MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 545/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 545         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 11 iulie 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 177 din 21 martie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 şi art. 6 din Legea nr. 277/2010 privind alocaţia pentru susţinerea familiei

 

Decizia nr. 180 din 21 martie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ

 

Decizia nr. 232 din 6 aprilie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi pentru modificarea unor acte normative

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

474. - Hotărâre pentru aprobarea Protocolului de amendare, semnat la Bucureşti la 4 noiembrie 2015 şi la Sofia la 14 decembrie 2015, a Protocolului dintre Ministerul Apărării Naţionale din România şi Ministerul Apărării din Republica Bulgaria privind pregătirea personalului militar şi civil pe bază de reciprocitate, semnat la Sofia la 29 martie 2000

 

Protocol de amendare a Protocolului dintre Ministerul Apărării Naţionale din România şi Ministerul Apărării din Republica Bulgaria privind pregătirea personalului militar şi civil pe bază de reciprocitate, semnat la Sofia, la 29 martie 2000

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

983. - Ordin al ministrului finanţelor publice pentru modificarea Normelor metodologice privind utilizarea şi completarea ordinului de plată pentru Trezoreria Statului (OPT), aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 246/2005

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 18 din 30 mai 2017 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 177

din 21 martie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 şi art. 6 din Legea nr. 277/2010 privind alocaţia pentru susţinerea familiei

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Bianca Drăghici - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 şi art. 6 din Legea nr. 277/2010 privind alocaţia pentru susţinerea familiei, excepţie ridicată de Dan Cristian Chiş şi Sorina Elena Chiş în Dosarul nr. 7.215/63/2015 al Tribunalului Dolj - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 206D/2016.

2. La apelul nominal răspunde, personal, autorul excepţiei Dan Cristian Chiş, lipsind celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul autorului excepţiei de neconstituţionalitate, care solicită admiterea acesteia, reiterând, pe larg, motivele formulate în faţa instanţei judecătoreşti, cuprinse în notele scrise care au însoţit încheierea de sesizare a Curţii, aflate la dosarul cauzei.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, având în vedere că dispoziţiile de lege criticate instituie o formă de protecţie socială pentru familiile al căror venit net mediu lunar pe membru de familie se situează sub indicatorul social de referinţă prevăzut de lege. Astfel, textele de lege criticate stabilesc cuantumul lunar al alocaţiei în mod diferenţiat, în funcţie de numărul de copii, avându-se în vedere venitul lunar pe membru de familie, fără ca în acest mod să fie instituită vreo discriminare.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

5. Prin încheierea din 21 ianuarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 7.215/63/2015, Tribunalul Dolj - Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 şi art. 6 din Legea nr. 277/2010 privind alocaţia pentru susţinerea familiei. Excepţia a fost ridicată de Dan Cristian Chiş şi Sorina Elena Chiş într-o cauză având ca obiect anularea unor acte administrative, respectiv anularea numărului de absenţe înregistrate de fiul autorilor excepţiei, desfiinţarea preavizului şi a deciziei de exmatriculare şi a borderourilor de comunicare a absenţelor către Inspectoratul Şcolar Judeţean Dolj, precum şi anularea deciziilor de suspendare şi încetare a plăţii alocaţiei pentru susţinerea familiei, acordată în temeiul Legii nr. 277/2010.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile de lege supuse controlului de constituţionalitate sunt discriminatorii şi abuzive, întrucât beneficiază de aceeaşi alocaţie atât familiile cu 4 copii, cât şi cele cu un număr mai mare, respectiv 11 copii, aşa cum este în prezenta cauză. Ca atare, consideră că familiile cu un număr mai mare de 4 copii nu beneficiază de susţinerea statului, în condiţiile Legii fundamentale.

7. Tribunalul Dolj - Secţia contencios administrativ şi fiscal apreciază ca întemeiată excepţia, având în vedere că dispoziţiile de lege contestate creează o inegalitate nejustificată între familiile cu 4 copii şi cele cu 5 sau mai mulţi copii, raportat la scopul Legii nr. 277/2010. Atât timp cât legea vizează instituirea acestei forme de sprijin pentru familiile cu venituri reduse care au în creştere şi îngrijire copii în vârstă de până la 18 ani, limitarea acordării sprijinului în vederea asigurării unor condiţii mai bune doar pentru creşterea a 4 copii, din cei 11 pe care îi are familia vizată în cauză, este de natură a crea o situaţie discriminatorie în defavoarea atât a copiilor, cât şi a familiei. Ca atare, instanţa apreciază ca neconstituţională soluţia legislativă de a se acorda aceeaşi indemnizaţie familiilor cu 4 copii, precum şi celor cu 11 copii, cuprinsă în art. 5 şi 6 din Legea nr. 277/2010.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şt Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, arată că prin dispoziţiile de lege criticate au fost instituite criterii tehnice de determinare a cuantumului lunar al alocaţiei, stabilit prin raportare la indicatorul social de referinţă (ISR), în funcţie de tipul de familie şi de numărul de copii. Configurarea criteriilor tehnice pe baza cărora se determină cuantumul concret al alocaţiei nu reprezintă O problemă de constituţionalitate, ci o opţiune de politică legislativă în domeniul protecţiei sociale, circumscrisă unor eventuale constrângeri financiare, din perspectiva resurselor care pot fi alocate de la bugetul de stat. Aşadar, apreciază că nu se poate reţine instituirea unui tratament discriminatoriu în funcţie de componenţa concretă a familiei cu venituri reduse.

10. Avocatul Poporului susţine că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale, având în vedere că reglementarea supusă controlului de constituţionalitate nu instituie nicio discriminare pe criterii arbitrare, ci, dimpotrivă, stabileşte cadrul general aplicabil tuturor familiilor care necesită măsuri de susţinere, în considerarea veniturilor lunare pe membru de familie. Ca atare, apreciază că este opţiunea exclusivă a legiuitorului ca, în funcţie de scopul urmărit şi ţinând cont de realităţile economice sau sociale existente, sa impună anumite condiţii pentru acordarea prestaţiilor sociale, instituirea acestor condiţionarăţi nefiind de natură să aducă atingere unor principii fundamentale ale statului, cu atât mai mult cu cât aceste indemnizaţii nu au un caracter absolut. Întinai, invocând jurisprudenţa Curţii, respectiv deciziile nr. 368 din 24 septembrie 2013 şi nr. 765 din 15 iunie 2011, susţine că aprecierea modului şi a măsurii în care statul reuşeşte să ducă la îndeplinire obligaţia de a asigura un nivel de trai decent trebuie să fie raportată la anumiţi factori, nefiind posibilă stabilirea unui standard fix, imuabil.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. burtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2j, ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/19*92, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitateîl constituie dispoziţiile art. 5 şi art. 6 din Legea nr. 277/2010 privind alocaţia pentru susţinerea familiei, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 22 noiembrie 2012, având următorul cuprins:

- Art. 5 din Legea nr. 277/2010: „(1) Pentru familia prevăzută la art. 2 alin. (1), al cărei venit net mediu lunar pe membru de familie se situează până la 0,40 ISR inclusiv, cuantumul lunar al alocaţiei este stabilit prin raportare la indicatorul social de referinţă, denumit în continuare ISR, după cum urmează:

a) 0,1640 ISR pentru familia cu un copil;

b) 0,3280 ISR pentru familia cu 2 copii;

c) 0,4920 ISR pentru familia cu 3 copii;

d) 0,6560 ISR pentru familia cu 4 copii şi mai mulţi.

(2) Pentru familia prevăzută la art. 2 alin. (1), al cărei venit net mediu lunar pe membru de familie se situează peste 0,40 ISR şi până la 1,06 ISR inclusiv, cuantumul alocaţiei este stabilit după cum urmează:

a) 0,1500 ISR pentru familia cu un copil;

b) 0,3000 ISR pentru familia cu 2 copii:

c) 0,4500 ISR pentru familia cu 3 copii;

d) 0,6000 ISR pentru familia cu 4 copii şi mai mulţi.

(3) Dacă din calculul în lei al alocaţiei rezultă fracţiuni în bani, acestea se rotunjesc la un leu în favoarea beneficiarului

- Art. 6 din Legea nr. 277/2010: „(1) Pentru familia prevăzută la art. 2 alin, (2), al cărei venit net mediu lunar pe membru de familie se situează până la 0,40 ISR inclusiv, cuantumul lunar al alocaţiei este stabilit prin raportare la indicatorul social de referinţă, după cum urmează:

a) 0,214 ISR pentru familia cu un copil;

b) 0,428 ISR pentru familia cu 2 copii;

c) 0,642 ISR pentru familia cu 3 copii;

d) 0,856 ISR pentru familia cu 4 copii şi mai mulţi.

(2) Pentru familia prevăzută la art. 2 alin. (2), al cărei venit net mediu lunar pe membru de familie se situează peste 0,40 ISR şi până la 1,06 ISR inclusiv, cuantumul alocaţiei este stabilit după cum urmează:

a) 0,204 ISR pentru familia cu un copil;

b) 0,408 ISR pentru familia cu 2 copii;

c) 0,612 ISR pentru familia cu 3 copii;

d) 0,816 ISR pentru familia cu 4 copii şi mai mulţi.

(3) Dacă din calculul în lei al alocaţiei rezultă fracţiuni în bani, acestea se rotunjesc la un leu în favoarea beneficiarului.”

14. Dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 277/2010, la care fac referire textele de lege supuse controlului de constituţionalitate, prevăd că: „(1) Beneficiază de alocaţia prevăzută la art. 1 familia formată din soţ, soţie şi copiii aflaţi în întreţinerea acestora, care locuiesc împreună, denumită în continuare familie.

(2) Beneficiază de alocaţie şi familia formată din persoana singură şi copiii aflaţi în întreţinerea acesteia şi care locuiesc împreună cu aceasta, denumită în continuare familie monoparentală.”

15. Potrivit art. 331 din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de munca, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 103 din 6 februarie 2002, cu modificările şi completările ulterioare, „Valoarea indicatorului social de referinţă este de 500 lei”.

16. Autorii excepţiei susţin că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor din Constituţie cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 47 alin. (1) privind nivelul de trai, art. 49 alin. (1) şi (2) care reglementează protecţia copiilor şi a tinerilor şi art. 53 alin. (1) referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. De asemenea, autorii excepţiei au invocat şi art. 18 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi â libertăţilor fundamentale privind limitarea folosirilor restrângerilor drepturilor, art. 16 alin. (3) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului potrivit căruia familia constituie elementul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului, şi art. 52 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, referitoare la restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor recunoscute din cartă. Totodată, sunt invocate dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 7 martie 2014.

17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că dispoziţiile de lege supuse controlului de constituţionalitate - art. 5 şi art. 6 din Legea nr. 277/2010 - prevăd pentru familia prevăzută la art. 2 alin. (1), respectiv pentru familia monoparentală prevăzută la art. 2 alin. (2), cuantumul lunar al alocaţiei pentru susţinerea familiei, diferenţiat în funcţie de numărul de copii şi de venitul net mediu lunar pe membru de familie.

18. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 277/2010, Curtea constată că aceste dispoziţii reglementează cuantumul lunar al alocaţiei pentru sprijinirea familiei în ipoteza prevăzută la art. 2 alin. (2) din lege, şi anume în ipoteza familiei monoparentale, adică „familia formată din persoana singură şi copiii aflaţi în întreţinerea acesteia şi care locuiesc împreună cu aceasta”. Or, în speţă, dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 277/2010 nu se aplică, deoarece, aşa cum reiese din actele dosarului, reclamanţii împreună cu copiii lor formează o familie în sensul art. 2 alin. (1) din lege, pentru care cuantumul alocaţiei este prevăzut la art. 5 din aceeaşi lege. Astfel, ţinând cont de dispoziţiile art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 din Legea nr. 277/2010 nu are legătură cu soluţionarea cauzei în cadrul căreia a fost invocată şi, ca atare, este inadmisibilă.

19. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 277/2010, Curtea constată netemeinicia acesteia, pentru motivele care vor fi expuse în continuare.

20. Astfel, Curtea observă că dispoziţiile Legii nr. 277/2010 instituie alocaţia pentru susţinerea familiei ca formă de sprijin pentru familiile cu venituri reduse care au în creştere şi îngrijire copii în vârstă de până la 18 ani. Potrivit art. 1 alin. (2) din lege, acordarea acestei alocaţii are ca scop completarea veniturilor familiilor în vederea asigurării unor condiţii mai bune pentru creşterea, îngrijirea şi educarea copiilor, precum şi stimularea frecventării de către copiii de vârstă şcolară, aflaţi în îngrijirea familiilor cu venituri reduse, a cursurilor unei forme de învăţământ, organizate potrivit legii.

21. Beneficiară a acestei alocaţii este atât familia formată din soţ, soţie şi copiii aflaţi în întreţinerea acestora, care locuiesc împreună [art. 2 alin. (1)], cât şi familia formată din persoana singură şi copiii aflaţi în întreţinerea acesteia şi care locuiesc împreună cu aceasta, denumită familie monoparentală [art. 2 alin. (2)],

22. Curtea constată că dreptul la alocaţia pentru sprijinirea familiei nu reprezintă un drept constituţional, care să fie prevăzut în Legea fundamentală, ci constituie una dintre măsurile de protecţie socială instituite de stat prin lege în virtutea rolului de stat social, dar nenominalizate expres în Constituţie.

23. Referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 16 din Legea fundamentală, Curtea reţine că în jurisprudenţa sa a stabilit că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, prin Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Curtea a statuat că art. 16 din Constituţie „vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui”.

24. De asemenea, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere (în acest sens, a se vedea hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 şi 6 iulie 2004, pronunţate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene” împotriva Belgiei, paragraful 10, Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, paragrafele 35, 38, 40, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, paragraful 72, Gaygusuz împotriva Austriei, paragraful 42, Larkos împotriva Ciprului, paragraful 29, respectiv Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, paragraful 24).

25. Totodată, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a decide dacă şi în ce măsură diferenţele între diversele situaţii similare justifică un tratament juridic diferit, iar scopul acestei marje variază în funcţie de anumite circumstanţe, de domeniu şi de context (în acest sens, a se vedea hotărârile pronunţate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene împotriva Belgiei, paragraful 10, Gaygusuz împotriva Austriei, paragraful 42, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, paragraful 24).

26. Aplicând aceste considerente la speţa de faţă, Curtea reţine că instituirea, prin lege, al aceluiaşi cuantum al alocaţiei atât pentru familiile cu patru copii, cât şi pentru familiile cu mai mult de patru copii nu contravine principiului egalităţii în faţa legii, astfel cum a fost dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, deoarece alocaţia pentru sprijinirea familiei nu reprezintă un drept fundamental, ci o măsură de protecţie socială la latitudinea legiuitorului, neprevăzută expres în Constituţie, astfel încât legiuitorul are o largă marjă de apreciere în stabilirea limitelor acestei alocaţii.

27. Cu privire la critica de neconstituţionalitate raportată la art. 47 din Constituţie privind nivelul de trai, prin Decizia nr. 417 din 3 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 26 iulie 2012, Curtea a arătat, în esenţă, că, referitor la măsurile de protecţie socială instituite de stat prin lege în virtutea rolului de stat social, dar nenominalizate expres în Constituţie, legiuitorul este liber să aleagă, în funcţie de politica statului, de resursele financiare, de prioritatea obiectivelor urmărite şi de necesitatea îndeplinirii şi a altor obligaţii ale statului consacrate deopotrivă la nivel constituţional, care sunt măsurile prin care va asigura cetăţenilor un nivel de trai decent şi să stabilească condiţiile şi limitele acordării lor. De asemenea,va putea dispune modificarea sau chiar încetarea acordării măsurilor de protecţie socială luate, fără a li necesar să se supună condiţiilor art. 53 din Constituţie, întrucât acest text constituţional priveşte numai drepturile consacrate de Legea fundamentală, iar nu şi pe cele stabilite prin legi.

28. Referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 49 din Constituţie privind protecţia copiilor şi a tinerilor, Curtea reţine că şi această susţinere este neîntemeiată, deoarece, potrivit alin. (2) al acestei norme constituţionale, statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap, iar alte forme de protecţie socială a copiilor şi a tinerilor se stabilesc prin lege. Astfel, legiuitorul este liber să stabilească atât conţinutul, cât şi limitele de acordare a acestei alocaţii.

29. Curtea â mai analizat în jurisprudenţa sa şi alte măsuri de protecţie socială, de exemplu natura indemnizaţiei lunare pentru creşterea copilului, prin Decizia nr. 616 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial la României, Partea I, nr. 872 din 23 noiembrie 2015, prin care a reţinut, la paragraful 14, că indemnizaţia pentru creşterea copilului constituie o măsură concretă de protecţie socială, fiind dreptul exclusiv al legiuitorului să stabilească modalitatea de acordare a acesteia, fără a aduce atingere existenţei dreptului în sine.

30. Cât priveşte dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală, Curtea observă că acestea nu au incidenţă în cauză, deoarece nu s-a constatat restrângerea exerciţiului vreunui drept sau al vreunei libertăţi fundamentale şi, prin urmare, nu ne aflăm în ipoteza^ prevăzută de norma constituţională invocată.

31. În final, pentru aceleaşi argumente, Curtea reţine că este neîntemeiată şi critica raportată la art. 20 din Constituţie, referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, prin raportare la art. 16 alin (3) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, potrivit căruia familia constituie elementul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului.

32. În ceea ce priveşte invocarea art. 18 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind limitarea folosirilor restrângerilor drepturilor şi art. 52 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, referitoare la restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor recunoscute în Cartă, Curtea constată că acestea nu au incidenţă în cauză, de vreme ce nu s-a constatat restrângerea exerciţiului unui drept recunoscut de Convenţie sau de Cartă.

33. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 277/2010 privind alocaţia pentru susţinerea familiei, excepţie ridicată de Dan Cristian Chiş şi Sorina Elena Chiş în Dosarul nr. 7.215/63/2015 al Tribunalului Dolj - Secţia contencios administrativ şi fiscal.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe judecătoreşti şi constată că dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 277/2010 privind alocaţia pentru susţinerea familiei sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Dolj - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 21 martie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Bianca Drăghici

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 180

din 21 martie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ şi ale art. 3 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare â Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Gerald Corneliu Gorduna în Dosarul nr. 4.128/300/2005 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 549 D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca devenită inadmisibilă, ca urmare a pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 586 din 13 septembrie 2016.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 20 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.128/300/2005, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. g) din acelaşi act normativ şi ale art. 3 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Gerald Corneliu Gorduna într-o cauză având are ca obiect, printre altele, stabilirea vinovăţiei autorului excepţiei pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută la art. 215 alin. (3) din Codul penal din 1969.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că, în prezenta cauză, partea civilă s-a constituit în această calitate în urmă cu 20 de ani, sub imperiul Codului penal din 1969, conform căruia împlinirea prescripţiei răspunderii penale nu avea ca efect lăsarea ca nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală, dar că. prin intrarea în vigoare a dispoziţiilor criticate, acţiunea sa civilă este lăsată nesoluţionată, fiind obligată să promoveze o nouă acţiune civilă la o instanţă civilă. Se susţine că, pentru aceste motive, textele criticate încalcă principiul previzibilităţii legii penale şi dreptul la un proces echitabil.

6. Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Se arată că, în cazul constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale, conform dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală coroborate cu prevederile art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod, instanţa de judecată este obligată să lase nesoluţionată acţiunea civilă. Or, chiar dacă partea vătămată are deschisă calea acţiunii civile, după lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa de judecată, tot se pune problema încălcării dreptului la un proces echitabil, având în vedere durata mare de timp în care instanţele naţionale se pronunţă asupra cererilor de acordare a despăgubirilor civile. Se arată că: potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, durata termenului rezonabil de soluţionare a acţiunilor civile începe să curgă de la data formulării cererii de acordare a despăgubirilor. Or, cum formularea unei astfel de cereri are loc, de regulă, imediat după săvârşirea faptelor, lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile după împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale aduce atingere dreptului la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţie. Sunt invocate hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului, din 2 octombrie 2008, 22 ianuarie 2009 şi 19 noiembrie 2009, pronunţate în cauzele Atanasova împotriva Bulgariei, Tonchev împotriva Bulgariei şi Dinchev împotriva Bulgariei, prin care instanţa europeană a reţinut că nesoluţionarea laturii civile în cazul prescripţiei răspunderii penale a încălcat dreptul de acces la justiţie al reclamantului.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 690 din 20 octombrie 2015, considerându-se că este aplicabilă mutatis mutandis şi în prezenta cauză.

9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, cu referire la cele ale art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ, sunt neconstituţionale, întrucât încalcă prevederile art. 16 alin. (1), art. 20 şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi dispoziţiile art. 6 din Convenţie. Se arată, în acest sens, că lăsarea ca nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală în cazul constatării intervenirii prescripţiei determină partea civilă să se adreseze unei instanţe civile pentru soluţionarea pretenţiilor sale. Se susţine că, în acest fel, dispoziţiile legale criticate determină prelungirea nejustificată a procedurii de reparare a prejudiciilor create prin săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală, în privinţa cărora a intervenit prescripţia răspunderii penale, şi că această prelungire încalcă standardul termenului rezonabil de soluţionare a cauzelor, specific dreptului la un proces echitabil, transformând, totodată, dreptul părţii civile într-un drept teoretic şi iluzoriu.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum si Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. burtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, prevederile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală cu referire la cele ale art. 16 alin. (1) lit. g) din acelaşi act normativ şi ale art. 3 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine, însă, că sunt criticate, în realitate, prevederile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ, în ceea ce priveşte lăsarea ca nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală, în cazul încetării procesului penal, ca urmare a intervenim prescripţiei răspunderii penale care, la data invocării excepţiei de neconstituţionalitate, aveau următorul cuprins:

- Art. 16 alin. (1) lit. f): „Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: [...] f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; [...]”;

- Art. 25 alin. (5): „În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penai, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f), g), i) şi j), precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă.”

13. Dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală au fost modificate succesiv prin art. II pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi  pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, şi art. II pct. 1 din Ordonanţă de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 1 februarie 2017. Ulterior, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 a fost abrogată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 14/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 5 februarie 2017, astfel încât, în prezent, prevederile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală au următorul cuprins: „În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e). f). i) şi j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă”.

14. Având în vedere cele reţinute de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea reţine ca obiect al prezentei excepţii de neconstituţionalitate prevederile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ în ceea ce priveşte lăsarea ca nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală, în cazul încetării procesului penal, ca urmare a interveniţii prescripţiei răspunderii penale, în forma în vigoare la data sesizării instanţei de contencios constituţional.

15. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 11 alin. (2) referitoare la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 alin. (2) cu privire la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil, precum şi dispoziţiilor art. 6 şi 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil şi la legalitatea incriminării.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 586 din 13 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.001 din 13 decembrie 2016, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, şi a constatat că acestea sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte lăsarea ca nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală, în cazul încetării procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

17. Potrivit prevederilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale a printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale7 întrucât încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate a fost pronunţată pe data de 20 aprilie 2016, iar constatarea neconstituţionalităţii textului criticat a intervenit, prin pronunţarea şi publicarea Deciziei nr. 586 din 13 septembrie 2016, după data încheierii anterior referite, urmează ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ, în ceea ce priveşte lăsarea ca nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală, în cazul încetării procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale să fie respinsă ca devenită inadmisibilă (ase vedea Decizia nr. 531 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea t, nr. 107 din 12 februarie 2014).

18. Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, în procesul de aplicare şi interpretare a legislaţiei incidente în cauză, instanţa de judecată urmează să respecte Decizia Curţii Constituţionale nr. 586 din 13 septembrie 2016, atât sub aspectul dispozitivului, cât şi al considerentelor pe care acesta se sprijină. Prin urmare, chiar dacă, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în temeiul deciziei anterior menţionate prin care s-a admis excepţia, prezenta decizie poate constitui motiv al unei cereri de revizuire, cu respectarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016.

19. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ, în ceea ce priveşte lăsarea ca nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală, în cazul încetării procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, excepţie ridicată de Gerald Corneliu Gorduna în Dosarul nr. 4.128/300/2005 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 21 martie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 232

din 6 aprilie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi pentru modificarea unor acte normative

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Simina Popescu-Marin - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi pentru modificarea unor acte normative, excepţia ridicată de Elena Zorilă, Silviea Preda, Niculae Preda, Mariana Preda şi Iulian Preda, în Dosarul nr. 23.139/299/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi care formează obiectul Dosarului nr. 452D/2016 al Curţii Constituţionale.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 470D/2016 şi 473D/2016, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi prevederi legale, excepţie ridicată de Elena Zorilă în Dosarul nr. 111.172/299/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi de Maria Vlădescu în Dosarul nr. 102.472/299/2015 al aceleiaşi instanţe judecătoreşti.

4. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Magistratul-asistent relevă asupra faptului că, la dosare, partea Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus note scrise prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.

6. Având în vedere obiectul identic al excepţiilor de neconstituţionalitate, Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării dosarelor. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 470D/2016 şi nr. 473D/2016 la Dosarul nr. 452D/2016, care a fost primul înregistrat.

7. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public care invocă jurisprudenţa, în materie, a Curţii Constituţionale şi pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:

8. Prin încheierea din 10 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 23.139/299/2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulata în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau râmase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi pentru modificarea unor acte normative. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Elena Zorilă, Silviea Preda, Niculae Preda, Mariana Preda şi Iulian Preda cu prilejul soluţionării apelului împotriva Sentinţei civile nr. 10.318 din 28 mai 2015, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti într-o cauză având ca obiect contestaţie la executare, suspendarea executării şi întoarcerea executării.

9. Prin Sentinţa civilă nr. 3.499 din 29 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 111.172/299/2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 164/2014. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Elena Zorilă într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare.

10. Prin Sentinţa civilă nr. 490 din 19 ianuarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 102.472/299/2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 şi art. 11 alin. (3) din Legea nr. 164/2014. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Maria Vlădescu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare.

11. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii arată, în esenţă, că prevederile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 164/2014 încalcă flagrant principiul constituţional al neretroactivităţii legii prin aplicarea sa discreţionară tuturor cauzelor, indiferent că unele dintre acestea se aflau pe rolul instanţelor judecătoreşti cu mult timp înainte de intrarea în vigoare a actului normativ menţionat. Neretroactivitatea legii civile reprezintă o garanţie pentru protecţia drepturilor omului în faţa legii, iar în situaţia creată de aceste prevederi legale se încalcă şi autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014. Prin urmare, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare. Astfel, era necesar ca Legea nr. 164/2014 să prevadă suspendarea procedurilor de executare silită care ar fi fost începute după data intrării în vigoare a acestei legi.

12. De asemenea se susţine că noua modalitate de despăgubire stabilită de Legea nr. 164/2014 încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât persoane îndreptăţite la despăgubiri, aflate practic în aceeaşi situaţie, beneficiază de un tratament diferit şi de o modalitate diferită de gestionare a dosarelor de despăgubiri faţă de cele ale căror dosare au fost soluţionate sub imperiul legii vechi. În mod evident, unele persoane vor fi mai avantajate (cei care şi-au încasat despăgubirile astfel cum prevedeau legile nr. 9/1998, nr. 290/2003 şi nr. 393/2006 eşalonat, în două tranşe, pe parcursul a doi ani consecutivi), iar altele, dezavantajate, pentru că nu li se poate garanta că vor mai fi despăgubite. Prin dispoziţiile legale criticate, legiuitorul a acordat atât Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, cât şi Ministerului Finanţelor Publice o imunitate, deoarece a suspendat orice procedură de executare pe o perioadă de cinci ani. În această situaţie, persoanele îndreptăţite în dosarele de despăgubiri nu mai âu la îndemână nicio modalitate judiciară de a constrânge statul să plătească despăgubirile. În aceste condiţii, timp de cinci ani, persoanele îndreptăţite în dosarele de despăgubiri nu pot acţiona împotriva statului, care de peste 15 ani dă dovadă numai de pasivitate şi de dezinteres faţă de drepturile cetăţenilor săi, beneficiari ai unor drepturi stabilite poate încă din anul 2000.

13. Invocând aspecte din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa dreptului la respectarea bunurilor, autorii susţin că persoanele îndreptăţite la despăgubiri sunt titularele unui drept de creanţă, suficient de bine stabilit, pentru a beneficia de protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţionai la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar condiţionarea efectuării plăţii de „existenţa disponibilităţilor financiare” este neconformă cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Această condiţionare reprezintă o condiţie pur potestativă ce afectează obligaţia de plată a statului român şi constituie prin aceasta o ingerinţă vădit disproporţionată în dreptul de proprietate al persoanelor îndreptăţite.

14. Totodată, autorii susţin că o nouă reeşalonare a plăţii despăgubirilor încalcă termenul rezonabil prevăzut ca atare în art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Or, statul român nu face nimic altceva decât să amâne, la nesfârşit, îndeplinirea unor obligaţii stabilite în sarcina sa, prin acte normative în vigoare. În susţinerea criticilor de neconstituţionalitate invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 528 din 12 decembrie 2013.

15. Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă consideră că prevederile art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 164/2014 nu contravin dispoziţiilor art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1) şi art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie, sens în care invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 1A din 19 ianuarie 2016.

16. Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul nr. 470D/2015, consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În Dosarul nr. 473b/2015, opinia Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti este că, deşi ingerinţa în asigurarea respectării dreptului persoanelor beneficiare ale hotărârilor la executarea creanţei constând în eşalonarea şi plata de către Ministerul Finanţelor, instituită de Legea nr. 164/2014 ar răspunde unui interes general, această măsură se vădeşte a fi disproporţionată şi nejustificată, de natură a aduce atingere dreptului de proprietate privată. Astfel, chiar dacă, în general, o reducere sau o eşalonare a creanţei nu este de natură a aduce atingere dreptului în sine, în concret, raportat la comportamentul nediligent al autorităţii, această perioadă de suspendare prelungeşte din nou, în mod nejustificat aducerea la îndeplinire a obligaţiei de plată, în condiţiile în care actele normative anterioare de prelungire au fost declarate neconstituţionale. Aşadar, instanţa apreciază că măsura schimbării titularului obligaţiei de piaţă şi reeşalonarea reglementată de Legea nr. 164/2014 constituie mecanisme formale de reluare a raţiunii care a stat la baza Legii nr. 165/2013 ale căror prevederi au fost declarate neconstituţionale şi, prin urmare, constituie o ingerinţă nejustificată şi disproporţionată, fiind astfel de natură a aduce atingere dreptului de proprietate reglementat de art. 44 din Constituţie.

17. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

18. Guvernul consideră că excepţiile de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate, sens în care invocă jurisprudenţa în materie, a Curţii Constituţionale, spre exemplu, deciziile nr. 855 din 10 decembrie 2015 şi nr. 14 din 19 ianuarie 2016.

19. Avocatul Poporului îşi menţine punctul de vedere comunicat anterior în dosarele Curţii Constituţionale nr. 1.123D/2015 şi nr. 1.173D/2015, apreciind că normele legale criticate sunt constituţionale, întrucât nu neagă dreptul beneficiarilor la plata despăgubirilor, ci instituie aplicarea unui nou sistem de acordare a acestora. Stabilirea unor noi termene ar putea fi echivalate cu ingerinţe din partea legiuitorului în materia dreptului de proprietate privată, însă, acestea răspund exigenţelor de legalitate şi proporţionalitate între interesele generale şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale indivizilor.

20. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiilor de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosare, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

21. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

22. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi pentru modificarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 910 din 15 decembrie 2014. Prevederile de lege criticate au următorul cuprins:

- Art. 10: „(1) Plata despăgubirilor stabilite prin actele administrative prevăzute la art. 9 lit. a) şi b) se efectuează în ordinea cronologică a emiterii acestora, în tranşe anuale egale, eşalonat, pe o perioadă de 5 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2015.

(2) Plata despăgubirilor stabilite prin actele administrative prevăzute la art. 9 lit. c) şi d) se efectuează în ordinea cronologică a emiterii acestora, în tranşe anuale egale, eşalonat, pe o perioadă de 5 ani, începând cu anul următor emiterii deciziilor de validare.

(3) Plata sumelor de bani stabilite prin hotărâri judecătoreşti, rămase definitive şi irevocabile sau, în cazul proceselor începute după data de 15 februarie 2013, rămase definitive, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se efectuează în tranşe anuale egale, eşalonat, pe o perioadă de 5 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2015.

(4) Sumele neplătite, aferente hotărârilor judecătoreşti prevăzute la alin. (3) şi actelor administrative prevăzute la art. 9 lit. a) şi b), se actualizează cu indicele de credere a preţurilor de consum pentru perioada de la momentul rămânerii irevocabile/definitive, respectiv al emiterii acestora, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, şi constituie obligaţii de plată, în tranşe, în condiţiile prezentei legi. Actualizarea sumei se face prin decizie a preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

(5) Sumele aferente actelor administrative prevăzute la art. 9 lit. c) se actualizează prin decizia de validare cu indicele de creştere a preţurilor de consum, pentru perioada de la momentul emiterii hotărârilor până la data intrării în vigoare a prezentei legi, şi constituie obligaţii de plată, în tranşe, în condiţiile prezentei legi.

(6) Pentru fiecare tranşă anuală, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor emite un titlu de plată. Titlul de plată, în original, se comunică, în cel mult 5 zile de la emitere, Ministerului Finanţelor Publice şi persoanelor îndreptăţite.

(7) Cuantumul unei tranşe anuale nu poate fi mai mic de 20.000 iei. În cazul în care suma ce trebuie plătită este mai mică decât20.000 lei, aceasta va fi achitată integral, într-o singură tranşă.

- Art. 11 :„(1) Plata sumelor stabilite prin titlurile de plată se efectuează de către Ministerul Finanţelor Publice, în termen de cel mult 180 de zile de la data emiterii acestora.

(2) Procedura de plată se aprobă prin ordin al ministrului finanţelor publice, până la data de 31 decembrie 2014, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

(3) Orice procedură de executare silită se suspendă de drept, până la împlinirea termenelor la care devin scadente obligaţiile de plată prevăzute în titlurile de plată emise conform art. 10 alin. (6).”

23. În opinia autorilor excepţiei, textele de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi şi art. 44 alin. (1) şi (2) privind dreptul de proprietate privată.

24. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 164/2014 au mai format obiect al controlului de constituţionalitate exercitat prin prisma unor critici similare, iar Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate. În acest sens sunt, spre exemplu, Decizia nr. 120 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 20 mai 2016, Decizia nr. 248 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din data de 30 august 2016, şi Decizia nr. 426 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 865 din 31 octombrie 2016.

25. Curtea Constituţională a statuat, în esenţă, că recunoscând dreptul la despăgubire născut sub imperiul vechii legi, prevederile legale criticate, care instituie reguli privind plata despăgubirilor, nu au caracter retroactiv. Totodată, Curtea a observat că prevederile de lege criticate dispun pentru viitor, urmând a fi aplicate de la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, respectiv 18 decembrie 2014.

26. Curtea a mai reţinut că mecanismul eşalonării plăţii, ca modalitate de executare, poate fi considerat ca fiind în concordanţă cu considerentele consacrate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dacă sunt respectate anumite condiţii: tranşe de efectuare a plăţilor intermediare precis determinate, termen rezonabil de executare integrală, acoperirea eventualei devalorizări a sumei datorate (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 602 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 859 din 18 noiembrie 2015). Curtea a constatat că prevederile art. 10 din Legea nr. 164/2014 îndeplinesc aceste condiţii, stabilind un termen de 5 ani pentru eşalonarea plăţii, precum şi obligaţia de actualizare a sumelor neplătite cu indicele de creştere a preturilor de consum. Măsura instituită de reeşalonare a unor debite ale statului pe o durată de 5 ani poate li considerată, aşadar, de natură a menţine un just echilibru între interesele debitorului - stat şi cele ale creditorului - persoană îndreptăţită la despăgubiri, de vreme ce persoana îndreptăţită nu suportă o sarcină disproporţionată şi excesivă în privinţa dreptului său de a beneficia de despăgubirile acordate prin lege.

27. Eşalonarea pe o perioadă de 5 ani a plăţii sumelor reprezentând despăgubiri fiind o măsură de natură a păstra un just echilibru între interesele persoanelor îndreptăţite la despăgubire şi interesul general al colectivităţii urmăreşte principiile stabilite în jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, astfel încât nu se poate considera că, prin această măsură, statul afectează esenţa dreptului de proprietate privată al beneficiarilor de despăgubiri în temeiul Legii nr. 9/1998 şi al Legii nr. 290/2003.

28. Referitor la invocarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, Curtea a reţinut, în acord cu jurisprudenţa sa, că aplicarea unui regim juridic temporal diferit nu poate crea o stare de discriminare între diverse persoane, în funcţie de actul normativ incident fiecăreia. Raportat la situaţia de faţă, inegalitatea de tratament juridic prin comparaţie cu acele persoane care au beneficiat de plata despăgubirilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 nu reprezintă un viciu de neconstituţionalitate, fiind rezultatul unor regimuri juridice diferite, aplicate succesiv în timp, incidente în virtutea principiului tempus regit actum.

29. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a soluţiei legislative de suspendare de drept a oricărei proceduri de executare silită, până la împlinirea termenelor la care devin scadente obligaţiile de plată prevăzute în titlurile de plată, Curtea a reţinut că această măsură este necesară pentru a se putea realiza scopul avut în vedere de legiuitor, respectiv finalizarea procesului de despăgubire a tuturor cetăţenilor români siliţi să îşi abandoneze bunurile în teritorii cedate de România prin tratate internaţionale, în contextul în care, în prezent, sunt declanşate proceduri individuale de executare silită, care, în mod inevitabil, au ca efect blocaje în funcţionarea instituţiilor publice cu atribuţii în materie şi care duc la soluţionarea selectivă a dosarelor pentru un număr mic de beneficiari. Lipsa de intervenţie în acest sens ar avea ca rezultat imposibilitatea plăţii în ordine cronologică a despăgubirilor şi plata de cheltuieli accesorii drepturilor cuvenite, împovărătoare pentru statul român, în condiţiile în care acesta este preocupat de menţinerea echilibrului bugetar.

30. Totodată, referitor la invocarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 528 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 24 ianuarie 2014, Curtea a reţinut că soluţia şi considerentele acestei decizii nu pot fi aplicate mutatis mutandis la soluţia legislativă criticată. Astfel, prin decizia menţionată, instanţa de contencios constituţional a statuat că instituirea unui termen de 10 ani pentru executarea unei creanţe asupra statului „nu satisface exigenţele unui termen rezonabil, care să asigure deplina valorificare a dreptului de creanţă, constituind o ingerinţă disproporţionată asupra dreptului”. Or, prin Legea nr. 164/2014, legiuitorul, preocupat de finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 şi al Legii nr. 290/2003, a înţeles să confere eficacitate dreptului de proprietate al persoanelor îndreptăţite la obţinerea de despăgubiri, instituind un termen de 5 ani pentru plata despăgubirilor (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 426 din 21 iunie 2016, precitată).

31. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional, soluţia pronunţată de Curtea Constituţională, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

32. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Elena Zorilă, Silviea Preda, Niculae Preda, Mariana Preda şi Iulian Preda, în Dosarul nr. 23.139/299/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă, de Elena Zorilă în Dosarul nr. 111.172/299/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi de Maria Vlădescu în Dosarul nr. 102.472/299/2015 al aceleiaşi instanţe judecătoreşti şi constată că prevederile 10 şi art.l1 din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi pentru modificarea unor acte normative sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 6 aprilie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

Prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Simina Popescu-Marin

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

HOTĂRÂRE

pentru aprobarea Protocolului de amendare, semnat la Bucureşti la 4 noiembrie 2015 şi la Sofia la 14 decembrie 2015, a Protocolului dintre Ministerul Apărării Naţionale din România şi Ministerul Apărării din Republica Bulgaria privind pregătirea personalului militar şi civil pe bază de reciprocitate, semnat la Sofia la 29 martie 2000

 

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 20 din Legea nr. 590/2003 privind tratatele,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Se aprobă Protocolul de amendare, semnat la Bucureşti la 4 noiembrie 2015 şi la Sofia la 14 decembrie 2015, a Protocolului dintre Ministerul Apărării Naţionale din România şi Ministerul Apărării din Republica Bulgaria privind pregătirea personalului militar şi civil pe bază de reciprocitate, semnat la Sofia la 29 martie 2000, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 817/2000.

 

PRIM-MINISTRU

MIHAI TUDOSE

Contrasemnează:

Ministrul apărării naţionale,

Adrian Ţuţuianu

Ministrul afacerilor externe,

Teodor-Viorel Meleşcanu

 

Bucureşti, 6 iulie 2017.

Nr. 474.

 

PROTOCOL DE AMENDARE

a Protocolului dintre Ministerul Apărării Naţionale din România şi Ministerul Apărării din Republica Bulgaria privind pregătirea personalului militar şi civil pe bază de reciprocitate, semnat la Sofia la 29 martie 2000

 

Ministerul Apărării Naţionale din România şi Ministerul Apărării din Republica Bulgaria, denumite în continuare părţi contractante,

luând în considerare prevederile Protocolului dintre Ministerul Apărării Naţionale din România şi Ministerul Apărării din Republica Bulgaria privind pregătirea personalului militar şi civil pe bază de reciprocitate, semnat la Sofia la 29 martie 2000, denumit în continuare „Protocol”,

au convenit să amendeze protocolul după cum urmează:

 

ARTICOLUL I

Titlul protocolului se va modifica şi va avea următorul conţinut:

„PROTOCOL

între Ministerul Apărării Naţionale din România şi Ministerul Apărării din Republica Bulgaria privind cooperarea în domeniul pregătirii personalului militar şi civil”

 

ARTICOLUL II

(1) La articolul 2 alineatul 1, teza a două se modifică şi va avea următorul conţinut:

„Programul de cooperare cuprinde: număr curent, instituţia militară de învăţământ, formele de studii şi denumirea cursului, costurile cursului pentru fiecare participant, data începerii şcolarizării, numărul de locuri, durata studiilor (luni, zile) şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cursanţii”.

(2) Articolul 3 se modifică şi va avea următorul conţinut:

„Fiecare parte contractantă va suporta toate cheltuielile implicate de participarea personalului propriu Sa cursurile organizate în instituţii militare de învăţământ ale celeilalte părţi contractante, conform celor convenite în programul de cooperare.”

(3) La articolul 4, alineatul 2 se modifică şi va avea următorul conţinut:

„(2) Partea contractantă care trimite la studii va asigura prezenţa cursanţilor la pregătire în instituţiile militare de învăţământ, la termenele indicate în programul de cooperare, precum şi întoarcerea cursanţilor din concediu înainte de începerea cursurilor.”

(4) La articolul 7, alineatul 1 se elimină, iar alineatele rămase se renumerotează corespunzător.

 

ARTICOLUL III

Prezentul protocol de amendare va intra în vigoare la data ultimei notificări prin care părţile contractante se informează reciproc în scris despre îndeplinirea procedurilor legale interne necesare pentru intrarea acestuia în vigoare.

Semnat la Bucureşti la 4 noiembrie 2015 şi la Sofia la 14 decembrie 2015, în două exemplare originale, fiecare dintre ele în limbile română, bulgară şi engleză, toate textele fiind egal autentice. În cazul unor diferenţe de interpretare, textul în limba engleză va prevala.

 

PENTRU MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE DIN ROMÂNIA

PENTRU MINISTERUL APĂRĂRII DIN REPUBLICA BULGARIA

General-maior Marian Tase,

Anton Lastardjiev

Şeful Direcţiei management resurse umane

Şeful Direcţiei resurse umane

 

Documentul este conform cu originalul.

Şeful Direcţiei cooperare internaţională în domeniul apărării,

colonel Adrian Bulea

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE

 

ORDIN

pentru modificarea Normelor metodologice privind utilizarea şi completarea ordinului de plată pentru Trezoreria Statului (OPT), aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 246/2005

 

În temeiul prevederilor art. 10 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul finanţelor publice emite următorul ordin:

Art. I. - Normele metodologice privind utilizarea şi completarea ordinului de plată pentru Trezoreria Statului (OPT), aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 246/2005, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 10 martie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică după cum urmează:

1. La articolul 5 litera k), punctul 9 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„9. pentru plăţile menţionate la lit. j) pct. 9 se înscrie:

9.1. codul de identificare fiscală al beneficiarului sumei, în situaţia în care beneficiarul sumei este înregistrat fiscal în România:

9.2. codul de identificare fiscală al centralei instituţiei de credit din România la care beneficiarul sumei îşi are deschis contul sau codul de identificare fiscală atribuit Trezoreriei Statului (8609468), în situaţia în care beneficiarul sumei nu este înregistrat fiscal în România;.

2. La articolul 5 litera p), a două liniuţă se modifică şi va avea următorul cuprins:

„- pentru celelalte categorii de plăţi se înscrie natura economică a plăţii (de exemplu: «transfer sold»), iar în cazul plăţilor către beneficiari care nu sunt înregistraţi fiscal în România se pot înscrie şi alte informaţii (de exemplu, codul de identificare fiscală al acestora din ţara în care sunt înregistraţi fiscal);”.

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul finanţelor publice,

Ionuţ Mişa

 

Bucureşti, 7 iulie 2017.

Nr. 983.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ

 

DECIZIA Nr. 18

din 30 mai 2017

 

Dosar nr. 977/1/2017

 

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale a

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Geanina Cristina Arghir - judecător la Secţia penală

Silvia Cerbu - judecător la Secţia penală

Rodica Cosma - judecător la Secţia penală

Simona Cristina Neniţă - judecător la Secţia penală

Valentin Horia Şelaru - judecător la Secţia penală

Ioana Bogdan  - judecător la Secţia penală

Simona Daniela Encean - judecător la Secţia penală

Florentina Dragomir - judecător la Secţia penală

 

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, în Dosarul nr. 61.261/3/2010, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „Dacă, în sensul legii penale, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este sau nu funcţionar public, în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal.”

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 274 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.

La şedinţa de judecată a participat doamna Mirela Cojocaru, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27s din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Marinela Mincă, procuror-şef al Biroului de reprezentare, Serviciul judiciar penal, Secţia juridică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că s-au transmis puncte de vedere asupra chestiunii de drept de către Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureş şi Curtea de Apel Timişoara, care, după caz, au făcut referire şi la opiniile unora dintre instanţele arondate, de către Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi de către apelanţii-inculpaţi H.R.E., D.R.M., S.D.D.M., N.T. şi apelanta-parte civilă B.R.S. - S.A.

În continuare, a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

A mai referat că, în cadrul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar penal al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii, vizând această problemă de drept, astfel cum rezultă din Adresa Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 947/C/974/III-5/2017, şi că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus concluzii scrise.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a acordat cuvântul asupra eventualelor cereri sau chestiuni prealabile şi, constatând că nu sunt alte cereri sau excepţii de formulat, a solicitat procurorului să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept supusă dezlegării.

Reprezentantul Ministerului Public a susţinut punctul de vedere exprimat în scris, în sensul că sesizarea formulată de Curtea de Apei Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 61.261/3/2010, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept deduse judecăţii, este admisibilă, întrucât sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, în sensul că instanţa de trimitere este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă şi solicită dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective.

În ceea ce priveşte fondul problemei de drept supuse dezlegării, a menţionat că, pentru ca o persoană să fie funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal, trebuie îndeplinite cumulativ trei condiţii: persoana să exercite un serviciu de interes public, îndeplinirea respectivului serviciu public să fie supusă unui control sau unei supravegheri, iar controlul şi/sau supravegherea să fie exercitate de către o autoritate publică.

Referitor la prima condiţie invocată, apreciază că incidenţa acesteia ţine de sfera atribuţiilor unei persoane şi se verifică prin raportare la definiţia dată sintagmei „serviciu public” în dreptul administrativ, respectiv în dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. m) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, text potrivit căruia serviciul public presupune o activitate organizată sau, după caz, autorizată de o autoritate publică, în scopul satisfacerii unui interes legitim public.

În acest context, apreciază că publicizarea dreptului bancar este rezultatul interesului deosebit pe care îl manifestă pentru orice stat desfăşurarea unei activităţi bancare de către instituţiile de credit, aspect dedus din regimul de autorizare, de reglementare, de supraveghere prudenţială pe care îl exercită asupra acestor subiecte de drept Banca Naţională a României, instituţie publică independentă, din caracterul imperativ al normelor care alcătuiesc ansamblul dispoziţiilor normative incidente în domeniul bancar şi din monopolul instituit în privinţa desfăşurării activităţii bancare derulate de aceste unităţi de credit, justificat de necesitatea conferirii unei siguranţe clientelei, ceea ce presupune ca activitatea bancară să se deruleze doar prin intermediul unor entităţi care prezintă încredere.

Prin serviciile prestate de unităţile bancare se urmăreşte satisfacerea unei nevoi de interes general a membrilor societăţii, fapt care impune concluzia că funcţionarul bancar prestează un serviciu de interes public.

Cu privire la cea de-a două condiţie, apreciază că aceasta este îndeplinită, în ipoteza enunţată de către instanţa de trimitere, faţă de împrejurarea că băncile sunt persoane juridice române ce îşi desfăşoară activitatea în baza autorizaţiei emise de Banca Naţională a României, se supun reglementărilor şi ordinelor acesteia, au obligaţia de a permite accesul funcţionarilor Băncii Naţionale a României sau al auditorilor independenţi pentru efectuarea de inspecţii şi de a pune la dispoziţia acestora evidenţe, conturi, operaţiuni şi să furnizeze orice date, documente ce privesc administrarea, contul intern, operaţiunile băncii, context în care Banca Naţională a României poate să aplice orice fel de sancţiuni, ce pot cumula, în situaţii grave, chiar cu retragerea autorizaţiei băncii. Aceste aspecte au fost prevăzute succesiv atât în actele normative aferente activităţii bancare, cât şi în cele ce au reglementat, în timp, statutul Băncii Naţionale a României.

Referitor la cea de-a treia condiţie impusă de art. 175 alin. (2) din Codul penal, consideră că Banca Naţională a României poate fi calificată ca o autoritate centrală autonomă, conform art. 116 alin. (2) din Constituţia României, activitatea sa fiind reglementată de dispoziţiile unei legi organice. Atât Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, cât şi Legea nr. 443/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară au fost legi organice. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, care a abrogat Legea nr. 58/1998, a fost adoptată de către Guvernul României în temeiul dispoziţiilor art. 115 alin. (4) din Constituţia României, legea de abilitare fiind adoptată de Parlamentul României cu majoritatea cerută pentru legile organice. Şi Legea nr. 312/2015 privind redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul financiar este o lege organică. De altfel, acest act normativ, care implementează Directiva nr. 59/2014 de instituire a unui cadru pentru redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii şi de modificare a Directivei 82/891/CEE a Consiliului şi a Directivelor 2001/24/CE, 2002/47/CE, 2004/25/CE, 2005/56/CE, 2007/36/CE, 2011/35/UE, 2012/30/UE şi 2013/36/UE ale Parlamentului European şi ale Consiliului, precum şi a Regulamentelor (UE) nr. 1.093/2010 şi (UE) nr. 648/2012 ale Parlamentului European şi ale Consiliului, consacră expres împrejurarea că Banca Naţională a României este autoritate de rezoluţie pentru instituţiile de credit.

În cuprinsul acestui act normativ, autoritatea de rezoluţia este definită ca o autoritate publică administrativă sau autorităţi învestite cu competenţe administrative publice.

Dat fiind caracterul organic al legilor de desfăşurare a activităţii bancare, ce au ca motiv făptui activitatea bancară se desfăşoară de Banca Naţională a României şi de celelalte bănci, este evident că Banca Naţională a României este o autoritate publică autonomă, a cărei activitate este reglementată prin lege organică, care desfăşoară o activitate de control şi supraveghere asupra unităţilor de credit, astfel încât persoanele care îşi desfăşoară activitatea în cadrul lor sunt funcţionari publici în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal.

Apreciază relevante în cauză şi considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 790/2016 şi nr. 489/2016, care au analizat incidenţa art. 175 alin. (2) din Codul penal, reţinându-se că, pentru ca o persoană să fie considerată funcţionar public, este suficient să îşi desfăşoare activitatea în cadrul unei persoane juridice care este supusă controlului şi supravegherii unei autorităţi publice, nefiind necesar ca fiecare dintre aceste persoane să fie ea însăşi supusă unui control sau unei supravegheri.

Faţă de cele expuse, apreciază că funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public, în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin încheierea de şedinţă din data de 9 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 61.261/3/2010, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării chestiunii de drept: „Dacă, în sensul legii penale, funcţionarul bancar; angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este sau nu funcţionar public, în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal.”

II. Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 61.261/3/2010 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală

Prin Rechizitoriul nr. 34/D/P/2010 din data de 15 decembrie 2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T - Structura Centrală, s-a dispus:

1. Trimiterea în judecată a inculpatului N.T. pentru săvârşirea infracţiunilor de delapidare în formă continuată cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 2151 alin. 1 şi 2 din Codul penal şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni prevăzută de art.323 alin. 2 din Codul penal, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penai şi art. 41 alin. 2 din Codul penal, a inculpaţilor A.C., B.L., H.R.E. şi S.D.D.M. pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la delapidare, prevăzută de art. 26 din Codul penal raportat la art. 2151 alin. 1 şi 2 din Codul penal şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin. 2 din Codul penal cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal, precum şi a inculpatului N.C. pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la delapidare, prevăzută de art. 26 din Codul penal raportat la art. 2151 alin. 1 şi 2 din Codul penal, fals în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 288 din Codul penal, asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin. 2 din Codul penal, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal.

2. Punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpaţilor D.R.M. şi T.V. pentru săvârşirea infracţiunilor de delapidare, prevăzută de art. 2151 alin. 1 şi 2 din Codul penal şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin. 2 din Codul penal, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal, a inculpatului A.C. pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. 1 şi 3 din Codul penal, şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin. 2 din Codul penal, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal şi a inculpatului H.C.N. pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 din Codul penal raportat la art. 2481 din Codul penal şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin. 2 din Codul penal, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal.

Sub aspectul situaţiei de fapt, s-a reţinut că în cursul anului 2001 inculpatul N.T., în calitate de preşedinte al B.R.S. - S.A., ajutat de inculpaţii A.C., în calitate de director al Sucursalei Municipiului Bucureşti a B.R.S. - S.A., B.L., în calitate de şef serviciu plasamente al S.C. A. - S.A., H.R.E., în calitate de preşedinte al S.C. A. - S.A., S.D.D.M., în calitate de director general al S.C. A. - S.A. şi N. C., în calitate de director general la S.C. S. - S.A., a folosit şi a traficat sume importante de bani aflate în patrimoniul B.R.S. - S.A., în interesul său ori pentru altul, operaţiuni concretizate în producerea de prejudicii materiale, aşa cum au fost expuse în rechizitoriu, faptă cu consecinţe deosebit de grave. Totodată, în calitate de preşedinte al B.R.S. - S.A., a desfiinţat depozitele colaterale ale S.C. A.A.R. - S.A., constituite în valută la B.R.S. - S.A., în sumă de 4 milioane USD, fără acordul titularului, şi a folosit aceste depozite în alte scopuri decât cele pentru care au fost constituite.

Inculpatul H.C.N., în calitate de director general al S.C. A. - S.A., şi-a îndeplinit, cu ştiinţă, în mod defectuos, atribuţiile de serviciu, cu ocazia încheierii unui contract de garanţie reală cu S.C. C. G. - S.R.L. Deva (Contractul nr. 16 din 1 februarie 2001), în baza căruia a avalizat, fără protest, în numele S.C. A. - S.A., un număr de 5 bilete la ordin, în valoare de 1 milion USD fiecare, fără a solicita şi primi acordul A.G.A.

Inculpatele D.R.M., în calitate de vicepreşedinte al B.R.S. - S.A.. şi T.V., în calitate de director economic al B.R.S. - S.A., au folosit şi traficat suma de 165 miliarde lei către B.R.S. Sucursala Municipiului Bucureşti, iar de aici în contul S.C. G.N. - S.A. Bucureşti, în scopul obţinerii unui folos, fără ca operaţiunea să aibă la bază documente justificative şi de plată.

Inculpatul A.C., în calitate de administrator şi asociat unic în cadrul S.C. C.G.I. - S R L. (în prezent S.C. R. - S.R.L.) a indus şi a menţinut în eroare pe reprezentanţii B.R.S. - S.A., cu ocazia încheierii contractului de credit în valoare de circa 30 miliarde Iei, prin prezentarea, în mod nereal, a situaţiei financiare a societăţii respective şi a scopului în care urma să fie folosit creditul care ulterior nu a mai fost restituit, având drept consecinţă executarea garanţiilor constituite de S.C. A.A.R. - S.A.

Totodată, în sarcina inculpaţilor N.T., A.C., B.L., H.R.E., S.D.D.M., N.C., H.C.N., D.R.M., T.V. şi A.C. s-a reţinut şi săvârşirea infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, faptă prevăzută de art. 323 alin. 2 din Codul penal din 1969, constând în aceea că aceştia au acţionat în baza unei rezoluţii infracţionale comune, într-o perioadă determinată şi într-un scop unic, acela de a săvârşi infracţiuni.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia I penală care, prin Sentinţa penală nr. 764 din data de 11 mai 2015, pronunţată în Dosarul penal nr. 61.261/3/2010, a dispus, în ceea ce priveşte latura penală, în temeiul art. 3B6din Codul de procedură penală cu aplicarea art. 5 din Codul penal, schimbarea încadrării juridice date faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei, din infracţiunile de delapidare cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată, prevăzută de art. 2151 alin. 1 şi 2 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, complicitate la delapidare cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 26 raportat la art. 2151 alin. 1 şi 2 din Codul penal din 1969, abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată, prevăzută de art. 248 din Codul penal din 1969 raportat la art. 2481 din Codul penal din 1969, înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. 1 şi 3 din Codul penal din 1969, şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal din 1969, în infracţiunile de delapidare cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată, prevăzută de art. 295 din Codul penal cu referire la art. 309 din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. 1 din Codul penal, complicitate la delapidare cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 48 din Codul penal raportat la art. 295 din Codul penal cu referire la art. 309 din Codul penal, abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal cu referire la art. 309 din Codul penal, înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) din Codul penal şi, respectiv, constituire de grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (2) din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal.

Totodată, a dispus condamnarea inculpaţilor la diferite pedepse cu închisoarea pentru una sau mâi multe dintre infracţiunile mai sus enumerate şi li s-au interzis, pe diferite perioade, raportat la individualizarea pedepsei cu închisoarea, atât ca pedeapsă complementară, cât şi accesorie, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), c) şi k) din Codul penal, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a fi administrator de drept/de fapt, de a fi asociat sau de a ocupa orice funcţie de conducere în cadrul unei societăţi comerciale şi dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că cei zece inculpaţi trimişi în judecată prin Rechizitoriul nr. 34/D/P/2010 din 15 decembrie 2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Structura Centrală se fac vinovaţi de săvârşirea următoarelor fapte:

1. Inculpatul N.T., în calitate de preşedinte al B.R.S. - S.A.

[funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal], în cursul anului 2001, a folosit şi a traficat sume importante de bani aflate în patrimoniul B.R.S. - S.A., în interesul său ori pentru altul, operaţiuni concretizate În producerea de prejudicii materiale; totodată, a desfiinţat depozitele colaterale ale S C. A.A.R. - S.A. constituite În valută la B.R.S. - S.A., în valoare de 4 milioane USD, fără acordul titularului, şi a folosit aceste depozite în alte scopuri decât cele pentru care au fost constituite, fapte care întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare în formă continuată prevăzută de art. 295 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, art. 309 din Codul penal (faptă care a avut consecinţe deosebit de grave) şi a iniţiat/constituit un grup infracţional organizat în vederea săvârşirii de diferite acte materiale care au intrat în componenţa infracţiunii continuate de delapidare, împreună cu ceilalţi inculpaţi din prezenta cauză, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 367 alin. (2) din Codul penal.

2. Inculpata A.C., în calitate de director al Sucursalei Municipiului Bucureşti a B.R.S. - S.A., în cursul anului 2001 l-a ajutat pe inculpatul N.T. să folosească şi să traficheze sume importante de bani aflate în patrimoniul B.R.S - S.A., în interesul său ori pentru altul, operaţiuni concretizate în producerea de prejudicii materiale de peste 200.000 lei, fapte ce întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la delapidare, prevăzută de art. 48 din Codul penal raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 309 din Codul penal (faptă care a avut consecinţe deosebit de grave) şi a iniţiat/constituit un grup infracţional organizat în vederea săvârşirii de diferite acte materiale care au intrat în componenţa infracţiunii continuate de delapidare, împreună cu inculpaţii N.T. şi D. R. M., faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 367 alin. (2) din Codul penal cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

3. Inculpatul B. L., în calitate de şef serviciu plasamente la A.A.R. - S.A., a efectuat, în mod sistematic, plasamente constând în sume importante de bani în B.R.S. - S.A., în condiţiile în care se înregistra o supraexpunere pe această banca, datorată depozitelor colaterale constituite, ajutând-l astfel pe inculpatul N.T. să folosească şi să realizeze traficul sumelor de bani în alte scopuri, cu consecinţa prejudicierii A., B.R.S. şi a altor persoane fizice şi juridice, clienţi ai băncii şi, totodată, l-a ajutat pe acelaşi inculpat să atragă şi să folosească fonduri ale S.C. A.A.R. - S.A. în B.R.S., prin intermedierea neautorizată de titluri de stat, fapte care întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la delapidare prevăzută de art. 48 din Codul penal raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 309 din Codul penal (faptă care a avut consecinţe deosebit de grave) şi a iniţiat/constituit un grop infracţional organizat în vederea săvârşirii de diferite acte materiale care au intrat în componenţa infracţiunii continuate de delapidare, împreună cu inculpaţii N.T., H.R.E., S.D.D.M. şi N.C., faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 367 alin. (2) din Codul penal cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

4. Inculpatul H.R.E., în calitate de director general al A.A.R. - S.A., a efectuat, în mod sistematic, plasamente constând în sume importante de bani în B.R.S. - S.A., în condiţiile în care se înregistra o supraexpunere pe această bancă, datorată depozitelor colaterale constituite, ajutând-l astfel pe inculpatul N.T. să folosească şi să realizeze traficul sumelor de bani în alte scopuri, cu consecinţa prejudicierii A., B.R.S. şi a altor persoane fizice şi juridice, clienţi ai băncii şi, totodată, l-a ajutat pe acelaşi inculpat să atragă şi să folosească fonduri ale S.C. A.A.R. - S.A. în B.R.S. prin intermedierea neautorizată de titluri de stat, fapte care întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la delapidare prevăzută de art. 48 din Codul penal raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 309 din Codul penal (faptă care a avut consecinţe deosebit de grave) şi a iniţiat/constituit un grup infracţional organizat în vederea săvârşirii de diferite acte materiale care au intrat în componenţa infracţiunii continuate de delapidare, împreună cu inculpaţii N.T., BL., S.D.D.M. şi N.C., faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 367 alin. (2) din Codul penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

5. Inculpatul S.D.D.M., în calitate de director economic al A. A.R. - S.A., a efectuat în mod sistematic plasamente constând în sume importante de bani în B.R.S. - S.A., în condiţiile în care se înregistra o supraexpunere pe această bancă, datorată depozitelor colaterale constituite, ajutând-l pe inculpatul N.T. să folosească şi să realizeze traficul sumelor de bani în alte scopuri, cu consecinţa prejudicierii A., B.R.S. şi a altor persoane fizice şi juridice, clienţi ai băncii şi, totodată, l-a ajutat pe acelaşi inculpat să atragă şi să folosească fonduri ale S.C. A.A.R. - S.A. în B.R.S. prin intermedierea neautorizată de titluri de stat, fapte ce întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la delapidare prevăzută de art. 48 din Codul penal raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 309 din Codul penal (faptă care a avut consecinţe deosebit de grave) şi a iniţiat/constituit un grup infracţional organizat în vederea săvârşirii de diferite acte materiale care au intrat în componenţa infracţiunii continuate de delapidare, împreună cu inculpaţii N.T., B.L., H.R.E. şi N.C., faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 367 alin. (2) din Codul penal cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

6. Inculpatul N.C., prin falsificarea extraselor de cont eliberate de B.N.R., a atestat în mod nereal că A. - S.A. ar deţine titluri de stat în valoare de circa 184 miliarde ROL, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art. 320 alin. (1) din Codul penal, în calitate de director general la S.C. S. - S.A.., l-a ajutat pe inculpatul N.T., preşedinte al B.R.S., să atragă şi să folosească fonduri ale S.C. A.A.R. - S.A. în B.R.S. prin intermedierea neautorizată de titluri de stat, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la delapidare prevăzută de art. 48 din Codul penal raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 309 din Codul penal (faptă care a avut consecinţe deosebit de grave) şi a iniţiat/constituit un grup infracţional organizat în vederea săvârşirii de diferite acte materiale care au intrat în componenţa infracţiunii continuate de delapidare, împreună cu inculpaţii N.T., B. L., H.R.E. şi S.D.D.M., faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 367 alin. (2) din Codul penal cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

7. Inculpata D.R.M., în calitate de vicepreşedinte al B.R.S. - S.A., la data de 25 iunie 2001, a folosit şi traficat suma de 165 miliarde lei către B.R.S. - Sucursala Municipiului Bucureşti, iar de aici în contul S.C. G.N. - S.A. Bucureşti, în scopul obţinerii unui folos, fără ca operaţiunea să aibă la bază documente justificative şi de plată şi, totodată, l-a ajutat pe inculpatul N.T. să folosească şi să traficheze sume importante de bani aflate în patrimoniul B.R.S*. - S.A., în interesul său ori pentru altul, fapte ce întâlnesc elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 309 din Codul penal (faptă care a avut consecinţe deosebit de grave) şi a iniţiat/constituit un grup infracţional organizat în vederea săvârşirii de diferite acte materiale care au intrat în componenţa infracţiunii continuate de delapidare, împreună cu inculpaţii N.T., T.V. şi A.C., faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 367 alin. (2) din Codul penal cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

8. Inculpata T.V., în calitate de director economic al B.R.S. - S.A., la data de 25 iunie 2001 a folosit şi traficat suma de 165 miliarde lei către B.R.S. - Sucursala Municipiului Bucureşti, iar de aici în contul S.C. G. N. - S.A. Bucureşti, în scopul obţinerii unui folos, fără ca operaţiunea să aibă la bază documente justificative şi de plată, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 309 din Codul penal (faptă care a avut consecinţe deosebit de grave) şi a iniţiat/constituit un grup infracţional organizat în vederea săvârşirii de acte materiale care au intrat în componenţa infracţiunii continuate de delapidare, împreună cu inculpaţii N.T. şi D.R.M., faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 367 alin. (2) din Codul penal cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

9. Inculpatul - H.C.N., în calitate de director general al S.C. A. - S.A. (societate cu capital majoritar de stat), şi-a îndeplinit, cu ştiinţă, în mod defectuos, atribuţiile de serviciu, cu ocazia încheierii unui contract de garanţie reală cu S.C. C.G. - S.R.L. Deva (Contractul nr. 16 din 1 februarie 2001), în baza căruia a avalizat fără protest, în numele S.C. A, - S.A., un număr de 5 bilete la ordin, în valoare de 1 milion USD fiecare, fără a solicita şi primi acordul A.G.A., faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave prevăzute de art. 297 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 309 din Codul penal şi a iniţiat/constituit un grup infracţional organizat în vederea săvârşirii de acte materiale care au intrat în componenţa infracţiunii continuate de delapidare, împreună cu inculpaţii N.T. şi A.C., faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 367 alin. (2) din Codul penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal,

10. Inculpatul A. C., în calitate de administrator şi asociat unic în cadrul S.C. C.G.I, - S.R.L. (în prezent S.C. R. - S.R.L.) a indus şi menţinut în eroare reprezentanţii B.R.S. - S.A. cu ocazia încheierii Contractului de credit nr. 128 din 21 iunie 2001 în valoare de circa 30 miliarde ROL, prin prezentarea în mod nereal a situaţiei financiare a societăţii respective şi a scopului în care urma să fie folosit creditul, care ulterior nu a mai fost restituit, având drept consecinţă executarea garanţiilor constituite de S.C. A.A.R. - S.A., fapte ce întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzute de art. 244 alin. (1) din Codul penal şi a iniţiat/constituit un grup infracţional organizat în vederea săvârşirii de acte materiale care au intrat în componenţa infracţiunii continuate de delapidare, împreună cu inculpaţii N.T. şi H.C.N., faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 367 alin. (2) din Codul penal cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii N.T,, A.C., T.V., D.R. M., H.R.E., S.D.D., B.L., H.C.N., N.C. şi A.C., precum şi părţile civile B.R.S. - S.A. şi S.C. A.A.R. - S.A.

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală cu nr. 61.261/3/2010.

Prin încheierea din 9 martie 2017 s-a constatat că una dintre criticile comune formulate de către inculpaţii-apelanţi în cadrul motivelor de apel este aceea că autorii infracţiunii de delapidare, angajaţi ai B.R.S. - S.A. (inculpaţii N.T., D.R. şi T.V.), nu sunt funcţionari publici în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal şi că, în mod greşit, prima instanţă, la aplicarea legii penale mai favorabile, nu a reţinut incidenţa prevederilor art. 308 din Codul penal, cu consecinţe asupra încadrării juridice şi a regimului juridic sancţionator, atât pentru infracţiunile de delapidare/complicitate la delapidare cu consecinţe deosebit de grave, cât şi pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, fapt pentru care, prin aceeaşi încheiere, constatând că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, Curtea de Apel Bucureşti a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru a statua „Dacă, în sensul legii penale, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integrai privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este sau nu funcţionar public, în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal”.

III. Punctul de vedere al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a susţinut că funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public, în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal.

Dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal asimilează funcţionarului public şi persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.

Aşadar, pentru ca o persoană să facă parte din această categorie este necesară întrunirea, în mod cumulativ, a două cerinţe obligatorii: să exercite un serviciu de interes public şi să fie învestită cu îndeplinirea respectivului serviciu public de către o autoritate publică sau să exercite serviciul de interes public sub controlul ori supravegherea unei autorităţi publice.

Noţiunea de „serviciu public” desemnează fie o formă de activitate prestată în folosul interesului public, fie o subdiviziune a unei instituţii din administraţia internă împărţită pe secţii, servicii etc.

Din categoria serviciilor de interes public fac parte cele prestate de entităţile care, prin activitatea pe care o desfăşoară, sunt chemate să satisfacă anumite interese generale ale membrilor societăţii.

Cu referire la cea de-a două condiţie, care priveşte relaţia persoanei ce realizează serviciul public cu autorităţile publice, a considerat că este îndeplinită, alternativ, dacă învestirea pentru îndeplinirea serviciului s-a făcut de către o autoritate publică ori dacă activitatea persoanei este supusă controlului sau supravegherii unei autorităţi publice, indiferent de modalitatea de învestire.

Prin învestirea pentru realizarea unui serviciu public se înţelege fie acordarea de către o autoritate a calităţii din care derivă obligaţia de a realiza respectivul serviciu, fie încredinţarea realizării serviciului de interes public printr-o decizie a autorităţii.

Pentru a stabili dacă o bancă (societate bancară pe acţiuni, înfiinţată în condiţiile Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară, republicată) este o persoană juridică de interes public, nu este determinantă natura capitalului său social (public, privat sau mixt), ci specificul activităţii desfăşurate de aceasta şi măsura în care respectiva activitate poate fi asimilată unui serviciu public. Aceasta, deoarece noţiunea de persoană de interes public desemnează, în genere, acea persoană juridică de drept privat, autorizată de o autoritate publică să desfăşoare un serviciu public, aflându-se sub supravegherea şi controlul unei autorităţi publice.

Sub acest aspect, din economia reglementărilor legale care guvernează activitatea bancară în România reiese ca băncile reprezintă instituţii de credit a căror funcţionare este permisă doar în urma autorizării de către Banca Naţională a României şi numai în limitele acestei autorizaţii, natura activităţilor şi serviciilor pe care acestea sunt autorizate să le presteze fiind destinată să servească satisfacerii unor interese de ordin general. De asemenea, în activitatea lor, băncile se supun reglementărilor şi ordinelor emise de Banca Naţională a României, date în aplicarea legislaţiei privind politica monetară, de credit, valutară, de plăţi, de asigurare a prudenţei bancare şi de supraveghere bancară şi orice modificare în situaţia băncii este supusă aprobării Băncii Naţionale a României, în condiţiile stabilite de aceasta prin reglementări specifice. Dreptul de dispoziţie cu privire la retragerea autorizaţiei de funcţionare aparţine tot Băncii Naţionale a României, care poate proceda în acest sens, între altele, şi atunci când apreciază că menţinerea autorizaţiei băncii periclitează interesele deponenţilor şi ale altor creditori ai băncii, prin aceea că banca nu mai posedă suficiente fonduri proprii pentru desfăşurarea în condiţii normale a activităţii sau există elemente care conduc la concluzia că într-un termen scurt banca nu îşi va mai putea îndeplini obligaţiile către deponenţi sau către alţi creditori. Totodată, în scopul protejării intereselor deponenţilor şi al asigurării stabilităţii şi viabilităţii întregului sistem bancar, Banca Naţională a României asigură supravegherea prudenţială a băncilor autorizate să desfăşoare activitate pe teritoriul României, prin stabilirea unor norme şi indicatori de prudenţă bancară, urmărirea respectării acestora şi a altor cerinţe prevăzute de lege şi de reglementările aplicabile, impunerea măsurilor necesare şi aplicarea de sancţiuni, în vederea prevenirii şi limitării riscurilor specifice activităţii bancare, obiectiv în vederea realizării căruia băncile sunt obligate să prezinte Băncii Naţionale a României situaţiile lor financiare, constând în elemente ale bilanţului contabil, precum şi alte date cerute de Banca Naţională a României, la termenele şi în forma stabilite prin reglementări, şi să permită personalului Băncii Naţionale a României şi auditorilor financiari, numiţi de aceasta, care efectuează inspecţia, să le examineze evidenţele, conturile şi operaţiunile şi să furnizeze toate documentele şi informaţiile legate de administrarea, controlul intern şi operaţiunile băncii, astfel cum vor fi solicitate de către aceştia. Cadrul normativ care reglementează activitatea bancară în România mai stabileşte şi că Banca Naţională a României, în calitate de autoritate competentă, poate hotărî, în cazuri expres prevăzute de lege, măsuri de instituire a supravegherii speciale şi, apoi, de administrare specială a băncilor, iar dacă, în final, constată că redresarea financiară a instituţiei de credit nu este posibilă, aceasta hotărăşte retragerea autorizaţiei instituţiei de credit şi sesizarea instanţei competente în vederea declanşării procedurii falimentului.

De altfel, recunoaşterea băncilor ca fiind instituţii de interes public a dobândit şi o consacrare legislativă, art. 34 alin. (2) din Legea contabilităţii nr. 82/1991 incluzând în această categorie şi instituţiile de credit.

Pe de altă parte, potrivit statutului său (Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României), Banca Naţională a României este o instituţie publică independentă, al cărei obiectiv fundamental constă în asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor şi care are ca principale atribuţii, printre altele, autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare. Din aceleaşi reglementări statutare se mai reţine că, în calitatea sa de autoritate de supraveghere prudenţială bancară, Banca Naţională a României are competenţa exclusivă de autorizare a instituţiilor de credit şi răspunde de supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit pe care le-a autorizat să opereze în România, în conformitate cu prevederile Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară, cu modificările şi completările ulterioare, sens în care, pentru asigurarea funcţionării şi viabilităţii sistemului bancar, aceasta este împuternicită: să emită reglementări, să ia măsuri pentru impunerea respectării acestora şi să aplice sancţiunile legale în cazurile de nerespectare; să controleze şi să verifice, pe baza raportărilor primite şi prin inspecţii la faţa locului, registrele, conturile şi orice alte documente ale instituţiilor de credit autorizate, pe care le consideră necesare.

Cu toate că, potrivit statutului său legal (art. 1 din Legea nr. 312/2004), Banca Naţională a României este definită drept o instituţie publică, având în vedere importanţa deosebită a acesteia în cadrul politicii economico-financiare generale a statului, specificul competenţelor ce-i sunt atribuite prin lege în vederea realizării obiectivului său fundamental, constând în asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor, Banca Naţională a României fiind singurul organism din România care are atribuţii privitoare la elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb, la autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, la promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare, la emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României şi la stabilirea regimului valutar, supravegherea respectării acestuia şi administrarea rezervelor internaţionale ale României, precum şi eficienţa mijloacelor legale ce-i sunt puse la dispoziţie pentru ducerea la îndeplinire a acestor atribuţii, Banca Naţională a României având competenţa de a emite acte cu caracter normativ în domeniul bancar (regulamente, ordine, norme) a căror respectare este obligatorie de către subiecţii cărora li se adresează, se poate considera că, în sensul legii penale, Banca Naţională a României este o veritabilă autoritate publică ce exercită, în mod exclusiv, controlul sau supravegherea asupra băncilor, a căror autorizare de funcţionare îi revine în mod exclusiv.

În considerarea argumentelor anterior expuse, a considerat că funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, exercită un serviciu de interes public în cadrul unei instituţii de interes public autorizate şi aflate sub controlul ori sub supravegherea unei autorităţi publice (Banca Naţională a României), astfel că, în sensul legii penale, acesta are calitatea de funcţionar public în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal.

IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta-parte civilă B.R.S. - S.A. a susţinut că funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.

În susţinerea acestei opinii a menţionat că, în România, activitatea bancară realizată de băncile cu capital integral privat este o activitate de interes general, chiar dacă are şi un scop particular constând în realizarea intereselor patrimoniale ale acţionarilor.

Serviciul prestat de băncile private este un serviciu de interes legitim public, reglementat, autorizat, supravegheat de către o autoritate a statului, respectiv de Banca Naţională a României, care este, în acelaşi timp şi autoritate de reglementare în domeniul bancar, putând emite norme, pe care sistemul bancar privat ori de stat este obligat să le respecte.

Apelanţii-inculpaţi H.R.E., D.R.M., S.D.D.M. şi N.T. au opinat în sensul că funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflata sub supravegherea Băncii Naţionale a României, nu este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.

Apelantul-inculpat H.R.E. şi-a argumentat punctul de vedere exprimat prin aceea că Banca Naţională a României nu constituie o autoritate publică în sensul titlului III din Constituţia României, deoarece actele normative care au reglementat şi reglementează înfiinţarea acesteia, respectiv Legea nr. 34/1991 privind Statutul Băncii Naţionale a României, Legea nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naţionale a României şi Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, sunt legi ordinare, nu legi organice.

Apelantul-inculpat S.D.D.M. a susţinut, sub un prim aspect, că Banca Naţională a României nu are statut de autoritate publică, faţă de împrejurarea că niciuna dintre prevederile comunitare nu conferă băncilor centrale prerogativele de autoritate publică ori autoritate administrativă publică ori învestită cu competenţe administrativ-publice, ci precizează că statele naţionale ar trebui să modifice legislaţia în sensul în care băncile centrale să dobândească asemenea statut, în condiţiile în care nu îl au, potrivit legislaţiei interne.

Calitatea băncilor centrale de a fi autorităţi competente şi de rezoluţie se referă la aptitudinile conferite acestora în scopul redresării şi rezoluţiei instituţiilor de credit şi firmelor de investiţii pe fondul crizei financiare a anilor 2010-2014 şi nu modifică statutul juridic pe care băncile centrale îl au în statele membre, potrivit reglementarilor interne.

A considerat că un argument în acest sens îl reprezintă Proiectul de lege pentru modificarea Statutului Băncii Naţionale a României nr. 4c2/119 din 2 martie 2017, al cărui obiect de reglementare l-a constituit „schimbarea statutului juridic al Băncii Naţionale a României din instituţie publică independentă, cum este în prezent, în instituţie administrativă publică autonomă, proiect respins de Camera Deputaţilor”.

Raportat la aceste susţineri, a concluzionat în sensul că noţiunea de „autoritate competentă” nu este similară cu cea de autoritate publică, de vreme ce poate fi autoritate competentă orice alt organism recunoscut oficial în dreptul intern (...), că reglementările europene propun conferirea unui anume statut băncilor centrale, dar nu îi atribuie acest statut contrar reglementărilor interne şi că Banca Naţională a României nu are, potrivit legislaţiei actuale, competenţa unei autorităţi administrative publice, de vreme ce Parlamentul a apreciat că o asemenea modificare legislativă nu s-ar impune.

Totodată, a considerat că alăturarea Băncii Naţionale a României autorităţilor centrale autonome create prin legi organice este lipsită de substanţă, întrucât între Banca Naţională a României şi aceste autorităţi există diferenţe de esenţă, în sensul că, spre deosebire de acestea, Banca Naţională a României este, potrivit statutului său, „instituţie publică independentă”; în timp ce primele sunt definite fie ca autorităţi administrative autonome (Consiliul Concurenţei, Autoritatea de Supraveghere Fiscală), fie ca autorităţi publice autonome (Consiliul Naţional al Audiovizualului), primele sunt înfiinţate pe lângă Guvern sau se subordonează Parlamentului, în timp ce Banca Naţională a României se bucură de o independenţă totală faţă de toate celelalte autorităţi publice, nefiind ţinută să răspundă în fata niciuneia dintre acestea.

De asemenea, a susţinut că Banca Naţională a României nu poate fi considerată autoritate publică şi prin prisma faptului că nu a fost înfiinţată prin lege organică.

Sub un al doilea aspect, a menţionat că noţiunile de serviciu de interes public şi serviciu public nu sunt identice. Activitatea desfăşurată de o bancă cu capital privat excedează cu mult activităţii de creditare în legătură cu care s-au pronunţat Secţiile Unite prin Decizia în interesul legii nr. XI11/2016, aceasta îndeplinind funcţii de depozit, de investiţii şi comerciale. În accepţiunea generală, obiectul de activitate principal al unei instituţii bancare este acela de a organiza, realiza şi gestiona servicii bancare (dintre care cele de creditare reprezintă doar un segment), în scopul obţinerii unui profit. Prin urmare, deşi acest serviciu poate satisface un interes pentru un segment al populaţiei, banca cu capital privat nu urmăreşte şi nu are abilitatea de a funcţiona în scopul deservirii unui interes public general şi nici nu realizează acest lucru. Activitatea bancară serveşte nevoilor unei părţi a societăţii doar ca o modalitate prin care instituţia bancară îşi poate atinge scopul şi nu reprezintă un criteriu obiectiv care să confere serviciilor oferite caracter de „serviciu de interes public”.

S-a mai menţionat că în doctrină s-a exprimat opinia potrivit Căreia „personalul din băncile private nu face parte din sfera noţiunii de funcţionar public în sensul legii penale”, pentru că o asemenea interpretare a semnificaţiei serviciului de interes public ar extinde arbitrar răspunderea penală la toate acele „persoane fizice care desfăşoară activităţi de comerţ în cadrul unor operatori economici privaţi, ceea ce ar fi de neconceput şi contrar voinţei legiuitorului”.

Ceea ce este consacrat legislativ, doctrinar şi prin jurisprudenţă constituie caracterul de interes public al activităţii pe care o bancă cu capital privat o desfăşoară. Însă, chiar în condiţiile exercitării serviciului public de către o entitate privată, pentru ca acel serviciu să aibă caracter public, este necesar a fi îndeplinite trei condiţii: satisfacerea interesului general, care nu trebuie înlocuit sub nicio formă şi în nicio situaţie cu interesul particular, în sensul că serviciile publice nu trebuie să aibă ca obiectiv obţinerea de profit, mijloacele puterii publice sunt privilegii acordate firmei private care serveşte interesul general, care se va bucura de o anumită autoritate în raport cu terţii, firmele private pot presta un serviciu public doar în urma unei delegări primite de la o persoană publică, ce va avea posibilitatea exercitării unui control asupra activităţii de prestări de servicii publice.

Sub un al treilea aspect, a susţinut că actele de supraveghere prudenţială şi control exercitate de Banca Naţională a României se răsfrâng asupra activităţii instituţiilor de credit, nu asupra funcţionarului bancar. Niciuna dintre persoanele la care se referă art. 108 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului nu se află în raporturi de muncă sau de subordonare cu Banca Naţională a României, ele sunt avizate de Banca Naţională a României sub aspectul îndeplinirii cerinţelor de pregătire profesională şi moralitate, dar sunt numite, desemnate în funcţie, iar odată cu avizarea lor, Banca Naţională a României nu le transferă niciuna dintre propriile atribuţii.

Angajaţii instituţiilor bancare nu sunt subordonaţi Băncii Naţionale a României, nu sunt împuterniciţi sau autorizaţi pentru ocuparea anumitor posturi, aşa cum se întâmplă în cazul profesiilor liberale, când persoanele fizice răspund în faţa instituţiilor care le acreditează pentru exercitarea unei anumite funcţii.

Apelanta-inculpată D.R.M. a susţinut, în esenţă, neconstituţionalitatea redefinirii în cuprinsul Codului penal a unor instituţii juridice ce au un înţeles stabilit prin lege organică, faţă de împrejurarea că dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţia României stipulează faptul că numai dispoziţiile privind infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora pot fi reglementate prin lege organică, nu şi definirea unor noţiuni, cum este aceea de „funcţionar public”, fapt pentru care, prin explicarea noţiunii de funcţionar public în cuprinsul Codului penal, se creează un conflict între o lege organică (Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici) şi o lege ordinară (Codul penal).

Apelantul-inculpat N.T. a susţinut, pe de o parte, că sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 61.261/3/2010 nu este admisibilă, faţă de împrejurarea că dezlegarea solicitată chestiunii de drept nu este relevantă în cauza cu care a fost învestită instanţa de apel, întrucât, în speţă, legea penală mai favorabilă este Codul penal anterior.

Pe de altă parte, a apreciat că funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, nu este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, între acesta şi Banca Naţională a României neexistând un raport juridic.

Totodată, a susţinut că, raportat la dispoziţiile art. 176 din Codul penal, termenul de interes public trebuie subrogat administrării sau exploatării bunurilor proprietate publică, perspectivă din care o societate bancară cu capital integral privat ar putea fi considerată de interes public doar dacă administrează sau exploatează bunuri proprietate publică.

Funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, poate fi asimilat funcţionarului public doar printr-o interpretare forţată a termenilor de „interes public”, „serviciu de interes public”, „autoritate publică”, „învestire” şi „control ori supraveghere”. Chiar dacă, prin prisma reglementărilor adoptate pe parcursul ultimilor zece ani în domeniul financiar-bancar la nivel european şi naţional, Banca Naţională a României a căpătat autoritate şi puteri sporite în ceea ce priveşte controlul, supravegherea şi administrarea societăţilor bancare aflate în activitate, toate aceste reglementări au pornit de la principiul că, în situaţii de criză, sunt folosite pentru sprijinirea unor astfel de instituţii fonduri publice. Autorizarea, controlul şi supravegherea activităţii bancare sunt făcute, în general, de către Banca Naţională a României, dar există ţări care nu au o bancă naţională sau ţări în care banca centrală nu are puteri la fel de largi ca Banca Naţională a României, de unde se poate observa că o astfel de instituţie autonomă nu este obligatorie pentru existenţa statului, aşa cum sunt celelalte autorităţi publice enumerate în Constituţia României.

Dacă nu se respectă principiul strictei interpretări a legii penale, aplicarea acesteia poate fi mult extinsă prin practica şi motivările instanţelor, în contradicţie cu principiile constituţionale în vigoare.

Orice serviciu de interes public, chiar şi cel prestat de către persoane juridice de drept privat, este autorizat, supravegheat sau controlat de autorităţile publice, de aceea, dacă s-ar accepta teza că angajatul unei persoane juridice de drept privat supuse autorizării, supravegherii şi controlului autorităţii este funcţionar public, ar trebui să considerăm că toţi angajaţii unei persoane juridice de drept privat care prestează un serviciu de interes public sunt funcţionari publici, în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal, interpretare care ar lărgi sfera funcţionarilor publici în mod imprevizibil şi foarte larg.

Un alt argument adus în sprijinul opiniei că funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, nu este funcţionar public este acela că orice societate bancară cu capital privat realizează activităţi bancare, în sensul art. 7 alin. (1) pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, respectiv de atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public şi acordare de credite în cont propriu, care sunt orientate către realizarea de profit. Activitatea bancară nu este destinată realizării unui interes general sau unui drept recunoscut generic oricărei persoane, prin urmare, nu este de interes public, în sensul legii penale. Singura instituţie bancară care urmăreşte realizarea unui astfel de interes este Banca Naţională a României.

În continuare, arată că Banca Naţională a României realizează doar o activitate de reglementare a activităţii din piaţa bancară, nu o supraveghere asimilată unei autorităţi publice. Conform Legii nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, Banca Naţională a României nu este o autoritate publică, ci o instituţie publică independentă, condusă de un consiliu de administraţie numit de către Parlamentul României, şi nici nu poate fi considerată autoritate publică în interpretarea dispoziţiilor art. 140-142 din Constituţia României, faţă de împrejurarea că nu este enumerată printre acestea.

V. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a opinat în sensul că funcţionarul bancar, angajat al unei bănci cu capital integral privat, este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.

În argumentarea acestui punct de vedere s-a susţinut că, din examinarea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, pentru calificarea unei persoane ca funcţionar public se cer îndeplinite următoarele condiţii: exercitarea de către aceasta a unui serviciu de interes public, îndeplinirea respectivului serviciu public să fie supusă unui control ori unei supravegheri şi controlul ori supravegherea să se exercite de către o autoritate publică.

S-a opinat în sensul că prin serviciile prestate de bănci se urmăreşte satisfacerea unei nevoi de interes general pentru membrii societăţii, astfel încât se impune reţinut că funcţionarul bancar desfăşoară un serviciu de interes public.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei ca serviciul public să fie supus unui control ori unei supravegheri, s-a susţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 4, art. 9 alin. 1, art. 39 alin. 1 şi 2, art. 66, 68, 69 şi 75 din Legea nr. 58/1998, în forma în vigoare la data faptelor] băncile, persoane juridice române, pot funcţiona numai în baza autorizaţiei emise de Banca Naţională a României, se supun reglementărilor şi ordinelor emise de aceasta, care le supraveghează activitatea şi le controlează, au obligaţia să permită personalului Băncii Naţionale a României şi auditorilor independenţi care efectuează inspecţia să le examineze evidenţele, conturile şi operaţiunile şi să furnizeze toate documentele şi informaţiile legate de administrarea, controlul intern şi operaţiunile băncii, iar în cazul în care se constată nereguli, în funcţie de gravitatea acestora, Banca Naţională a României poate aplica sancţiuni, mergând până la retragerea autorizaţiei.

S-a mai menţionat că, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 75-78 din Legea nr. 58/1998, în forma în vigoare la data faptelor, Banca Naţională a României, în calitate de autoritate de supraveghere prudenţială bancară, poate hotărî măsuri de instituire a supravegherii speciale şi de administrare specială a băncilor, cea dintâi fiind asigurată printr-o comisie instituită în acest scop, formată din specialişti din cadrul Băncii Naţionale a României, dintre care unul va îndeplini funcţia de preşedinte şi unul pe cea de vicepreşedinte al băncii, iar secunda, de un administrator special care preia integral atribuţiile consiliului de administraţie al băncii supuse regimului de administrare specială.

Totodată, s-a subliniat că activitatea băncilor, indiferent de structura şi provenienţa publică sau privată a capitalului social, este supusă controlului şi supravegherii Băncii Naţionale a României, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 26 alin. 2 din Legea nr. 58/1998, în forma în vigoare la data faptelor, care este împuternicită să emită reglementări, să ia măsuri pentru impunerea respectării acestora şi să aplice sancţiunile legale în cazurile de nerespectare, precum şi să controleze şi să verifice, pe baza raportărilor primite şi prin inspecţii la faţa locului, registrele, conturile şi orice alte documente pe care le consideră necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor sale de supraveghere cu privire la băncile autorizate.

S-a opinat în sensul că supravegherea specială a unei instituţii bancare de către Banca Naţională a României nu este decât o formă particulară a controlului şi supravegherii pe care banca centrală le exercită asupra tuturor băncilor, iar probarea împrejurării speciale în care instituţia bancară din prezenta cauză se afla nu influenţează sub niciun aspect rezolvarea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o va da chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Referitor la ultima condiţie, privind exercitarea controlului ori supravegherii de către o autoritate publică, s-a subliniat că în titlul Iii din Constituţia României, intitulat „Autorităţile publice”, sunt enumerate: Parlamentul (capitolul I), Preşedintele României (capitolul II), Guvernul (capitolul III), Administraţia publică (capitolul V) şi Autoritatea judecătorească (capitolul VI).

Administraţia publică cuprinde la rândul său Administraţia publică centrală de specialitate (secţiunea 1), în care se includ autorităţile administrative autonome, şi Administraţia publică locală (secţiunea 2).

S-a menţionat că în doctrină se arată că autorităţile administraţiei publice sunt acele structuri organizaţionale CU personalitate de drept public, ce se înfiinţează şi funcţionează potrivit Constituţiei şi legii, pentru organizarea executării şi executarea în concret a legii. Constituantul român a înţeles prin sintagma „autorităţi publice” totalitatea formelor structurale chemate să exercite prerogative de putere publică, atât la nivelul statului, cât şi la cel al comunităţii locale.

Formele de manifestare ale ansamblului naţional de autorităţi publice, pornind de la organele supreme sau de la organele locale ale puterii de stat, la autorităţi ale administraţiei de stat, la autorităţi administrative autonome şi autorităţi ale administraţiei publice locale, confirmă faptul că, indiferent cum ar fi numite, structurate sau organizate, toate sunt, în parte, autorităţi publice.

Din interpretarea art. 116 din Constituţia României rezultă că, în sistemul constituţional românesc, administraţia centrală de specialitate este formată din două mari categorii de organe centrale de specialitate subordonate, în care se includ, pe lângă ministere şi alte organe centrale, şi organele centrale de specialitate autonome, care se află în raporturi de subordonare faţă de alte autorităţi publice.

S-a susţinut şi că în doctrina de drept administrativ se arată că autorităţile administrative autonome au un statut specific care le deosebeşte de ministere şi de celelalte organe centrale de specialitate subordonate Guvernului sau ministerelor, deosebire derivând din modul de înfiinţare, care impune o lege organică şi modul de desemnare a conducătorilor.

S-a concluzionat în sensul că în România există două categorii de autorităţi autonome: unele de rang constituţional şi altele create prin lege organică, categorie din care face parte şi Banca Naţională a României.

VI. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi Instanţele de Judecată arondate

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. Au comunicat puncte de vedere Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureş şi Curtea de Apel Timişoara, conturându-se două opinii:

Într-o primă opinie s-a susţinut că funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal.

În cea de-a două opinie s-a apreciat că funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, nu este funcţionar public în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal, condiţia legată de autorizarea, supravegherea sau controlul autorităţii publice vizează persoana şi activitatea sa, nu activitatea angajatorului.

VII. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, însă nu a fost transmis niciun punct de vedere.

VIII. Jurisprudenţa naţională în materie

La nivelul curţilor de apel şi al instanţelor din subordinea acestora au fost identificate hotărâri relevante în problema de drept analizată, ce conturează soluţionarea diferită de către instanţele judecătoreşti a acestei chestiuni de drept.

Dintre cazurile în care instanţele au considerat că funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public, în accepţiunea art.175 alin. (2) din Codul penal, enumerăm: Sentinţa penală nr. 18 din 23 ianuarie 2017 a Tribunalului Alba - Secţia penală pronunţată în Dosarul nr. 5.403/107/2016, Decizia penală nr. 757 din 21 mai 2015 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, Decizia penală nr. 994/A din 9 iulie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală.

În sens contrar au fost identificate: Sentinţa penală nr. 37 din 3 februarie 2017 a Judecătoriei Alexandria, Sentinţa penală nr. 1.484 din 25 noiembrie 2016 a Judecătoriei Vaslui, definitivă prin Decizia nr. 258 din 6 aprilie 2017 a Curţii de Apel Iaşi, Decizia penală nr. 56/A din 30 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a fost identificată Decizia nr. 1.919 din 4 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală.

Prin decizia menţionată anterior Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că recunoaşterea băncilor ca fiind entităţi de interes public, consacrată legislativ prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2011 pentru modificarea şi completarea Legii contabilităţii nr. 82/1991 şi pentru modificarea altor acte normative incidente, nu este suficientă, din perspectiva dreptului penal, pentru stabilirea calităţii de funcţionar public asimilat, căci trebuie luate în considerare şi celelalte condiţii prevăzute de art. 175 alin. (2) din Codul de procedură penală, respectiv învestirea, controlul ori supravegherea cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public să fie realizate de o autoritate publică.

S-a constatat că Banca Naţională a României nu face parte dintre autorităţile publice, astfel cum sunt stabilite de legea penală, întrucât, potrivit Legii nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, este o instituţie publică independentă, condusă de un consiliu de administraţie ai cărui membri sunt numiţi de Parlamentul României.

Totodată, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost identificată Decizia nr. 20 din 29 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 22 octombrie 2014, prin care s-a statuat că, pentru ca o persoană să facă parte din categoria funcţionarilor publici asimilaţi, este necesară întrunirea, în mod cumulativ, a două cerinţe obligatori;: să exercite un serviciu de interes public şi să fie învestită cu îndeplinirea respectivului serviciu public de către o autoritate publică sau să exercite serviciul de interes public sub controlul ori supravegherea unei autorităţi publice.

Analiza îndeplinirii primei cerinţe, care vizează sfera atribuţiilor persoanei, se face ţinând seama de definiţia dată serviciului de interes public în doctrina de drept administrativ. Altfel spus, trebuie observat dacă, prin realizarea serviciului, se urmăreşte satisfacerea unor nevoi de interes general şi dacă se relevă, în mod direct sau indirect, o autoritate publică.

Cu referire la cea de-a două condiţie, care priveşte relaţia persoanei ce realizează serviciul public cu autorităţile publice, aceasta este îndeplinită alternativ, dacă învestirea pentru îndeplinirea serviciului s-a făcut de către o autoritate publică ori dacă activitatea persoanei este supusă controlului sau supravegherii unei autorităţi publice, indiferent de modalitatea de învestire.

Prin învestirea pentru realizarea unui serviciu public se înţelege fie acordarea calităţii din care derivă obligaţia de a realiza respectivul serviciu de către o autoritate publică (numirea în funcţia de notar, autorizarea ca interpret etc.), fie încredinţarea realizării serviciului de interes public printr-o decizie a autorităţii (numirea de către instanţa judecătorească a administratorului şi lichidatorului judiciar în cadrul procedurii insolvenţei ori a expertului tehnic judiciar).

Sunt incluşi, aşadar, particularii care primesc gestiunea unui serviciu public naţional sau local, economic sau sociocultural, devenind astfel de utilitate publică. Este vorba despre subiecţi care îşi desfăşoară activitatea în cadrul persoanelor juridice de drept privat cu scop lucrativ: societăţi comerciale care, prin intermediul contractelor administrative, valorifică, în interesul colectivităţii, naţionale sau locale, după caz, bunurile şi serviciile publice.

Îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 175 alin. (2) din Codul penal trebuie analizată pentru fiecare categorie profesională în concret, pornind de la normele speciale ce îi reglementează statutul.

În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015 şi Decizia nr. 6 din 15 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 25 aprilie 2017, ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Relevantă în cauză este şi Decizia nr. XIII din 20 martie 2006 privind examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 79 alin. 2 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, republicată, în cazul contractelor de credit bancar încheiate înainte de data intrării în vigoare a acestei legi, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006, în cuprinsul căreia Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au reţinut că „activitatea bancară, deşi se realizează de persoane juridice de drept privat, prezintă un incontestabil interes public”.

IX. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale a fost identificată Decizia nr. 2/2014 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, prin care s-a admis obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 5 şi art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi a articolului unic din Legea pentru modificarea art. 2531 din Codul penal şi a constatat că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale în raport cu criticile formulate.

În acest sens, Curtea Constituţională a statuat că „Semnificaţia noţiunii de funcţionar public din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de funcţionar din dreptul administrativ” iar „noţiunile de «funcţionar public» şi de «funcţionar» au un înţeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare & avutului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal”.

Totodată, s-a stabilit că noţiunea de autorităţi publice are în sfera sa de cuprindere, potrivit titlului III din Constituţia României, „pe lângă organele administraţiei publice (centrale de specialitate şi locale), şi Parlamentul. Preşedintele României, Guvernul, precum şi autoritatea judecătorească (instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii)”.

Prin Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal şi a art. 308 alin. (1) cu referire la sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice” raportat la art. 291 alin. (1) din Codul penal, Curtea Constituţională a apreciat că, pentru a reţine că o primă condiţie este ca aceasta să exercite un serviciu de interes public, iar „analiza îndeplinirii primei cerinţe, care vizează sfera atribuţiilor persoanei, se face ţinând seama de definiţia dată serviciului de interes public în doctrina de drept administrativ. Altfel spus, trebuie observat dacă, prin realizarea serviciului, se urmăreşte satisfacerea unor nevoi de interes general şi dacă se relevă, în mod direct sau indirect, o autoritate publică. De asemenea, Curtea reţine că noţiunea de «serviciu public» desemnează fie o formă de activitate prestată în folosul interesului public, fie o subdiviziune a unei instituţii din administraţia internă împărţită pe secţii, servicii etc. Din categoria serviciilor de interes public fac parte acele entităţi care, prin activitatea pe care o desfăşoară, sunt chemate să satisfacă anumite interese generale ale membrilor societăţii.” S-a mai reţinut că în respectiva cauză subiectul pasiv secundar al infracţiunii de trafic de influenţă, pentru săvârşirea căreia autorul excepţiei a fost trimis în judecată, are calitatea de funcţionar în cadrul unei companii al cărei obiect de activitate constă în prestarea unui serviciu de interes public (CEZ România - S.A. şi CEZ Distribuţie - S.A.) - activitate de interes general în domeniul energiei electrice - fiind autorizată şi monitorizată de o autoritate publică, respectiv de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, în condiţiile Legii energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, persoană juridică care prestează în interesul colectivităţii naţionale sau locale un serviciu public sub supravegherea şi monitorizarea unei autorităţi publice.

Având în vedere aceste considerente, Curtea Constituţională a constatat că funcţionarii din cadrul CEZ România - &.A. şi CEZ Distribuţie - S.A. pot fi încadraţi în sfera funcţionarilor publici asimilaţi, potrivit dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal. În acelaşi sens este şi Decizia nr. 790 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 8 martie 2017, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice” raportat la art. 292 alin. (1) din Codul penal.

În mod similar, în cuprinsul acesteia, Curtea Constituţională a reţinut că „subiectul pasiv secundar al infracţiunii de cumpărare de influenţă, pentru săvârşirea căreia autoarea excepţiei a fost trimisă în judecată, sunt membrii Comisiei de reanaliză din cadrul E.On Iaşi, având calitatea de funcţionari în cadrul unei companii al cărei obiect de activitate constă în prestarea unui serviciu de interes public - activitate de interes general în domeniul energiei electrice -, fiind autorizată şi monitorizată de o autoritate publică, respectiv de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, în condiţiile Legii energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012”.

X. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.

XI. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Direcţia de specialitate din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a opinat în sensul că, în sensul legii penale, funcţionarul bancar, angajat al unei bănci cu capital integral privat, iu are calitatea de funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, cu excepţia persoanelor prevăzute în dispoziţiile art. 108 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 şi a persoanelor desemnate să asigure conducerea sucursalelor băncilor cu capital integral privat, precum şi a persoanelor prevăzute în vechile dispoziţii ale art. 99 din Legea nr. 58/1998.

Funcţionarii bancari prevăzuţi în dispoziţiile art. 108 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 care îşi exercită atribuţiile în cadrul unei bănci cu capital integral privat şi funcţionarii bancari desemnaţi să asigure conducerea sucursalelor unei bănci cu capital integral privat au calitatea de funcţionari publici, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal. De asemenea, funcţionarii bancari prevăzuţi în vechile dispoziţii ale art. 99 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară care şi-au exercitat atribuţiile în cadrul unei bănci cu capital integral privat au calitatea de funcţionari publici, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin, (2) din Codul penal.

S-a apreciat că doar persoanele prevăzute în dispoziţiile art. 108 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 şi persoanele desemnate să asigure conducerea sucursalelor băncilor cu capital privat, precum şi persoanele prevăzute în vechile dispoziţii ale art. 99 din Legea nr. 58/1998 constituie persoane supuse controlului sau supravegherii autorităţilor publice cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public.

Dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 reglementează, în mod explicit, controlul şi supravegherea Băncii Naţionale a României cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public de către persoanele prevăzute în art. 108 alin. (1) (membrii consiliului de administraţie şi directorii sau, după caz, membrii consiliului de supraveghere şi ai directoratului unei instituţii de credit, precum şi persoanele desemnate să asigure conducerea structurilor care privesc activităţile de administrare şi control al riscurilor, audit intern, juridice, conformitate, trezorerie, creditare, precum şi orice alte activităţi care pot expune instituţia de credit unor riscuri semnificative) şi de către persoanele desemnate să asigure conducerea sucursalelor în cadrul unei bănci cu capital integral privat.

În conformitate cu dispoziţiile art. 109 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2066, Banca Naţională a României are autoritatea de a analiza în ce măsură sunt respectate condiţiile minime prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă şi reglementările emise în aplicarea acesteia, de a evalua toate circumstanţele şi informaţiile legate de activitatea, reputaţia, integritatea morală şi de experienţa persoanelor prevăzute la art. 108 şi de a decide dacă, atât la nivel individual, cât şi la nivel colectiv, cerinţele prevăzute sunt îndeplinite.

În temeiul dispoziţiilor art. 228 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, Banca Naţională a României are competenţa aplicării sancţiunilor prevăzute la art. 229 alin. (1) şi măsurilor sancţionatoare prevăzute la art. 229 alin. (2) lit. a) şi b) în toate cazurile în care constată că o instituţie de credit persoană juridică română şi/sau oricare dintre persoanele prevăzute la art. 108 alin. (1) ori persoanele desemnate să asigure conducerea sucursalelor instituţiei de credit se fac vinovate de faptele descrise la lit. a)-q) ale textului menţionat.

Sancţiunile şi măsurile sancţionatoare aplicabile pot consta, conform art. 229 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, de exemplu, în avertisment scris; avertisment public prin care se indică persoana fizică, instituţia de credit, societatea financiară holding sau societatea financiară holding mixtă responsabilă şi fapta săvârşită; amendă aplicabilă persoanei fizice, până la echivalentul în lei a 5 milioane de euro, la cursul de schimb din 17 iulie 2013; ordin de încetare a conduitei ilicite a persoanei fizice sau juridice şi de abţinere de la repetarea acesteia sau interzicerea temporară a exercitării unor funcţii într-o instituţie de credit de către persoanele prevăzute la art. 108 alin. (î) sau de către persoanele desemnate să asigure conducerea sucursalelor instituţie] de credit, responsabile de săvârşirea faptei.

În dispoziţiile art. 229 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 se prevede, cu privire la unele dintre sancţiuni şi măsuri sancţionatoare, că se aplică persoanelor cărora le poate fi imputată fapta, întrucât aceasta nu s-ar fi produs dacă persoanele respective şi-ar fi exercitat în mod corespunzător responsabilităţile care decurg din îndatoririle funcţiei lor stabilite conform legislaţiei aplicabile societăţilor, reglementărilor emise în aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă şi cadrului intern de administrare ori, după caz. persoanelor în privinţa cărora Banca Naţională a României constată că acestea nu îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase şi/sau că nu mai corespund cerinţelor de reputaţie şi competenţă adecvată naturii, extinderii şi complexităţii activităţii instituţiei de credit şi responsabilităţilor încredinţate.

În consecinţă, funcţionarii bancari prevăzuţi în dispoziţiile art. 108 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 care îşi exercită atribuţiile în cadrul unei bănci cu capital integral privat şi funcţionarii bancari desemnaţi să asigure conducerea sucursalelor unei bănci cu capital integral privat îndeplinesc condiţia de a fi supuşi controlului ori supravegherii autorităţilor publice cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public, fiind funcţionari publici în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.

În mod similar, dispoziţiile Legii nr. 58/1998 reglementau. În mod explicit, controlul şi supravegherea Băncii Naţionale a României cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public de către persoanele prevăzute în art. 99 din legea menţionată (oricare dintre administratorii ori conducătorii băncii sau persoanele desemnate să asigure conducerea compartimentelor, a sucursalelor ori a altor sedii secundare).

În conformitate cu dispoziţiile art. 99 alin, 1 din Legea nr. 58/1998, în situaţia în care Banca Naţională a României constată că o bancă şi/sau oricare dintre administratorii ori conducătorii băncii sau persoanele desemnate să asigure conducerea compartimentelor, a sucursalelor ori a altor sedii secundare se fac vinovaţi de faptele descrise la lit. a)-f) (încălcarea unei prevederi a acestei legi ori a reglementărilor sau a ordinelor emise de Banca Naţională a României ori a reglementărilor proprii ale băncii; încălcarea oricărei condiţii sau restricţii prevăzute în autorizaţia emisă băncii; efectuarea de operaţiuni fictive şi fără acoperire reală; neraportarea, raportarea cu întârziere sau raportarea de date eronate privind indicatorii de prudenţă bancară ori alţi indicatori prevăzuţi în reglementările Băncii Naţionale a României; nerespectarea măsurilor stabilite prin actele de control sau în urma acestora; periclitarea credibilităţii şi viabilităţii băncii prin administrarea necorespunzătoare a fondurilor ce i-au fost încredinţate), putea aplica sancţiunile prevăzute de lege [de exemplu, amenda aplicabilă băncii, între 0,05% şi 1% din capitalul social, sau administratorilor, conducătorilor ori persoanelor prevăzute la alin. (1) între 1-6 salarii medii nete/bancă, conform situaţiei salariale existente în luna precedentă datei la care s-a constatat fapta].

În temeiul dispoziţiilor art. 100 alin. 1 lit. a) şi b) din Legea nr. 58/1998, Banca Naţională a României putea lua următoarele măsuri: încheierea unui acord scris cu consiliul de administraţie al băncii, care să cuprindă un program de măsuri de remediere şi obligarea băncii aflate în culpă să ia măsuri de remediere a consecinţelor faptelor constatate, iar potrivit art. 101 lit. b) şi c) din Legea nr. 58/1998. Măsurile de remediere includeau înlocuirea administratorilor şi înlocuirea persoanelor desemnate să asigure conducerea compartimentelor, a sucursalelor ori a altor sedii secundare ale băncii. Prin urmare, vechile dispoziţii ale Legii nr. 58/1998 reglementau, în mod explicit, controlul şi supravegherea asupra funcţionarilor bancari prevăzuţi în art. 99 din legea menţionată care îşi exercitau atribuţiile în cadrul unei bănci cu capital integral privat cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public.

În consecinţă, administratorii ori conducătorii băncii sau persoanele desemnate să asigure conducerea compartimentelor, a sucursalelor ori a altor sedii secundare, funcţionarii bancari prevăzuţi în vechile dispoziţii ale art. 99 din Legea nr. 58/1998 care şi-au exercitat atribuţiile în cadrul unei bănci cu capital integral privat îndeplinesc condiţia de a fi supuşi controlului ori supravegherii autorităţilor publice cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public, fiind funcţionari publici în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.

S-a apreciat că, în sensul dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, Banca Naţională a României constituie o autoritate publică şi, în consecinţă, poate exercita controlul sau supravegherea la care se referă dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public.

Calitatea de autoritate publică a Băncii Naţionale a României, în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal, rezultă din dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006.

Astfel, în art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, se prevede că Banca Naţională a României este autoritatea competentă cu privire la reglementarea, autorizarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, potrivit prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă şi ale Regulamentului (UE) nr. 575/2013.

Conform art. 153 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, instituţiile de credit sunt obligate să prezinte Băncii Naţionale a României situaţiile lor financiare, precum şi alte date şi informaţii cerute la termenele şi în forma stabilite prin reglementări şi instrucţiuni de către Banca Naţională a României, în calitate de autoritate de supraveghere.

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 312/2015 privind redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul financiar, Banca Naţională a României este autoritatea de rezoluţie pentru instituţiile de credit, persoane juridice române. În conformitate cu art. 3 alin. (2) din Directiva 2014/59/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 mai 2014, autoritatea de rezoluţie este o autoritate publică administrativă sau o autoritate învestită cu competenţe administrative publice.

În consecinţă, ca autoritate competentă cu privire la reglementarea, autorizarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, ca autoritate de supraveghere şi ca autoritate de rezoluţie, Banca Naţională a României reprezintă o autoritate publică, în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal şi, în aceste condiţii, Banca Naţională a României poate exercita controlul sau supravegherea cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public.

XII. Dispoziţii legale incidente

Art. 295 alin. (1) din Codul penal: Delapidarea

„Însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.”

Art. 308 din Codul penal - Infracţiuni de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane

„(1) Dispoziţiile art. 289-292, 295, 297-301 şi 304 privitoare la funcţionarii publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice.

(2) în acest caz, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.”

Art. 175 alin. (2) din Codul penal: Funcţionar public

„De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public,”

Art. 176 din Codul penal: Public „Prin termenul public se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică.” Art. 135 alin. (1) din Codul penal: Condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice

„Persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice,”

Art. 240 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

„În aplicarea dispoziţiilor art. 135 din Codul penal, prin autorităţi publice se înţelege autorităţile prevăzute în mod expres în titlul III, precum şi la art. 140 şi 142 din Constituţia României, republicată.”

Art. 116 din Constituţia României: Structura (CAPITOLUL V - Administraţia publică, SECŢIUNEA 1 - Administraţia publică centrală de specialitate)

„(1) Ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului.

(2) Alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome.”

Art. 117 din Constituţia României: înfiinţarea (CAPITOLUL V - Administraţia publică, SECŢIUNEA 1 - Administraţia publică centrală de specialitate)

„(1) Ministerele se înfiinţează, se organizează şi funcţionează potrivit legii.

(2) Guvernul şi ministerele, cu avizul Curţii de Conturi, pot înfiinţa organe de specialitate, în subordinea tor, numai dacă legea le recunoaşte această competenţă,

(3) Autorităţi administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică.”

Art. 3 lit. x) din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor)

„În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

x) supraveghere prudenţială bancară - stabilirea unor norme şi indicatori de prudenţă bancară şi urmărirea respectării acestora, în scopul prevenirii şi limitării riscurilor bancare şi, prin acestea, asigurarea stabilităţii şi viabilităţii întregului sistem bancar.”

Art. 4 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor)

„Se interzice oricărei persoane să desfăşoare activitate bancară pe teritoriul României fără o autorizaţie emisă de Banca Naţională a României.”

Art. 9 alin. 1 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor)

„Băncile, persoane juridice române, pot funcţiona numai pe baza autorizaţiei emise de Banca Naţională a României. Ele se constituie sub forma juridică de societate comercială pe acţiuni, în baza aprobării Băncii Naţionale a României, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, aplicabile societăţilor comerciale.”

Art. 38 alin. 1 şi 2 din Legea bancarii nr. 56/1998 (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor)

„În activitatea lor, băncile se supun reglementărilor şi ordinelor emise de Banca Naţională a României, date în aplicarea legislaţiei privind politica monetară, de credit, valutară, de plăţi, de asigurare a prudenţei bancare şi de supraveghere bancară.

Băncile îşi organizează întreaga activitate în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase şi cu cerinţele legii.”

Art. 66 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor)

„Banca Naţională a României supraveghează activitatea băncilor, persoane juridice române, şi a sucursalelor băncilor străine, pe baza raportărilor de prudenţă bancară făcute potrivit prezentei legi şi reglementărilor Băncii Naţionale a României date în aplicarea acesteia, precum şi prin inspecţii:

- la sediul băncilor, al sucursalelor şi al altor sedii secundare din ţară şi din străinătate;

- la sediul sucursalelor băncilor străine şi al sediilor secundare subordonate acestora.”

Art. 68 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor)

„Băncile sunt obligate să permită personalului Băncii Naţionale a României şi auditorilor independenţi, numiţi potrivit prevederilor art. 67, care efectuează inspecţia, să le examineze evidenţele, conturile şi operaţiunile şi să furnizeze toate documentele şi informaţiile legate de administrarea, controlul intern şi operaţiunile băncii, astfel cum vor fi solicitate de către aceştia.”

Art. 69 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor)

„În situaţia în care Banca Naţională a României constată că o bancă şi/sau oricare dintre administratorii, directorii executivi sau cenzorii acesteia se fac vinovaţi de:

a) încălcarea unei prevederi a prezentei legi ori a reglementărilor sau ordinelor emise de Banca Naţională a României în aplicarea prezentei legi;

b) încălcarea oricărei condiţii sau restricţii prevăzute în autorizaţia emisă băncii;

c) efectuarea de operaţiuni fictive şi fără acoperire reală;

d) neraportarea, raportarea cu întârziere sau raportarea de date eronate privind indicatorii de prudenţă bancară ori alţi indicatori prevăzuţi în reglementările Băncii Naţionale a României;

e) nerespectarea măsurilor stabilite prin actele de control sau în urma acestora;

f) periclitarea credibilităţii şi viabilităţii băncii prin administrarea necorespunzătoare a fondurilor ce i-au fost încredinţate.

Banca Naţională a României poate aplica următoarele sancţiuni:

a) avertisment scris dat băncii;

b) limitarea operaţiunilor băncii;

c) amendă aplicabilă băncii, între 0,1 şi 1% din capitalul social, sau administratorilor, directorilor executivi sau cenzorilor, între 1-6 salarii medii/bancă din luna precedentă, la data constatării faptei. Amenzile încasate se fac venit la bugetul de stat;

d) retragerea aprobării date conducătorilor băncii;

e) retragerea autorizaţiei băncii.”

Art. 70 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor) „Banca Naţională a României, în urma constatărilor, poate lua următoarele măsuri: [...]

c) instituirea măsurilor de supraveghere specială şi de administrare, potrivit dispoziţiilor cuprinse în cap. XIII.”

Art. 75 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor)

„Banca Naţională a României, în calitate de autoritate de supraveghere prudenţială bancară, poate hotărî măsuri de instituire a supravegherii speciale şi de administrare specială a băncilor.”

Art. 76 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor)

„Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României poate hotărî măsuri de instituire a supravegherii speciale a băncilor, pentru încălcarea legii sau a reglementărilor prudenţiale emise de Banca Naţională a României, constatata în urma efectuării acţiunilor de supraveghere şi/sau analizei raportărilor băncilor, precum şi în cazul constatării unei situaţii financiare precare. Supravegherea specială se asigură printr-o comisie instituită în acest scop, formată din 5-7 specialişti din cadrul Băncii Naţionale a României, dintre care unui va îndeplini funcţia de preşedinte şi unul, pe cea de vicepreşedinte.”

Art. 77 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor)

„Atribuţiile acestei comisii se stabilesc de consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României şi se referă, în principal, la:

a) urmărirea modului în care conducerea băncii acţionează pentru stabilirea şi aplicarea măsurilor necesare remedierii deficienţelor înscrise în actul de control întocmit de organele de inspecţie ale Băncii Naţionale a României;

b) avizarea actelor de decizie ale organelor statutare ale băncii, referitoare la situaţia financiară şi la încadrarea în reglementările prudenţiale, precum şi obligarea la suspendarea sau desfiinţarea unor asemenea acte;

c) modificarea reglementărilor proprii ale băncii;

d) limitarea şi/sau suspendarea unor activităţi şi operaţiuni bancare pe o anumită perioadă;

e) orice alte măsuri care se consideră necesare pentru remedierea situaţiei băncii.

Comisia de supraveghere specială nu se substituie conducerii băncii.

În perioada exercitării supravegherii speciale, adunarea generală a acţionarilor, consiliul de administraţie şi conducătorii băncii nu pot hotărî măsuri contrare celor dispuse de comisia de supraveghere specială.

Membrii comisiei de supraveghere specială au acces la toate documentele şi registrele băncii, fiind obligaţi să păstreze secretul privind operaţiunile bancare.”

Art. 78 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor)

„Comisia de supraveghere specială prezintă rapoarte periodice consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României asupra situaţiei băncii.

În funcţie de concluziile rezultate din aceste rapoarte, consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României hotărăşte asupra încetării sau continuării supravegherii speciale, fără a se depăşi însă o perioadă mai mare de 120 de zile de la instituirea măsurii de supraveghere specială.

În cazul în care în activitatea băncii se constată în continuare deficienţe grave, consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României poate hotărî, de la caz la caz, trecerea la măsuri de administrare specială a acesteia.”

Art. 80 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor)

„Activitatea de administrare specială este efectuată de un administrator special, stabilit de Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României. Administratorul special poate fi şi o persoană juridică specializată, constituită conform legii.”

Art. 81 alin. 1 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor)

„Administratorul special preia integral atribuţiile consiliului de administraţie al băncii supuse regimului de administrare specială.”

Art. 4 din Ordonanţa de urgenţă nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului

„(1) Banca Naţională a României este autoritatea competentă cu privire la reglementarea, autorizarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, potrivit prevederilor prezentei ordonanţe  de urgenţă şi ale Regulamentului (UE) nr. 575/2013.

(2) Banca Naţională a României monitorizează activităţile instituţiilor de credit, precum şi, în cazul în care este autoritate responsabilă cu supravegherea pe bază consolidată, activităţile societăţilor financiare holding şi ale societăţilor financiare holding mixte, pentru prevederile aplicabile acestora, în scopul evaluării conformării la cerinţele prudenţiale prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă, de Regulamentul (UE) nr. 575/2013 şi de reglementările emise în aplicarea acestora.

(3) în exercitarea competenţelor sale prevăzute de lege, Banca Naţională a României colectează şi procesează orice date şi informaţii relevante, inclusiv de natura datelor cu caracter personal, necesare pentru evaluarea conformării instituţiilor de credit, precum şi, în cazul în care este autoritate responsabilă cu supravegherea pe bază consolidată, a societăţilor financiare holding şi a societăţilor financiare holding mixte, la cerinţele prudenţiale prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă, de Regulamentul (UE) nr. 575/2013 şi de reglementările emise în aplicarea acestora, şi pentru investigarea posibilelor încălcări ale acestor cerinţe.

(4) în îndeplinirea funcţiilor cu privire la supravegherea prudenţială, investigaţiile şi aplicarea sancţiunilor prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă, de Regulamentul (UE) nr. 575/2013 şi de reglementările emise în aplicarea acestora, Băncii Naţionale a României îi sunt conferite_ competenţele necesare şi acţionează în mod independent. În acest sens, Banca Naţională a României trebuie să dispună de cunoştinţele de specialitate, resursele şi capacitatea operaţională necesare.

(5) în exercitarea atribuţiilor sale generale de supraveghere prudenţială, Banca Naţională a României are în vedere, în mod corespunzător, impactul potenţial al deciziilor sale asupra stabilităţii sistemului financiar din toate celelalte state membre implicate. În special în situaţii de urgenţă, pe baza informaţiilor disponibile la momentul respectiv.

(6) în exercitarea competenţelor sale, Banca Naţională a României se asigură că atribuţiile de supraveghere decurgând din prezenta ordonanţă de urgenţă şi din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, precum şi orice alte atribuţii conferite prin lege acesteia sunt exercitate în mod distinct şi independent de atribuţiile privind rezoluţia instituţiilor de credit.

(7) Banca Naţională a României informează Comisia şi Autoritatea Bancară Europeană cu privire la orice delimitare a atribuţiilor prevăzute la alin. (6).”

Art. 32 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului

„Instituţiile de credit, persoane juridice române, se pot constitui şi pot funcţiona numai pe baza autorizaţiei emise de Banca Naţională a României.”

Art. 225 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 99/2006 privind Instituţiile de credit şi adecvarea capitalului

„În exercitarea funcţiilor sale, Banca Naţională a României este competentă să dispună, faţă de o instituţie de credit, persoană juridică română, sau faţă de persoanele responsabile, care încalcă dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, ale reglementărilor sau ale altor acte emise în aplicarea acesteia, referitoare la supraveghere sau la condiţiile de desfăşurare a activităţii, ori ale Regulamentului (UE) nr. 575/2013, măsuri potrivit prevederilor art. 226 şi/sau să aplice sancţiuni şi măsuri sancţionatoare, potrivit prevederilor art. 229.”

Art. 228 din Ordonanţa de urgenţă nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului

„(1) Banca Naţională a României are competenţa aplicării sancţiunilor prevăzute la art. 229 alin. (1) şi măsurilor sancţionatoare prevăzute la art. 229 alin. (2) lit. a) şi b) în toate cazurile în care constată că o instituţie de credit persoană juridică română şi/sau oricare dintre persoanele prevăzute la art. 108 alin. (1) ori persoanele desemnate să asigure conducerea sucursalelor instituţiei de credit se fac vinovate de următoarele fapte: [...]

(2) în cazurile în care Banca Naţională a României constată că o instituţie de credit persoană juridică română este găsită răspunzătoare pentru o încălcare gravă a prevederilor Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, cu modificările şi completările ulterioare, Banca Naţională a României poate aplica măsura sancţionatorie prevăzută la art. 229 alin. (2) lit. b).

(3) în cazul nerespectării interdicţiei prevăzute la art. 181, Banca Naţională a României poate aplica măsura sancţionatoare prevăzută la art. 229 alin. (2) lit. b).”

Art. 229 din Ordonanţa de urgenţă nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului

„d) Sancţiunile care pot fi aplicate potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă sunt:

a) avertisment scris;

b) avertisment public prin care se indică persoana fizică, instituţia de credit, societatea financiară holding sau societatea financiară holding mixtă responsabilă şi fapta săvârşită;

c) amendă aplicabilă persoanei juridice, până la 10% din valoarea totală netă a cifrei de afaceri realizate în exerciţiul financiar precedent, care include venitul brut constând din dobânzile de încasat şi alte venituri similare, venituri din acţiuni şi alte titluri cu randament variabil sau fix, precum şi comisioanele ori taxele de încasat, aşa cum sunt prevăzute la art. 316 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013; în cazul în care persoana juridică are calitatea de filială a unei societăţi-mamă, venitul brut relevant este cel rezultat din situaţiile financiare consolidate ale societăţii-mamă de cel mai înalt rang, din exerciţiul financiar precedent;

d) amendă aplicabilă persoanei fizice, până la echivalentul în lei a 5 milioane de euro la cursul de schimb din 17 iulie 2013;

e) retragerea aprobării acordate persoanelor prevăzute la art. 108 alin. (1);

f) amendă până la de două ori valoarea beneficiului obţinut prin săvârşirea faptei, dacă acesta poate fi determinat.

(2) Măsurile sancţionatoare care pot fi aplicate potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă sunt:

a) ordin de încetare a conduitei ilicite a persoanei fizice sau juridice şi de abţinere de la repetarea acesteia;

a1) interzicerea temporară a exercitării unor funcţii într-o instituţie de credit de către persoanele prevăzute la art. 108 alin. (1) sau de către persoanele desemnate să asigure conducerea sucursalelor instituţiei de credit, responsabile de săvârşirea faptei;

b) retragerea autorizaţiei acordate instituţiei de credit, potrivit prevederilor art. 39;

c) suspendarea exercitării drepturilor de vot ale acţionarului sau acţionarilor responsabili.

(3) Măsurile sancţionatoare prevăzute la alin. (2) pot fi aplicate concomitent cu dispunerea de sancţiuni sau independent de acestea.

(4) Sancţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a), b), d), e) şi f) şi măsura sancţionatorie prevăzută la alin. (2) lit. a) se aplică persoanelor cărora le poate fi imputată fapta, întrucât aceasta nu s-ar fi produs dacă persoanele respective şi-ar fi exercitat în mod corespunzător responsabilităţile care decurg din îndatoririle funcţiei lor stabilite conform legislaţiei aplicabile societăţilor, reglementărilor emise în aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă şi cadrului intern de administrare ori, după caz, persoanelor în privinţa cărora Banca Naţională a României constată că acestea nu îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase şi/sau că nu mai corespund cerinţelor de reputaţie şi competenţă adecvată naturii, extinderii şi complexităţii activităţii instituţiei de credit şi responsabilităţilor încredinţate.”

Art. 2291 din Ordonanţa de urgenţă nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului

„Banca Naţională a României aplică sancţiunile prevăzute la art. 229 alin. (1) şi măsurile sancţionatoare prevăzute la art. 229 alin. (2) lit. a) şi c) în cazurile în care constată că o persoană fizică ori juridică, o instituţie de credit, persoană juridică română, şi/sau oricare dintre persoanele prevăzute la art. 108 alin. (1) sau persoanele desemnate să asigure conducerea sucursalelor instituţiei de credit se fac vinovate de următoarele fapte:

a) achiziţionarea, direct sau indirect, a unei deţineri calificate, în sensul prevederilor art. 7 alin. (1) pct. 11-13, cu nerespectarea obligaţiei de notificare prevăzute la art. 25 alin, (1) şi (11), pe durata evaluării prevăzute la art. 25 sau fără a ţine seama de opoziţia formulată de Banca Naţională a României, potrivit prevederilor art. 26 alin. (2);

b) cedarea, direct sau indirect, a unei deţineri calificate într-o instituţie de credit, persoană juridică română, ori reducerea acesteia, astfel încât proporţia drepturilor de vot sau a deţinerii la capitalul social să se situeze sub nivelurile de 20%, o treime ori de 50% sau astfel încât instituţia de credit să nu mai fie o filială, cu nerespectarea obligaţiei de notificare prevăzute la art. 27;

c) efectuarea de operaţiuni fictive şi fără acoperire reală, în scopul prezentării incorecte a poziţiei financiare sau expunerii instituţiei de credit;

d) periclitarea credibilităţii şi/sau viabilităţii instituţiei de credit prin administrarea necorespunzătoare a fondurilor.”

Art. 2 din Legea nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naţionale a României: Obiectivul fundamental (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor)

„(1) Obiectivul fundamental al Băncii Naţionale a României este asigurarea stabilităţii monedei naţionale, pentru a contribui la stabilitatea preţurilor.

(2) Pentru atingerea obiectivului său fundamental, Banca Naţională a României elaborează, aplică şi răspunde de politica monetară, valutară, de credit, de plăţi, precum şi de autorizarea şi supravegherea prudenţială bancară, în cadrul politicii generale a statului, urmărind funcţionarea normală a sistemului bancar şi participarea la promovarea unui sistem financiar specific economiei de piaţă.”

Art. 26 din Legea nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naţionale a României: Autorizarea şi supravegherea prudenţială bancară (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor)

„(1) Banca Naţională a României are competenţa exclusivă de autorizare a funcţionării băncilor şi răspunde de supravegherea prudenţială a băncilor pe care le-a autorizat să opereze în România, în conformitate cu prevederile Legii bancare.

(2) Pentru asigurarea viabilităţii şi funcţionării sistemului bancar, Banca Naţională a României este împuternicită:

a) să emită reglementări, să ia măsuri pentru impunerea respectării acestora şi să aplice sancţiunile legale în cazurile de nerespectare;

b) să controleze şi să verifice pe baza raportărilor primite şi prin inspecţii la faţa locului registrele, conturile şi orice alte documente ale băncilor autorizate, pe care le consideră necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor sale de supraveghere.”

Art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 312/2004 privind statutul Băncii Naţionale a României: Statutul legal

„(1) Banca Naţională a României este banca centrală a României, având personalitate juridică.

(2) Banca Naţională a României este o instituţie publică independentă, cu sediul central în municipiul Bucureşti şi poate avea sucursale şi agenţii atât în municipiul Bucureşti, cât şi în alte localităţi din ţară.”

Art. 2 din Legea nr. 312/2004 privind statutul Băncii Naţionale a României: Obiectivul fundamental şi principalele atribuţii

„(1) Obiectivul fundamental al Băncii Naţionale a României este asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.

(2) Principalele atribuţii ale Băncii Naţionale a României sunt:

a) elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb;

b) autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare;

c) emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României;

d) stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;

e) administrarea rezervelor internaţionale ale României.

(3) Banca Naţională a României sprijină politica economică generală a statului, fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental privind asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.

Art. 25 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 312/2004 privind statutul Băncii Naţionale a României: Reglementarea, autorizarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit

„(1) Banca Naţională a României are competenţa exclusivă de autorizare a instituţiilor de credit şi răspunde de supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit pe care le-a autorizat să opereze în România, în conformitate cu prevederile Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) Pentru asigurarea funcţionării şi viabilităţii sistemului bancar, Banca Naţională a României este împuternicită:

a) să emită reglementări, să ia măsuri pentru impunerea respectării acestora şi să aplice sancţiunile legale în cazurile de nerespectare;

b) să controleze şi să verifice, pe baza raportărilor primite şi prin inspecţii la faţa locului, registrele, conturile şi orice alte documente ale instituţiilor de credit autorizate, pe care le consideră necesare.”

Art. 149 din Legea nr. 312/2015 privind redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şt a firmelor de investiţii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul financiar

„(1) În cazul în care o instituţie de credit încalcă sau, din cauza, printre altele, unei deteriorări rapide a situaţiei financiare este susceptibilă de a încălca, în viitorul apropiat, cerinţele prevăzute de Regulamentul (UE) nr. 575/2013, de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, şi de reglementările emise de Banca Naţională a României în aplicarea acestora, de dispoziţiile privind piaţa de capital ce transpun titlul II din Directiva 2014/65/UE sau de oricare dintre art. 3-7, art. 14-17, art. 24, 25 şi 26 din Regulamentul (UE) nr. 600/2014 al Parlamentului European şi al Consiliului din 15 mai 2014 privind pieţele instrumentelor financiare şi de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012, Banca Naţională a României, în calitate de autoritate competentă, fără a aduce atingere măsurilor prevăzute la art. 226 şi 2301 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, poate lua, după caz, cel puţin următoarele măsuri:

a) să solicite organului de conducere al instituţiei de credit să implementeze unul sau mai multe aranjamente sau măsuri stabilite în planul de redresare sau, în conformitate cu art. 14, să actualizeze un astfel de plan de redresare atunci când circumstanţele care au condus la intervenţia timpurie diferă de ipotezele stabilite în planul iniţial de redresare şi să implementeze unul sau mai multe dintre aranjamentele sau măsurile stabilite în planul actualizat într-un anumit interval de timp, pentru a se asigura că nu mai există condiţiile menţionate în partea introductivă a prezentului articol;

b) să solicite organului de conducere al instituţiei de credit să examineze situaţia, să identifice măsurile vizând soluţionarea oricăror probleme constatate şi să elaboreze un program de acţiune pentru soluţionarea acelor probleme şi a unui calendar de implementare a acestuia;

c) să solicite organului de conducere al instituţiei de credit convocarea unei adunări generale a acţionarilor instituţiei de credit sau, în cazul în care organul de conducere nu reuşeşte să respecte această cerinţă, să convoace în mod direct adunarea respectivă şi, în ambele cazuri, să stabilească ordinea de zi şi să solicite ca anumite decizii să fie avute în vedere pentru a fi adoptate de către acţionari;

d) să solicite înlocuirea unuia sau a mai multor membri ai organului de conducere sau ai conducerii superioare a instituţiei de credit, în cazul în care aceste persoane se dovedesc necorespunzătoare pentru exercitarea atribuţiilor lor în sensul art. 13, 14, 38, 71, 107 şi 108 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, sau al prevederilor legislaţiei privind piaţa de capital ce transpun art. 9 din Directiva 2014/65/UE;

e) să solicite organului de conducere al instituţiei de credit să elaboreze un plan de negociere a restructurării datoriilor cu o parte sau cu toţi creditorii instituţiei de credit, în conformitate cu planul de redresare, după caz;

f) să solicite efectuarea de modificări în strategia de afaceri a instituţiei de credit;

g) să solicite efectuarea de modificări în structura juridică sau în structura operaţională a instituţiei de credit; şi

h) să obţină, inclusiv prin inspecţii la faţa locului, şi să furnizeze Băncii Naţionale României în calitate de autoritate de rezoluţie toate informaţiile necesare pentru actualizarea pianului de rezoluţie şi pentru pregătirea unei posibile rezoluţii a instituţiei de credit, precum şi pentru efectuarea unei evaluări a activelor şi pasivelor instituţiei de credit în conformitate cu prevederile Art. 201-213.

(2) în sensul alin, (1), deteriorarea rapidă a situaţiei financiare a unei instituţii de credit include o deteriorare a situaţiei lichidităţii, o creştere a nivelului de îndatorare, a creditelor neperformante sau a concentrării expunerilor, evaluată pe baza unui set de indicatori, care poate include cerinţa de fonduri proprii a instituţiei de credit plus 1,5 puncte procentuale.”

Art. 152 din Legea nr. 312/2015 privind redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul financiar

„În cazul deteriorării semnificative a situaţiei financiare a unei instituţii de credit sau atunci când se produc încălcări grave ale legislaţiei, reglementărilor sau actelor constitutive ale instituţiei de credit ori grave nereguli administrative şi dacă alte măsuri luate în conformitate cu art. 149-151 nu sunt suficiente pentru a pune capăt acestei deteriorări, Banca Naţională a României, în calitate de autoritate competentă, poate solicita înlocuirea conducerii superioare sau a organului de conducere al instituţiei de credit, în ansamblul său, sau a unor membri ai acestuia.

Desemnarea noii conduceri superioare sau a noului organ de conducere este efectuată în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi cu cele ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, şi cu dreptul Uniunii Europene şi face obiectul aprobării Băncii Naţionale a României, în calitate de autoritate competentă.”

Art. 153 din Legea nr. 312/2015 privind redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative În domeniul financiar

(1) în cazul în care Banca Naţională a României, în calitate de autoritate competentă, consideră că înlocuirea conducerii superioare sau a organului de conducere, astfel cum este prevăzută la art. 152, este insuficientă pentru remedierea situaţiei, Banca Naţională a României, în calitate de autoritate competentă, poate desemna unul sau mai mulţi administratori temporari ai instituţiei de credit, printre care poate fi şi Fondul de garantare a depozitelor bancare constituit potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 39/1996 privind înfiinţarea şi funcţionarea Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) Banca Naţională României, în calitate de autoritate competentă, poate desemna orice administrator temporar, proporţional circumstanţelor date, fie pentru a înlocui temporar organul de conducere al instituţiei de credit, fie pentru a conlucra temporar cu organul de conducere al instituţiei de credit, şi specifică acest lucru în decizia sa la momentul desemnării.

(3) în cazul în care Banca Naţională României, în calitate de autoritate competentă, desemnează un administrator temporar pentru a conlucra cu organul de conducere al instituţiei de credit, aceasta specifică, de asemenea, la momentul desemnării, rolul, atribuţiile şi competenţele administratorului temporar, precum şi orice cerinţe, pentru organul de conducere al instituţiei de credit, de a se consulta cu administratorul temporar sau de a obţine acordul acestuia înainte de a lua anumite decizii sau de a întreprinde anumite acţiuni.

(4) Banca Naţională a României, în calitate de autoritate competentă, face publică pe site-ul său oficial desemnarea oricărui administrator temporar, cu excepţia cazului în care administratorul temporar nu deţine competenţa de a reprezenta instituţia de credit. La numirea administratorului temporar, Banca Naţională a României are în vedere ca acesta să deţină calificările, cunoştinţele şi capacitatea necesare pentru exercitarea funcţiilor sale şi să nu se afle în conflict de interese.”

Art. 194 din Legea nr. 312/2015 privind redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şt a firmelor de investiţii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul financiar

„Banca Naţională a României, în calitate de autoritate de rezoluţie, poate desemna un administrator special care să înlocuiască organul de conducere al instituţiei supuse rezoluţiei, caz în care face publică numirea acestuia pe site-ul său oficial.” Art. 195 din Legea nr. 312/2015 privind redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul financiar

„Administratorul special dispune de toate competenţele adunării generale a acţionarilor şi ale organului de conducere al instituţiei respective. Cu toate acestea, administratorul special nu poate exercita competenţe decât sub controlul Băncii Naţionale a României, în calitatea sa de autoritate de rezoluţie.” Art. 2 alin. (1) lit. b), m), p) şi r) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004: Semnificaţia unor termeni „în înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:[...]

b) autoritate publică - orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică; [...]

m) serviciu public - activitatea organizată sau, după caz, autorizată de o autoritate publică, în scopul satisfacerii unui interes legitim public;[...]

p) interes legitim privat - posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat;

r) interes legitim public - interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice;”.

Art. 2 alin. (1) pct. 18 din Directiva nr. 59/2014 de instituire a unui cadru pentru redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii şi de modificare a Directivei 82/891/CEE a Consiliului şi a Directivelor 2001/24/CE, 2002/47/CE, 2004/25/CE, 2005/56/CE, 2007/36/CE, 2011/35/UE, 2012/30/UE şi 2013/36/UE ale Parlamentului European şi ale Consiliului, precum şi a Regulamentelor (UE) nr. 1.093/2010 şi (UE) nr. 648/2012 ale Parlamentului European şi ale Consiliului (Text cu relevanţă pentru SEE): Definiţii

„Autoritate de rezoluţie” înseamnă autoritatea desemnată de un stat membru în conformitate cu articolul 3.

Art. 3 alin. (2) şi (3) din Directiva nr. 59/2014 de instituire a unui cadru pentru redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii şi de modificare a Directivei 82/891/CEE a Consiliului şi a Directivelor 2001/24/CE, 2002/47/CE, 2004/25/CE, 2005/56/CE, 2007/36/CE, 2011/35/UE, 2012/30/UE şi 2013/36/UE ale Parlamentului European şi ale Consiliului, precum şi a Regulamentelor (UE) nr. 1.093/2010 şi (UE) nr. 648/2012 ale Parlamentului European şi ale Consiliului (Text cu relevanţă pentru SEE): Desemnarea autorităţilor responsabile cu rezoluţia

„(2) Autoritatea de rezoluţie este o autoritate publică administrativă sau autorităţi învestite cu competenţe administrative publice.

(3) Autorităţile de rezoluţie pot fi băncile centrale, ministerele competente sau alte autorităţi publice administrative sau alte autorităţi învestite cu competenţe administrative publice. Statele membre pot prevedea, în mod excepţional, ca autoritatea de rezoluţie să fie autorităţile competente pentru supraveghere în sensul Regulamentului (UE) nr. 575/2013 şi Directiva 2013/36/UE, Se instituie mecanisme structurale corespunzătoare pentru a se asigura independenţa operaţională şi pentru a evita conflictele de interese între funcţiile de supraveghere prevăzute în Regulamentul (UE) nr. 575/2013 şi Directiva 2013/36/UE sau alte funcţii ale autorităţii relevante şi funcţiile autorităţilor de rezoluţie prevăzute în prezenta directivă, fără a aduce atingere schimburilor de informaţii şi cerinţelor de cooperare prevăzute la alineatul (4). Mai exact, statele membre se asigură că, în cadrul autorităţilor competente, al băncilor centrale naţionale, al ministerelor competente sau al altor autorităţi, există independenţă operaţională între funcţia de rezoluţie şi funcţiile de supraveghere sau de altă natură ale autorităţii relevante.

Personalul implicat în exercitarea funcţiilor autorităţii de rezoluţie în temeiul prezentei directive este supus unor linii distincte de subordonare şi este separat structural faţă de personalul ce exercită sarcini în temeiul Regulamentului (UE) nr. 575/2013 şi al Directivei 2013/36/UE sau faţă de alte funcţii ale autorităţii relevante.

În sensul prezentului alineat, statul membru sau autoritatea de rezoluţie adoptă şi publică orice reguli interne necesare, inclusiv dispoziţii privind secretul profesional şi schimburile de informaţii între diferitele domenii de răspundere.”

Art. 2 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 312/2015 privind redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de Investiţii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul financiar

(1) în înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:[...]

6. autoritate de rezoluţie - autoritatea desemnată de un stat membru ca autoritatea împuternicită să aplice instrumente de rezoluţie şi să exercite competenţe de rezoluţie;”.

Art. 3 alin. (1) din Legea nr. 312/2015 privind redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul financiar

„Banca Naţională a României este autoritatea de rezoluţie pentru:

a) instituţiile de credit, persoane juridice române;

b) sucursalele din România ale instituţiilor de credit din state terţe;

c) entităţile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. b), c) sau d), care fac parte dintr-un grup supus supravegherii pe bază consolidată, a cărui societate-mamă este o instituţie de credit sau care, în cazul în care societatea-mamă este o societate financiară holding sau o societate financiară holding mixtă, include şi o instituţie de credit.”

Art. 34 alin. (2) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată:

„În înţelesul prezentei legi, prin persoane juridice de interes public se înţelege: societăţile ale căror valori mobiliare sunt admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată; instituţiile de credit; instituţiile financiare nebancare, definite potrivit reglementărilor legale, înscrise în Registrul general; instituţiile de plată şi instituţiile emitente de monedă electronică, definite potrivit legii, care acordă credite legate de serviciile de plată şi a căror activitate este limitată la prestarea de servicii de plată, respectiv emitere de monedă electronică şi prestare de servicii de plată; societăţile de asigurare, asigurare-reasigurare şi de reasigurare; fondurile de pensii administrate privat, fondurile de pensii facultative şi administratorii acestora; societăţile de servicii de investiţii financiare, societăţile de administrare a investiţiilor, organismele de plasament colectiv, depozitari centrali, casele de compensare, contrapărţi centrale şi operatori de piaţă/sistem autorizaţi/avizaţi de Autoritatea de Supraveghere Financiară; societăţile/companiile naţionale; societăţile cu capital integral sau majoritar de stat; regiile autonome.”

XIII. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Judecătorul-raportor a propus admiterea sesizării formulate de către Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 61.261/3/2010, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept: „Dacă, în sensul legii penale, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este sau nu funcţionar public, în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal” şi a se stabili că, în sensul legii penale, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175_alin. (2) din Codul penal.

XIV. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Cu privire la admisibilitatea sesizării:

În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală care prevăd că: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”, se constată că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de textul de lege menţionat, deoarece:

- un complet de judecată al Curţii de Apel Bucureşti, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, a constatat că există o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective; în acest sens, Curtea de Apel Bucureşti este învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de inculpaţi şi părţile civile, prin care, printre altele, se solicită reţinerea, în cazul infracţiunilor de delapidare şi complicitate la delapidare, a cauzei de atenuare a răspunderii penale prevăzute de art. 308 din Codul penal, cu consecinţe asupra încadrării juridice şi a tratamentului juridic sancţionator aplicat inculpaţilor;

- până în prezent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat, printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată;

- chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Luând în considerare îndeplinirea tuturor condiţiilor, astfel cum sunt prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, sesizarea ce face obiectul cauzei de faţă este admisibilă.

Referitor la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită:

Funcţionarul public, în înţelesul normei prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal, este persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.

Calitatea de funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, implică întrunirea, în mod cumulativ, a două cerinţe obligatorii:

a) persoana să exercite un serviciu de interes public (condiţie comună);

b) persoana să fie învestită cu îndeplinirea respectivului serviciu public de către o autoritate publică sau să exercite serviciul de interes public sub controlul ori supravegherea unei autorităţi publice (condiţie alternativă).

1. Exercitarea unui serviciu de interes public

Analiza îndeplinirii primei cerinţe, care vizează sfera atribuţiilor persoanei, se face ţinând seama de definiţia dată serviciului public în dreptul administrativ, prin art. 2 alin. (1) lit. m) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, potrivit căreia reprezintă activitatea organizată sau, după caz, autorizată de o autoritate publică, în scopul satisfacerii unui interes legitim public sau, altfel spus, verificarea împrejurării dacă, prin realizarea serviciului prestat, se urmăreşte satisfacerea unui interes general şi dacă se relevă, în mod direct sau indirect, o autoritate publică. De asemenea, noţiunea de „serviciul public” desemnează fie o formă de activitate prestată în folosul interesului public, fie o subdiviziune a unei instituţii din administraţia internă împărţită pe secţii, servicii etc. Din categoria serviciilor de interes public fac parte acele entităţi care, prin activitatea pe care o desfăşoară, sunt chemate să satisfacă anumite interese generale ale membrilor societăţii.

În doctrina de drept bancar, se arată ca procesul de publicizare a dreptului bancar este rezultatul interesului deosebit pe care îl prezintă pentru orice stat activităţile permise instituţiilor de credit şi este dedus din regimul de autorizare, reglementare şi supraveghere jurisprudenţială a acestor instituţii, exercitat de Banca Naţională a României, instituţie publică, independentă, din caracterul imperativ al dispoziţiilor actelor normative din domeniul bancar, precum şi din monopolul instituit cu privire la desfăşurarea activităţilor bancare. Practic, acest monopol se justifică prin interesul clientelei şi necesitatea protejării acesteia, ceea ce reclamă ca astfel de operaţiuni să fie efectuate doar de entităţi care oferă siguranţă.

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015, a arătat că noţiunea de „funcţie publică” se află în corelaţie cu noţiunea de „interes public”, ambele urmărind satisfacerea trebuinţelor de interes general, în baza prerogativelor constituţionale, care fac să prevaleze interesul public faţă de cel

privat, astfel că funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea în scopul realizării interesului public şi, ca atare, în exercitarea funcţiei, acesta are îndatorirea de â considera interesul public mai presus de interesul personal.

În acelaşi sens, Decizia nr. 20 din 29 septembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 22 octombrie 2014, a stabilit că: „sunt incluşi (în categoria funcţionarilor publici asimilaţi, potrivit art. 175 alin. (2) din Codul penal) [...]particularii care primesc gestiunea unui serviciu public naţional sau local, economic sau sociocultural, devenind, astfel, de utilitate publică. Este vorba despre subiecţi care îşi desfăşoară activitatea în cadrul persoanelor juridice de drept privat cu scop lucrativ: societăţi comerciale care, prin intermediul contractelor administrative, valorifică, în interesul colectivităţii, naţionale sau locale, după caz, bunurile şi serviciile publice

Banca (instituţia de credit) cu capital integral privat desfăşoară o activitate de interes public, şi anume activitatea bancară, ce este definită în cuprinsul dispoziţiilor art. 7 alin, (1) pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 ca „atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public şi acordarea de credite în cont propriu;”. Natura activităţii desfăşurate de băncile (instituţiile de credit) cu capital integral privat depăşeşte sfera interesului particular şi se situează în sfera interesului public, acestea fiind incluse în cadrul persoanelor juridice care exercită un serviciu de interes public. În acest sens, în considerentele Deciziei nr. XIII/2006, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au reţinut că „activitatea bancară, deşi se realizează de persoane juridice de drept privat, prezintă un incontestabil interes public. “

Recunoaşterea băncilor ca fiind entităţi de interes public a fost consacrată legislativ prin Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, art. 34 alin. (2), incluzând, În forma actuală, în această categorie şi instituţiile de credit: „(2) în înţelesul prezentei legi, prin persoane juridice de interes public se înţelege: (...) instituţiile de credit (...)”.

În consecinţă, pe baza naturii activităţii desfăşurate, se desprinde concluzia că banca (instituţia de credit) cu capital integral privat re prezintă o persoană juridică abilitată să exercite un serviciu de interes public.

2. Persoana să fie învestită cu îndeplinirea respectivului serviciu public de către o autoritate publică sau să exercite serviciul de interes public sub controlul ori supravegherea unei autorităţi publice.

Cu referire la cea de a două condiţie, care priveşte relaţia persoanei ce realizează serviciul public cu autorităţile publice, aceasta este îndeplinită alternativ, dacă învestirea pentru îndeplinirea serviciului s-a făcut de către o autoritate publică sau dacă activitatea persoanei este supusă controlului ori supravegherii unei autorităţi publice, indiferent de modalitatea de învestire.

Condiţia prevăzută de art. 175 alin. (2) din Codul penal este îndeplinită numai atunci când o autoritate publică poate învesti sau supraveghea/controla activitatea persoanei care exercită un serviciu public. Practic, funcţionarul public trebuie să aibă o legătură cu autoritatea statală şi, aşa cum se menţionează expres în Expunerea de motive la noul Cod penal, art. 175 alin. (2) „vizează acele persoane care, deşi nu sunt propriu-zis funcţionari, exercită atribute de autoritate publică ce le-au fost delegate printr-un act al autorităţii statale competente şi sunt supuse controlului acesteia, ceea ce justifică asimilarea lor cu funcţionarii”

Funcţionarul bancar, angajat al unei bănci (instituţie de credit) cu capital integral privat, nu îndeplineşte condiţia de a fi învestit de autorităţile publice pentru exercitarea unui serviciu de interes public.

Contractul de muncă încheiat între banca (instituţia de credit) cu capital integral privat şi funcţionarul bancar nu are semnificaţia unei învestiri pentru exercitarea unui serviciu de interes public.

În Expunerea de motive a noului Cod penal, reflectată în considerentele Deciziei nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, legiuitorul oferă două exemple de persoane care se încadrează în dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal, şi anume: notarii publici (Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995) şi executorii judecătoreşti (Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti). Referindu-se la această categorie de persoane asimilate funcţionarilor publici, legiuitorul precizează că „deşi aceste persoane nu sunt propriu-zis funcţionari publici, ele exercită atribute de autoritate publică, ce le-au fost delegate printr-un act al autorităţii statale competente şi sunt supuse controlului acesteia

Or, funcţionarul bancar, angajat al unei bănci (instituţie de credit) cu capital integral privat, nu exercită atribute de autoritate publică, pe baza delegării printr-un act al autorităţii statale.

În considerentele aceleiaşi Decizii nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, cu privire la medic, s-a relevat că angajarea acestuia nu echivalează cu o învestire de către autorităţile publice pentru a exercita un serviciu de interes public. Actul de angajare, ca bază a raportului dintre medic şi unitatea sanitară de stat, (...) nu poate fi considerat un act de învestire de către autorităţile publice, un act de delegare al unui atribut de autoritate publică.

În mod corespunzător, angajarea funcţionarului bancar de către banca (instituţia de credit) cu capital integral privat nu echivalează cu o învestire de către autorităţile publice pentru a exercita un serviciu de interes public, iar actul de angajare, ca bază a raportului dintre funcţionarul bancar şi banca (instituţia de credit) cu capital integral privat, nu poate fi considerat un act de învestire de către autorităţile publice, un act de delegare al unui atribut de autoritate publică, ci trebuie avută în vedere natura serviciului prestat.

Considerentele anterioare îşi menţin caracterul valabil şi cu privire la funcţionarii bancari prevăzuţi în dispoziţiile art. 108 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 (membrii consiliului de administraţie şi directorii sau, după caz, membrii consiliului de supraveghere şi ai directoratului unei instituţii de credit, precum şi persoanele desemnate să asigure conducerea structurilor care privesc activităţile de administrare şi control al riscurilor, audit intern, juridice, conformitate, trezorerie, creditare, precum şi orice alte activităţi care pot expune instituţia de credit unor riscuri semnificative) şi a celor desemnate să asigure conducerea sucursalelor în cadrul unei bănci cu capital integral privat.

Aprobarea de către Banca Naţională a României a persoanelor prevăzute în art. 108 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, înainte de începerea exercitării responsabilităţilor, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, nu echivalează cu o învestire.

Astfel, deşi angajarea funcţionarului bancar de către banca (instituţia de credit) cu capital integral privat nu echivalează cu o învestire de către autorităţile publice pentru a exercita un serviciu de interes public, activitatea desfăşurată de acesta este supusă controlului ori supravegherii autorităţilor publice cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public.

În accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, controlul ori supravegherea autorităţilor publice cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public implică existenţa unor dispoziţii legale care să concretizeze controlul ori supravegherea autorităţii publice.

Or, din dispoziţiile art. 4, art. 9 alin. 1, art. 38 alin. 1 şi 2, art. 66, 68, 69 şi 75 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară (în vigoare la data faptelor, în prezent abrogată), care au corespondent în dispoziţiile art. 32 alin. (1), art. 225 alin. (1), art. 228, 229 şi 2291 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, rezultă modul în care se exercită controlul ori supravegherea băncilor (instituţiilor de credit), persoane juridice române de către Banca Naţională a României. Astfel, acestea pot funcţiona numai pe baza autorizaţiei emise de Banca Naţională a României, se supun regulamentelor şi ordinelor emise de Banca Naţională a României care le controlează şi supraveghează activitatea, prin raportări transmise de instituţiile de credit şi prin verificări efectuate de către personalul Băncii Naţionale a României, împuternicit în acest sens, la faţa locului, desfăşurate la sediul instituţiilor de credit şi al sucursalelor. Instituţiile de credit, persoane juridice române, au obligaţia să permită personalului Băncii Naţionale a României şi auditorilor independenţi care efectuează inspecţia să le examineze evidenţele, conturile şi operaţiunile şi să furnizeze toate documentele şi informaţiile legate de administrarea, controlul intern şi operaţiunile băncii, iar în cazul în care se constată nereguli, în funcţie de gravitatea acestora, Banca Naţională a României poate aplica sancţiuni, mergând până la retragerea autorizaţiei băncii. De asemenea, Banca Naţională a României, în calitate de autoritate competentă în sensul Legii nr. 312/2015, poate lua măsuri de redresare financiară, având acces la toate documentele şi registrele instituţiei de credit, poate înlocui organele de conducere şi poate desemna un administrator temporar, pentru a înlocui sau a conlucra cu organele de conducere, care poate prelua integral atribuţiile de administrare şi conducere a instituţiei de credit, având acces nerestricţionat, pe întreaga perioadă de derulare a administrării speciale, în toate sediile şi locaţiile instituţiei de credit şi la toate activele, evidenţele, conturile şi alte înregistrări, deţinând controlul asupra acestora.

Mai mult, în situaţia în care se declanşează acţiunea de rezoluţie cu privire la o instituţie de credit, Banca Naţională a României, în calitatea sa de autoritate de rezoluţie, poate desemna un administrator special care să înlocuiască organul de conducere al instituţiei supuse rezoluţiei, care dispune de toate competenţele adunării generale a acţionarilor şi ale organului de conducere al instituţiei respective, conform art. 195 din Legea nr. 312/2015.

Dispoziţii asemănătoare se regăsesc şi în Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, forma în vigoare la data săvârşirii faptelor, în cuprinsul art. 75-81.

De asemenea, acelaşi control/supraveghere a activităţii instituţiilor de credit, indiferent de structura şi provenienţa publică Ori privată a capitalului social, realizat de către Banca Naţională a României, rezultă şi din dispoziţiile art. 26 alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naţionale a României (în vigoare la data faptelor, În prezent abrogată), care au corespondent în art. 25 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 312/2004 privind statutul Băncii Naţionale a României, conform cărora Banca Naţională a României este împuternicită să emită reglementări, să ia măsuri pentru impunerea respectării acestora şi să aplice sancţiunile legale în cazurile de nerespectare, precum să controleze şi să verifice, pe baza raportărilor primite şi prin inspecţii la faţa locului, registrele, conturile şi orice alte documente pe care le consideră necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor de supraveghere cu privire la băncile autorizate.

Deşi aceste dispoziţii vizează modul în care se realizează supravegherea ori controlul instituţiei de credit, persoană juridică, nu se poate face o disociere între serviciul prestat de funcţionarul băncii şi activitatea instituţiei de credit, în sensul excluderii acestuia de la controlul ori supravegherea unei autorităţi publice cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public, pe motiv că prevederile legale se referă doar la persoana juridică sau organele de conducere ale acesteia, în condiţiile în care prin intermediul activităţii desfăşurate de către funcţionarul public se asigură funcţionarea băncii şi atingerea scopului pentru care a fost înfiinţată.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile deciziilor Curţii Constituţionale a României nr. 790 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 8 martie 2017 şi nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016, în cadrul cărora s-a analizat incidenţa dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, reţinându-se că, pentru ca o persoană să fie considerată funcţionar public în sensul textului de lege menţionat, este suficient să îşi desfăşoare activitatea în cadrul unei persoane juridice al cărei obiect de activitate constă în prestarea unui serviciu de interes public şi care este supusă controlului şi supravegherii unei autorităţi publice, nefiind necesar ca pentru fiecare dintre aceste persoane să fie menţionate, în cuprinsul actului normativ, dispoziţii exprese prin care se exercită controlul sau supravegherea.

Faptul că dispoziţiile legale sus-menţionate conţin prevederi [art. 228 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 şi art. 69 din Legea nr. 58/1998, forma în vigoare la data săvârşirii faptelor] care vizează sancţionarea persoanelor prevăzute în art. 108 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 (membrii consiliului de administraţie şi directorii sau, după caz, membrii consiliului de supraveghere şi ai directoratului unei instituţii de credit, precum şi persoanele desemnate să asigure conducerea structurilor care privesc activităţile de administrare şi control al riscurilor, audit intern, conformitate, trezorerie, creditare, precum şi orice alte activităţi care pot expune instituţia de credit unor riscuri semnificative), precum şi a celor arătate în art. 69 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară - forma în vigoare la data săvârşirii faptelor (administratorii, directorii executivi sau cenzorii) nu poate duce la concluzia că doar aceste persoane sunt supuse controlului ori supravegherii autorităţilor publice (Băncii Naţionale a României) cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public, atât timp cât activitatea instituţiei de credit, persoană juridică, supusă controlului ori supravegherii Băncii Naţionale a României, se realizează cu concursul şi prin intermediul funcţionarilor bancari, angajaţi de către banca unde îşi desfăşoară activitatea. Aceştia sunt obligaţi să se conformeze regulamentelor şi ordinelor emise de către Banca Naţională a României, să permită verificarea, în cadrul controlului efectuat de Banca Naţională a României prin reprezentanţii săi, a operaţiunilor efectuate, a documentelor întocmite etc., fără Să existe vreo derogare de la respectarea acestor norme, regulamente emise de către Banca Naţională a României, în raport cu funcţiile deţinute sau atribuţiile exercitate de funcţionarii bancari.

Mai mult, în cadrul procedurii de rezoluţie, când Banca Naţională a României desemnează un administrator special, care înlocuieşte organul de conducere al instituţiei supuse rezoluţiei, dispunând în acest sens de toate competenţele adunării generale a acţionarilor şi ale organului de conducere al instituţiei respective, se realizează o supraveghere ori un control al tuturor funcţionarilor bancari ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul respectivei instituţii de credit, nu numai a persoanelor menţionate în art. 108 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, existând un acces nerestricţionat, pe întreaga perioadă de derulare a administrării speciale, în toate sediile şi locaţiile instituţiei de credit şi la toate activele, evidenţele, conturile şi alte înregistrări, deţinând controlul asupra acestora.

În sensul dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal trebuie analizat dacă Banca Naţională a României constituie o autoritate publici şi, în consecinţă, poate exercita controlul/supravegherea la care se referă dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public.

Noţiunea de autoritate publică este definită de dispoziţiile art. 240 din Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a noului Cod penal - Dispoziţii interpretative -, cu referire la condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice (art. 135 din Codul penal), articol care prevede: „în aplicarea dispoziţiilor art. 135 din Codul penal prin autorităţi publice se înţelege autorităţile prevăzute în mod expres în titlul III, precum şi la art. 140 şi 142 din Constituţia României, republicată”.

În titlul III intitulat „Autorităţile publice”, Constituţia prevede Parlamentul (capitolul I), Preşedintele României (capitolul II), Guvernul (capitolul III), Administraţia publică (capitolul V), Autoritatea judecătorească (capitolul VI). Administraţia publică cuprinde la rândul său administraţia publică centrală de specialitate (secţiunea 1), în care se includ autorităţile administrative autonome şi administraţia publică locală (secţiunea 2), Autorităţile administraţiei publice, conform doctrinei dreptului administrativ, sunt acele structuri organizaţionale cu personalitate de drept public, ce se înfiinţează şi funcţionează potrivit Constituţiei şi legii, pentru organizarea executării şi executarea În concret a legii, Prin sintagma „autorităţi publice” se înţelege totalitatea formelor structurale chemate să exercite prerogative de putere publică atât la nivelul statului, cât şi la nivelul comunităţilor locale.

Din interpretarea art. 116 din Constituţia României rezultă că, în sistemul constituţional românesc, administraţia centrală de specialitate este formată din două mari categorii de organe: organe centrale de specialitate subordonate, în care se includ, pe lângă ministere şi alte organe centrale, şi organe centrale de specialitate autonome, care nu se află în raporturi de subordonare faţă de alte autorităţi publice.

În doctrina de drept administrativ se arată că autorităţile administrative autonome au un statut specific care le deosebeşte de ministere şi de celelalte organe centrale de specialitate subordonate Guvernului sau ministerelor, deosebirile derivând din modul de înfiinţare care impune o lege organică şi modul de desemnare al conducătorilor. Aşadar, în România există două categorii de autorităţi centrale autonome: unele de rang constituţional, create de legiuitorul constituant, şi altele create prin lege organică. Din prima categorie fac parte Avocatul Poporului (art. 58-60), Consiliul Suprem de Apărare al Ţării (art. 119), Curtea de Conturi (art. 140), Consiliul Economic şi Social (art. 141). Din cea de a două categorie pot fi enumerate: Consiliul Concurenţei, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, Autoritatea de Supraveghere Fiscală ori Banca Naţională a României.

Deşi se susţine că Banca Naţională a României este o instituţie independentă, al cărei statut a fost adoptat printr-o lege ordinară (Legea nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naţionale a României, în vigoare de la 1 iulie 1998 până la 29 iulie 2004, fiind abrogată şi înlocuită prin Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 30 iunie 2004) nu trebuie omis faptul că înfiinţarea Băncii Naţionale a României s-a făcut printr-o lege organică, „Legea pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţiune”, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 17 aprilie 1880, iar întreaga activitate a băncii, în prezent, este reglementată prin legi organice, respectiv Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, Legea nr. 312/2015 privind redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul financiar.

În legătură cu Legea nr. 312/2015 este de menţionat că a transpus Directiva 2014/59/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unui cadru pentru redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii şi de modificare a Directivei 82/891/CEE a Consiliului şi a directivelor 2001/24/CE, 2002/47/CE, 2004/25/CE, 2005/56/CE, 2007/36/CE, 2011/35/UE, 2012/30/UE şi 2013/36/UE ale Parlamentului European şi ale Consiliului, precum şi a Regulamentelor (UE) nr. 1.093/2010 şi (UE) nr. 648/2012 ale Parlamentului European şi ale Consiliului, consacrând expres împrejurarea că Banca Naţională a României este autoritate de rezoluţie pentru instituţiile de credit. Or, conform art. 3 alin. (2) din Directiva 2014/59/UE a Parlamentului European şi a Consiliului, autoritatea de rezoluţie este o autoritate publică administrativă sau autorităţi învestite cu competenţe administrative publice.

Conform art. 3 alin (3) al aceluiaşi act normativ, sunt enumerate autorităţile care pot fi desemnate ca autorităţi de rezoluţie, printre acestea regăsindu-se băncile centrale.

Or, prin Legea nr. 312/2015 a fost desemnată autoritate de rezoluţie pentru instituţiile de credit, persoane juridice române, Banca Naţională a României, motiv pentru care se justifică şi din aceste considerente concluzia că Banca Naţională a României este o autoritate centrală autonomă, parte a administraţiei publice.

De altfel, şi din interpretarea dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobate prin lege organică, rezultă faptul că Banca Naţională a României este o autoritate publică, în sensul cerut de dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal, în art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 se prevede că Banca Naţională a României este autoritatea competentă cu privire la reglementarea, autorizarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, potrivit prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă şi ale Regulamentului (UE) nr. 575/2013.

Conform art. 153 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, instituţiile de credit sunt obligate să prezinte Băncii Naţionale a României situaţiile lor financiare, precum şi alte date şi informaţii cerute la termenele şi în forma stabilite prin reglementări şi instrucţiuni de către Banca Naţională a României, în calitate de autoritate de supraveghere.

În analiza faptului că Banca Naţională a României este o autoritate publică în sensul prevăzut de art. 175 alin. (2) din Codul penal nu se poate face abstracţie de importanţa deosebită a acestei entităţi publice în cadrul politicii economico-financiare generale a statului, de competenţele ce îi sunt atribuite prin lege în vederea realizării obiectivului său fundamental, constând în asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor, fiind singurul organism din România care are atribuţii privitoare la elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb, la promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare, la emiterea bancnotelor şi monedelor, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României şi la stabilirea regimului valutar, supravegherea respectării acestuia şi administrarea rezervelor internaţionale ale ţării, precum şi eficienţa mijloacelor legale ce îi sunt puse la dispoziţie pentru ducerea la îndeplinire a acestor atribuţii, având şi competenţa de a emite şi acte cu caracter normativ în domeniul bancar (regulamente, ordine, norme) a căror respectare este obligatorie de către subiecţii cărora li se adresează, având autoritate competentă cu privire la reglementarea, autorizarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, fiind autoritate de supraveghere şi autoritate de rezoluţie.

Prin urmare, se poate considera că Banca Naţională a României reprezintă o autoritate publică, în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal, putând exercita controlul sau supravegherea cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public.

Concluzionând, pentru considerentele dezvoltate anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 61.261/3/2010, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă, în sensul legii penale, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.”

Va statua în sensul că, în sensul legii penale, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 475 şi art. 477 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE şi JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 61.261/3/2010, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: dacă, în sensul legii penale, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal şi, în consecinţă, stabileşte că:

În sensul legii penale, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 30 mai 2017.

 

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

judecător MIRELA SORINA POPESCU

Magistrat-asistent,

Mirela Cojocaru

 

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.