposibilitatea publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hărţii topografice/planului de amplasament fiind determinată de impedimente de natură tehnico-redacţională.

 

ANEXA Nr. 2

 

LISTA

cuprinzând imobilele proprietate privată situate pe amplasamentul suplimentar, care fac parte din coridorul de expropriere al lucrării de utilitate publică de interes naţional „Autostrada Lugoj-Deva”, aflate pe raza localităţii Lăpugiu de Jos din judeţul Hunedoara, proprietarii sau deţinătorii acestora, precum şi sumele individuale aferente despăgubirilor

 

Nr. crt.

Judeţul

Unitatea administrativ-teritorială

Numele şi prenumele proprietarului/

deţinătorului terenului

Număr cadastral

(nr. topo)

Numărul cărţii funciare

(titlu de proprietate)

Categoria de folosinţă

Poziţionare faţă de localitate

Suprafaţă de expropriat

(mp)

Valoarea despăgubirii terenului, conform Legii nr. 255/2010

(lei)

1

HUNEDOARA

Lăpugiu de Jos

Comuna Lăpugiu de Jos

3537/1

60454

P

extravilan

8.345

7.677,40

2

HUNEDOARA

Lăpugiu de Jos

Comuna Lăpugiu de Jos

3537/1

60454

P

extravilan

63

57,96

3

HUNEDOARA

Lăpugiu de Jos

Runcan Ioan

3536

61735

P

extravilan

61

56,12

4

HUNEDOARA

Lăpugiu de Jos

Comuna Lăpugiu de Jos

3537/1

60454

P

extravilan

443

407.56

5

HUNEDOARA

Lăpugiu de Jos

Runcan Ioan

3536

61344

P

extravilan

3.256

2.995,52

6

HUNEDOARA

Lăpugiu de Jos

Runcan Maria

3990

61060

P

extravilan

100

92,00

7

HUNEDOARA

Lăpugiu de Jos

Comuna Lăpugiu de Jos

3992

61212

P

extravilan

908

83536

8

HUNEDOARA

Lăpugiu de Jos

Comuna Lăpugiu de Jos

3992

61212

P

extravilan

1.927

1.772,84

9

HUNEDOARA

Lăpugiu de Jos

Pădureanu Solomon

3996/1

61055

F

extravilan

23

21,16

10

HUNEDOARA

Lăpugiu de Jos

Comuna Lăpugiu de Jos

4002/1/1

60616

F

extravilan

58

53,36

11

HUNEDOARA

Lăpugiu de Jos

Pădureanu Solomon

3997

61280

F

extravilan

7

6,44

12

HUNEDOARA

Lăpugiu de Jos

Bogătan Petru

-

60084

F/CC

intravilan

8

79,28

13

HUNEDOARA

Lăpugiu de Jos

Comuna Lăpugiu de Jos

-

61379

P

extravilan

2.960

2.723,20

 

TOTAL

 

 

 

 

18.159

16.778,20

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

AGENŢIA NAŢIONALĂ DE CADASTRU ŞI PUBLICITATE IMOBILIARĂ

 

ORDIN

pentru închiderea vechilor evidenţe de cadastru şi publicitate imobiliară, cu privire la imobilele situate în sectoarele cadastrale din UAT Ciolpani, UAT Dascălu, UAT Gruiu şi UAT Nuci din judeţul Ilfov

 

Având în vedere prevederile art. 11 alin. (2) lit. p) şi art. 15 alin. (1) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 3 alin. (13) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi al art. 15 alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.288/2012, cu modificările şi completările ulterioare,

directorul general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară emite prezentul ordin.

Art. 1. - Se declară închise vechile evidenţe de cadastru şi publicitate imobiliară cu privire la imobilele situate în UAT Ciolpani - sectorul cadastral 1, UAT Dascălu - sectorul cadastral 1, UAT Gruiu - sectorul cadastral 1 şi UAT Nuci - sectorul cadastral 1 din judeţul Ilfov, ca urmare a finalizării lucrărilor sistematice de cadastru şi deschiderii noilor cărţi funciare.

Art. 2. - (1) De la data deschiderii cărţilor funciare din oficiu orice alte evidenţe de cadastru şi publicitate imobiliară se înlocuiesc, pentru sectoarele din unităţile administrativ-teritoriale prevăzute la art. 1, cu planul cadastral şi noile cărţi funciare.

(2) Vechile evidenţe se păstrează în arhiva biroului teritorial şi pot fi consultate pentru istoric.

(3) Identificarea şi numerotarea imobilelor cuprinse în titlurile de proprietate emise în baza legilor fondului funciar sau alte acte de proprietate, planuri şi alte evidenţe cadastrale şi de publicitate imobiliară anterioare realizării cadastrului şi deschiderii noilor cărţi funciare, pe sectoarele din unităţile administrativ-teritoriale prevăzute la art. 1, îşi pierd valabilitatea.

Art. 3. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Directorul general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară,

Radu Codruţ Ştefănescu

 

Bucureşti, 27 iunie 2017.

Nr. 636.

 

MINISTERUL SĂNĂTĂŢII

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

Nr. 678 din 19 iunie 2017

Nr. 4.252 din 28 iunie 2017

 

ORDIN

pentru completarea anexei nr. 4 la Ordinul ministrului sănătăţii publice şi al ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului nr. 1.141/1.386/2007 privind modul de efectuare a pregătirii prin rezidenţiat în specialităţile prevăzute de Nomenclatorul specialităţilor medicale, medico-dentare şi farmaceutice

pentru reţeaua de asistenţă medicală

 

Văzând Referatul de aprobare nr. F.B. 5.772/2017 al Centrului de resurse umane în sănătate publică din cadrul Ministerului Sănătăţii,

având în vedere prevederile art. 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/2009 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, aprobată prin Legea nr. 103/2012, cu completările ulterioare,

în temeiul art. 7 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 144/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, şi al art. 12 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 26/2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Educaţiei Naţionale,

ministrul sănătăţii şi ministrul educaţiei naţionale emit următorul ordin:

Art. I. - Anexa nr. 4 la Ordinul ministrului sănătăţii publice şi al ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului nr. 1.141/1.386/2007 privind modul de efectuare a pregătirii prin rezidenţiat în specialităţile prevăzute de Nomenclatorul specialităţilor medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 şi 671 bis din 1 octombrie 2007, cu modificările şi completările ulterioare, se completează după cum urmează:

1. Se introduc curriculumurile de pregătire în rezidenţiat pentru următoarele specialităţi a căror durată de pregătire a fost majorată începând cu seria de rezidenţi noiembrie 2016: anatomie patologică, cardiologie, chirurgie toracică, diabet zaharat, nutriţie şi boli metabolice, endocrinologie, gastroenterologie, geriatrie şi gerontologie, hematologie, medicină de familie, nefrologie, neurologie, neurologie pediatrică, ortopedie pediatrică, pneumologie, psihiatrie, psihiatrie pediatrică, radiologie-imagistică medicală şi reumatologie, conform anexei nr. 1 la prezentul ordin.

2. Se introduc curriculumurile de pregătire în rezidenţiat revizuite pentru următoarele specialităţi: chirurgie dento-alveolară, chirurgie orală şi maxilo-facială, chirurgie pediatrică, chirurgie plastică, estetică şi microchirurgie reconstructivă, chirurgie vasculară, genetică medicală, medicină de laborator, medicină fizică şi de reabilitare, medicină internă, medicină legală, medicină nucleară, ortodonţie şi ortopedie dento-facială şi sănătate publică şi management, valabile începând cu seria de rezidenţi noiembrie 2016, conform anexei nr. 2 la prezentul ordin.

3. Se introduce curriculumul de pregătire în specialitatea microbiologie medicală, respectiv în specialitatea pedodonţie, valabile începând cu seria de rezidenţi noiembrie 2016, conform anexei nr. 3 la prezentul ordin.

Art. II. - Anexele nr. 1-3*) fac parte integrantă din prezentul ordin.

Art. III. - Direcţiile de specialitate din cadrul Ministerului Sănătăţii şi al Ministerului Educaţiei Naţionale vor duce la îndeplinire dispoziţiile prezentului ordin.

Art. IV. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul sănătăţii,

Ministrul educaţiei naţionale,

Florian-Dorel Bodog

Pavel Năstase

 


*) Anexele nr. 1-3 se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 bis, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, Bucureşti, şos. Panduri nr. 1.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.