MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 537/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 537         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Luni, 10 iulie 2017

 

SUMAR

 

DECRETE

 

620. - Decret privind eliberarea din funcţie a unui judecător

 

621. - Decret privind eliberarea din funcţie a unui judecător

 

622. - Decret privind eliberarea din funcţie a unui judecător

 

623. - Decret privind eliberarea din funcţie a unui judecător

 

624. - Decret privind eliberarea din funcţie a unui procuror

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 138 din 14 martie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 alin. (2) din Codul penal

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

228. - Ordin al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale privind aprobarea Manualului de gradare pentru seminţele de consum

 

2.313. - Ordin al ministrului culturii şi identităţii naţionale privind declasarea parţială din Lista monumentelor istorice a corpului C2, componentă a obiectivului monument istoric Fabrica de tricotaje Moldova (corp vechi) şi sediu Mică Industrie, situat în str. Păcurari nr. 115, Iaşi, judeţul Iaşi (adresa din Lista monumentelor istorice), respectiv şos. Moara de Foc nr. 29-33 (adresa din acte), având cod LMI IS-II-m-B-03992

 

4.093. - Ordin al ministrului educaţiei naţionale pentru modificarea şi completarea Ordinului ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5.248/2011 privind aplicarea Programului „A două şansă”

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 47 din 19 iunie 2017 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)

 

Rectificări la:

 - Ordinul ministrului educaţiei naţionale nr. 3.505/2017

 - Ordinul ministrului educaţiei naţionale nr. 3.506/2017

DECRETE

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind eliberarea din funcţie a unui judecător

 

În temeiul prevederilor art. 94 lit. c), art. 100 alin. (1), art. 125 alin. (2) şi ale art. 134 alin. (1) din Constituţia României, republicată, ale art. 65 alin. (1) lit. f) şi alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 35 lit. a) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările ulterioare,

având în vedere Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 705/2017,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Doamna Dumitriţa Piciarcă, judecător la Curtea de Apel Bucureşti, se eliberează din funcţie de judecător ca urmare a condamnării definitive pentru săvârşirea unor infracţiuni.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 7 iulie 2017.

Nr. 620.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind eliberarea din funcţie a unui judecător

 

În temeiul prevederilor art. 94 lit. c), art. 100 alin. (1), art. 125 alin. (2) şi ale art. 134 alin. (1) din Constituţia României, republicată, ale art. 65 alin. (1) lit. f) şi alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 35 lit. a) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările ulterioare,

având în vedere Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 706/2017,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Domnul Ovidiu Puţura, judecător la Tribunalul Bistriţa-Năsăud, se eliberează din funcţia de judecător ca urmare a condamnării definitive pentru săvârşirea unei infracţiuni.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 7 iulie 2017.

Nr. 621

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind eliberarea din funcţie a unui judecător

 

În temeiul prevederilor art. 94 lit. c), art. 100 alin. (1), art. 125 alin. (2) şi ale art. 134 alin. (1) din Constituţia României, republicată, ale art. 65 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 35 lit. a) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările ulterioare,

având în vedere Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 688/2017,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Doamna Maria Atudosiei, preşedintele Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Neamţ, se eliberează din funcţie ca urmare a pensionării.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 7 iulie 2017.

Nr. 622.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

 

DECRET

privind eliberarea din funcţie a unui judecător

 

În temeiul prevederilor art. 94 lit. c), art. 100 alin. (1), art. 125 alin. (2) şi ale art. 134 alin. (1) din Constituţia României, republicată, ale art. 65 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 35 lit. a) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările ulterioare,

având în vedere Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 692/2017,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - La data de 22 iulie 2017, domnul Virgil Constantin Ianoş, judecător la Judecătoria Buzău, se eliberează din funcţie ca urmare a pensionării.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 7 iulie 2017.

Nr. 623.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind eliberarea din funcţie a unui procuror

 

În temeiul prevederilor art. 94 lit. c), art. 100 alin. (1) şi ale art. 134 alin. (1) din Constituţia României, republicată, ale art. 65 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 35 lit. a) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările ulterioare,

având în vedere Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 691/2017,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Domnul Cornel-Ioan Stănilă, procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu, se eliberează din funcţie ca urmare a pensionării.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 7 iulie 2017.

Nr. 624.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 138

din 14 martie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 alin. (2) din Codul penal

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Ervache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia-Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 21.930/303/2015 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 46D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât autoarea acesteia solicită, în realitate, completarea dispoziţiilor de lege criticate, în sensul de a prevedea un nivel minim al concentraţiei de substanţe psihoactive în organism. O asemenea solicitare nu intră însă în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, care, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea din 13 ianuarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 21.930/303/2015, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 alin. (2) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată, cu ocazia soluţionării unei cauze penale privind trimiterea în judecată a unei persoane pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa unor substanţe psihoactive, prevăzută de art. 336 alin. (2) din Codul penal.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa de judecată, autoarea acesteia, susţine, în esenţă, că sintagma „sub influenţa unor substanţe psihoactive” din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (2) din Codul penal este neconstituţională, întrucât încalcă principiul legalităţii incriminării. Arată că, spre deosebire de alin. (1) al art. 336 din Codul penal, care face referire la o îmbibaţie alcoolică de peste 0.80 g/l alcool pur în sânge, alin. (2) al aceluiaşi articol incriminează fapta de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană aflată „sub influenţa unor substanţe psihoactive” fără a prevedea un nivel minim al concentraţiei de substanţe psihoactive în organism. Consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt lipsite de previzibilitate şi claritate, deoarece nu poate fi determinat cu exactitate înţelesul sintagmei „sub influenţa unor substanţe psihoactive”, astfel că destinatarii legii nu pot să îşi dea seama dacă acţiunile lor intră sau nu sub incidenţa normei de incriminare. Totodată, în lipsa prevederii în textul de lege a unei concentraţii minime de substanţe psihoactive în sânge sau în urină, concentraţie în funcţie de care să se poată aprecia dacă o persoană se află sau nu sub influenţa unor astfel de substanţe - similar ipotezei de la alin. (1) al art. 336 din Codul penal -, instanţa de judecată este pusă în dificultate cu privire la individualizarea pedepsei şi a executării acesteia. Susţine că, nefiind definită sintagma „sub influenţa unor substanţe psihoactive”prin raportare la un nivel al concentraţiei minime de astfel de substanţe în organism, este posibil să fie trimisă în judecată o persoană care ar avea, la momentul depistării în trafic, o concentraţie infimă, care nu ar fi fost de natură a-i influenţa abilităţile de şofer, ştiut fiind faptul că o mare parte dintre substanţele psihoactive au o remanenţă în organism de la câteva zile până la câteva luni. Astfel, arată că, în cazul marijuanei, metaboliţii canabisului - din cauza liposolubilităţii -, persistă mult timp în ţesuturile grase, de unde sunt eliberaţi lent şi eliminaţi din organism în decurs de câteva zile, săptămâni sau chiar luni de la ultima expunere, în funcţie de intensitatea şi frecvenţa utilizării. Menţionează că, în consens cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se şi previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie Să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat (Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). Instanţa de judecată, autoarea excepţiei, apreciază că dispoziţiile de lege criticate nu respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii, respectiv nu întrunesc condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate a legii, fiind contrare prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. Invocă, în acest sens, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că legea trebuie să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului (Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66). Aşadar, o normă legală îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie, numai dacă este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de conţinutul normei respective.

6. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

7. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, consideră că incriminarea din alin. (2) al art. 336 din Codul penal vizează simpla prezenţă - fără a fi necesară o anumită concentraţie - a substanţelor psihoactive în organismul persoanei care conduce pe drumurile publice un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere. Mai arată că dispoziţiile de lege criticate sunt detaliate prin Normele metodologice privind recoltarea, depozitarea şi transportul probelor biologice în vederea probaţiunii judiciare prin stabilirea alcoolemiei sau a prezenţei în organism a substanţelor sau produselor stupefiante ori a medicamentelor cu efecte similare acestora în cazul persoanelor implicate în evenimente sau împrejurări în legătură cu traficul rutier, aprobate prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.512/2013. În fine, menţionează că, prin Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice” din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională.

8. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal sunt constituţionale, întrucât conţin suficiente repere pentru a fi considerate clare şi previzibile în definirea faptei şi a pedepsei, Astfel, apreciază că nu poate fi acceptată critica privind lipsa unei concentraţii minime prevăzute de lege cu privire la substanţele psihoactive prezente în organismul persoanei care conduce pe drumurile publice un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere - similar normei de sancţionare a conducerii autovehiculului sub influenţa alcoolului. Legiuitorul are libertatea de a opta pentru impunerea unor condiţii diferite de incriminare - în cazul de faţă includerea sau nu a unei concentraţii minime a substanţelor psihoactive -, apreciind în funcţie de gravitatea şi de consecinţele fiecărei situaţii supuse sancţionării. Caracterul general al normei de incriminare are semnificaţia unei aplicări generale, conform principiului „unde legea nu distinge, nici noi nu putem distinge” („ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”).

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal, care au următorul cuprins: „Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi persoana, aflată sub influenţa unor substanţe psihoactive, care conduce un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere”.

12. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autoarea excepţiei invoca încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii şi ale art. 23 alin. (12) privind legalitatea pedepsei, precum şi a prevederilor art. 7 referitor la legalitatea incriminării şi a pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că infracţiunea prevăzută în art. 336 din Codul penal - având denumirea marginală „Conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe”- constă în acţiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge [alin. (1)] sau care se află sub influenţa unor substanţe psihoactive [alin. (2)]. Această infracţiune nu are corespondent în Codul penal din 1969, fiind preluată din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice (republicată În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006), unde era prevăzută, în art. 87, într-o redactare asemănătoare, fără a avea însă o denumire marginală. Dispoziţiile art. 87 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, aveau următorul cuprins: „(1) Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani. (2) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancţionează şi persoana care conduce un autovehicul sau un tramvai şi care se află sub influenţa unor substanţe ori produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora. “

14. În timp ce Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, avea în vedere - în norma de incriminare cuprinsă în art. 87 alin. (2) - persoana „care se află sub influenţa unor substanţe ori produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora”, potrivit dispoziţiilor art. 336 alin. (2) din Codul penal, criticate în cauza de faţă, subiectul activ al infracţiunii este persoana care se află „sub influenţa unor substanţe psihoactive” Referitor la aceste aspecte terminologice, dar cu implicaţii în materia dreptului procesual penai, prin Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „trafic de stupefiante “din cuprinsul dispoziţiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală este neconstituţională. Prin prevederile art. II pct. 49 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, dispoziţiile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală au fost modificate, iar sintagma „o infracţiune de trafic de stupefiante” a fost înlocuită cu „o infracţiune de trafic de droguri, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive”.

15. Curtea reţine că diferenţa de terminologie faţă de reglementarea cuprinsă în art. 87 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată - constând în utilizarea sintagmei „substanţe psihoactive” - se justifică prin necesitatea folosirii unor termeni adecvaţi pentru delimitarea sferei de aplicare a normei de incriminare prevăzute de art. 336 alin. (2) din Codul penal, în concordanţă cu legislaţia specială în materie de droguri, precursori şi de alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive.

16. Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 26 februarie 2014, acest act normativ stabileşte cadrul legal aplicabil preparatelor, substanţelor, plantelor, ciupercilor sau combinaţiilor acestora, susceptibile să aibă efecte psihoactive, asemănătoare celor determinate de substanţele sau preparatele stupefiante ori psihotrope, plantele sau substanţele aflate sub control naţional, altele decât cele care au regimul juridic stabilit prin acte normative în vigoare. Printre actele normative la care se face trimitere se regăseşte şi Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.095 din 5 decembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, care defineşte, la art. 2 lit. c), d) şi d1), substanţele psihotrope ca fiind substanţele înscrise în anexele la Convenţia asupra substanţelor psihotrope din 1971, substanţele stupefiante ca desemnând substanţele înscrise în anexele la Convenţia unică din 1961 a Naţiunilor Unite asupra substanţelor stupefiante, modificată prin Protocolul din 1972, respectiv plantele şi substanţele aflate sub control naţional ca fiind plantele şi substanţele cu proprietăţi psihoactive, introduse în anexele la Legea nr. 339/2005 prin procedura naţională prevăzută la art. 8 alin. (3) din acest act normativ. De asemenea, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, defineşte, la art. 1 lit. b), drogurile ca fiind plantele şi substanţele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conţin asemenea plante şi substanţe, înscrise în tabelele nr. I-III din aceeaşi lege, şi prevede la lit. c) şi lit. d) ale aceluiaşi art. 1 că droguri de mare risc sunt cele înscrise în tabelele nr. I şi II, iar drogurile de risc sunt cele înscrise în tabelul nr. III,

17. În jurisprudenţa sa referitoare la dispoziţiile Legii nr. 194/2011, Curtea a reţinut că, motivat de necesitatea instituirii unor măsuri de prevenire, control şi combatere a consumului de substanţe susceptibile de a avea efecte psihoactive, legiuitorul a înţeles să interzică orice operaţiune cu astfel de produse până la obţinerea autorizării de la Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor (A.N.S.V.S.A.). Potrivit art. 9 din lege, dacă, în urma evaluării, se constată că produsul pentru care se solicită autorizarea este substitut, A.N.S.V.S.A. va comunica solicitantului refuzul de eliberare a autorizaţiei şi va notifica Ministerului Sănătăţii efectuarea demersurilor necesare pentru înscrierea substitutului în unul dintre tabelele din anexa la Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, cu modificările şi completările ulterioare, şi, respectiv, la Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările ulterioare. Totodată, A.N.S.V.S.A. ţine şi actualizează un registru special în care se înscriu operaţiunile şi produsele pentru care se emite autorizaţie, precum şi operatorii autorizaţi, datele din registru făcându-se publice prin afişare pe pagina de internet a instituţiei. Curtea a constatat că, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 194/2011, rezultă că aceasta întruneşte exigenţele de claritate şi previzibilitate, întrucât conţinutul său este clar, inteligibil şi lipsit de generalizări excesive. Astfel, Curtea a reţinut faptul că legea criticată stabileşte în art. 3 alin. (3) şi (4) că la aprecierea rezonabilă a caracterului de produs susceptibil de a avea efecte psihoactive se pot lua în considerare, fără a se limita la acestea, lipsa ori insuficienţa elementelor pentru determinarea regimului juridic al produsului, caracteristicile produsului, în principal compoziţia, sau lipsa indicării acestora, consumul, ca destinaţie previzibilă a produsului, şi prezentarea produsului, etichetarea sa, orice avertizări sau instrucţiuni pentru utilizarea lui, precum şi orice altă indicaţie ori informaţie referitoare la acestea sau chiar lipsa lor (Decizia nr. 134 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 220 din 17 aprilie 2013, Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 14 aprilie 2014, şi Decizia nr. 588 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 8 decembrie 2015, paragraful 19).

18. Revenind la dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal, Curtea constată că incriminarea faptei de conducere a unui vehicul sub influenţa substanţelor psihoactive este determinată de efectul nociv al substanţelor respective, ţinând cont de faptul că, aşa cum se arată în doctrină, acestea produc tulburări în atitudinea şi comportamentul conducătorului auto, generând, implicit, o diminuare a capacităţii de a manevra vehiculul pe drumurile publice în condiţii de siguranţă pentru toţi participanţii la trafic. În acest sens, art. 2 lit. e) din Legea nr. 194/2011, republicată, stabileşte că prin „efecte psihoactive” se înţelege unul dintre următoarele efecte pe care le poate avea un produs, atunci când este consumat de către o persoană: stimularea sau inhibarea sistemului nervos central al persoanei, având ca rezultat modificări ale funcţiilor şi proceselor psihice şi ale comportamentului ori crearea unei stări de dependenţă, fizică sau psihică. Or, având în vedere natura relaţiilor sociale ocrotite, obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 336 alin, (2) din Codul penal este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la protecţia siguranţei circulaţiei pe drumurile publice, relaţii sociale a căror existenţă normală este condiţionată de interzicerea conducerii vehiculelor sub influenţa substanţelor psihoactive,

19. Aşadar, situaţia premisă a infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa substanţelor psihoactive constă în preexistenta unor stări, situaţii, condiţii în care se află subiectul activ şi în existenţa unor norme juridice care reglementează poziţia psihică şi fizică a unei persoane care conduce un vehicul pe drumurile publice. Elementul material al laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (2) din Codul penal îl reprezintă acţiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care se află sub influenţa unor substanţe psihoactive. Urmarea imediată în cazul acestei infracţiuni constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, relaţii ocrotite prin norma de incriminare, iar legătura de cauzalitate între acţiunea incriminată de lege şi urmarea imediată nu mai trebuie dovedită, întrucât rezultă din materialitatea faptei (ex re). Forma de vinovăţie cu care acţionează subiectul activ în cazul infracţiunii examinate este intenţia, cu ambele forme ale acesteia.

20. Curtea reţine că, pentru constatarea consumului de substanţe psihoactive - ca şi cerinţă esenţială specifică acestei infracţiuni - este necesară analiza de laborator, care trebuie să stabilească existenţa acestor substanţe în corpul conducătorului vehiculului. Cu privire la intervalul de timp în care trebuie efectuată recoltarea probelor biologice, Codul de procedură penală stabileşte, în art. 190 alin. (8), că: „În cazul conducerii unui vehicul de către o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice sau a altor substanţe, recoltarea de probe biologice se efectuează din dispoziţia organelor de constatare şi cu consimţământul celui supus examinării, de către un medic, asistent medical sau de o persoană cu pregătire medicală de specialitate, în cel mai scurt timp, într-o instituţie medicală, în condiţiile stabilite de legile speciale.”

21. Curtea constată că, având în vedere sfera largă a produselor susceptibile de a avea efecte psihoactive, aşa cum reiese aceasta din legislaţia specială mai sus menţionată, în mod obiectiv, legiuitorul nu poate prevedea un nivel minim al concentraţiei de substanţe psihoactive ca şi cerinţă esenţială cu privire la elementul material al laturii obiective în cazul infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa substanţelor psihoactive, infracţiune reglementată de art. 336 alin. (2) din Codul penal. Aşa fiind, legiuitorul a înţeles să incrimineze fapta în orice situaţie de conducere a unui vehicul ulterior consumului unor substanţe psihoactive, prin consum înţelegându-se introducerea în organismul uman a unui produs, indiferent dacă acesta a fost dizolvat, impregnat, dispersat sau diluat, în una dintre următoarele modalităţi: pe cale orală ori injectabilă, inhalare, fumat sau aplicarea externă pe corpul unei persoane, în orice alt mod, în aşa fel încât produsul să ajungă în corpul unei persoane [art. 2 lit. f) din Legea nr. 194/2011, republicată]. Este indiferent faptul că starea conducătorului vehiculului care se află sub influenţa unor substanţe psihoactive este urmarea unui abuz - ceea ce presupune consumul plantelor, substanţelor şi preparatelor ce conţin substanţe susceptibile de a avea efecte psihoactive în afara unei prescripţii medicale - sau este urmarea uzului medical, care semnifică utilizarea pe bază de prescripţie medicală licită a medicamentelor aflate sub controlul legislaţiei naţionale, întrucât destinatarii textului da lege criticat desfăşoară o activitate cu risc permis, scop în care sunt supuşi unor forme de şcolarizare, aşa încât este vorba de persoane avizate şi diligente, care, pe durata deţinerii permisului de conducere, au obligaţia de a rămâne la curent cu normele legale în materie (Decizia nr. 154 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016, paragraful 18).

22. Prin urmare, instanţa de contencios constituţional nu poate reţine criticile formulate de instanţa de judecată, autoare a excepţiei, care susţine, pe de o parte, că dispoziţiile de lege criticate sunt lipsite de claritate şi previzibilitate, deoarece nu poate fi determinat cu exactitate înţelesul sintagmei „sub influenţa unor substanţe psihoactive”, astfel că destinatarii legii nu pot să îşi dea seama dacă acţiunile lor intră sau nu sub incidenţa normei de incriminare, iar, pe de altă parte, că, în lipsa prevederii în norma de incriminare a unei concentraţii minime de substanţe psihoactive în sânge sau în urină, concentraţie în funcţie de care să se poată aprecia dacă o persoană se află sau nu sub influenţa unor astfel de substanţe - similar ipotezei de la alin. (1) al art. 336 din Codul penal -, instanţa de judecată este pusă în dificultate cu privire la individualizarea pedepsei şi a executării acesteia.

23. Faţă de cele arătate mai sus, Curtea constată că dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi ale art. 23 alin. (12) şi nici prevederile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu au o formulare neclară, ambiguă sau imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de pregătire juridică, ci, dimpotrivă, îndeplinesc cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii.

24. În acest sens este de menţionat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege) - pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni -, instituie şi cerinţa potrivit căreia legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a reţinut că noţiunea de „drept” folosită la art. 7 corespunde celei de „lege” care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantorii împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91).

25. Curtea de la Strasbourg a reţinut că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Cantoni, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Roiul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a Statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93).

26. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 21.930/303/2015 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi generai obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 14 martie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DEZVOLTĂRII RURALE

 

ORDIN

privind aprobarea Manualului de gradare pentru seminţele de consum

 

Având în vedere prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 101/2014 privind măsuri de reglementare a depozitării seminţelor de consum şi a regimului certificatelor de depozit pentru acestea şi ale art. 19 din Hotărârea Guvernului nr. 1.336/2002 privind instituirea Sistemului naţional de gradare a seminţelor de consum, cu completările ulterioare,

în temeiul art. 9 alin. (5) din Hotărârea Guvernului nr. 30/2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, precum şi pentru modificarea art. 6 alin. (6) din Hotărârea Guvernului nr. 1.186/2014 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii pentru Administrarea Sistemului Naţional Antigrindină şi de Creştere a Precipitaţiilor, cu modificările ulterioare,

văzând adresele nr. 34/2017 şi 54/2017 ale Comisiei Naţionale de Gradare a Seminţelor de Consum şi Referatul de aprobare nr. 259.024 din 5.07.2017 al Direcţiei generale politici agricole,

ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale emite următorul ordin:

Art. 1. - (1) Se aprobă Manualul de gradare pentru seminţe de consum, prevăzut în anexa*) care face parte integrantă din prezentul ordin

(2) Determinările suplimentare cuprinse în tehnicile şi planurile de gradarea pentru seminţele de consum se efectuează la cererea beneficiarilor şi nu influenţează gradele alocate produsului respectiv.

Art. 2. - La data intrării în vigoare a prezentului ordin, Ordinul ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 126/2012 privind aprobarea Manualului de gradare pentru seminţe de consum, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 471 bis din 11 iulie 2012, se abrogă.

Art. 3. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

p. Ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale,

Dumitru Daniel Botănoiu,

secretar de stat

 

Bucureşti, 5 iulie 2017.

Nr. 228.


*) Anexa se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 bis, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, Bucureşti, şos. Panduri nr. 1.

MINISTERUL CULTURII ŞI IDENTITĂŢII NAŢIONALE

 

ORDIN

privind declasarea parţială din Lista monumentelor istorice a corpului C2, componentă a obiectivului monument istoric Fabrica de tricotaje Moldova (corp vechi) şi sediu Mică Industrie, situat în str. Păcurari nr. 115, Iaşi, judeţul Iaşi (adresa din Lista monumentelor istorice), respectiv şos. Moara de Foc nr. 29-33 (adresa din acte), având cod LMI IS-II-mB-03992

 

Având în vedere Referatul nr. 1.724 din 31 martie 2017 de aprobare a proiectului Ordinului ministrului culturii şi identităţii naţionale privind declasarea parţială a imobilului Fabrica de tricotaje Moldova (corp vechi) şi sediu Mică Industrie, anume a corpului C2, adresa din Lista monumentelor istorice, str. Păcurari nr. 115, Iaşi, judeţul Iaşi, adresa din acte şos. Moara de Foc nr. 29-33, din Lista monumentelor istorice, categoria II, monument de arhitectură, grupa valorică B, cod LMI IS-II-m-B-03992,

în conformitate cu dispoziţiile art. 13 alin. (1) pct. 2 lit. a), art. 19 alin. (3) şi art. 33 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată, cu modificările ulterioare,

în temeiul prevederilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Normele metodologice de clasare şi inventariere a monumentelor istorice, aprobate prin Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.260/2008, cu modificările şi completările ulterioare,

în baza art. 11 alin. (1) şi (4) din Hotărârea Guvernului nr. 90/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul culturii şi identităţii naţionale emite următorul ordin:

Art. 1. - (1) Se declasează din Lista monumentelor istorice corpul C2, componentă a obiectivului monument istoric Fabrica de tricotaje Moldova (corp vechi) şi sediu Mică Industrie, situat în str. Păcurari nr. 115, Iaşi, judeţul Iaşi (adresa din Lista monumentelor istorice), respectiv şos. Moara de Foc nr. 29-33 (adresa din acte), având cod LMI IS-II-m-B-03992.

(2) Se menţine regimul de monument istoric pentru Fabrica de tricotaje Moldova (corp vechi) şi sediu Mică industrie, situat în str. Păcurari nr. 115, Iaşi, judeţul Iaşi (adresa din Lista monumentelor istorice), respectiv sos. Moara de Foc nr. 29-33 (adresa din acte), având cod LMI IS-II-m-B-03992.

Art. 2. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul culturii şi identităţii naţionale,

Ioan Vulpescu

 

Bucureşti, 25 mai 2017.

Nr. 2.313.

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

 

ORDIN

pentru modificarea şi completarea Ordinului ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5.248/2011 privind aplicarea Programului „A două şansă”

În baza prevederilor art. 29 alin. (4) şi ale art. 30 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare,

în conformitate cu dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 26/2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Educaţiei Naţionale,

ministrul educaţiei naţionale emite următorul ordin:

Art. I. - Ordinul ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5.246/2011 privind aplicarea Programului "A doua şansă”, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 721 din 13 octombrie 2011, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. În anexa nr. 1, la articolul 5 alineatul (1), litera (ii) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„(ii) au abandonat pe parcurs învăţământul primar,”

2. În anexa nr. 1, la articolul 7, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„(1) Un candidat se poate înscrie în Programul «A două şansă» pentru învăţământul primar, de regulă, la începutul anului de studiu, conform art. 8 alin. (4)”.

3. În anexa nr. 1, la articolul 7, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alineatul (11), cu următorul cuprins:

„(11) Prin excepţie, un candidat se poate înscrie şi ulterior, în clase deja constituite, În condiţiile menţionate la articolul 8 alin. (4).”

4. În anexa nr. 1, la articolul 8, după alineatul (4) se introduce un nou alineat, alineatul (41), cu următorul cuprins:

„(41) Prin excepţie de la datele menţionate anterior, pentru proiectele cu finanţare europeană, anul de studiu în Programul «A doua şansă» pentru învăţământul primar poate începe şi în alte perioade, în funcţie de contractul de finanţare, cu aprobarea inspectoratelor şcolare judeţene, respectiv al Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti şi cu informarea Ministerului Educaţiei Naţionale.

5. În anexa nr. 3, articolul 5 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 5. - În Programul «A două şansă» pentru învăţământul secundar inferior se pot înscrie persoane cu vârsta de peste

14 ani care au absolvit învăţământul primar. Se pot înscrie şi persoane care au parcurs o parte din clasele corespunzătoare învăţământului gimnazial (V, VI, VII) şi au abandonat pe parcurs şi care depăşesc cu peste 4 ani vârsta corespunzătoare clasei.”

6. În anexa nr. 3, la articolul 7, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„(2) Depunerea dosarelor de înscriere în anul I al Programului «A două şansă» pentru învăţământul secundar inferior se poate face de două ori pe parcursul unui an din program, de regulă în septembrie sau în ianuarie.”

7. În anexa nr. 3, la articolul 7, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alineatul (3), cu următorul cuprins:

„(3) Prin excepţie, un candidat se poate înscrie şi ulterior acestor perioade, în clase deja constituite.”

8. În anexa nr. 3, la articolul 10, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alineatul (3), cu următorul cuprins:

„(3) Prin excepţie de la prevederile alin. (2), pentru proiectele cu finanţare europeană, programul poate începe cu serii noi de elevi şi în alte perioade, în funcţie de contractul de finanţare, cu aprobarea inspectoratelor şcolare judeţene, respectiv al Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti şi cu informarea Ministerului Educaţiei Naţionale.”

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Art. III. - Direcţia generală evaluare şi monitorizare învăţământ preuniversitar, Direcţia generală economică, Direcţia generală management preuniversitar, Direcţia minorităţi, inspectoratele şcolare judeţene/al municipiului Bucureşti şi unităţile de învăţământ implicate duc la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

 

Ministrul educaţiei naţionale,

Pavel Năstase

 

Bucureşti, 19 iunie 2017.

Nr. 4.093.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

 

DECIZIA Nr. 47

din 19 iunie 2017

 

Dosar nr. 461/1/2017

 

Gabriela Elena Bogasiu - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele delegat al Secţiei I civile

Eugenia Voicheci - preşedintele Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Elena Floarea - judecător la Secţia I civilă

Sorinela-Alina Macavei - judecător la Secţia I civilă

Romaniţa Ecaterina Vrînceanu - judecător la Secţia I civilă

Lavinia Dascălu - judecător la Secţia I civilă

Eugenia Puşcaşiu - judecător la Secţia I civilă

Carmen Trănica Teau - judecător la Secţia a II-a civilă

Valentina Vrabie - judecător la Secţia a II-a civilă

Ileana Izabela Dolache - judecător la Secţia a II-a civilă

Rodica Dorin - judecător la Secţia a II-a civilă

Paulina Lucia Brehar - judecător la Secţia a II-a civilă

Florentina Dinu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Dana Iarina Vartires - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Iuliana Măiereanu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Ana-Hermina Iancu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Luiza Maria Păun - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

 

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 461/1/2017, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 275 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Interpretarea dispoziţiilor art. 55 alin. (2) lit. j1), art. 2964 alin. (1) m. k), art. 29615 lit. o) şi art. 29618 alin. (51) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a se stabili dacă despăgubirile acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând contravaloarea tichetelor de masă, au regimul fiscal al drepturilor din salarii sau asimilate salariilor în vederea impunerii ori păstrează regimul tichetelor de masă neacordate în natură de angajator, în privinţa contribuţiilor sociale individuale obligatorii”.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; intimatul-reclamant a depus, în termen legal, un punct de vedere asupra chestiunii de drept supuse judecăţii.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

1. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, din oficiu, prin încheierea din 12 ianuarie 2017, în Dosarul nr. 13.699/3/2016, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: interpretarea dispoziţiilor art. 55 alin. (2) lit.j1). art. 2964 alin. (1) lit. k), art. 29615 lit. o) şi art. 29618 alin. (51) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 571/2003), în sensul de a se stabili dacă despăgubirile acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând contravaloarea tichetelor de masă, au regimul fiscal al drepturilor din salarii sau asimilate salariilor în vederea impunerii ori păstrează regimul tichetelor de masă neacordate în natură de angajator, în privinţa contribuţiilor sociale individuale obligatorii.

II. Expunerea succintă a procesului

2. Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, cu nr. 13.699/3/2016, reclamantul a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. B - S.A., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei actualizate şi indexate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală până la data plăţii, reprezentând contribuţii sociale reţinute nelegal din despăgubirile dispuse prin sentinţa civilă nr. 7.287 din 20 iunie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. 35.777/3/2013, definitivă prin Decizia civilă nr. 1.082 din 2 aprilie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

3. Prin Sentinţa civilă nr. 7.860 din 13 septembrie 2016, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VII l-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma reprezentând contribuţii sociale reţinute, actualizată şi indexată cu indicele de inflaţie, şi dobânda legală până la data plăţii; a respins cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

4. În motivarea soluţiei, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în mod eronat pârâta i-a reţinut reclamantului contribuţiile sociale individuale obligatorii, prevăzute de Legea nr. 571/2003, în condiţiile în care despăgubirea acordată prin Sentinţa civilă nr. 7.287 din 20 iunie 2014 a reprezentat contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei august-decembrie 2013, proporţional cu intervalul lucrat, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii.

Or, dacă reclamantul ar fi beneficiat de tichetele de masă, în natură, pentru această perioadă, nu ar fi datorat contribuţiile sociale respective.

În ceea ce priveşte măsura actualizării şi indexării cu indicele de inflaţie, aceasta a fost dispusă pentru a se asigura recuperarea creanţei la valoarea ei de la data scadenţei, potrivit dispoziţiilor art. 1.531 alin. (1) şi alin. (2) teza întâi din Codul civil, având în vedere devalorizarea monedei naţionale din cauza procesului de inflaţie.

5. Împotriva acestei sentinţe, În termen legal, a declarat apel pârâta, solicitând desfiinţarea în tot a hotărârii atacate, rejudecarea cauzei şi respingerea acţiunii în fond.

6. În susţinerea apelului, aceasta a arătat, în esenţă, că regimul fiscal aplicabil dreptului pretins, respectiv tichetele de masă, este diferit de regimul fiscal aplicabil despăgubirilor acordate de instanţă.

Astfel, deşi potrivit art. 29615 din Legea nr. 571/2003, tichetele de masă nu se cuprind în baza lunară a contribuţiilor sociale obligatorii, totuşi despăgubirile reprezentând contravaloarea tichetelor de masă constituie, din perspectivă fiscală, salarii sau diferenţe din salarii stabilite în baza unor hotărâri judecătoreşti rămase definitive (art. 55 din Legea nr. 571/2003).

În ceea ce priveşte regimul contribuţiilor sociale aplicabil veniturilor obţinute în baza sentinţei menţionate, potrivit art. 2964 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 571/2003, în baza de calcul al contribuţiilor sociale individuale obligatorii se includ sumele reprezentând salarii sau diferenţe de salarii stabilite în baza unor hotărâri judecătoreşti rămase definitive, precum şi actualizarea acestora cu indicele de inflaţie, contribuţiile menţionate urmând a fi calculate, reţinute şi virate conform art. 29618 alin. (51) din aceeaşi lege.

7. Prin întâmpinarea depusă la dosar în data de 15 noiembrie 2016, intimatul-reclamant a solicitat respingerea apelului ca nefondat, susţinând, în esenţă, că apelanta pune în mod incorect semnul egalităţii între veniturile obţinute din salarii şi celelalte venituri, ce au regim fiscal diferit.

8. În şedinţa publică din 12 ianuarie 2017, din oficiu, instanţa a pus în discuţia părţilor admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedura civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile asupra problemei de drept în discuţie.

9. Prin încheierea pronunţată la această dată, instanţa a constatat admisibilitatea sesizării; în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a dispus şi suspendarea judecăţii.

III. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

10. Prin încheierea pronunţată la data de 12 ianuarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele considerente:

- sesizarea este formulată într-o cauză aflată în curs de judecată, respectiv Dosarul nr. 13.669/3/2016, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale;

- instanţa care formulează sesizarea este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;

- de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 55 alin. (2) lit. j1), art. 2964 alin. (1) lit. k), art. 29615 lit. o) şi art. 29618 alin. (51) din Legea nr. 571/2003 depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât intimatul-reclamant şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 29615 lit. o) din această lege, arătând că tichetele de masă nu se cuprind în baza lunară de calcul al contribuţiilor sociale obligatorii prevăzute la art. 2964, iar apelanta-pârâtă a susţinut, dimpotrivă, că în mod greşit prima instanţă a dat eficienţă prevederilor art. 29615 din Legea nr. 571/2003, de vreme ce salariatul nu a primit prin hotărâre judecătorească tichete de masă, ci o despăgubire egală cu valoarea tichetelor de masă, iar legea reglementează distinct regimul fiscal aplicabil despăgubirilor acordate de instanţă;

- instanţa de apel apreciază că problema de drept enunţată este nouă; pe de o parte, caracterul de noutate nu ţine neapărat de noutatea actului normativ vizat, iar pe de altă parte, cu privire la această problemă de drept nu este cristalizată o jurisprudenţă constantă, ceea ce face utilă declanşarea mecanismului cu funcţie de prevenţie al hotărârii prealabile; dispoziţii similare celor invocate în cauza aflată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti se regăsesc şi în Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 227/2015)\

- prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre cu caracter obligatoriu pentru instanţe şi nici nu este învestită cu un recurs în interesul legii privind aceeaşi chestiune de drept; conflictele de muncă se soluţionează în ultimă instanţă de curţile de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neavând în competenţă judecarea unor asemenea litigii.

Cu referire la Decizia nr. 8 din 4 aprilie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 399 din 26.05.2016, prin care s-a dat o interpretare dispoziţiilor art. 2964 din Legea nr. 571/2003, cu corecţiile reglementate de art. 29618 alin. (5) din acelaşi act normativ, s-a constatat că aceasta lămureşte un aspect diferit de cel ce formează obiectul sesizării de faţă.

În plus, chestiunea de drept este reală, iar nu aparentă, privind interpretarea contradictorie pe care o pot primi textele de lege invocate în cauză, din perspectiva aplicării unor principii ale dreptului civil.

IV. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

11. Apelanta-pârâtă a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sensul pus în discuţie de instanţa de apel, apreciind că pronunţarea unei hotărâri prealabile asupra problemei de drept este utilă soluţionării cauzei. În opinia sa, sumele acordate cu titlu de despăgubiri prin hotărâri judecătoreşti sunt asimilate salariilor, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 55 alin. (2) lit. j1), art. 2964 alin. (1) lit. k) şi art. 29618 alin. (51) din Legea nr. 571/2003.

12. Intimatul-reclamant apreciază că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este utilă pentru soluţionarea cauzei, faţă de prevederile art. 29615 lit. o) din Legea nr. 571/2003, aplicabile în cazul tichetelor de masă. Sumele ce i-au fost plătite în temeiul hotărârii judecătoreşti sunt impozabile, dar nu se cuprind în baza lunară de calcul al contribuţiilor sociale obligatorii.

13. După comunicarea raportului, intimatul-reclamant a depus, în termen legal, un punct de vedere asupra chestiunii de drept supuse judecăţii, prin care a apreciat, în principal, că sesizarea este inadmisibilă; pe fondul sesizării, a concluzionat că despăgubirile dispuse prin hotărâre judecătorească, reprezentând contravaloarea tichetelor de masă, păstrează regimul fiscal al tichetelor de masă în ceea ce priveşte contribuţiile sociale, fiind supuse doar plăţii impozitului pe venit, aşa cum a hotărât şi instanţa de fond.

V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

14. Completul de judecată învestit cu soluţionarea recursului în Dosarul nr. 13.699/3/2016 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a apreciat că pentru soluţionarea cauzei se impune interpretarea dispoziţiilor art. 55 alin. (2) lit. j1), art. 2964 alin. (1) lit. k), art. 29615 lit. o) şi art. 29618 alin. (51) din Legea nr. 571/2003.

15. Potrivit dispoziţiilor art. 160 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii), salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri.

16. Tichetele de masă fac parte din categoria „alte venituri” şi se acordă în condiţiile prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă. Acestea reprezintă bilete de valoare eliberate pe suport hârtie sau în format electronic, având exclusiv destinaţia de alocaţie individuală de hrană, ce se acordă în condiţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 142/1998).

17. În practica instanţelor s-a apreciat că, în situaţia în care angajatorul nu îşi respectă obligaţia stabilită în contractul colectiv de muncă, nu se poate conchide că salariatul pierde atât dreptul la tichete de masă, cât şi dreptul la compensaţii pentru neexecutarea obligaţiei contractuale de către angajator. Chiar dacă angajatorul nu acordă tichetele de masă în materialitatea lor, acesta rămâne obligat a acoperi prejudiciul creat salariaţilor prin neexecutarea obligaţiei contractuale asumate, având în vedere că salariaţii au utilizat bani în locul tichetelor de masă care nu le-au fost acordate pentru achiziţionarea de alimente, ceea ce face ca acordarea contravalorii tichetelor de masă să nu fie contrară scopului Legii nr. 142/1998, acela de a asigura prin intermediul tichetelor de masă o alocaţie individuală de hrană.

18. Prin Decizia nr. 1.194 din 11 noiembrie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 din Legea nr. 142/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 8.12.2008, Curtea Constituţională a observat că posibilitatea de acordare a tichetelor de masă salariaţilor constituie o modalitate alternativă de completare a remuneraţiei lunare, prevăzută de lege şi negociată de părţi odată cu semnarea contractului individual de muncă.

19. Prin Sentinţa civilă nr. 7.287 din 20 iunie 2014 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a VII l-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul Sindicatul Dispecerilor Energetici din Sistemul Energetic Naţional afiliat la Federaţia Naţională a Sindicatelor din Electricitate „Univers”, în numele şi pentru membrii de sindicat, între care şt intimatul-reclamant, în contradictoriu cu pârâta S.C. B - S.A., care a fost obligată să plătească membrilor de sindicat o despăgubire egală cu contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei august-decembrie 2013, proporţional cu intervalul lucrat de fiecare salariat pentru care s-a formulat acţiunea, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii.

20. Cum prin hotărâre judecătorească definitivă nu s-au acordat tichete de masă, ci despăgubiri constând în contravaloarea lor, se pune problema de a stabili dacă, în situaţia în care despăgubirile decurg din neacordarea tichetelor de masă, acestea păstrează natura şi tratamentul special stabilit pentru tichetele de masă ori se supun regimului fiscal general al sumelor plătite de angajator salariatului şi trebuie considerate drepturi/avantaje de natură salarială care, fiind asimilate salariului, fac parte din baza de calcul al contribuţiilor sociale individuale obligatorii.

21. Din interpretarea dispoziţiilor art. 55 alin. (2) lit. j1), art. 2964 alin. (1) lit. k) şi art. 29618 alin. (51) din Legea nr. 571/2003, se desprinde concluzia că sumele plătite salariatului de angajator cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea tichetelor de masă neacordate, sunt asimilate salariilor sub aspect fiscal, aşa încât pentru ele se datorează atât impozitul, cât şi contribuţiile sociale individuale obligatorii.

22. Cu toate acestea, în cauză există controversă în ceea ce priveşte interpretarea şi stabilirea domeniului de aplicare a textului de excepţie înscris la art. 29615 lit. o) din Legea nr. 571/2003.

23. Pe de o parte, intimatul-reclamant consideră că despăgubirile păstrează regimul juridic al tichetelor de masă, a căror contravaloare o reprezintă, şi, cu toate că nu contestă caracterul Impozabil al sumelor reprezentând contravaloarea tichetelor de masă, consideră totuşi că respectivele sume sunt exceptate de la plata contribuţiilor sociale individuale obligatorii, punct de vedere însuşit şi de prima instanţă.

24. Pe de altă parte, într-o interpretare divergentă, propusă în dosarul de faţă de partea apelantă, se susţine, în esenţă, Că, pentru a beneficia de regimul derogator prevăzut de art. 29615 lit. o) din Legea nr. 571/2003, tichetele de masă trebuie să fie „acordate potrivit legii”, adică în natură, ca bonuri de valoare. Odată ce acestea au fost acordate prin echivalent, cum nu mai au destinaţia specială de alocaţie individuală de hrană, ci au rol de dezdăunare pentru prejudiciul suferit de salariat, ies din sfera de aplicare a prevederilor de excepţie menţionate şi se supun regimului general al sumelor plătite de angajator salariatului, fiind considerate de legiuitor, prin asimilare, a avea natură salarială, ceea ce atrage includerea lor în baza lunară decalcul al contribuţiilor sociale individuale obligatorii.

25. În aceste condiţii, date fiind argumentele care susţin fiecare dintre cele două modalităţi de interpretare în concurs, în contextul unor dispoziţii legale insuficient de clar formulate şi având în vedere frecvenţa situaţiilor în care, în practică, se acordă echivalentul tichetelor de masă, cu titlu de despăgubire, devine imperios necesară o interpretare uniformă a normelor juridice menţionate, pentru a se evita apariţia practicii neunitare prin pronunţarea unor soluţii opuse în procese întemeiate pe aceleaşi premise esenţiale.

VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

26 Jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti - instanţa de trimitere a comunicat că, în urma consultării judecătorilor instanţelor arondate, nu s-a conturat o opinie majoritară şi că opiniile exprimate de judecătorii Secţiei a VIII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale sunt divergente, fără a fi expuse opiniile conturate, aflate în divergenţă. Tribunalul Ilfov a apreciat că aceste despăgubiri au regimul fiscal al drepturilor din salarii sau asimilate acestora, în privinţa impozitului pe salariu. În privinţa plăţii contribuţiilor sociale individuale obligatorii, s-a făcut referire la prevederile art. 29615 lit. o) din Legea nr. 571/2003, fără a se prezenta vreun raţionament care să susţină incidenţa acestor prevederi legale.

Judecătorii Secţiei conflicte de muncă, asigurări sociale şi de contencios administrativ a Tribunalului Teleorman au apreciat că despăgubirile nu fac parte din categoria drepturilor salariale, fără a se răspunde explicit la problema supusă analizei. S-au anexat şase sentinţe, care nu prezintă relevanţă pentru chestiunea de drept în discuţie.

27. Jurisprudenţa celorlalte Instanţe din ţară

Celelalte instanţe au comunicat doar opiniile teoretice ale judecătorilor, fără a fi însoţite de o prezentare a modului de interpretare şi corelare a dispoziţiilor legale analizate, care să susţină concluzia expusă în răspunsurile transmise.

Astfel, în opinia majoritară s-a apreciat că despăgubirile acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând contravaloarea tichetelor de masă neacordate în natură de angajator, păstrează regimul juridic al tichetelor de masă în privinţa contribuţiilor individuale obligatorii (Tribunalul Neamţ - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Cluj, Tribunalul Maramureş, Tribunalul Galaţi - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Suceava).

Judecătorii Tribunalului Vrancea - Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal au apreciat că nu intră în baza de calcul al contribuţiilor sociale contravaloarea tichetelor de masă neacordate şi pentru care s-a dispus plata de despăgubiri. De asemenea, judecătorii Tribunalului Mureş au opinat că, faţă de dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 142/2008, nu se impune calcularea de impozite şi contribuţii asupra acestor sume.

28. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nici nu se verifică în prezent practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

29. În urma verificărilor efectuate se constată că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii textelor de lege supuse interpretării în prezenta cauză.

VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

30. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea nu întruneşte cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece din jurisprudenţa instanţelor naţionale nu rezultă indicii referitoare la riscul apariţiei unei practici neunitare în această materie, iar dispoziţiile legale a căror interpretare se solicită nu sunt lacunare, incomplete sau contradictorii şi nu prezintă un grad ridicat de dificultate, aşa încât instanţa de trimitere trebuie doar să procedeze la o interpretare sistematică şi logico-juridică a textelor legale incidente.

31. Asupra fondului sesizării au opinat că despăgubirea în bani, stabilită prin hotărâre judecătorească, reprezentând echivalentul prejudiciului suferit pentru neacordarea tichetelor de masă în natură, se integrează în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 2964 alin. (1) lit. u) din Legea nr. 571/2003, în categoria oricăror altor sume de natură salarială sau avantaje asimilate salariilor, ceea ce atrage, pe de o parte, includerea sa în baza lunară de calcul al contribuţiilor sociale individuale obligatorii, iar, pe de altă parte, excluderea acesteia din sfera de aplicare a excepţiei prevăzute de art. 29615 lit. o) din Legea nr. 571/2003.

IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Asupra admisibilităţii sesizării

32. În privinţa obiectului şi a condiţiilor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

1. existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;

2. cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă;

3. cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

4. ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată;

5. chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

33. Preliminar analizei condiţiilor de admisibilitate, astfel cum au fost conturate în doctrină, dar şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, un prim aspect care relevă inadmisibilitatea sesizării rezultă din analiza elementelor care diferenţiază cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de practici (control a priori).

34. Problema ridicată de instanţa de trimitere are ca situaţie premisă existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care angajatorul a fost obligat să plătească membrilor de sindicat o despăgubire egală cu contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei august-decembrie 2013, proporţional cu intervalul lucrat de fiecare salariat pentru care s-a formulat acţiunea, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii.

35. Angajatorul, care a executat de bunăvoie hotărârea judecătorească, prin plata sumei stabilite în sarcina sa cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea tichetelor de masă, a calculat şi a reţinut din această sumă contribuţiile sociale individuale obligatorii, spre a fi virate la bugetele şi fondurile cărora le aparţin. În aceste circumstanţe, angajatul a considerat că reţinerea este nelegală, pentru că aceste sume sunt excluse de la plata contribuţiilor sociale individuale obligatorii şi că, prin reţinerea aplicată de angajator, din culpa acestuia, i s-a cauzat un prejudiciu echivalent cu suma de 123 lei reţinută, sumă care face obiectul acţiunii în despăgubiri în cauza cu care este învestită instanţa de trimitere.

36. Examinarea datelor comunicate de curţile de apel denotă că există jurisprudenţa ilustrată de hotărâri judecătoreşti definitive prin care angajatorul care nu a respectat obligaţia de a acorda, în condiţiile prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă, tichete de masă a fost obligat la plata unei despăgubiri egale cu contravaloarea tichetelor de masă, proporţional cu intervalul lucrat de salariat.

37. Ca urmare a consultării instanţelor cu privire la problema de drept ridicată de instanţa de trimitere, se constată că nicio altă instanţă, cu excepţia celei de sesizare, nu a fost învestită cu o acţiune în repararea prejudiciului cauzat salariatului de către angajator, prin reţinerea contribuţiilor sociale individuale obligatorii, cu ocazia plăţii sumelor stabilite cu titlu de despăgubiri, reprezentând echivalentul tichetelor de masă, prin hotărâre judecătorească definitivă.

38. În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept1 s-a subliniat cu consecvenţă că prin mecanismul reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă se solicită instanţei supreme să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată, în interpretarea unei norme legale îndoielnice, lacunare sau neclare. Finalitatea demersului o reprezintă împiedicarea apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie, instanţa supremă nefiind învestită, în cadrul acestei proceduri, cu însăşi aplicarea legii în scopul soluţionării cauzei respective.

39. Această cerinţă rezultă din dispoziţiile art. 520 alin. (1) teza a două din Codul de procedură civilă, conform cărora încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată, care astfel este ţinut, în primul rând, să stabilească dacă există o problemă de interpretare ce implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practică.

40. Or, prin încheierea de sesizare se arată că divergenţa în interpretare este generată de poziţia contradictorie a celor două părţi implicate în proces, pentru ca, pe de o parte, apelanta, în calitate de angajator, susţine că tichetele de masă acordate prin echivalent ies din sfera de aplicare a prevederilor de excepţie ale art. 29615 lit. o) din Legea nr. 571/2003, iar, pe de altă parte, intimatul, în calitatea sa de salariat, pretinde că a încercat un prejudiciu prin reţinerea nelegală a contribuţiilor sociale obligatorii din sumele aferente despăgubirilor reprezentând tichetele de masă.

41. Interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile este justificat în cazul în care sunt indicii că există posibilitatea apariţiei unei practici neunitare în legătură cu chestiunea de drept dedusă spre dezlegare de instanţa de trimitere. Răspunsurile primite de la curţile de apel în legătură cu problema ridicată de instanţa de trimitere relevă că nicio altă instanţă nu a înregistrat cauze cu un obiect identic sau similar celui din acţiunea pendinte în care să fie invocată o problemă de drept identică. Într-o astfel de situaţie nu este justificat interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, deoarece nu sunt indicii referitoare la riscul apariţiei unei practici neunitare din această perspectivă.

42. Separat de acest aspect, pentru ca mecanismul procedural reglementat prin articolul anterior menţionat să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare şi utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, instanţa supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

43. Art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept”. În încercarea de a clarifica conţinutul acestei noţiuni, în doctrină s-a arătat că pentru a fi vorba de o problemă de drept reală trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, susceptibilă de interpretări diferite, fie din cauză că textul este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale.

44. Problema cu care se confruntă instanţa de trimitere este aceea de a stabili dacă despăgubirea reprezentând contravaloarea tichetelor de masă se încadrează în categoria veniturilor din salarii sau asimilate salariilor la care se referă art. 55 alin. (2) lit. j1), art. 2964 alin. (1) lit. k) şi art. 29618 alin. (51) din Legea nr. 571/2003, asupra cărora există obligaţia plăţii contribuţiilor sociale individuale obligatorii, sau dacă această despăgubire păstrează regimul tichetelor de masă, neacordate în natură, pentru a fi încadrată în categoria excepţiei generale prevăzute de art. 29615 lit. o) din Legea nr. 571/2003, prin care sunt excluse din baza lunară de calcul al contribuţiilor sociale individuale obligatorii tichetele de masă, acordate potrivit legii.

45. În încheierea de sesizare a Curţii de Apel Bucureşti nu se regăseşte niciun raţionament judiciar care să conducă la concluzia că este vorba de identificarea unor texte de lege lacunare ori controversate şi care să necesite o rezolvare de principiu, în scopul împiedicării apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în privinţa aspectelor vizate în cuprinsul întrebării, obiect al sesizării.

46. În cazul analizat, dispoziţiile legale a căror interpretare se solicită nu sunt lacunare, incomplete sau contradictorii şi nu prezintă un grad ridicat de dificultate, aşa încât instanţa de trimitere trebuie doar să procedeze la o interpretare sistematică şi logico-juridică a textelor legale incidente cauzei în corelaţie cu normele metodologice edictate pentru explicitarea lor, respectiv Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, pe care instanţa de trimitere nu le-a luat în analiză în expunerea punctului său de vedere.

47. Operaţiunea de interpretare şi aplicare a unor texte de lege la anumite circumstanţe, ce caracterizează fiecare litigiu, nu poate fi transferată completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, ci revine instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei.

48. Prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanţei de trimitere să soluţioneze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând, în acest scop, mecanismele de interpretare a actelor normative.

49. În considerarea argumentelor expuse, se apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţiile restrictive de admisibilitate, roiul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai în scopul preîntâmpinării apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu şi numai în privinţa unor chestiuni de drept dificile, de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

50. Pentru toate aceste considerente,

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 13.699/3/2016 privind interpretarea dispoziţiilor art. 55 alin (2) lit. j1), art. 2964 alin. (1) lit. k), art. 29615 lit. o) şi art. 29618 alin. (51) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a se stabili dacă despăgubirile acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând contravaloarea tichetelor de masă, au regimul fiscal al drepturilor din salarii sau asimilate salariilor în vederea impunerii ori păstrează regimul tichetelor de masă neacordate în natură de angajator, în privinţa contribuţiilor sociale individuale obligatorii.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 iunie 2017.

 

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

GABRIELA ELENA BOGASIU

Magistrat-asistent,

Elena Adriana Stamatescu

 


1 Spre exemplu, Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 martie 2015, şi Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015.

 

RECTIFICĂRI

 

La Ordinul ministrului educaţiei naţionale nr. 3.505/2017 privind acordarea acreditării pentru nivelul de învăţământ „liceal”, profilul „umanist”, specializarea „filologie” din cadrul unităţii de învăţământ preuniversitar de stat Liceul Teoretic „George Pop de Băseşti” din localitatea Târgu Lăpuş, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 5 aprilie 2017, se face următoarea rectificare:

- în titlu şi în tot cuprinsul ordinului, în loc de: „...preuniversitar de stat...” se va citi: „...preuniversitar particular...”.

 

La Ordinul ministrului educaţiei naţionale nr. 3.506/2017 privind acordarea acreditării pentru nivelul de învăţământ „liceal”, profilul „umanist”, specializarea „filologie” din cadrul unităţii de învăţământ preuniversitar de stat Liceul Teoretic „George Pop de Băseşti” din municipiul Satu Mare, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 5 aprilie 2017, se fac următoarele rectificări:

- în titlu şi în tot cuprinsul ordinului, în loc de: „...preuniversitar de stat...” se va citi: „...preuniversitar particular...”;

- la art. 1, în loc de: „...Maramureş...”se va citi: „...Satu Mare....”.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.