MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 560/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 560         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Vineri, 14 iulie 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 178 din 21 martie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

 

Decizia nr. 265 din 27 aprilie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 257 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, în forma anterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/2013 privind adoptarea unor măsuri fiscal-bugetare pentru îndeplinirea unor angajamente convenite cu organismele internaţionale, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative

 

Decizia nr. 301 din 4 mai 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (1) din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 353 din 11 mai 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 283 alin. (4) lit. n) şi art. 284 alin. (3) şi (5) din Codul de procedură penală

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

1.878/C. - Ordin al ministrului justiţiei privind aprobarea tarifelor pentru eliberarea de către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi oficiile registrului comerţului de pe lângă tribunale de copii ale Buletinului procedurilor de insolvenţă, copii certificate ale actelor de procedură publicate, pentru furnizarea de informaţii din Buletinul procedurilor de insolvenţă

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 40 din 29 mai 2017 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)

 

Decizia nr. 41 din 29 mai 2017 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 178

din 21 martie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Bianca Drăghici - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată din oficiu de către Curtea de Apel Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 837/39/2015 al acestei instanţe şi care tomnează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 207D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de Citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere că textul de lege criticat nu instituie discriminări, nefiind încălcat principiul constituţional consacrat de art. 16 alin. (1), în condiţiile în care norma se aplică tuturor persoanelor aflate în această situaţie. De altfel, arată că dispoziţiile de lege criticate au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate şi, prin Decizia nr. 4 din 17 ianuarie 2017, Curtea Constituţională a statuat conformitatea acestora cu prevederile Legii fundamentale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea din 17 februarie 2016, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea nr. 9 din 29 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 837/39/2015, Curtea de Apel Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin, (4) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Excepţia a fost ridicată de instanţa judecătorească, din oficiu, într-o cauză având ca obiect anularea unor acte administrative, respectiv anularea unei decizii şi a unei note de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare, emise de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice - Serviciul soluţionare contestaţii nereguli fonduri europene.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa de trimitere susţine, în esenţă, că Legea nr. 554/2004 se abate de la normele constituţionale ale art. 147 alin. (4) şi acordă, prin dispoziţiile de lege criticate, posibilitatea exercitării unei acţiuni directe în justiţie, ca urmare a publicării unei decizii de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate, prin care se tinde la modificarea unei situaţii juridice realizate în întregime înainte de publicarea acesteia, ceea ce echivalează cu extinderea efectelor deciziei Curţii Constituţionale şi pentru trecut. Altfel apreciază că, în condiţiile în care cauza nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti, dar partea interesată este repusă în termenul de exercitare a dreptului la acţiune în limita unui termen de decădere de un an calculat de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial, rezultă că, atunci când raportul juridic anterior reprezintă o facta praeterita, puterea deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea se întinde în trecut, deşi, din perspectiva acesteia, este vizat un raport juridic deja epuizat.

6. În continuare, instanţa consideră că art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 oferă posibilitatea declanşării unui litigiu în care urmează să se repună în discuţie raporturile juridice născute în intervalul ce precede publicării unei decizii de admitere asupra unei excepţii care poate fi invocată fără limită în timp, până ce ordonanţa Guvernului încetează să mai producă efecte. Or, reformarea unei situaţii juridice pe motive lipsite de previzibilitate la data naşterii ei, având drept consecinţă modificarea de drepturi şi obligaţii definitivate cu ani în urmă, nu respectă cerinţele de neretroactivitate, accesibilitate şi previzibilitate a legii, în condiţiile în care legea, în acest caz - mai exact dispoziţia declarată neconstituţională -, ar trebui să înceteze să îşi producă efectele în viitor.

7. În final, se arată că, potrivit art. 16 alin. (1) din Constituţie 3rCetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Însă, apreciază că, în condiţiile în care art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 conferă o poziţie privilegiată persoanei vătămate printr-un act administrativ emis în temeiul unei dispoziţii dintr-o ordonanţă a Guvernului declarată neconstituţională, atât din punctul de vedere al efectelor declarării neconstituţionalităţii, cât şi din perspectiva repunerii în termenul de exercitare a dreptului la acţiune, fără ca de această posibilitate să beneficieze şi ceilalţi titulari de drepturi şi obligaţii subiective, care ar avea interesul să se prevaleze de declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale în baza cărora s-au născut acestea, în mod evident, egalitatea în drepturi nu este respectată, motiv pentru care se încalcă şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9. Guvernul apreciază că posibilitatea recunoscută persoanei vătămate, prin dispoziţiile art. 9 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, nu este de natură să încalce principiul legalităţii consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, ci, dimpotrivă, prevederea dă expresie acestui text constituţional, ţinând seama de faptul că norma juridică ce a servit ca temei al actului administrativ, tipic sau asimilat, a fost declarată neconstituţională. De asemenea, consideră că nu poate fi primită nici critica referitoare la încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 din Constituţie, deoarece dispoziţiile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 se aplică tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei, fără discriminări. Cât priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, invocă Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, prin care Curtea a reţinut c㠄din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidenţă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul. Aşa încât Curtea constată că incidente deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tune actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive.”

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 9 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora: „în situaţia în care decizia de declarare a neconstituţionalităţii este urmarea unei excepţii ridicate în altă cauză, acţiunea poate fi introdusă direct la instanţa de contencios administrativ competentă. În limitele unui termen de decădere de un an, calculat de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I. “

13. În opinia instanţei judecătoreşti, dispoziţiile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 16 privind egalitatea în drepturi şi art. 147 alin. (4) potrivit căruia „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”.

14. Din analiza înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, Curtea observă că, prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, la date de 26 octombrie 2015, reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială - Municipiul Suceava a formulat plângere împotriva unei decizii şi note de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare privind un contract de finanţare, emise de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice - Serviciul soluţionare contestaţii nereguli fonduri europene - POR. Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, printre altele, pe dispoziţiile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, arătând că, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 66 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 7 aprilie 2015, art. 66 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 30 iunie 2011, aduce atingere principiului neretroactivităţii, deoarece permite aplicarea normelor de drept substanţial din această ordonanţă cu privire la nereguli săvârşite în Intervalul temporal în care era în vigoare Ordonanţa Guvernului nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente utilizate necorespunzător, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 622 din 30 august 2003. Ca atare, faţă de incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, instanţa judecătorească, din oficiu, a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a acestor norme.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, iar prin Decizia nr. 4 din 17 ianuarie 2017*), nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. Astfel, Curtea a reţinut că dispoziţiile de lege supuse controlului de constituţionalitate fac parte din art. 9 din Legea nr. 554/2004, cu denumirea marginal㠄Acţiunile împotriva ordonanţelor Guvernului” şi reprezintă norma cu caracter special care evidenţiază raportul dintre caracterul de act administrativ al ordonanţei simple sau de urgenţă a Guvernului, ce atrage competenţa instanţei de contencios administrativ sub aspectul remedierii vătămării create prin adoptarea acestui act, şi calitatea sa de act normativ de reglementare primară, ce atrage competenţa Curţii Constituţionale sub aspectul controlului de constituţionalitate în raport cu Legea fundamentală.

16. Pentru a reliefa caracterul de normă specială a textului de lege criticat, Curtea a realizat o analiză comparativă a acestuia cu dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004. Astfel, prin Decizia nr. 479 din 18 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 602 din 10 august 2015, Curtea a făcut o delimitare a cadrului legislativ care permite justiţiabililor să acţioneze împotriva ordonanţelor Guvernului, prin prisma efectelor produse de acestea. Instanţa de contencios constituţional a reţinut că art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 reprezintă cadrul general în care persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h) din lege, respectiv în termenul de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede altul, poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Din economia textelor legale menţionate, Curtea a constatat că art. 8 din Legea nr. 554/2004 reprezintă cadrul general pentru înlăturarea vătămării provocate prin acte administrative cu caracter individual, acţiuni sau omisiuni ale organelor administrative, admisibilitatea acţiunii în contencios administrativ fiind condiţionată de parcurgerea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din lege şi de respectarea unor termene legale.

17. În temeiul art. 8 din lege. persoana vătămată poate solicita anularea actului administrativ individual, putând invoca oricând pe parcursul procedurii desfăşurate în faţa instanţei de contencios administrativ excepţia de neconstituţionalitate a oricăror dispoziţii din legi sau ordonanţe ale Guvernului, care au legătură cu soluţionarea cauzei, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, deci inclusiv cele în baza cărora au fost emise actele administrative. Într-o atare situaţie, instanţa va sesiza Curtea Constituţională, fără a suspenda cauza, litigiul continuând să se judece şi, eventual, să primească o soluţie definitivă. În cazul în care Curtea Constituţională constată neconstituţionalitatea actului normativ în baza căruia a fost emis actul administrativ, care poate fi inclusiv o ordonanţă simplă sau de urgenţă a Guvernului, după soluţionarea definitivă a cauzei, decizia Curţii Constituţionale poate constitui temei al revizuirii, remediu procesual prevăzut de art. 509 din Codul de procedură civilă. Scopul reglementării căii de atac a revizuirii hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate în cauza în care a fost ulterior admisă o excepţie de neconstituţionalitate este tocmai acela de a garanta mijloacele de apărare necesare realizării drepturilor şi intereselor părţilor în faţa justiţiei, ca expresie a dreptului la un proces echitabil.

18. Cu privire la calea extraordinară de atac a revizuirii, Curtea a constatat că posibilitatea de a beneficia de efectele deciziei de admitere a Curţii este circumscrisă sferei persoanelor care au declanşat acest control, anterior momentului publicării deciziei, în condiţiile prevăzute de lege. În aceste condiţii, având în vedere importanta principiului autorităţii de lucru judecat, Curtea a reţinut că o decizie de constatare a neconstituţionalităţii unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justiţiabili care a invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.

19. În continuare, analizând dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, Curtea a reţinut că acestea reglementează o situaţie diferită de cea prevăzută de art. 8 din acelaşi act normativ şi au o incidenţă limitată, circumstanţiată situaţiei în care ordonanţa simplă sau de urgenţă a Guvernului vatămă în mod direct un drept ori un interes legitim. Potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (1) din lege, „Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe poate introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ, însoţită de excepţia de neconstituţionalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituţionalităţii ordonanţei sau a dispoziţiei din ordonanţă”.

20. În jurisprudenţa sa, prin Decizia nr. 479 din 18 iunie 2015, precitată, Curtea a stabilit, cu valoare de principiu, că art. 9 din Legea nr. 554/2004 reprezintă expresia prevederilor constituţionale ale art. 126 alin. (6) teza a doua, potrivit cărora „Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale”, şi reglementează o procedură specială, determinată de natura actelor adoptate de Guvern pe calea delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie. Prin art. 126 alin. (6) din Constituţie şi art. 9 din Legea nr. 554/2004, legiuitorul a optat pentru încadrarea acţiunilor persoanelor vătămate prin ordonanţe ale Guvernului declarate neconstituţionale în mecanismul acţiunilor în contencios administrativ, pornind de la premisa că fundamentul obligaţiei de reparare a vătămării constă în însăşi adoptarea ordonanţelor neconstituţionale. Cu alte cuvinte, art. 9 din Legea nr. 554/2004 vizează situaţiile în care o persoană se consideră vătămată în mod direct printr-o ordonanţă a Guvernului, actul administrativ individual adoptat în baza ordonanţei sau refuzul privind emiterea unui act administrativ sau realizarea unei anumite operaţiuni administrative constituind doar materializarea formală a vătămării persoanei în cauză Atât timp cât acţiunea reclamantului are ca scop înlăturarea efectelor ordonanţei Guvernului care se produc direct asupra unui drept sau interes legitim, vătămându-ie, reclamantul are deschisă procedura specială prevăzută de art. 9 din Legea nr. 554/2004, care prevede sesizarea Curţii Constituţionale în vederea efectuării controlului de constituţionalitate a actului Guvernului.

21. Analizând conţinutul normativ al art. 9 din Legea nr. 554/2004, Curtea a observat că alin. (1) prevede posibilitatea persoanei vătămate într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe de a introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ. Obiectul acţiunii este cel prevăzut de art. 9 alin. (5) din lege şi poate viza acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi, după caz, obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operaţiuni administrative. Acţiunea poate fi formulată oricând pe perioada de activitate a actului normativ (cât timp acesta continuă să producă efecte juridice), începând cu data intrării sale în vigoare. Acţiunea principală va fi însoţită de excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor ordonanţei Guvernului. Potrivit alin. (2), instanţa de contencios administrativ, dacă apreciază că excepţia îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, sesizează, prin încheiere motivată, Curtea Constituţională şi suspendă soluţionarea cauzei pe fond. După pronunţarea Curţii Constituţionale, potrivit alin. (3), instanţa de contencios administrativ repune cauza pe rol şi dă termen, cu citarea părţilor. Dacă ordonanţa sau o dispoziţie a acesteia a fost declarată neconstituţională, instanţa soluţionează fondul cauzei, în caz contrar, acţiunea respingându-se ca inadmisibilă. Astfel, soluţia pronunţată în urma efectuării controlului de constituţionalitate constituie, în mod invariabil, o condiţie de admisibilitate a acţiunii adresate instanţei de fond: o soluţie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate privind o ordonanţă sau o dispoziţie dintr-o ordonanţă a Guvernului permite instanţei analizarea pe fond a pretenţiilor reclamantului, în vreme ce soluţia de respingere a criticii de neconstituţionalitate constituie un fine de neprimire, ce obligă instanţa de contencios administrativ la respingerea acţiunii. Cu alte cuvinte, în această materie, decizia Curţii are efecte asupra înseşi admisibilităţii acţiunii principale, astfel că măsura suspendării de drept a acesteia din urmă, pe durata desfăşurării procedurii în faţa instanţei de contencios constituţional, constituie o condiţie mai mult decât necesară, fiind decisivă pentru continuarea litigiului (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010).

22. În continuare, Curtea a observat că alin, (4) al art. 9 din Legea nr. 554/2004, dispoziţie criticată prin prezenta excepţie de neconstituţionalitate, prevede că, în situaţia în care decizia de declarare a neconstituţionalităţii este urmarea unei excepţii ridicate în altă cauză, acţiunea care are obiectul prevăzut de art. 9 alin. (5) din lege poate fi introdusă direct la instanţa de contencios administrativ competentă, în limitele unui termen de decădere de un an, calculat de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I.

23. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 544/2004, Curtea a constatat că ordonanţa simplă sau de urgenţă, care reprezintă sursa vătămării într-un drept ori într-un interes legitim al persoanei, poate constitui temei al acţiunii în contencios administrativ în două situaţii. Prima este cea reglementată de art. 9 alin. (1) din lege, atunci când persoana vătămată formulează acţiunea principală, însoţind această Cerere de excepţia de neconstituţionalitate a ordonanţei Simple Sau de urgenţă a Guvernului. Intr-o atare situaţie, acţiunea de chemare în judecată nu este condiţionată de parcurgerea procedurii administrative prealabile sau de respectarea unor termene. A două situaţie este cea reglementată de art. 9 alin. (4) din lege şi este posibilă doar în cazul în care persoana vătămată a rămas în pasivitate, neformulând acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 9 alin. (1), situaţie în care legiuitorul îi pune la dispoziţie acţiunea principală cu acelaşi obiect, care va fi însoţită, de data aceasta, de decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea actului normativ emis de Guvern. În această ipoteză, legiuitorul condiţionează, însă, admisibilitatea acţiunii de respectarea unui termen care începe să curgă de la data publicării actului jurisdicţional al Curţii Constituţionale. Acţiunea reglementată de art. 9 alin. (4) nu constituie nicidecum o repunere în termen a persoanei vătămate, aşa cum susţine autorul sesizării, [de altfel, acţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) nici nu este condiţionată de respectarea unui termen] sau o aplicare retroactivă a deciziei Curţii Constituţionale, ci are scopul de a disciplina conduita procesuală a persoanelor vătămate prin ordonanţe ale Guvernului, sub aspectul termenului în care acestea pot formula acţiunea în contencios administrativ în vederea remedierii vătămării produse prin actul declarat neconstituţional. Legiuitorul nu face decât să limiteze dreptul la acţiune al persoanei vătămate sub aspect temporal, tocmai ca expresie a principiului securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice, în lipsa dispoziţiilor art. 9 alin. (4), acţiunea în contencios administrativ împotriva ordonanţelor Guvernului întemeindu-se exclusiv pe norma cuprinsă în art. 9 alin. (1), deci putând fi admisibilă oricând. Or, tocmai o astfel de situaţie a evitat legiuitorul, condiţionând remedierea prejudiciilor cauzate prin actele normative cu caracter de reglementare primară adoptate de Guvern de exercitarea dreptului la acţiune în termenul de un an de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei Curţii Constituţionale.

24. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 9 alin. (4) nu sunt aplicabile decât în ipoteza în care vătămarea este rezultat al însăşi adoptării ordonanţei Guvernului, iar nu şi în ipotezele în care vătămarea este mediată prin actul/acţiunea/omisiunea autorităţii administrative, cazuri în care sunt incidente prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004 şi, implicit, prevederile art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă, referitoare la revizuirea hotărârii pronunţate, în cazul în care Curtea a declarat neconstituţională prevederea ce a făcut obiectul excepţiei invocate în acea cauză. Aşa fiind, Curtea a reţinut că sfera de incidenţă a celor două norme legale - art. 8, respectiv art. 9-, este diferită, legiuitorul distingând, prin ipoteza de aplicare a acestora, situaţiile juridice care sunt guvernate de fiecare dintre ele.

25. Pentru toate aceste argumente, Curtea a considerat neîntemeiată critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, potrivit căreia incidenţa deciziei de admitere pronunţate de instanţa de contencios constituţional într-o cauză soluţionată de instanţa judecătorească definitiv, până la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate având acelaşi obiect ar echivala cu atribuirea unor efecte ex tune actului jurisdicţional al Curţii şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive, întrucât, prin ipoteza de incidenţă a dispoziţiei art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, o asemenea situaţie este exclusă. De asemenea, nu a fost reţinută nici pretinsa lipsă de corelare dintre termenul de un an în care poate fi introdusă acţiunea la instanţa de contencios administrativ competentă, calculat de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi termenul prevăzut pentru contestarea actului, reglementat de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât, aşa cum s-a arătat în prealabil, acestea vizează acţiuni diferite, cu temeiuri juridice distincte.

26. Referitor la invocarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, Curtea a statuat că dispoziţiile art. 9 alin. (4) din lege nu sunt aplicabile decât în ipoteza în care vătămarea este rezultatul însăşi adoptării ordonanţei Guvernului, acţiunea principală fiind indisolubil legată de înlăturarea efectelor ordonanţei Guvernului care se produc direct asupra unui drept sau interes legitim al persoanei, vătămându-l, ceea ce determină obligatoriu sesizarea Curţii Constituţionale în vederea efectuării controlului de constituţionalitate asupra actului Guvernului. Efectul specific al deciziei Curţii Constituţionale pronunţate într-o atare împrejurare se justifică tocmai prin faptul că, în această ipoteză, actul administrativ care a determinat lezarea unor drepturi sau interese legitime este însăşi ordonanţa Guvernului, iar nu actul administrativ individual subsecvent, iar legiuitorul limitează dreptul la acţiune al persoanei vătămate în considerarea unor principii inerente statului de drept, precum securitatea şi stabilitatea raporturilor juridice.

27. În ceea ce priveşte situaţia premisă de incidenţă a dispoziţiilor art. 9 alin. (4), respectiv existenţa unei decizii de declarare a neconstituţionalităţii ca urmare a unei excepţii ridicate în altă cauză, care ar limita accesul la instanţa de contencios administrativ doar la ipoteza pronunţării unei decizii a Curţii Constituţionale în cadrul unui control de constituţionalitate a posteriori a ordonanţei Guvernului, Curtea a constatat că fundamentul acţiunii în justiţie, întemeiate pe această normă legală, este decizia de declarare a neconstituţionalităţii ordonanţei Guvernului. Astfel, indiferent de calea pe care s-a realizat controlul de constituţionalitate, determinantă este decizia de admitere pronunţată de Curtea Constituţională pentru ca remediul procesual prevăzut de alin. (4) al art. 9 din Legea nr. 554/2004 să opereze.

28. Cu privire la controlul de constituţionalitate al ordonanţelor Guvernului, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, acesta se poate efectua atât pe calea soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate, invocate în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţie, cât şi pe calea soluţionării unei obiecţii de neconstituţionalitate, formulate în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie, în cadrul controlului de constituţionalitate a priori declanşat anterior promulgării legii de aprobare a ordonanţei Guvernului.

29. Ordonanţele simple sau de urgenţă ale Guvernului aprobate de Parlament prin lege, în conformitate cu prevederile art. 115 alin. (7) din Constituţie, încetează să mai fie acte normative de sine stătătoare şi devin, ca efect al aprobării de către autoritatea legiuitoare, acte normative cu caracter de lege, chiar dacă, din raţiuni de tehnică legislativă, alături de datele legii de aprobare, conservă şi elementele de identificare atribuite la adoptarea lor de către Guvern (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 95 din 8 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 23 februarie 2006, sau Decizia nr. 1.039 din 9 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 21 august 2009). Aşadar, Curtea este competentă să analizeze în cadrul controlului de constituţionalitate a priori, care priveşte legea de aprobare a ordonanţei, îndeplinirea de către ordonanţa simplă sau de urgenţă a Guvernului a condiţiilor prevăzute de art. 115 din Constituţie (în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 919 din 6 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 15 iulie 2011, sau Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011). Prin urmare, constatarea neconstituţionalităţii nu are numai o funcţie de prevenţie, ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează, în primul rând, situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale şi, ca atare, indiferent de modalitatea în care s-a realizat controlul de constituţionalitate, control a priori declanşat anterior promulgării legii de aprobare a ordonanţei, în condiţiile art. 146 lit. a) din Constituţie, sau a posteriori, declanşat în condiţiile art. 146 lit. d) din Legea fundamentala, decizia de admitere a Curţii Constituţionale produce efecte erga omnes, întrucât efectele vătămătoare sunt produse prin însăşi ordonanţa Guvernului, iar nu prin lege, în sensul formal de act al Parlamentului.

30. în final, Curtea a reţinut că dispoziţiile legale criticate reprezintă, pe de o parte, o transpunere la nivel infraconstituţional a prevederilor art. 126 alin. (6) teza a două din Constituţie, iar, pe de altă parte, o garanţie a dreptului de acces liber la justiţie al persoanei vătămate printr-o ordonanţă sau, după caz, prin dispoziţii dintr-o ordonanţă a Guvernului declarată neconstituţională şi contribuie la crearea unei practici corecte de legiferare prin ordonanţe ale Guvernului.

31. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, soluţia pronunţată, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

32. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 837/39/2015 şi constată că dispoziţiile art. 9 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 21 martie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Bianca Drăghici


*) Decizia Curţii Constituţionale nr. 4 din 17 ianuarie 2017 a fost publicată ulterior în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 331 din 8 mai 2017.

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 265

din 27 aprilie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 257 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, în forma anterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/2013 privind adoptarea unor măsuri fiscal-bugetare pentru îndeplinirea unor angajamente convenite cu organismele internaţionale, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Varga Attila - judecător

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 257 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, excepţie ridicată de Adriana Dinescu Mărăcinescu în Dosarul nr. 3.359/90/2015 al Tribunalului Vâlcea - Secţia a II-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 463D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită,

3. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 335 din 10 martie 2011.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 24 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.359/90/2015, Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 257 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de reclamanta Adriana Dinescu Mărăcinescu într-o cauză având ca obiect anularea deciziei de impunere anuală, prin care reclamanta a fost obligată să plătească suma de 1.932 lei cu titlu de contribuţie pentru asigurări sociale de sănătate pentru anul 2012.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine că prevederile de lege criticate sunt neconstituţionale, deoarece obligă la plata contribuţiei pentru asigurări sociale de sănătate şi pentru veniturile obţinute din exercitarea profesiei de avocat, ceea ce încalcă principiul egalităţii în faţa legii, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie, precum şi principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale, prevăzut de dispoziţiile art. 56 alin. (2) din Constituţie. În acest sens arată că o anumită categorie de pensionari este exceptată de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, însă, pentru pensionarii care obţin venituri de natura celor prevăzute la alin. (2) lit. a)-d), alin. (21) şi la art. 213 alin. (2) lit. h), nu a fost prevăzută aceeaşi exceptare. Or, stabilirea obligaţiilor de contribuţie ori a scutirilor de la acestea nu trebuie să se facă diferenţiat între persoane aflate în mod obiectiv în situaţii analoage. Instituirea unui tratament juridic diferit pentru pensionarii care au plătit contribuţia asupra veniturilor din pensii aduce atingere atât art. 16 alin (1), cât şi art. 56 alin. (2) din Constituţie, Legiuitorul a urmărit ca obligaţia de contribuţie instituită prin lege să nu dobândească un caracter împovărător. Fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze impozitele pe grupe sau categorii de cetăţeni. În final, consideră că dubla impunere la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate atât a veniturilor din pensie, cât şi a veniturilor realizate din activităţi independente este neconstituţională.

6. Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a civilă şi-a exprimat opinia în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Guvernul consideră că prevederile de lege criticate sunt constituţionale, sens în care invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 335 din 10 martie 2011.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum este menţionat în încheierea de sesizare, îl constituie prevederile art. 257 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006, cu modificările şi completările ulterioare, având următorul conţinut: „în cazul persoanelor care realizează în acelaşi timp venituri de natura celor prevăzute la alin. (2) lit. a)-d), alin. (21) şi (22) şi la art. 213 alin. (2) lit. h), contribuţia se calculează asupra tuturor acestor venituri.”Alin. (22) la care face referire textul de lege criticat are următorul conţinut: „Persoanele cu venituri din pensii depăşesc 740 lei datorează contribuţia lunară pentru asigurările sociale de sănătate calculată potrivit prevederilor Legii nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare.” Prin art. 48 pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2013 privind adoptarea unor măsuri fiscal-bugetare pentru îndeplinirea unor angajamente convenite cu organismele internaţionale, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 593 din 20 septembrie 2013, textul de lege criticat a fost abrogat, iar, ulterior, Legea nr. 95/2006 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august 2015. Prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea a stabilit că sintagma „în vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. Astfel, Curtea constată că, deşi nu mai sunt în vigoare, dispoziţiile de lege criticate produc în continuare efecte juridice, deoarece acţiunea în cadrul căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate are ca obiect anularea deciziei de impunere anuală prin care reclamanta a fost obligată să plătească suma de 1.932 lei cu titlu de contribuţie pentru asigurări sociale de sănătate pentru anul 2012. Prin urmare, obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 257 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, în forma anterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/2013.

12. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii şi în art. 56 alin. (2) privind aşezarea justă a sarcinilor fiscale.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autoarea excepţiei critică prevederile art. 257 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, în esenţă, deoarece impun ca plata contribuţiei pentru asigurări sociale de sănătate să se facă atât pentru veniturile obţinute din pensie, cât şi pentru veniturile obţinute din exercitarea profesiei de avocat. Cu privire la aceleaşi susţineri, raportate la aceleaşi dispoziţii din Constituţie, Curtea s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 118 din 16 februarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 4 mai 2012, prin care a reţinut jurisprudenţa sa, potrivit căreia este firesc ca valoarea contribuţiei să difere de la persoană la persoană, în funcţie de cuantumul veniturilor realizate. Această diferenţă este rezonabilă şi justificată de situaţia obiectiv deosebită în care se află persoanele care realizează venituri mai mari faţă de cele ale căror venituri sunt mai reduse, precum şi de principiul solidarităţii şi subsidiarităţii în colectarea şi utilizarea fondurilor, aplicabil în materia asigurărilor sociale de sănătate.

14. Totodată, prin Decizia nr. 335 din 10 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 23 mai 2011, Curtea a arătat că, „datorită solidarităţii celor care contribuie, sistemul public de asigurări sociale de sănătate îşi poate realiza obiectivul principal, respectiv cel de a asigura un minimum de asistenţă medicală pentru populaţie, inclusiv pentru acele categorii de persoane care se află în imposibilitatea de a contribui la constituirea fondurilor de asigurări de sănătate. Art. 56 din Constituţie prevede obligaţia cetăţenilor de a contribui prin impozite şi prin taxe la cheltuielile publice. În cazul sistemului public de sănătate, aceste cheltuieli publice vizează însăşi îndeplinirea obligaţiei constituţionale a statului de a asigura ocrotirea sănătăţii şi protecţia socială a cetăţenilor.”

15. De asemenea, prin Decizia nr. 539 din 27 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 1 august 2006, Curtea a reţinut c㠄este firesc ca valoarea contribuţiei să difere de la persoană la persoană, în funcţie de cuantumul veniturilor realizate. Această diferenţă este rezonabilă şi justificată de situaţia obiectiv deosebită în care se află persoanele care realizează venituri mai mari faţă de cele ale căror venituri sunt mai reduse, precum şi de principiul solidarităţii şi subsidiarităţii în colectarea şi utilizarea fondurilor, aplicabil în materia asigurărilor sociale de sănătate.” Curtea a reţinut, cu acelaşi prilej, c㠄principiul constituţional al aşezării juste a sarcinilor fiscale pentru suportarea cheltuielilor publice impune diferenţierea contribuţiei persoanelor care realizează venituri mai mari. De altfel, cota de contribuţie, exprimată procentual, este unică, neavând caracter progresiv, astfel că diferenţa valorică a contribuţiei este determinată de nivelul diferit al venitului.”

16. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

17. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Adriana Dinescu Mărăcinescu în Dosarul nr. 3.359/90/2015 al Tribunalului Vâlcea - Secţia a Iha civilă şi constată că dispoziţiile art. 257 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, în forma anterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/2013 privind adoptarea unor măsuri fiscal-bugetare pentru îndeplinirea unor angajamente convenite cu organismele internaţionale, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, sunt constituţionale în raport ou criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Vâlcea - Secţia a II-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 27 aprilie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 301

din 4 mai 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (1) din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 374 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Petrishki Gancho Dimitrov în Dosarul nr. 5.734/99/2015 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.482D/2016.

2. La apelul nominal se prezintă autorul excepţiei. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. Magistratul-asistent arată că, la solicitarea Curţii, este prezentă în sală doamna Valcheva Anna Martinova, traducător şi interpret de limba bulgară, în vederea asigurării traducerii pentru autorul excepţiei şi partea Ivanov Asen,

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul autorului care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată de către apărătorul său.

4. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens arată că, deşi la primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată poate avea loc, potrivit textului de lege criticat, o prezentare succintă a actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată ori, după caz, a celui prin care s-a dispus începerea judecăţii, preşedintele completului îi aduce la cunoştinţă inculpatului în ce constă învinuirea, îl înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, persoanei vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar. Aşadar, preşedintele completului de judecată îi aduce la cunoştinţă inculpatului toate drepturile procesuale pe care le are, faptul că, pe tot parcursul procesului penal, poate formula cereri şi ridica excepţii. Precizează că nu este posibilă citirea integrală a actului de sesizare în toate cazurile, întrucât pot exista cauze complexe, cu mulţi inculpaţi, unde rechizitoriul poate fi amplu, astfel încât se va face o prezentare succintă a acestuia. Prezentarea succintă a actului de sesizare a instanţei trebuie să fie însă de natură a stabili limitele judecăţii, expunerea trebuie să fie făcută cu claritate şi precizie. Prin urmare, la momentul prezentării succinte a actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată ori, după caz, a celui prin care s-a dispus începerea judecăţii, acuzaţia devine publică şi, totodată, se stabilesc şi limitele judecăţii.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin încheierea din 13 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 5.734/99/2015, Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Petrishki Gancho Dimitrov în soluţionarea apelului formulat împotriva Sentinţei penale nr. 579 din 13 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. 5.734/99/2015 Motivele de apel privesc nelegalitatea sentinţei sub aspectul invocat în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine, în esenţă, că prevederile criticate îngrădesc accesul liber la justiţie şi aduc atingere dreptului la apărare, întrucât sintagma „prezentare succint㔠din cuprinsul acestora este lipsită de claritate şi previzibilitate, interpunând propriei percepţii a inculpatului despre acuzaţia ce-i este adusă, percepţia unei persoane arbitrare ce nu are aptitudinea de a sfătui sau consilia persoana pusă sub acuzare. Susţine că actul de sesizare al instanţei trebuie să fie prezentat de aşa natură încât orice observator să poată înţelege fapta de care este acuzat. Aşa încât a elimina detaliile, care, în integralitatea lor, au menirea de a descrie faptele reţinute în sarcina unei persoane şi de a stabili elementele pe care se sprijină acuzarea, echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare, autorul excepţiei fiind cetăţean străin.

7. Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că normele procesual penale criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate, acestea având rolul de a puncta începerea cercetării judecătoreşti şi cadrul procesual în care se desfăşoară. Reţine că dreptul la apărare al inculpatului, care presupune luarea la cunoştinţă a acuzaţiilor aduse prin actul de sesizare în integralitatea lor, este respectat şi garantat de dispoziţiile art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, care reglementează cu privire la comunicarea copiei certificate a rechizitoriului, inclusiv traducerea autorizată a acestuia.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Reţine că motivele invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate vizează modul în care dispoziţiile criticate sunt aplicate de către Instanţa de judecată, respectiv ce se înţelege prin „prezentare succint㔠a cauzei de către grefierul de şedinţă. Arată că art. 329 alin. (2) şi alin. (3) din Codul de procedură penală obligă procurorul să trimită instanţei rechizitoriul însoţit de un număr necesar de copii certificate ale acestuia, pentru a fi comunicate inculpaţilor, iar, în cazul în care inculpatul nu cunoaşte limba română, şi de o traducere autorizată a rechizitoriului. Or, aceste dispoziţii legale permit inculpatului ca, din timp, încă înainte de începerea procedurii de cameră preliminară, să cunoască integral conţinutul acuzaţiei ce i se aduce.

10. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 374 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale şi, în acest sens, face referire la dispoziţiile art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit cărora copia certificată a rechizitoriului şi, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului. Reţine că prevederile criticate sunt norme de procedură a căror reglementare este de competenţa exclusivă a legiuitorului care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli de procedură, potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală. Totodată, consideră că dispoziţiile criticate nu aduc atingere principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi invocă Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate,

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 374 alin. (1) din Codul de procedură penală care au următorul conţinut: „La primul termen la care procedura de citare este legai îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată, preşedintele dispune ca grefierul să dea citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată ori, după caz, a celui prin care s-a dispus începerea judecăţii sau să facă o prezentare succintă a acestuia.”

14. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 cu privire la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 21 alin. (2) potrivit cărora nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului de acces la justiţie şi art. 24 relativ la dreptul la apărare.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 374 alin. (1) din Codul de procedură penală, la primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată, preşedintele dispune ca grefierul să dea citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată (rechizitoriul) ori, după caz, a celui prin care s-a dispus începerea judecăţii [încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală ori decizia de începere a judecăţii pronunţate conform art. 341 alin. (10) lit. b) din Codul de procedură penală] sau să facă o prezentare succintă a acestuia, limitându-se în acest fel la faptă, încadrarea sa juridică şi identitatea inculpatului. Curtea reţine Că citirea actului de sesizare reprezintă punctul iniţial al etapei preliminare cercetării judecătoreşti, aceea a aducerii la cunoştinţă a învinuirii, lămuririlor şi formulării cererilor prealabile. Prin citirea actului de sesizare, acuzarea devine publică, fiind stabilite totodată şi limitele judecăţii. În acelaşi timp, la acest moment se poate aprecia că dosarul se află în stare de judecată şi, de asemenea, la acest moment, preşedintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, persoanei vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar, această obligaţie a preşedintelui fiind, în fapt,o garanţie a dreptului la apărare al inculpatului.

16. Aşadar, Curtea reţine că citirea actului de sesizare ori prezentarea succintă a acestuia nu marchează începutul cercetării judecătoreşti - spre deosebire de legea procesual penală anterioară (art. 322 din Codul de procedură penală din 1968), ci se situează anterior acestui moment, rolul său fiind de a asigura încă de la debutul fazei de judecată cunoaşterea şi expunerea în public a acuzaţiilor formulate de procuror. Astfel cum s-a arătat, separat de citirea actului de sesizare, preşedintele procedează conform art. 374 alin. (2) din Codul de procedură penală. Curtea constată astfel că, prin parcurgerea acestor formalităţi, instanţa se asigură că inculpatul cunoaşte învinuirea şi principalele drepturi procesuale în faza de judecată. Potrivit doctrinei dezvoltate cu referire la dispoziţiile art. 322 din Codul de procedură penală din 1968, efectuarea acestui act procesual nu poate fi omisă sub cuvânt că necitirea actului ar fi compensată prin explicaţiile date de preşedintele completului de judecată inculpatului. Aceste explicaţii trebuie, potrivit legii, să fie precedate de citirea actului de sesizare şi au rolul de a lămuri inculpatul în ce constă învinuirea ce i se aduce, iar nu să se substituie citirii acestui act. Este, de asemenea, adevărat că, de regulă, inculpatul nu ia cunoştinţă pentru prima dată de învinuirea ce i se aduce, fiindcă chiar în cazurile de neprezentare a materialului de urmărire penală (art. 254 din Codul de procedură penală din 1968), inculpatul aflat în stare de libertate a putut cunoaşte dosarul cauzei, iar celui aflat în stare de detenţie, pe lângă prezentarea materialului de urmărire penală, i s-a transmis în mod obligatoriu, odată cu citaţia o copie a actului de sesizare. Nici această sursă de informare nu scuteşte însă preşedintele completului de judecată de obligaţia de a da explicaţii lămuritoare inculpatului, după citirea actului de sesizare. Obligaţia aceasta funcţionează ca o garanţie a dreptului la apărare al inculpatului şi constituie totodată o expresie a rolului activ al instanţei.

17. Curtea reţine că, potrivit legii procesual penale în vigoare, actul prin care se dispune trimiterea în judecată este rechizitoriul, iar cel prin care se dispune începerea judecăţii poate fi încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală ori decizia de începere a judecăţii pronunţate conform art. 341 alin. (10) lit. b) din Codul de procedură penală.

18. În aceste condiţii, Curtea constată că, potrivit art. 329 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală, rechizitoriul însoţit de dosarul cauzei şi de un număr necesar de copii certificate ale rechizitoriului se trimit instanţei competente să judece cauza în fond pentru a fi comunicate inculpaţilor. De asemenea, în situaţia în care inculpatul nu cunoaşte limba română, se vor lua măsuri pentru traducerea autorizată a rechizitoriului, care va fi ataşată actelor menţionate la alin. (2) al art. 329, iar când nu există traducători autorizaţi, traducerea rechizitoriului se face de o persoană care poate comunica cu inculpatul. Totodată, inculpatul, cetăţean român aparţinând unei minorităţi naţionale, poate solicita să îi fie comunicată o traducere a rechizitoriului în limba maternă. În acelaşi fel, Curtea constată că, în faza camerei preliminare, în temeiul art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, copia certificată a rechizitoriului şi, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de deţinere ori, după caz, la adresa unde locuieşte sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură. Inculpatului, celorlalte părţi şi persoanei vătămate li se aduc la cunoştinţă obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-şi angaja un apărător şi termenul în care, de la data comunicării, pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

19. De asemenea, Curtea constată că soluţionarea de către judecătorul de cameră preliminară a plângerii formulate împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată are loc cu citarea petentului şi a intimaţilor (aşadar, a inculpatului), iar, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală, petentul şi intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. Totodată, Curtea constată că petentului şi intimaţilor li se comunică încheierea pronunţată în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, în vederea exercitării dreptului de a formula contestaţie, în termen de 3 zile de la comunicare, cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. Aşadar, în această procedură, atât în fond, cât şi în etapa de control judiciar, petentul şi intimaţii (inculpatul) sunt prezenţi, au dreptul să fie asistaţi de avocat, în condiţiile art. 88-^-96 din Codul de procedură penală, astfel încât Curtea nu poate reţine că inculpatul nu are posibilitatea de a cunoaşte acuzaţia formulată cu privire la persoana sa.

20. În concluzie, având în vedere cele reţinute în paragrafele anterioare, Curtea constată că inculpatul nu ia cunoştinţă pentru prima dată despre învinuirea ce i se aduce la momentul citirii actului de sesizare, în aceste condiţii prezentarea succintă a actului de sesizare nefiind de natură a aduce atingere dreptului de acces la instanţă şi dreptului la apărare. Totodată, având în vedere că normele legale criticate nu operează nicio distincţie între subiectele de drept supuse incidenţei lor, Curtea constată că susţinerea pretinsului caracter discriminatoriu este lipsită de temei.

21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Petrishki Gancho Dimitrov în Dosarul nr. 5.734/99/2015 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 374 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I

Pronunţată în şedinţa din data de 4 mai 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 353

din 11 mai 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 283 alin. (4) lit. n) şi art. 284 alin. (3) şi (5) din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 283 alin. (4) lit. n) şi art. 284 alin. (3) şi (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Asociaţia „Alianţa pentru Combaterea Abuzurilor” în Dosarul nr. 16.558/197/2015/a1 al Judecătoriei Braşov - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 982D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 4 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 16.558/197/2015/a1, Judecătoria Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 283 alin. (4) lit. n) şi art. 284 alin. (3) şi (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Asociaţia „Alianţa pentru Combaterea Abuzurilor” într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de anulare/reducere a amenzii judiciare dispuse printr-o încheiere pronunţată de către judecătorul de cameră preliminară învestit cu soluţionarea cererii de recuzare formulate de potentă.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale, fiind contrare principiului securităţii juridice, deoarece au o formulare vagă, lacunară ce permite o marjă de interpretare prea mare a noţiunii de abuz de drept în materie penală. Este afectat şi dreptul la un proces echitabil, întrucât prevederile legale criticate permit aplicarea abuzivă a unei amenzi judiciare mari de fiecare dată când o cerere de recuzare este netemeinică, inhibând şi chiar blocând exercitarea dreptului de recuzare, care este parte integrantă a dreptului la un proces echitabil.

6. Totodată, autorul este nemulţumit de împrejurarea că nu există niciun criteriu prin care să se determine care judecător va judeca cererea de anulare/reducere a amenzii judiciare.

7. Mai arată că, din pricina unei formulări inadecvate, prevederile ari 284 alin. (3) şi (5) din Codul de procedură penală pot fi interpretate în sensul că doar persoanelor care nu şi-au îndeplinit anumite obligaţii li se poate anula ori reduce amenda. Or, - susţine autorul excepţiei - întrucât persoanele amendate pentru abuz de drept nu se încadrează în această categorie, se poate trage concluzia că într-o asemenea situaţie nu există temei pentru anularea amenzii judiciare.

8. Judecătoria Braşov - Secţia penală opinează că legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional, poate stabili prin lege procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti/încheierilor, fără ca această posibilitate să contravină dispoziţiilor Constituţiei şi Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

10. Guvernul apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Astfel, ţinând seama de exigenţele art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, Guvernul apreciază că în materia abuzului de drept devin incidente dispoziţiile art. 12 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod, potrivit cărora „drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi”, iar „partea care îşi exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, şi la plata unei amenzi judiciare.” Aşadar, reglementările actuale permit stabilirea sensului sintagmei „exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale şi procedurale”.

11. Cât priveşte critica referitoare la dispoziţiile art. 284 alin. (3) şi (5) din Codul de procedură penală, Guvernul susţine că acestea sunt clare şi previzibile, neputându-se ajunge la concluzia că amenda judiciară aplicată pentru exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale nu ar putea fi contestată în instanţă. De altfel, aplicarea unei amenzi judiciare în cursul procesului penal şi, consecutiv, formularea unei cereri de anulare/reducere a acesteia constituie aspecte incidentale care, potrivit art. 123 din Codul de procedură civilă - aplicabil şi în procesele penale, în lipsa unor prevederi contrare -, se soluţionează de instanţa competentă să soluţioneze cererea principală. În consecinţă, textul legal criticat nu permite interpretarea potrivit căreia cererea de anulare ar putea fi soluţionată de o altă instanţă de judecată decât cea care are pe rol cauza în care s-a aplicat amenda judiciară. Pentru a evita ca imparţialitatea judecătorului să fie pusă la îndoială, legiuitorul a prevăzut că cererea de anulare se soluţionează de un alt judecător de drepturi şi libertăţi, respectiv de un alt judecător de cameră preliminară ori de un alt complet decât cel care a aplicat sancţiunea.

12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3,10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 283 alin. (4) lit. n) cu denumirea marginală Abateri judiciare şi art. 284 alin. (3) şi (5) cu denumirea marginală Procedura privitoare la amenda judiciară, ambele din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut:

- Art. 283 alin. (4) lit. n): „(4) Următoarele abateri săvârşite în cursul procesului penal se sancţionează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei: [...]

n) abuzul de drept constând în exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale şi procedurale de către părţi, reprezentanţii legali ai acestora ori consilierii juridici;;

- Art. 284 alin. (3) şi (5): „(3) Dacă persoana amendată justifică de ce nu şi-a putut îndeplini obligaţia, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată poate dispune anularea ori reducerea amenzii. [...]

(5) Cererea de anulare sau de reducere a amenzii aplicate prin încheiere va fi soluţionată de un alt judecător de drepturi şi libertăţi, respectiv de un alt judecător de cameră preliminară ori de un alt complet, prin încheiere.”

15. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la respectarea Constituţiei, a supremaţiei sate şi a legilor, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie şi art. 57 referitor la Exercitarea drepturilor şi libertăţilor, precum şi dispoziţiile art. 17 referitor la Interzicerea abuzului de drept din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile legale criticate reglementează, aşa cum însăşi denumirea marginală a acestora o enunţă, cu privire la abaterile judiciare şi la amenda judiciară. Participanţii la procesul penal au, în cadrul desfăşurării acestuia, anumite obligaţii impuse de legea procesuală, iar neîndeplinirea acestora ori îndeplinirea lor cu ignorarea condiţiilor prevăzute de lege poate dăuna bunei desfăşurări a procedurii judiciare sau poate stânjeni aflarea adevărului şi realizarea justiţiei penale.

17. Dispoziţiile art. 283 din Codul de procedură penală prevăd structura de bază a conţinutului abaterilor judiciare (respectiv fapta persoanei care, fiind obligată printr-o dispoziţie a legii procesual penale sau a unei legi speciale să îndeplinească o anumită activitate procesuală ori să se abţină de la îndeplinirea unei activităţi contrare acesteia, cu ştiinţă, nu a îndeplinit-o sau a îndeplinit-o fără respectarea condiţiilor prevăzute de lege), iar acest conţinut se poate completa cu alte norme procesuale. Prin urmare, prevederile art. 283 din Codul de procedură penală au caracter de norme generale, care se întregesc prin alte norme procedurale.

18. Astfel, legiuitorul a identificat o serie de cazuri de neîndeplinire a obligaţiilor procesuale sau de îndeplinire a lor cu nerespectarea exigenţelor legale, între care se regăseşte şi abuzul de drept, constând în exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale şi procedurale.

19. Cât priveşte abaterea judiciară, constând în exercitarea cu rea-credinţă â drepturilor procesuale şi procedurale, Curtea constată că, în procesul penal, asemeni celui civil, drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi. Din această perspectivă, exercitarea cu rea-credinţă a unui drept procesual sau procedural poate avea consecinţe negative prin perturbarea bunei desfăşurări a procesului, prin prejudicierea unui drept procesual al altuia sau într-o altă modalitate. Situaţii frecvente în practică, în care se exercită cu rea-credinţă drepturile procesuale, sunt, spre exemplu, cele privind formularea de cereri identice, repetate la un interval scurt de timp după respingerea cererii anterioare sau rezilierea contractului de asistenţă juridică în diferite momente procesuale, când partea are interes în amânarea pe orice cale a procesului - cum ar fi împiedicarea instanţei de a judeca o propunere de prelungire a măsurii arestării preventive.

20. De altfel, abuzul de drept procesual presupune atât un element subiectiv, care constă în exercitarea cu rea-credinţă a dreptului procedural, în scop de şicană, fără justificarea unui interes special şi legitim, ci numai cu intenţia de a-l vătăma pe adversar, pentru a diminua sau întârzia posibilităţile de apărare ori de valorificare a drepturilor acestuia, cât şi un element obiectiv, care constă în deturnarea dreptului procedural de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege. În plus, în procesul penal, elementul subiectiv poate privi nu numai vătămarea intereselor părţii adverse, ci şi ale societăţii, care sunt reprezentate de către Ministerul Public, precum şi împiedicarea organelor judiciare de la aflarea adevărului în cauză. În acest sens, potrivit art. 10 alin. (6) din Codul de procedură penală, „dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credinţă, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege. Aşa fiind, poate constitui un abuz de drept procesual formularea mai multor cereri succesive de recuzare sau formularea unor cereri probatorii fără o teză probatorie reală, cu singura intenţie de a obţine amânarea cauzei.

21. De asemenea, ca o consecinţă a abaterii, amenda judiciară are rolul de a disciplina comportamentul procesual al participanţilor la procedura judiciară şi al altor terţe persoane în legătură cu procesul, în scopul intrării în legalitate a acestora şi al efectuării corecte şi la timp a îndatoririlor ce le revin. Aşa fiind, potrivit art. 284 din Codul de procedură penală, persoana amendată poate cere anularea sau reducerea amenzii în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei ori a încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi/judecătorului de cameră preliminară/instanţei de judecată, iar cererea va fi soluţionată de un alt judecător de drepturi şi libertăţi, respectiv de un alt judecător de cameră preliminară ori de un alt complet, prin încheiere. Dacă se constată că persoana amendată justifică de ce nu a putut îndeplini obligaţia sa, se va dispune anularea amenzii, iar dacă se apreciază că împrejurările invocate de cel amendat ar fi putut fi înlăturate printr-o comportare mai diligentă, amenda va fi redusă în consecinţă.

22. Chiar dacă abaterea nu se referă în mod explicit la o neîndeplinire punctuală a unei obligaţii legale, ea constă totuşi într-o obligaţie generală referitoare la abţinerea părţii de la a abuza de un drept.

23. Aşa fiind, Curtea constată că nu poate fi primită critica de neconstituţionalitate potrivit căreia dispoziţiile legale contestate afectează prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), deoarece conţinutul normativ este suficient de clar, precis şi previzibil în aşa fel încât destinatarul acestora să~şi poată adapta conduita la exigenţele impuse de legiuitor.

24. De altfel, aceste prevederi nu reprezintă altceva decât o reflectare a exigenţelor constituţionale referitoare la obligaţia exercitării drepturilor şi libertăţilor cu bună-credinţă, care este prezumată de însuşi faptul că prin indicarea unei conduite de urmat orice alte variante sunt excluse. De aceea, abuzul de drept poate fi considerat un veritabil antonim juridic al bunei-credinţe, a cărei dimensiune socială a fost inclusă în cuprinsul normei constituţionale de referinţă prin îndatorirea de a nu încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi (neminem laedere).

25. Totodată, nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia prin dispoziţiile legale criticate este afectat dreptul la un proces echitabil. Dimpotrivă, partea interesată se poate adresa unui alt judecător de drepturi şi libertăţi/judecător de cameră preliminară/complet în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei/încheierii de amendare în vederea anulării sau reducerii amenzii aplicate. Aşadar, din perspectivă constituţională, dispoziţiile art. 283 alin. (4) lit. n) şi art. 284 alin. (3) şi (5) din Codul de procedură penală garantează persoanei amendate o judecată imparţială în cadrul unui proces echitabil.

26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Asociaţia „Alianţa pentru Combaterea Abuzurilor” în Dosarul nr. 16.558/197/2015/a1 al Judecătoriei Braşov - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 283 alin. (4) lit. n) şi art. 284 alin. (3) şi (5) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi generai obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 11 mai 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL JUSTIŢIEI

 

ORDIN

privind aprobarea tarifelor pentru eliberarea de către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi oficiile registrului comerţului de pe lângă tribunale de copii ale Buletinului procedurilor de insolvenţă, copii certificate ale actelor de procedură publicate, pentru furnizarea de informaţii din Buletinul procedurilor de insolvenţă

 

Având în vedere prevederile art. 3 pct. 1 şi art. 92 alin. (5) din Legea nr. 151/2015 privind procedura insolvenţei persoanelor fizice şi ale art. 5 pct. 6 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare,

potrivit art. II din Legea nr. 149/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, precum şi a altor acte normative cu incidenţă asupra acestei proceduri,

în temeiul art. 45 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 419/2017 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 151/2015 privind procedura insolvenţei persoanelor fizice, al art. 12 alin. (4) şi art. 15 din Hotărârea Guvernului nr. 460/2005 privind conţinutul, etapele, condiţiile de finanţare, publicare şi distribuire a Buletinului procedurilor de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, şi al art. 13 şi 36 din Hotărârea Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul justiţiei emite următorul ordin:

Art. 1. - Se aprobă tariful pentru eliberarea de către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi oficiile registrului comerţului de pe lângă tribunale de copii ale Buletinului procedurilor de insolvenţă, inclusiv de copii ale Secţiunii „Debitori - persoane fizice cu obligaţii ce nu decurg din exploatarea unei întreprinderi” din cadrul Buletinului procedurilor de insolvenţă, prevăzut în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 2. - Se aprobă tariful pentru eliberarea de către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi oficiile registrului comerţului de pe lângă tribunale de copii certificate ale actelor de procedură publicate în Buletinul procedurilor de insolvenţă, inclusiv de copii certificate ale actelor de procedură publicate în Secţiunea „Debitori - persoane fizice cu obligaţii ce nu decurg din exploatarea unei întreprinderi” din cadrul Buletinului procedurilor de insolvenţă, prevăzut în anexă.

Art. 3. - Se aprobă tariful pentru furnizarea de către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi oficiile registrului comerţului de pe lângă tribunale de informaţii din Buletinul procedurilor de insolvenţă, inclusiv de informaţii din Secţiunea „Debitori - persoane fizice cu obligaţii ce nu decurg din exploatarea unei întreprinderi” din cadrul Buletinului procedurilor de insolvenţă, prevăzut în anexă.

Art. 4. - Tarifele prevăzute la art. 1-3 se actualizează anual cu rata inflaţiei.

Art. 5. - (1) Informaţiile şi documentele prevăzute la art. 1-3 sunt eliberate cu titlu gratuit autorităţilor şi instituţiilor publice - cu excepţia celor finanţate integral din venituri proprii -, instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea, misiunilor diplomatice acreditate, precum şi altor persoane juridice prevăzute de lege.

(2) Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi oficiile registrului comerţului de pe lângă tribunale eliberează jurnaliştilor şi reprezentanţilor mijloacelor de informare în masă, cu titlu gratuit, exclusiv în scopul informării opiniei publice, informaţii punctuale înregistrate în Buletinul procedurilor de insolvenţă.

(3) Informaţiile eliberate de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi oficiile registrului comerţului de pe lângă tribunale se furnizează în limba română.

Art. 6. - (1) Tariful se poate achita în numerar, prin virament bancar în conturile deschise la Trezoreria Statului şi online, prin portalul de servicii al Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, precum şi prin Intermediul Sistemului naţional electronic de plată online a taxelor şi impozitelor utilizând cârdul bancar.

(2) în cazul în care se achită o sumă în plus faţă de suma stabilită prin prezentul ordin, tariful se va restitui potrivit dispoziţiilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 7. - Tarifele prevăzute în anexă se aplică în termen de 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentului ordin, dată de la care se abrogă prevederile Ordinului ministrului justiţiei nr. 521/C/2007 privind aprobarea tarifelor pentru eliberarea de copii de pe Buletinul procedurilor de insolvenţă, copii certificate de pe actele de procedură publicate şi furnizare de informaţii din Buletinul procedurilor de insolvenţă, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 27 februarie 2007, iar pentru procedura insolvenţei persoanelor fizice tariful se aplică de la data intrării în vigoare a Legii nr. 151/2015 privind procedura insolvenţei persoanelor fizice, cu modificările ulterioare.

Art. 8. - Prezentul ordin se publică În Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

p. Ministrul justiţiei,

Sofia Mariana Moţ,

secretar de stat

 

Bucureşti, 6 iulie 2017.

Nr. 1.878/C.

 

ANEXA

 

TARIFELE

pentru eliberarea de către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi oficiile registrului comerţului de pe lângă tribunale de copii ale Buletinului procedurilor de insolvenţă, copii certificate ale actelor de procedură publicate, pentru furnizarea de informaţii din Buletinul procedurilor de insolvenţă

 

 

 

Nr. crt.

Denumirea operaţiunii

Tarif

- lei –

1.

Cerere eliberare informaţii - denumire, formă juridică, cod de identificare fiscală, număr de înregistrare, registrul în care este înregistrată persoana juridică, date de identificare a debitorului

persoană fizică: nume, prenume, domiciliu, date de identificare a

administratorului judiciar/lichidatorului judiciar; denumire, formă juridică, cod de identificare fiscală, numărul matricol din Tabloul practicienilor în insolvenţă; date de identificare a administratorului procedurii/lichidatorului; denumire, cod de identificare fiscală, domiciliu/sediul social, număr de înscriere în Lista administratorilor procedurii şi lichidatorilor pentru procedura insolvenţei persoanelor fizice; alte informaţii: număr şi an dosar, comisia de insolvenţă/instanţa judecătorească, tip procedură de insolvenţă, termene de judecată, numerele de buletin în care sunt publicate acte de procedură, actele de procedură publicate, date de identificare a creditorilor, alte informaţii

3 lei/debitor

2.

Cerere eliberare certificat constatator - dacă un act de procedură este sau nu este înregistrat şi publicat în Buletinul procedurilor de insolvenţă/raport istoric despre un debitor (de la deschiderea procedurii de insolvenţă până la data solicitării raportului sau pe anumite perioade)

30 lei

3.

Cerere eliberare date statistice şi informaţii pentru serii de debitori grupate în funcţie de un criteriu*)

3 lei/criteriu/debitor

4.

Cerere copii certificate de pe actele de procedură publicate

4 + 0,2 lei/pagină certificată

5.

Cerere copii de pe Buletinul procedurilor de insolvenţă

0,2 lei/pagină copie


*) Pentru seriile de debitori grupate în funcţie de un criteriu se furniza informaţii privind identificarea debitorului (denumire, număr de înregistrare din registrul în care este înmatriculat/înregistrat, cod unic de înregistrare fiscală, sediul social pentru debitorul persoană juridică, nume, prenume şi judeţ/localitate în care este stabilit domiciliul pentru debitorul persoană fizică) şi informaţia utilizată drept criteriu de selecţie:

- între 11-100 de debitori/creditori: 30%;

- între 101-1.000 de debitori/creditori: 60%;

- peste 1.000 de debitori/creditori: 80%.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

 

DECIZIA Nr. 40

din 29 mai 2017

 

Dosar nr. 80/1/2017

 

Iulia Cristina Tarcea - preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele delegat al Secţiei I civile

Eugenia Voicheci - preşedintele Secţiei a II-a civile

Eugenia Marin - pentru preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Elena Floarea – judecăt6or la Secţia I civilă

Lavinia Dascălu - judecător la Secţia I civilă

Andreia Liana Constanda - judecător la Secţia I civilă

Bianca Elena Ţăndărescu - judecător la Secţia I civilă

Cristina Petronela Văleanu - judecător la Secţia I civilă

Valentina Vrabie - judecător la Secţia a II-a civilă

Rodica Zaharia - judecător la Secţia a II-a civilă

Nela Petrişor - judecător la Secţia a II-a civilă

Rodica Dorin - judecător la Secţia a II-a civilă

Mărioara Isailă - judecător la Secţia a II-a civilă

Decebal Constantin Vlad - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Liliana Vişan - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Cristian Daniel Oana - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Luiza Maria Păun - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Adriana Elena Gherasim - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

 

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 80/1/2017 este constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 275 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 275 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă în Dosarul nr. 7.015/63/2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind depuse de către părţi puncte de vedere formulate în scris privind chestiunea de drept supusă judecăţii. La dosar au fost transmise hotărârile judecătoreşti relevante, identificate de instanţele naţionale, precum şi punctele de vedere teoretice exprimate de judecători. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară neunitară în vederea promovării unui recurs în interesul legii.

Doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, constată că nu există chestiuni prealabile sau excepţii, iar completul rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

1. Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă a dispus, prin încheierea din data de 23 noiembrie 2016, în Dosarul nr. 7.015/63/2015, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 125/2014 privind scutirea de la plată a unor debite provenite din pensii (Legea nr. 125/2014), referitor la exonerarea de la restituire a debitelor constituite în sarcina pensionarilor aflaţi în evidenţa sistemului public de pensii, reprezentând sume încasate cu titlu de pensie în baza unor hotărâri judecătoreşti executorii, desfiinţate în căile de atac.

II. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept menţionată

2. La data de 29 mai 2015, reclamanţii persoane fizice au chemat-o în judecată pe pârâta Casa Judeţeană de Pensii Dolj, solicitând obligarea pârâtei să emită decizii de scutire de la plată debitelor, conform art. 1 şi art. 3 din Legea nr. 125/2014, şi, în temeiul dispoziţiilor art. 16 şi art. 18 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 125/2014 privind scutirea de la plată a unor debite provenite din pensii, precum şi a Procedurii de efectuare a restituirilor, aprobate prin Ordinul ministrului muncii, familiei, protecţiei sociale şi persoanelor vârstnice şi al ministrului finanţelor publice nr. 2.073/1.623/2014 (Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 125/2014), coroborate cu dispoziţiile aii. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 125/2014, să restituie sumele constituite cu titlu de debit în sarcina lor, a căror recuperare a început în luna noiembrie 2012.

3. Reclamanţii au arătat că, prin Sentinţa Tribunalului Dolj nr. 1.455 din 2 aprilie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 37.420/3/2011, intimata a fost obligată să repună în plată pensiile de serviciu emise pentru contestatori, conform deciziilor de pensionare emise în baza dispoziţiilor Legii nr. 223/2007 privind Statutul personalului aeronautic civil navigant profesionist din aviaţia civilă din România, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 223/2007), precum şi să plătească diferenţele dintre pensia încasată conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute la art. 1 lit. c)-h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, aprobată prin Legea nr. 109/2012 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011) şi Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, cu modificările ulterioare (Legea nr. 119/2010), şi pensia de serviciu stabilită conform dispoziţiilor Legii nr. 223/2007, începând cu 1 august 2011 şi până la punerea în executare a hotărârii judecătoreşti.

4. Ulterior, prin Decizia nr. 8.729 din 19 septembrie 2012 a Curţii de Apel Craiova, a fost admis recursul Casei Judeţene de Pensii Dolj şi s-a modificat sentinţa, în sensul respingerii contestaţiei.

5. La data de 28 septembrie 2012, pârâta a emis decizii de recuperare a sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale şi a trecut la executarea silită a acestora.

6. La data de 1 octombrie 2014 a intrat în vigoare Legea nr. 125/2014 privind scutirea de la plată a unor debite provenite din pensii, iar reclamanţii au considerat că le sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 3 din această lege.

7. Prin Sentinţa civilă nr. 1.231 din 21 aprilie 2016, pronunţată de Tribunalul Dolj, a fost admisă acţiunea, fiind obligată pârâta Casa Judeţeană de Pensii Dolj să emită în favoarea reclamanţilor decizii de scutire de la plata debitelor cu care s-au aflat în evidenţa acesteia la data de 1 octombrie 2014 şi să restituie sumele reţinute cu titlu de debit reclamanţilor. Prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 125/2014, debitele constituite în sarcina pensionarilor aflaţi în evidenţa sistemului public de pensii la data intrării în vigoare a acestei legi, reprezentând sume încasate necuvenit cu titlu de pensie, nu se recuperează.

8. Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 126/2014: „Sumele cu titlu de pensie, indemnizaţie socială pentru pensionari şi indemnizaţie pentru însoţitor provenite din debite şi recuperate de la pensionari începând cu data de 1 ianuarie 2011 şi până la data intrării în vigoare a prezentei legi se restituie eşalonat, pe o perioadă de 5 ani calendaristici, începând de la data de 1 ianuarie 2015, prin plăţi anuale egale”, iar, potrivit art. 3 din aceeaşi lege, „Scutirea de la plată a debitelor, precum şi restituirea prevăzută la art. 1 alin. (2), conform prevederilor prezentei legi, se aplică indiferent de categoria de pensie de care beneficiază sau a beneficiat pensionarul, la momentul constatării existenţei debitelor”.

9. Prima instanţă nu a reţinut apărarea pârâtei că nu se aplică reclamanţilor prevederile Legii nr. 125/2014, deoarece, la data intrării în vigoare a acestei legi, pensia de serviciu a acestora nu era nici cuvenită şi nici nu se afla în plată, prin Legea nr. 119/2010 fiind abrogată categoria de pensie de serviciu de care beneficiau reclamanţii.

10. Potrivit art. 1 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 125/2014: „Prevederile Legii nr. 125/2014 privind scutirea de la plată a unor debite provenite din pensii, denumită în continuare lege, sunt aplicabile pensionarilor aflaţi în evidenţa sistemului public de pensii la data de 1 octombrie 2014, data intrării în vigoare a legii”, iar, potrivit art. 2 din norme, „în sensul legii, sintagma «pensionarii aflaţi în evidenţa sistemului public de pensii» înseamnă pensionarii ale căror drepturi de pensie sunt cuvenite, aflate în plată, sau suspendate de la plată la data de 1 octombrie 2014 inclusiv”.

11. Reclamanţii erau beneficiarii unei pensii, se aflau în evidenţa sistemului public de pensii la data de 1 octombrie 2014, data intrării în vigoare a legii, doar tipul pensiei s-a schimbat în cazul lor, de la pensie de serviciu la pensie de stat.

12. Faptul că dispoziţiile Legii nr. 125/2014 se aplică şi în cazul reclamanţilor rezultă şi din împrejurarea că art. 7 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 125/2014 menţionează expres că fac obiectul scutirii de la plată sumele reprezentând pensii stabilite conform legislaţiei sistemului public de pensii, pensii recalculate potrivit prevederilor Legii nr. 119/2010, precum şi pensii de serviciu, adică însăşi categoria de pensii în care se încadrau şi reclamanţii.

13. De asemenea, dispoziţiile art. 8 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 125/2014 fac referire expresă la faptul că intră sub incidenţa Legii nr. 125/2014 şi tipul de pensii de care au beneficiat reclamanţii [„Beneficiază de prevederile art. 1 alin. (1) din lege, cu respectarea prevederilor art. A-7, următoarele categorii de pensionari: a) pensionarii sistemului public de pensii; b) pensionarii beneficiari de pensii de serviciu”].

14. La art. 13 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 125/2014 sunt precizate situaţiile în care nu se aplică prevederile art. 1 din Legea nr. 125/2014, respectiv situaţia în care debitele au drept cauză culpa acestora, iar reclamanţii nu se regăsesc în situaţiile ce presupun culpa lor, enumerate de art. 13.

15. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta Casa Judeţeană de Pensii Dolj, arătând că, în mod eronat, prima instanţă a considerat faptul că expunerea de motive care a stat la baza elaborării Legii nr. 125/2014 constituie un argument pentru a dispune scutirea reclamanţilor de la plata debitelor, întrucât debitele reţinute în sarcina contestatorilor nu au fost constituite în baza dispoziţiilor art. 107 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 263/2010), ca diferenţe între sumele stabilite şi sumele legal cuvenite, dintr-o eroare a Casei Judeţene de Pensii Dolj, ci au fost stabilite ca urmare a deciziei Curţii de Apel Craiova, prin care s-a statuat, în mod irevocabil, că reclamanţilor nu li se cuvin sumele reprezentând pensie de serviciu.

16. Astfel, prin deciziile emise în luna iulie 2012, Casa Judeţeană de Pensii Dolj a pus în executare Sentinţa nr. 1.455 din 2 aprilie 2012 a Tribunalului Dolj, aceasta fiind executorie, iar, ulterior, această sentinţă a fost desfiinţată de Curtea de Apel Craiova, prin Decizia nr. 8.729 din 19 septembrie 2012. Ca urmare a anulării deciziilor de punere în executare a hotărârii judecătoreşti, Casa Judeţeană de Pensii Dolj a emis decizii de debit şi a trecut la executarea silită a debitorilor,

17. Dispoziţiile Legii nr. 125/2014 nu sunt aplicabile în această situaţie, având în vedere faptul că debitele provin din punerea în executare a unor hotărâri judecătoreşti executorii, ulterior casate de instanţa de recurs.

III. Aspectele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

18. Prin încheierea de sesizare din 23 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 7.015/63/2015, Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă a constatat admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 125/2014, având în vedere următoarele considerente:

- soluţionarea litigiului depinde de rezolvarea următoarei probleme de drept: dacă dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 125/2014 pot fi interpretate în sensul că exonerează de la restituire debitele, constituite în sarcina pensionarilor aflaţi în evidenţa sistemului public de pensii, reprezentând sume încasate cu titlu de pensie în baza unor hotărâri judecătoreşti executorii, desfiinţate în căile de atac;

- problema de drept care face obiectul sesizării este nouă, asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

19. După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile au formulat următoarele puncte de vedere asupra chestiunii de drept supuse judecăţii:

20. Apelanta-pârâtă Casa Judeţeană de Pensii Dolj a apreciat, în ceea ce priveşte admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, că nu este îndeplinită una dintre condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată nu depinde de lămurirea chestiunii de drept invocate.

21. Astfel, sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 125/2014, referitor la natura debitelor reprezentând sumele încasate cu titlu de pensie în baza unor hotărâri judecătoreşti executorii, în condiţiile în care cauza de faţă are ca obiect debite reprezentând sumele încasate cu titlu de pensie în baza unor hotărâri judecătoreşti executorii desfiinţate în calea de atac, dar care privesc drepturi de pensie care la data intrării în vigoare a Legii nr. 125/2014 nu se mai aflau în plată, respectiv pensie de serviciu acordată personalului navigant, potrivit Legii nr. 223/2007, şi încetată conform Legii nr. 119/2010.

22. În ceea ce priveşte obiectul chestiunii de drept pus în discuţie, apelanta-pârâtă a considerat că acest gen de debite nu fac obiectul Legii nr. 125/2014, faţă de scopul şi finalitatea acestei legi.

23. În cazul unor astfel de litigii, în care soluţia instanţei de fond este executorie, partea care a pierdut, dacă nu pune în executare o astfel de sentinţă este pasibilă de a fi executată silit, ajungând să nu fie respectate nici prevederile privind întoarcerea executării, aşa încât apelanta-pârâtă a apreciat că legiuitorul nu a dorit să încurajeze nerespectarea unor prevederi legale exprese (art. 448, art. 723 din Codul de procedură civilă) şi nici nu a dorit să încurajeze încălcarea unor drepturi constituţionale (art. 129 din Constituţia României).

24. intimaţii-reclamanţi au apreciat că dispoziţiile Legii nr. 125/2014 sunt clare în ceea ce priveşte categoriile de pensionari şi cazurile în care se aplică.

25. Prin adoptarea acestei legi este evident că legiuitorul a dorit o amnistie fiscală, derogând astfel de la dispoziţiile procedurale privind executarea hotărârilor cu caracter provizoriu, cum este cazul în speţa dedusă judecăţii.

26. În expunerea de motive a Legii nr. 125/2014 se arată că legiuitorul a avut în vedere o reglementare unitară, cu privire la scutirea de la plata debitelor pentru toate categoriile de pensionari, astfel că prevederile acestei legi se aplică şi situaţiei de fapt din prezenta cauză.

V. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

27. Completul de judecată al Curţii de Apel Craiova - Secţia I civilă şi-a exprimat prin încheierea de sesizare din 23 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 7.015/63/2015, următorul punct de vedere:

28. Primul aspect ce face obiectul prezentei sesizări este acela de a stabili aplicabilitatea sau nu a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 125/2014 debitelor constituite în sarcina pensionarilor aflaţi în evidenţa sistemului public de pensii, reprezentând sume încasate cu titlu de pensie în baza unor hotărâri judecătoreşti executorii, desfiinţate în căile de atac.

29. În opinia completului de judecată, sumele încasate necuvenit, cu titlu de pensie, sunt cele vizate de art. 107 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 care prevede că: „în situaţia în care, ulterior stabilirii şi/sau plăţii drepturilor de pensie, se constată diferenţe între sumele stabilite şi/sau plătite şi cele legal cuvenite, casa teritorială de pensii, respectiv casa de pensii sectorială, operează, din oficiu sau la solicitarea pensionarului, modificările ce se impun, prin decizie de revizuire”.

30. Aceste diferenţe sunt rezultatul unor erori de calcul şi, potrivit art. 107 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, sumele rezultate în urma aplicării prevederilor alin. (1) se acordă sau se recuperează, după caz, în cadrul termenului general de prescripţie, calculat de la data constatării diferenţelor.

31. În consecinţă, dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 125/2014 trebuie interpretate în sensul că nu se recuperează debitele, stabilite de casa teritorială de pensii în baza art. 107 din Legea nr. 263/2010, constituite sau care urmează a fi constituite în sarcina pensionarilor aflaţi în evidenţa sistemului public de pensii, reprezentând sume încasate necuvenit cu titlu de pensie, şi se restituie eşalonat cele recuperate de la pensionari, începând cu 1 ianuarie 2011 şi până la data intrării în vigoare a prezentei legi.

32. În speţă, debitele constituite prin deciziile contestate reprezintă sume încasate cu titlu de pensie în baza unor hotărâri judecătoreşti executorii, desfiinţate în căile de atac.

33. Prin deciziile emise în luna iulie 2012, Casa Judeţeană de Pensii Dolj a pus în executare Sentinţa nr. 1.455 din 2 aprilie 2012 a Tribunalului Dolj, iar, ulterior, această sentinţă a fost desfiinţată de Curtea de Apel Craiova, prin Decizia nr. 8.729 din 19 septembrie 2012.

34. Dispoziţiile Legii nr. 125/2014 nu sunt aplicabile în această situaţie, având în vedere faptul că debitele constituite în sarcina intimaţilor reprezintă sume încasate cu titlu de pensie, cuvenite în baza hotărârilor judecătoreşti executorii şi, ulterior, în urma desfiinţării acestor hotărâri, acestea au devenit sume încasate necuvenit.

35. Chiar dacă nu se poate reţine culpa intimaţilor în constituirea acestor debite (reclamanţii neregăsindu-se în situaţiile enumerate de art. 13 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 125/2014), instanţa de trimitere a reţinut că art. 1 alin. (1) şi (2) din lege nu exonerează de la restituire debitele, constituite în sarcina pensionarilor aflaţi în evidenţa sistemului public de pensii, reprezentând sume încasate cu titlu de pensie în baza unor hotărâri judecătoreşti executorii, desfiinţate în căile de atac, iar sumele cu titlu de pensie, provenite din debite şi recuperate de la pensionari începând cu 1 ianuarie 2011 şi până la data intrării în vigoare a prezentei legi, nu se restituie.

VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

36. În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au înaintat hotărâri judecătoreşti relevante pentru problema de drept în discuţie, precum şi punctele de vedere teoretice exprimate de judecători, preconizându-se apariţia unei practici judiciare neunitare în această materie.

37. Astfel, într-o primă opinie, s-a apreciat că sumele încasate de către pensionari cu titlu de pensie în baza unor hotărâri judecătoreşti executorii, desfiinţate în căile de atac, nu se mai recuperează, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 125/2014. Unele instanţe au menţionat că singura situaţie în care legiuitorul a exclus aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 125/2014 este cea în care debitul are drept cauză culpa debitorului.

38. Într-o altă opinie s-a considerat că, dimpotrivă, aceste debite nu sunt exonerate de la plată.

39. La nivelul Curţii de Apel Suceava - Secţia I civilă au fost identificate două cauze similare, suspendate în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

40. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 117/C/115/111-5/2017 din 3 februarie 2017, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

VII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedurile de unificare a practicii judiciare şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale

41 .Analizând jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedurile de unificare a practicii judiciare, a fost identificată Decizia nr. 33 din 24 octombrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 8 februarie 2017, prin care a fost admisă sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 1.619/104/2015, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile prin care s-a stabilit că, în interpretarea dispoziţiilor art. 1 lit. a), art. 2 alin. (1) şi art. 3 din Legea nr. 124/2014 privind unele măsuri referitoare la veniturile de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (Legea nr. 124/2014), este exonerat de la obligaţia restituirii pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială încasate necuvenit până la data intrării în vigoare a legii, respectiv 27 septembrie 2014, personalul salarizat sub imperiul actelor normative enumerate în art. 1 din lege.

42. Această decizie prezintă relevanţă prin prisma finalităţii urmărite de legiuitor prin Legea nr. 124/2014, aceeaşi cu cea a Legii nr. 125/2014 - acte normative de amnistie fiscală, adoptate de legiuitor pentru realizarea unor obiective de politică socială.

43. Prin decizia menţionată s-a reţinut: chestiunea de drept cuprinsă în sesizare pune în discuţie un act de clemenţă a legiuitorului care, din considerente de politică socială, renunţă la dreptul de a recupera sumele constând în venituri de natură salarială încasate necuvenit de către anumite categorii de bugetari.” (a se vedea în acest sens paragraful 51)

44. Cu toate că finalitatea celor două acte normative este identică, domeniul de aplicare a fiecărui act normativ este diferit, în funcţie de izvorul sumelor încasate necuvenit de beneficiarii legii-venituri de natură salarială, în cazul Legii nr. 124/2014 şi, respectiv, pensii, indemnizaţii sociale pentru pensionari şi indemnizaţii pentru însoţitor, în cazul Legii nr. 125/2014.

45. În acelaşi context este de semnalat şi Decizia nr. 33 din 15 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 4.105/1/2016 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nepublicată*) până la data soluţionării prezentei sesizări, prin care s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 125/2014, prin raportare la dispoziţiile art. 5 şi art. 10 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 125/2014, nu se recuperează sumele reprezentând pensie, indemnizaţie socială pentru pensionari şi indemnizaţie pentru însoţitor, încasate necuvenit după data de 1 octombrie 2014, dacă aceste sume reprezintă drepturi aferente unei perioade anterioare datei de 1 octombrie 2014.

 

*) Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 33 din 15 mai 2017 a fost publicată ulterior în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46/ din 21 iunie 2017.

 

46. Dispoziţiile Legii nr. 125/2014 nu au făcut obiect al sesizării Curţii Constituţionale.

VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

47. Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, sub aspectul noutăţii chestiunii de drept care formează obiectul sesizării.

48. Totodată, s-a apreciat ca fiind inadmisibilă sesizarea având ca obiect interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 125/2014.

49. Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condiţiilor de admisibilitate, opinia judecătorilor-raportori a fost că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 125/2014, sumele reprezentând pensie, indemnizaţie socială pentru pensionari şi indemnizaţie pentru însoţitor, încasate în baza unor hotărâri judecătoreşti desfiinţate în căile de atac, nu se recuperează.

IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

50. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere formulate de către părţi şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

51. Problema de drept care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept vizează interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 125/2014, în sensul exonerării de la restituire a debitelor constituite În sarcina pensionarilor aflaţi în evidenţa sistemului public de pensii, reprezentând sume încasate cu titlu de pensie, în baza unor hotărâri judecătoreşti executorii, desfiinţate în căile de atac.

52. Deşi, formal, titularul sesizării indică şi dispoziţiile alin. (2) al art. 1 din lege, încheierea de sesizare nu cuprinde, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 din Codul de procedură civilă, punctul de vedere al părţilor şi al completului de judecată şi motivele care susţin admisibilitatea sesizării, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, drept care se apreciază că obiectul sesizării îl constituie exclusiv interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 125/2014, nefiind întrunite condiţiile de admisibilitate cu privire la interpretarea art. 1 alin. (2) din Legea nr. 125/2014.

53. Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

54. Potrivit acestor dispoziţii legale, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă Instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

55. Pentru declanşarea acestei proceduri, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit condiţiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv:

- existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă;

- cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauză;

- ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată;

- chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă;

- chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

56. Verificarea admisibilităţii sesizării relevă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

57. Astfel, litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă, titularul sesizării, învestită cu soluţionarea apelului, urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă; cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al curţii de apel învestit să o soluţioneze, iar sesizarea are ca obiect o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

58. În privinţa condiţiei referitoare la noutatea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării se constată că şi această cerinţă este îndeplinită, aspect ce decurge, în primul rând, din faptul că textul de lege a cărui interpretare se solicită face parte dintr-un act normativ relativ recent, prin raportare la momentul sesizării - Legea nr. 125/2014, ce a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 700 din 24 septembrie 2014 şi a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2014.

59. Condiţia noutăţii rezidă nu numai în faptul că amnistia fiscală, respectiv exonerarea de obligaţia de restituire a unor sume necuvenite achitate cu titlu de pensie, indemnizaţie socială pentru pensionari şi indemnizaţie pentru însoţitor nu este o instituţie analizată în lucrări de specialitate juridică, ci şi în împrejurarea că textele de lege ridică probleme de interpretare, de o relativă dificultate, chiar în corelaţie cu normele edictate pentru explicitarea lor şi de natură a servi scopului organizării aplicării legii, respectiv normele metodologice din 29 octombrie 2014, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 3 decembrie 2014, aprobate prin ordin comun al ministrului muncii, familiei, protecţiei sociale şi persoanelor vârstnice şi al ministrului finanţelor publice, respectiv Ordinul nr. 2.073/1.623/2014.

60. Pe de altă parte, în cauză, este îndeplinită situaţia premisă a iminenţei apariţiei unei practici judiciare neunitare, fapt ce rezultă din analiza punctelor de vedere divergente exprimate de curţile de apel din ţară şi unele tribunale din circumscripţiile acestora.

61. În acelaşi timp se constată că instanţele naţionale nu au pronunţat un număr mare de hotărâri judecătoreşti de natură a contura o jurisprudenţă constantă şi continuă în materia de referinţă, în baza unei interpretări unitare a textului care a generat chestiunea de drept a cărei rezolvare de principiu se solicită.

62. Totodată, se constată că asupra acestei chestiuni de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat anterior pe calea unui recurs în interesul legii ori a unei alte hotărâri prealabile

63. Prin urmare, sesizarea întruneşte cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel încât se impune a se da eficienţă mecanismului de unificare reprezentat de pronunţarea unei hotărâri prealabile, în vederea atingerii dezideratului acestei instituţii procesuale, respectiv preîntâmpinarea soluţionării diferite a unei chestiuni de drept de către instanţele judecătoreşti (control a priori), determinând şi efectul asigurării securităţii raporturilor juridice.

64. Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea de principiu a chestiunii de drept privind: „Interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 125/2014, în sensul exonerării de la restituire a debitelor constituite în sarcina pensionarilor aflaţi în evidenţa sistemului public de pensii, reprezentând sume încasate cu titlu de pensie în baza unor hotărâri judecătoreşti executorii, desfiinţate în căile de atac”.

65. Analizând, însă, conţinutul sesizării formulate se poate observa că, deşi obiectul acesteia este unul generic, necircumstanţiat, raportat la ipoteza largă a exonerării de la restituire a debitelor constituite în sarcina pensionarilor aflaţi în evidenţa sistemului public de pensii, reprezentând sume încasate cu titlu de pensie în baza hotărârilor judecătoreşti executorii, desfiinţate în căile de atac, în punctul de vedere al completului care a sesizat instanţa supremă cu dezlegarea unei chestiuni de drept, se face referire la dispoziţiile art. 107 din Legea nr. 263/2010 care prevăd că: „(1) în situaţia în care, ulterior stabilirii şi/sau plătii drepturilor de pensie, se constată diferenţe între sumele stabilite şi/sau plătite şi cele legal cuvenite, casa teritorială de pensii, respectiv casa de pensii sectorială operează, din oficiu sau la solicitarea pensionarului, modificările ce se impun, prin decizie de revizuire. (2) Sumele rezultate în urma aplicării prevederilor alin. (1) se acordă sau se recuperează, după caz, în cadrul termenului general de prescripţie, calculat de la data constatării diferenţelor”, instanţa de trimitere încercând să promoveze teza potrivit căreia o asemenea desfiinţare a hotărârilor judecătoreşti are loc doar ca urmare a unor „erori de calcul”.

66. O asemenea teză nu poate fi primită, întrucât, pe de o parte, adaugă la lege, art. 107 al Legii nr. 263/2010 nefăcând referire, în conţinutul său, la erori de calcul, iar. pe de altă parte, art. 107 reglementează modalitatea în care casele de pensii sectoriale operează, în cazul erorilor, ex officio sau la cererea pensionarilor interesaţi, modificările ce se impun, în modalitatea emiterii unor decizii de revizuire.

67. În acest context, pentru considerentele expuse, limitele interpretării se vor circumscrie dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 125/2014 privind scutirea de la plată a unor debite provenite din pensii, potrivit cărora: „Prin derogare de la prevederile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, debitele constituite sau care urmează a fi constituite în sarcina pensionarilor aflaţi în evidenţa sistemului public de pensii la data intrării în vigoare a prezentei legi, reprezentând sume încasate necuvenit cu titlu de pensie, indemnizaţie socială pentru pensionari şi indemnizaţie pentru însoţitor, nu se recupereaz㠓

68. Textul citat instituie o excepţie de la regula recuperării la bugetul asigurărilor sociale de stat a sumelor încasate necuvenit cu titlu de pensie, indemnizaţie socială pentru pensionari şi indemnizaţie pentru însoţitor, regulă reglementată de dispoziţiile art. 179 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd că: „Sumele încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale se recuperează de la beneficiari în termenul general de prescripţie de 3 ani”.

69. Analiza sesizării comportă două branşe distincte:

- domeniul de aplicabilitate al legii, respectiv ce categorii de pensii intră în sfera de reglementare a acestui act normativ;

- „condiţia temporală”, respectiv care sunt limitele temporale între care actul normativ se aplică, pentru ca prezumţia de validitate ataşată unor hotărâri judecătoreşti definitive să nu fie afectată sine die.

70. Din perspectiva categoriilor de pensii se constată că în domeniul de aplicare a Legii nr. 125/2014 intră nu numai pensiile, indemnizaţiile sociale pentru pensionari şi indemnizaţiile pentru însoţitor stabilite în sistemul public de

pensii, ci şi categoria pensiilor recalculate potrivit prevederilor Legii nr. 119/2010, precum şi pensiile de serviciu, soluţie ce se impune din interpretarea sistematică a legii, întrucât art. 3 din Legea nr. 125/2014 prevede în mod expres astfel: „Scutirea de la plată a debitelor, precum şi restituirea prevăzută la art. 1 alin. (2), conform prevederilor prezentei legi, se aplică indiferent de categoria de pensie de care beneficiază sau a beneficiat pensionarul, la momentul constatării existenţei debitelor”

71. Textul legal anterior citat este explicitat prin dispoziţiile art. 7 şi art. 8 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 125/2014, conform cărora:

Art. 7. - Fac obiectul scutirii de la plată sumele reprezentând:

a) pensii stabilite conform legislaţiei sistemului public de pensii, pensii recalculate potrivit prevederilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, precum şi pensii de serviciu;

b) indemnizaţia socială pentru pensionari prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2009 privind instituirea pensiei sociale minime garantate, aprobată prin Legea nr. 196/2009, cu modificările ulterioare;

c) indemnizaţia pentru însoţitor, prevăzută de legislaţia privind sistemul public de pensii, în cazul pensionarilor de invaliditate gradul I.”

Ari. 8 - Beneficiază de prevederile art. 1 alin. (1) din lege, cu respectarea prevederilor art. 4-7, următoarele categorii de pensionari:

a) pensionarii sistemului public de pensii;

b) pensionarii beneficiari de pensii de serviciu.,r

72. Întrucât art. 1 alin. (1) din Legea nr. 125/2014 reglementează o excepţie, aceasta este de strictă interpretare, potrivit adagiului exceptio est strictissimae interpretationis, ceea ce presupune că soluţia legislativă pe care o consacră nu poate fi extinsă la alte situaţii decât cele la care legiuitorul se referă în mod expres. Prin urmare, conform normei analizate, debitele constituite sau care urmează a fi constituite în sarcina pensionarilor aflaţi în evidenţa sistemului public de pensii la data intrării în vigoare a Legii nr. 125/2014, reprezentând sume încasate necuvenit cu titlu de pensie, indemnizaţie socială pentru pensionari şi indemnizaţie pentru însoţitor, nu se recuperează, evident cu excluderea celor ce fac obiectul art. 2 al Legii nr. 125/2014, care prevede că: „Debitele care au drept cauză culpa debitorului, cum ar fi folosirea de către acesta a unor documente eliberate cu nerespectarea legii, declararea de Către acesta a unor date neconforme realităţii, care au avut drept urmare stabilirea eronată a pensiei, nerespectarea obligaţiilor care revin, potrivit legii, pensionarilor, inclusiv cele referitoare la cumulul pensiei cu venituri salariate, asimilate salariilor sau, după caz, cu venituri din activităţi independente, nu fac obiectul scutirii de la plată şi al restituirii, potrivit prevederilor prezentei legi” ş\ al art. 13 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 125/2014, în care sunt enumerate, cu caracter exemplificativ, şi alte acţiuni care se încadrează în sfera culpei debitorului.

73. Din perspectivă temporală, în raport cu momentul intrării în vigoare a acestui act normativ, debitele sunt cele aferente perioadei anterioare momentului de referinţă al legii - 1 octombrie 2014, decurgând din pensii, indemnizaţii sociale pentru pensionari şi indemnizaţii pentru însoţitor necuvenite beneficiarului prestaţiei sociale care fie erau deja constituite - caz în care casele de pensii competente au emis un titlu executoriu în temeiul art. 179 din Legea nr. 263/2010, fie aceste titluri executorii, vizând drepturi necuvenite pentru aceeaşi perioadă anterioară datei de 1 octombrie 2014, urmau a fi emise, aşadar, constituite, ulterior intrării în vigoare a legii. Deci, limita temporală este dată de momentul intrării în vigoare a Legii nr. 125/2014, respectiv 1 octombrie 2014. În consecinţă, indiferent de momentul la care debitul a fost constatat, anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 125/2014, scutirea de la plata debitului se aplică dacă suma reprezentând debitul este corespunzătoare perioadei anterioare acestei date. Această teză este confirmată de art. 5 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 125/2014 privind scutirea de la plată a unor debite provenite din pensii, precum şi a Procedurii de efectuare a restituirilor, aprobate prin Ordinul ministrului muncii, familiei, protecţiei sociale şi persoanelor vârstnice şi ministrului finanţelor publice nr. 2.073/1.623/2014 (denumite în continuare Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 125/2014) care prevede că: „Sunt scutite, de asemenea, de la plată, conform legii, debitele constatate ulterior datei intrării în vigoare a legii în sarcina pensionarilor aflaţi în evidenţa sistemului public de pensii la această dată, corespunzătoare perioadei anterioare datei de 1 octombrie 2014.”

74. În acelaşi sens trebuie reamintit paragraful 49 al Deciziei nr. 33/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 8 februarie 2017 care, referindu-se la limita temporală până la care se recunoaşte beneficiul de scutire de la restituire a sumelor încasate necuvenit, cu titlu de drepturi salariale, s-a raportat la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 124/2014, respectiv luna septembrie 2014,

75. După fixarea domeniului de aplicabilitate a Legii nr. 125/2014, din perspectiva categoriilor de pensie şi a limitelor temporale, trebuie decelat în ce măsură acest act de clemenţă - amnistia fiscală - este incident şi în ipoteza debitelor constituite în sarcina pensionarilor aflaţi în evidenţa sistemului public de pensii, reprezentând sume încasate cu titlu de pensie în baza unor hotărâri judecătoreşti executorii, desfiinţate în căile de atac.

76. În dezlegarea problemei de drept cu care instanţa supremă a fost învestită nu pot fi ignorate dispoziţiile art. 448 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept când au ca obiect rente ori sume datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii, precum şi pensii acordate în cadrul asigurărilor sociale. În acelaşi sens, în alin. (2) se prevede că executarea hotărârilor prevăzute la alin. (1) are caracter provizoriu.

77. În considerarea art. 637 alin. (1) din Codul de procedură civilă, punerea în executare a unei hotărâri se poate face numai pe riscul creditorului, dacă hotărârea poate fi atacată cu apel sau cu recurs; dacă titlul este ulterior modificat sau desfiinţat, creditorul va fi ţinut, în condiţiile legii, să îl repună pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte, după caz. Acest text legal are în vedere hotărârile judecătoreşti care sunt executorii, dar nu sunt definitive, astfel cum sunt acestea prevăzute în art. 633 din Codul de procedură civilă.

78 Din interpretarea dispoziţiilor legale menţionate rezultă că riscul pe care şi-l asumă creditorul este acela de a fi obligat la întoarcerea totală sau parţială a executării, în cazul modificării ori desfiinţării hotărârilor judecătoreşti în calea de atac a apelului sau a recursului, după caz.

79. Rămâne de analizat dacă, prin adoptarea Legii nr. 125/2014, ca act normativ special ce a instituit o măsură de politică socială - amnistia fiscală, s-a dorit o derogare de la dispoziţiile procedurale privind executarea hotărârilor cu caracter provizoriu, respectiv de la dispoziţiile legale care reglementează efectele juridice ale întoarcerii executării.

80. Astfel, o anumită parte a practicii judiciare s-a consolidat în sensul neexonerării pensionarilor aflaţi în evidenţa sistemului public de pensii la data intrării în vigoare a Legii nr. 125/2014 de plata sumelor de bani provenite din debite constituite anterior datei de 1 octombrie 2014, argumentul esenţial fiind acela al existenţei unei culpe a creditorului care deţine un titlu executoriu nedefinitiv şi care a optat pentru punerea acestuia în executare, asumându-şi, în acest fel, riscul unei eventuale desfiinţări în căile de atac. Acest argument - care se întemeiază exclusiv pe aplicabilitatea normelor de procedură în materia executării silite a hotărârilor judecătoreşti provizorii - nu ia, însă, în considerare scopul legii şi faptul că riscul nu este echivalent cu culpa.

81. În acest sens, un rol important îl are ratio legis, raţiunea legiuitorului la momentul adoptării acestui act normativ special prin care se instituie un regim special distinct, de clemenţă fiscală, în procesul recuperării sumelor plătite necuvenit pensionarilor sau beneficiarilor prestaţiilor sociale enumerate de lege.

82. În cazul Legii nr. 125/2014 privind scutirea de la plată a unor debite provenite din pensii, această raţiune a legii rezultă în mod explicit din expunerea de motive a acestui act normativ, al cărui scop este reglementarea unitară cu privire la scutirea de la plata debitelor pentru toate categoriile de pensionari, nu doar pentru pensionarii proveniţi din anumite categorii socioprofesionale, cum ar fi militarii, agricultorii şi personalul auxiliar de pe lângă instanţele judecătoreşti.

83. În acelaşi context se poate observa că, în expunerea de motive, se face trimitere la actele normative speciale prin care se prevedeau scutiri de la plata diferenţelor între sumele stabilite şi/sau plătite şi cele legal cuvenite pensionarului, prin derogare de la prevederile art. 107 din Legea nr. 263/2010 [a se vedea, în acest sens, prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 241/2013 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniţi din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională], scutiri de la plata debitelor a pensionarilor proveniţi din sistemul de asigurări sociale al agricultorilor către bugetul de stat (a se vedea Legea nr. 120/2014 pentru scutirea de la plată a unor debite ale persoanelor provenite din sistemul de asigurări sociale al agricultorilor către bugetul de stat) sau scutiri de la plata sumelor încasate în temeiul unor hotărâri judecătoreşti de acordare a pensiilor de serviciu în cuantumul anterior Legii nr. 119/2010, desfiinţate în căile de atac.

84. Prin urmare, pentru anumite categorii de pensii supuse recalculării în baza Legii nr. 119/2010 au fost adoptate acte normative speciale care scuteau, în mod expres, de la obligaţia de plată şi debitul creat prin desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti, norma generală în materia amnistiei fiscale supusă interpretării în prezentul dosar fiind aplicabilă în toate situaţiile în care lipseşte o astfel de reglementare specială (cum este cazul speţei în care s-a formulat sesizarea, ce are ca obiect pensia de serviciu a personalului aeronautic civil navigant, reglementată de dispoziţiile Legii nr. 223/2007).

85. Or, interpretând teleologic dispoziţiile acestui act normativ, se poate susţine că legiuitorul a intenţionat să adopte o dispoziţie unitară, de clemenţă, pentru toate pensiile ce intră în domeniul de reglementare al acestui act normativ şi în limitele temporale stabilite în chiar conţinutul legii - 1 octombrie 2014, astfel încât, după epuizarea incidenţei normei de excepţie, se va reveni la aplicarea regulii recuperării sumelor plătite necuvenit pensionarilor sau beneficiarilor prestaţiilor sociale enumerate de lege.

86. Pentru demonstrarea caracterului indubitabil al scopului legii - amnistia fiscală - este util a se preciza că, pentru sumele deja recuperate, total sau parţial, în baza titlului executoriu emis de casa de pensii competentă, pensionarul sau titularul prestaţiei sociale, în baza art. 1 alin. (2) din Legea nr. 125/2014, beneficiază de restituirea sumelor executate. Textul invocat prevede astfel: „(2)Sumele cu titlu de pensie, indemnizaţie socială pentru pensionari şi indemnizaţie pentru însoţitor provenite din debite şi recuperate de la pensionari începând cu data de 1 ianuarie 2011 şi până la data intrării în vigoare a prezentei legi se restituie eşalonat, pe o perioadă de 5 ani calendaristici, începând de la data de 1 ianuarie 2015, prin plăţi anuale egale. În acelaşi sens, capitolul III din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 125/2014 descrie procedura de efectuare a restituirii sumelor reprezentând debite recuperate până la data de 1 octombrie 2014 (art. 14-27).

87. În plus, în considerarea naturii juridice a amnistiei fiscale, ca act de demenţă, trebuie subliniat că aceasta exclude numai obligaţia de restituire a sumelor plătite nedatorat în perioada de referinţă a Legii nr. 125/2014, conform dezlegărilor de la paragraful 73 din prezenta decizie. În consecinţă, încasarea de sume necuvenite şi care nu sunt aferente perioadei anterioare momentului de referinţă al legii - 1 octombrie 2014, după intrarea în vigoare a actului normativ în discuţie, este prohibită de lege şi atrage, în continuare, obligaţia de restituire.

88. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE şi JUSTIŢIE,

În numele legii,

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 7.015/63/2015, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 125/2014 privind scutirea de la plată a unor debite provenite din pensii, sumele reprezentând pensie, indemnizaţie socială pentru pensionari şi indemnizaţie pentru însoţitor, încasate în baza unor hotărâri judecătoreşti desfiinţate în căile de atac, nu se recuperează.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 mai 2017.

 

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

IULIA CRISTINA TARCEA

Magistrat-asistent,

Mihaela Lorena Mitral

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

 

DECIZIA Nr. 41

din 29 mai 2017

 

Dosar nr. 4.154/1/2016

 

Iulia Cristina Tarcea - preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele delegat al Secţiei I civile

Eugenia Voicheci - preşedintele Secţiei a II-a civile

Lavinia Dascălu - judecător la Secţia I civilă

Andreia Liana Constanda - judecător la Secţia I civilă

Bianca Elena Ţăndărescu - judecător la Secţia I civilă

Cristina Petronela Văleanu - judecător la Secţia I civilă

Valentina Vrabie - judecător la Secţia a II-a civilă

Rodica Zaharia - judecător la Secţia a II-a civită

Nela Petrişor - judecător la Secţia a II-a civilă

Rodica Dorin - judecător la Secţia a II-a civilă

Mărioara Isailă - judecător la Secţia a II-a civilă

 

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 4,154/1/2016, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 275 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Botoşani - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunilor de drept cu privire la următoarele aspecte; „1) Dacă acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în baza unui act juridic (clauze din contract) constatat ca fiind nul absolut este prescriptibilă din punct de vedere extinctiv prin raportare la prevederile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat. 2) în cazul în care răspunsul la prima întrebate este pozitiv (adică acţiunea în restituirea prestaţiilor este prescriptibilă din punct de vedere extinctiv), de când începe să curgă termenul de prescripţie?”

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; intimatul-reclamant şi apelanta-pârâtă au depus, în termen legal, prin avocat, puncte de vedere asupra chestiunii de drept; de asemenea, la dosar s-au depus opinii ale specialiştilor, după cum urmează: opinia titularului Catedrei de drept civil şi de drept procesual civil a Institutului Naţional al Magistraturii, precum şi a formatorilor cu normă întreagă din cadrul acesteia,  a specialiştilor Departamentului de Drept privat din cadrul Facultăţii de Drept din Universitatea Bucureşti - conferenţiar universitar doctor Cristina Zamşa (coordonator), conferenţiar universitar doctor George Ilie, conferenţiar universitar doctor Radu Rizoiu şi asistent universitar doctor Bogdan Vişinoiu şi a specialiştilor

Facultăţii de Drept din Universitatea „Nicolae Titulescu” din Bucureşti - profesor universitar doctor Gabriel Boroi şi asistent universitar doctor Caria Alexandra Anghelescu.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

1. Tribunalul Botoşani - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin încheierea din 20 septembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 17.351/193/2014, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept; „1) Dacă acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în baza unui act juridic (clauze din contract) constatat ca fiind nul absolut este prescriptibilă din punct de vedere extinctiv prin raportare la prevederile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat (Decretul nr. 167/1958). 2) în cazul în care răspunsul la prima întrebate este pozitiv (adică acţiunea în restituirea prestaţiilor este prescriptibilă din punct de vedere extinctiv), de când începe să curgă termenul de prescripţie”

II. Expunerea succintă a procesului

2. Prin Sentinţa civilă nr. 9.463 din 23 octombrie 2015, pronunţată de Judecătoria Botoşani, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte capetele de cerere referitoare la nulitatea contractului de credit şi restituirea prestaţiilor, iar pe fond s-a admis acţiunea precizată, având ca obiect acţiunea în constatare formulată de reclamanţii A şi B, în contradictoriu cu pârâta Banca C, s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzut de art. 9 lit. b) şi lit. e) din contractul de credit nr. xxxx din 8 august 2008, referitoare la comisionul de administrare şi la comisionul de urmărire riscuri şi s-a dispus eliminarea acestor clauze, pârâta fiind obligată să restituie reclamanţilor suma de 186 euro, cu titlu de comision de administrare şi suma de 1.039,5 euro - comision de urmărire riscuri. Totodată, s-a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecarea capătului de cerere referitor la nulitatea clauzei prevăzută de art. 6 din contract.

3. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că sancţiunea aplicabilă în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, cu completările ulterioare (Legea nr. 193/2000), este nulitatea absolută, care poate interveni oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale excepţie, fiind imprescriptibilă extinctiv.

4. Pe fond s-a reţinut, în esenţă, că prevederile contractului de credit bancar nr. xxxx din 8 august 2008, referitoare la comisionul de urmărire riscuri şi comisionul de administrare, nu au fost negociate direct cu reclamanţii, în sensul dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000; că banca, prin stipularea unor astfel de clauze, a mărit artificial costul creditului, disimulând în fapt un procent consistent de dobândă, creând în detrimentul reclamanţilor un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe. Ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor mai sus menţionate, prima instanţă a dispus obligarea Băncii C la restituirea către reclamantă a sumelor încasate cu titlu de comision de administrare în cuantum de 186 euro şi 1.039,5 euro - comision de urmărire riscuri, reţinând caracterul retroactiv al efectelor, plata devenind nejustificată.

5. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta Banca C, prin Sucursala Botoşani, solicitând admiterea apelului, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

6. Criticile formulate au vizat modul în care instanţa de fond a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, precum şi fondul cauzei, reiterându-se şi dezvoltându-se, în esenţă, apărările şi argumentele din întâmpinarea depuse la instanţa de fond.

7. Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, s-a arătat că, astfel cum s-a statuat şi în doctrină, nulitatea ce intervine în cazul cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale este una relativă, interesul ocrotit fiind unul privat, al consumatorului, dintr-un contract de credit determinat, iar nu unul public

8. Perioada în care se poate introduce o astfel de acţiune, prin care se tinde la anularea clauzelor contractuale, este de trei ani, conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termen suficient de îndelungat pentru a permite consumatorului să sesizeze discrepanţa dintre condiţiile în care a crezut că a contractat şi condiţiile pe care banca le aplică în fapt, fiind mai mult decât firesc ca pasivitatea consumatorului timp de trei ani să fie sancţionată prin aplicarea prescripţiei, în ceea ce priveşte restituirea prestaţiilor s-a susţinut că, în conformitate cu prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, „în cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebit㔠şi a apreciat că orice pretenţii ale reclamanţilor pentru fiecare perioadă cuprinsă între momentul perfectării contractului şi împlinirea termenului de 3 ani înainte de introducerea acţiunii trebuiau respinse de instanţa de fond, dreptul la acţiune fiind prescris.

9. În şedinţa publică din 21 iunie 2016, intimatul-pârât a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

10. Prin încheierea din 20 septembrie 2016, instanţa a considerat sesizarea admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a dispus suspendarea judecăţii.

III. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

11. Prin încheierea pronunţată la data de 20 septembrie 2016, Tribunalul Botoşani - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele considerente:

- problema de drept ridicată nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data de 20 septembrie 2016;

- problema de drept enunţată este nouă, deoarece prin consultarea jurisprudenţei s-a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă decizie;

- de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, raportat la prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

12. Intimatul-reclamant a apreciat că este admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, întrucât de modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 raportat la prevederile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 depinde soluţionarea cauzei. A subliniat că, sub acest aspect, unele instanţe de judecată au reţinut că finalitatea constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, astfel încât au dat eficienţă principiului quod nullum est, nultum producit effectum, dispunându-se restituirea sumelor încasate cu titlu de comisioane şi dobânzi încasate necuvenit, dreptul de a solicita restituirea sumelor achitate cu acest titlu fiind considerat imprescriptibil. Dimpotrivă, alte instanţe au apreciat că şi în situaţia în care clauzele privind comisioanele şi dobânda bancară variabilă sunt considerate abuzive,  restituirea prestaţiilor/sumelor încasate necuvenit cu titlu de comisioane şi dobânzile bancare sunt supuse termenului de prescripţie de trei ani, dispunându-se restituirea acestor prestaţii anterior introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv trei ani, conform dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

13. Apelanta-pârâtă, prin punctul de vedere depus, arată că în actuala formulare a dispoziţiilor art. 520 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reprezintă un apanaj exclusiv al completului de judecată învestit cu soluţionarea cauzei. Admiterea legitimării procesuale a părţilor pentru acest demers echivalează cu o nesocotire flagrantă a modificărilor legislative intervenite.

În subsidiar s-a arătat că solicitarea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este nefondată din perspectiva îndeplinirii condiţiilor legale de admisibilitate expres şi limitativ prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

14. După comunicarea raportului, intimatul-reclamant a depus, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, prin care a susţinut că se impune unificarea practicii neunitare în această materie.

15. Apelanta-pârâtă, prin avocat, a exprimat un punct de vedere în sensul respingerii ca inadmisibilă a sesizării, deoarece nu s-a dovedit caracterul de noutate al problemei de drept invocate şi nici faptul că instanţele au dat dezlegări diferite apărărilor formulate, care au condus la conturarea unei practici neuniforme. Pe fondul chestiunii de drept a apreciat că acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul unui act juridic lovit de nulitate are, în mod evident, un conţinut pecuniar, fiind, prin excelenţă, o acţiune personală, prescriptibilă extinctiv în termenul general de prescripţie, de trei ani.

V Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

16. Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 17.351/193/2014 al Tribunalului Botoşani - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a subliniat că acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în baza actului anulat este prescriptibilă extinctiv şi termenul de prescripţie începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de anulare a actului, opinia fiind argumentată pe un studiu de doctrină. Totodată s-a subliniat că în cadrul Tribunalului Botoşani există mai multe opinii, fiind citate în extras considerente din Decizia nr. 1.470 din 28 iunie 2016, Decizia nr. 408 din 15 martie 2016 şi din Decizia nr. 834 din 29 septembrie 2015.

VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionala în materie

17. Curtea de Apel Bucureşti a comunicat că punctul de vedere majoritar al judecătorilor specializaţi în materie civilă este acela că acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în baza unui act juridic constatat nul este prescriptibilă extinctiv, iar termenul de prescripţie începe să curgă de la data constatării acestei nulităţi prin hotărâre judecătorească definitivă. Argumentul principal al acestei opinii rezidă în caracterul personal, patrimonial al acţiunii în discuţie, ce atrage aplicarea art. 1 alin. (3) şi art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, judecătorii din cadrul Secţiei a III-a civile şi pentru cauze cu minori şi de familie au arătat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 71/2011), în acord cu cele statuate prin Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 17 aprilie 2014. Judecătorii din cadrul Secţiei a IV-a civile au considerat că regimul prescripţiei extinctive este supus în totalitate legii noi, potrivit dispoziţiilor art. 2.525 din Codul civil.

Tribunalul Ilfov şi Tribunalul Teleorman au comunicat că punctul de vedere al judecătorilor este în sensul că o singură excepţie este admisă în cazul bunurilor individual determinate, deoarece în cazul acestora repunerea în situaţia anterioară echivalează cu valorificarea unui drept real, astfel încât acţiunea este imprescriptibilă extinctiv. Dimpotrivă, în cazul bunurilor de gen, lungibile, aşa cum sunt sumele de bani achitate în baza unui contract, repunerea în situaţia anterioară are un caracter esenţialmente prescriptibil, indiferent de caracterul absolut sau relativ al nulităţii care generează o astfel de repunere în situaţia anterioară.

Opinia contrară, în sensul imprescriptibilităţii acţiunii, a fost exprimată de un număr mic de judecători de la Secţia a IV-a civilă a Curţii de Apel Bucureşti, Tribunalul Călăraşi şi Judecătoria Giurgiu, fără a fi însoţită de argumente.

În ilustrarea acestor opinii au fost depuse hotărâri judecătoreşti: încheierea din 28 octombrie 2015 şi Decizia nr. 1.148 din 3 noiembrie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie,în Dosarul nr. 1.121/1.748/2013, hotărâre care nu prezintă relevanţă în raport cu obiectul sesizării; încheierea din 7 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă, în Dosarul nr. 35.125/3/2015; Decizia nr. 1.318 din 18 aprilie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 22.112/300/2015, definitivă; încheierea din 26 octombrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 5.340/3/2016; încheierea din 14 ianuarie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 40.160/3/2015; încheierea din 3 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 382/3/2016; Sentinţa nr. 82 din 12 ianuarie 2016 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin neapelare; Sentinţa nr. 15.895 din 27 septembrie 2016 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, împotriva căreia s-a declarat apel, termenul de judecată nefiind stabilit; încheierea din 29 septembrie 2016, pronunţată în Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în Dosarul nr. 9.015/301/2016; Sentinţa nr. 8.518 din 2 septembrie 2015 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin respingerea apelului, prin Decizia nr. 967A din 21 martie 2016 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă; Sentinţa nr. 14.739 din 22 decembrie 2015 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, apelul declarat împotriva acesteia fiind respins ca tardiv prin Decizia nr. 1.466 din 6 aprilie 2017 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a VI-a civilă; Sentinţa nr. 8.770 din 4 august 2016 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, apelul declarat împotriva acesteia fiind respins prin Decizia nr. 1.487 din 10 aprilie 2017 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a VI-a civilă; încheierea din 23 octombrie 2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în Dosarul nr. 24.244/4/2015; Sentinţa nr. 9.027 din 21 decembrie 2016 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, apelurile declarate împotriva acesteia fiind în curs de soluţionare, fără termen stabilit; încheierea din 4 noiembrie 2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. 14.420/3/2015; Sentinţa nr. 8.809 din 21 octombrie 2013 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, definitivă prin respingerea apelului, prin Decizia nr. 1.526A din 1 octombrie 2014 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă; Sentinţa nr. 8.808 din 21 octombrie 2013 â Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, definitivă prin respingerea recursului, prin Decizia nr. 2.124R din 25 iunie 2014 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă; Sentinţa nr. 6.548 din 23 septembrie 2015 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, definitivă prin respingerea apelului, prin Decizia nr. 878A din 29 februarie 2016 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă; încheierea din 17 septembrie 2014, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, în Dosarul nr. 2.614/303/2014, definitivă prin respingerea apelului; Sentinţa nr. 1.308 din 26 februarie 2014 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, schimbată în parte prin Decizia nr. 921 din 4 noiembrie 2014 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a VI-a civilă, definitivă; Sentinţa civilă nr. 8,266 din 6 noiembrie 2014 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, definitivă prin Decizia nr. 958A din 4 noiembrie 2014 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a VI-a civilă; Decizia nr. 59 din 4 aprilie 2014 a Tribunalului Călăraşi - Secţia civilă, irevocabilă; Decizia nr. 451F din 24 martie 2015 a Tribunalului Ialomiţa - Secţia civilă, definitivă prin respingerea apelului, prin Decizia nr. 1.352 din 24 septembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă.

18. Curtea de Apel Alba Iulia a comunicat punctul de vedere al judecătorilor din cadrul Secţiei a II-a civile, potrivit căruia acţiunea în restituirea prestaţiilor este prescriptibilă în termen de 3 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a constatat nulitatea absolută a actului; judecătorii din cadrul Tribunalului Alba şi Tribunalului Sibiu au susţinut că acţiunea este imprescriptibilă, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958; Tribunalul Hunedoara - Secţia a li-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a comunicat punctul de vedere al judecătorilor în sensul Că acţiunea este imprescriptibilă dacă petitul în restituirea pretenţiilor este formulat împreună cu acţiunea în constatarea nulităţii clauzei abuzive, însă este prescriptibilă în 3 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin s-a constatat nulitatea clauzei abuzive, dacă s-a formulat pe cale principală.

S-au anexat hotărâri judecătoreşti în ilustrarea acestor opinii, respectiv: Sentinţa nr. 723 din 15 octombrie 2015 a Judecătoriei Sebeş, definitivă prin Decizia nr. 589/A din 26 mai 2016 a Tribunalului Alba - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal şi de insolvenţă; Sentinţa nr. 115 din 4 februarie 2016 a Judecătoriei Câmpeni, definitivă prin Decizia nr. 688/A din 9 iunie 2016 a Tribunalului Alba - Secţia a II-a de contencios administrativ, fiscal şi de insolvenţă; Decizia nr. 163 din 12 februarie 2016 a Tribunalului Sibiu - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, definitivă; Sentinţa nr. 1.270 din 26 aprilie 2016 a Judecătoriei Deva, definitivă prin Decizia nr. 313 din 28 februarie 2017 a Tribunalului Hunedoara - Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal; Sentinţa nr. 1.322 din 4 mai 2016 a Judecătoriei Deva, definitivă prin Decizia nr. 1.639/A din 29 noiembrie 2016 a Tribunalului Hunedoara - Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal; Sentinţa nr. 1.884 din 7 iulie 2016 a Judecătoriei Petroşani, aflată în prezent în apel la Tribunalul Hunedoara, pronunţarea fiind amânată la 6 iunie 2017; Sentinţa nr. 53 din 26 ianuarie 2016 a Judecătoriei Câmpeni, definitivă prin Decizia nr. 995/A din 23 septembrie 2016 a Tribunalului Alba - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal şi de insolvenţă, precum şi Sentinţa nr. 876 din 12 noiembrie 2015 a Judecătoriei Sebeş, definitivă prin Decizia nr. 1.383/A din 24 noiembrie 2016 a Tribunalului Alba - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal şi de insolvenţă fiind nerelevante sub aspectul analizării chestiunilor de drept semnalate.

19. Curtea de Apel Bacău a comunicat că pe rolul acestei instanţe nu a identificat jurisprudenţă în materia ce face obiectul sesizării.

Tribunalul Neamţ a comunicat opinia judecătorilor, potrivit căreia acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în baza unui act constatat nul este prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani. Cât priveşte începutul curgerii termenului de prescripţie, judecătorii Secţiei I civile au apreciat că acesta se identifică cu data promovării acţiunii în constatarea nulităţii contractului de credit bancar, pe când judecătorii Secţiei a II-a civilă au considerat că este data la care instanţa a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale. În acest ultim sens, s-a depus Decizia nr. 144/RC din 10 iunie 2014, definitivă.

Colectivele de judecători din cadrul Judecătoriilor Piatra-Neamţ, Târgu Neamţ şi Bicaz, precum şi ai Tribunalului Bacău, Judecătoriilor Moineşti, Buhuşi şi Oneşti au arătat că acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în baza unui act constatat nul este prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani, termen care începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a constatat nulitatea absolută, fiind anexată Decizia nr. 270 din 3 martie 2016 a Tribunalului Bacău - Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, definitivă.

Judecătoria Bacău a comunicat că punctul de vedere al judecătorilor este în sensul că acţiunea este imprescriptibilă atunci când este accesorie cererii de constatare a nulităţii absolute a actului juridic şi este prescriptibilă în 3 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii de constatare a nulităţii absolute, atunci când este formulată pe cale separată. A comunicat Sentinţa nr. 2.412 din 20 aprilie 2015, definitivă prin Decizia nr. 270 din 3 martie 2016 a Tribunalului Bacău - Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal.

20.  Curtea de Apel Braşov a înaintat opinia judecătorilor din cadrul Tribunalului Covasna, care au apreciat că acţiunea este prescriptibilă în termenul de 3 ani, ce începe să curgă de la data constatării nulităţii clauzei contractuale, dar şi pe cea a judecătorilor din cadrul Tribunalului Braşov, care au susţinut că dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în baza unui act juridic constatat nul este imprescriptibil; în acest sens s-au depus deciziile nr. 673/A din 8 aprilie 2016 şi nr. 1.986/A din 25 noiembrie 2016, pronunţate de Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, definitive.

21. Curtea de Apel Cluj şi Tribunalul Cluj au comunicat că practica judiciară este în sensul că acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în baza unui act constatat nul este prescriptibilă extinctiv, termenul începând să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a constatat nulitatea absolută a respectivului act; aceeaşi opinie a fost exprimată şi de judecătorii din cadrul Judecătoriei Cluj-Napoca, Judecătoriei Gherla, Judecătoriei Turda, Judecătoriei Baia Mare, Judecătoriei Sighetu Marmaţiei şi Tribunalului Sălaj.

În ilustrarea acestei opinii, au fost înaintate următoarele hotărâri judecătoreşti relevante: Decizia nr. 1.062 din 15 decembrie 2016 a Curţii de Apel Cluj - Secţia a II-a civilă, definitivă; Decizia nr. 1.599 din 17 iunie 2016 a Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă, definitivă; Sentinţa nr. 4.802 din 13 mai 2015 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin neapelare; Sentinţa nr. 8.490 din 7 octombrie 2016 a Judecătoriei Cluj-Napoca, aflată în apel, pe rolul Tribunalului Comercial Cluj, cu termen de judecată la 12 iunie 2017; Decizia nr. 1.244 din 17 decembrie 2013 a Tribunalului Sălaj; încheierile din 23 iunie 2016 (în Dosarul nr. 2.726/211/2016), din 9 iunie 2016 (în Dosarul nr. 2.664/211/2016), din 6 iunie 2016 (în Dosarul nr. 2.185/211/2016), din 26 martie 2014 (în Dosarul nr. 19.380/211/2013), din 7 aprilie 2015 (în Dosarul nr. 15.653/211/2014), din 2 iunie 2015 (în Dosarul nr. 15.611/211/2014), din 18 noiembrie 2014 (în Dosarul nr. 13.837/211/2014), din 30 septembrie 2014 (în Dosarul nr. 10.833/211/2014), din 28 octombrie 2014 (în Dosarul nr. 15.191/211/2014), din 8 decembrie 2015 (în Dosarul nr. 11.510/211/2015), din 1 martie 2016 (în Dosarul nr. 20.497/211/2015), din 21 iunie 2016 (în Dosarul nr. 2.985/211/2016), din 23 iunie 2016 (în Dosarul nr. 2.726/211/2016), pronunţate de Judecătoria Cluj-Napoca.

Punctul de vedere al judecătorilor din cadrul Judecătoriei Vişeu de Sus a fost în sensul că o asemenea acţiune este imprescriptibilă extinctiv.

22. Curtea de Apel Constanţa a transmis nota Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal, din care a rezultat că acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în baza unui act juridic constatat ca fiind nul absolut este prescriptibilă, termenul începând să curgă de la data constatării nulităţii clauzei, prin hotărâre definitivă; în acest sens s-au anexat Sentinţa nr. 476 din 22 martie 2016 a Tribunalului Tulcea - Secţia civilă şi de contencios administrativ, definitivă prin Decizia nr. 116 din 22 februarie 2017 a Curţii de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Sentinţa nr. 746 din 4 aprilie 2016 a Tribunalului Constanţa - Secţia a II-a civilă, definitivă prin Decizia nr. 686 din 21 decembrie 2016 a Curţii de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

23. Curtea de Apel Craiova a comunicat punctul de vedere al judecătorilor din cadrul Secţiei a II-a civile, potrivit căruia acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în baza unui act juridic constatat ca fiind nul absolut este prescriptibilă în termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, iar termenul începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de constatare a nulităţii absolute, acelaşi punct de vedere fiind împărtăşit şi de judecătorii din cadrul Tribunalului Mehedinţi - Secţia II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, care a anexat sentinţele Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin nr. 2.143 din 9 iunie 2015 şi nr. 1 728 din 5 mai 2014, definitive.

Judecătorii din cadrul Tribunalului Olt - Secţia II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au exprimat un punct de vedere potrivit căruia se aplică termenul de prescripţie prevăzut de art. 1 din Decretul nr. 167/1958, termen care începe să curgă de la data constatării definitive a nulităţii actului.

Judecătorii din cadrul Tribunalului Gorj - Secţia a II-a civilă au considerat că nu este prescriptibilă extinctiv acţiunea în constatarea nulităţii care, în practică, este însoţită şi de un capăt de cerere în restituirea prestaţiilor, ce are acelaşi regim; în acest sens a ataşat deciziile nr. 185 din 5 mai 2015, nr. 101 din 9 martie 2016, nr. 159 din 20 aprilie 2016 şi nr. 700 din 29 noiembrie 2016, definitive.

24. Curtea de Apel Galaţi a comunicat că opinia majoritară a judecătorilor Secţiei I civile şi din cadrul instanţelor arondate este în sensul că acţiunea în restituirea prestaţiilor este prescriptibilă, iar termenul de prescripţie curge de la data constatării definitive de către instanţă a nulităţii actului juridic sau a unor clauze din contract; în motivarea acestui punct de vedere s-a susţinut că acţiunea are un caracter patrimonial, că dreptul la acţiune se naşte în momentul constatării nulităţii actului juridic sau a unei clauze din acest act, deoarece unul dintre efectele anulării unui act juridic este repunerea părţilor în situaţia anterioară. A comunicat că pe rolul instanţelor, deşi au existat cauze similare, acestea nu au putut fi identificate în ECRIS, în lipsa unui atare criteriu de identificare.

25. Curtea de Apel Iaşi a comunicat că opinia unanimă a judecătorilor este în sensul că acţiunea în restituirea prestaţiilor executate în baza unui act juridic nul absolut este întotdeauna prescriptibilă extinctiv, fiind supusă termenului general de 3 ani, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii de constatare a nulităţii absolute şi nu se poate confunda cu acţiunea în constatarea nulităţii absolute, care este, într-adevăr, imprescriptibilă.

În ilustrarea acestei opinii s-au depus următoarele hotărâri judecătoreşti: deciziile Tribunalului Iaşi - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal nr. 238/civ din 3 aprilie 2014, irevocabilă; nr. 499/civ din 2 octombrie 2013, irevocabilă; nr. 419/civ din 12 iunie 2014, irevocabilă; sentinţele Judecătoriei Iaşi - Secţia civilă nr. 16.538 din 9 octombrie 2012, definitivă prin nerecurare, nr. 16.830 din 12 octombrie 2012, definitivă prin respingerea recursului, prin Decizia nr. 470/civ din 19 septembrie 2013 a Tribunalului Iaşi - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; nr. 4.741 din 26 martie 2013, definitivă prin respingerea recursului, prin Decizia nr. 405/civ din 5 iunie 2014 a Tribunalului Iaşi - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; nr. 2.290 din 17 februarie 2015, definitivă prin admiterea apelului, prin Decizia nr. 183/civ din 22 februarie 2016 a Tribunalului Iaşi - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; nr. 9.682 din 18 august 2015, definitivă prin neapelare şi nr. 1.402 din 4 februarie 2015, definitivă prin respingerea apelului prin Decizia nr. 242/civ din 3 martie 2016 a Tribunalului Iaşi - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

26. Curtea de Apel Oradea a comunicat Decizia nr. 104/C din 21 iunie 2016 a Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă, care este în consens cu opinia judecătorilor secţiei, prin care s-a reţinut că acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în baza unui act juridic constatat nul absolut este o acţiune patrimonială personală, prescriptibilă extinctiv în termenul general de 3 ani, ce începe să curgă de la data rămânerii definitive/irevocabile a hotărârii prin care s-a constatat nulitatea absolută a actului în acest sens este şi punctul de vedere al judecătorilor Secţiei i civile din cadrul Tribunalului Bihor şi Tribunalului Satu Mare.

27. Curtea de Apel Piteşti a comunicat că pe rolul instanţelor arondate nu a fost identificată practică în materia ce face obiectul sesizării. La nivel teoretic, opinia judecătorilor este în sensul că acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în baza unui act juridic constatat ca fiind nul absolut este prescriptibilă extinctiv prin raportare la prevederile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar termenul de prescripţie începe să curgă de la momentul constatării nulităţii absolute a actului juridic în temeiul căruia au fost efectuate prestaţiile.

28. Curtea de Apel Ploieşti a comunicat că opinia judecătorilor Tribunalului Dâmboviţa este în sensul că acţiunea în restituirea prestaţiilor este prescriptibilă, fiind o acţiune patrimonială, iar termenul de prescripţie începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor. Aceeaşi opinie a fost exprimată şi de judecătorii de la Tribunalul Prahova, fiind înaintată şi Decizia nr. 1.150 din 13 mai 2016, definitivă.

Pe rolul Curţii de Apel Ploieşti a fost identificată şi Decizia nr. 490 din 13 septembrie 2016, definitivă, prin care s-a reţinut caracterul imprescriptibil al acţiunii în restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul unui act juridic lovit de nulitate absolută, apreciindu-se că opinia este în acord cu Decizia nr. 992 din 13 martie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă, ale cărei considerente au fost citate.

29. Curtea de Apel Suceava a comunicat că judecătorii din cadrul Secţiei I civile şi-au exprimat opinia teoretică în sensul că o astfel de acţiune este prescriptibilă, iar termenul de prescripţie începe să curgă de la data constatării nulităţii absolute a contractului; judecătorii din cadrul Secţiei a II-a civile şi-au exprimat opinia în sensul că repunerea în situaţia anterioară este imprescriptibilă, având în vedere caracterul imprescriptibil al acţiunii în constatarea nulităţii absolute a clauzelor abuzive ce se extinde, practic, şi asupra cererii de repunere în situaţia anterioară şi restituirea sumelor achitate în baza clauzelor anulate, acestea urmând a fi restituite integral, indiferent de intervalul de timp scurs de la data încheierii contractului de credit şi până la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Tribunalul Suceava - Secţia a II-a civilă a comunicat că opinia judecătorilor este că o astfel de acţiune este imprescriptibilă, deoarece constatarea de către instanţă a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit are drept consecinţă sancţionarea cu nulitatea absolută a acestor clauze, ce sunt lipsite de efecte juridice retroactiv, de la data încheierii lor, urmarea fiind repunerea părţilor în situaţia anterioară şi restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul clauzei nule. Or, în măsura în care instanţa nu s-a pronunţat încă, se apreciază că termenul de prescripţie nu a început să curgă şi, implicit, nu se putea împlini anterior formulării cererii de chemare în judecată; s-au depus hotărâri judecătoreşti relevante, după cum urmează: Decizia nr. 31 din 27 ianuarie 2016, definitivă; Decizia nr. 602 din 19 octombrie 2016, definitivă; Decizia nr. 358 din 8 iunie 2016, definitivă; Decizia nr. 330 din 25 mai 2016, definitivă. Tribunalul Suceava - Secţia I civilă a comunicat opinia judecătorilor, în sensul caracterului prescriptibil al acţiunii în termenul general de prescripţie, ce începe să curgă de la data la care a rămas definitivă hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor contractuale. Tribunalul Botoşani a înaintat deciziile nr. 834 din 29 septembrie 2015, nr. 408 din 15 martie 2016, nr. 1.470 din 27 septembrie 2017 şi nr. 2.054 din 28 octombrie 2016, definitive, prin care s-a reţinut caracterul imprescriptibil al acţiunilor în restituirea prestaţiilor efectuate în baza unui act constatat nul absolut.

Judecătorii din cadrul Judecătoriei Rădăuţi au apreciat că o asemenea acţiune este imprescriptibilă extinctiv, iar judecătorii din cadrul Judecătoriei Suceava au comunicat opinia majoritară, în sensul că această acţiune este prescriptibilă, dat fiind caracterul său patrimonial, iar termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care a rămas definitivă hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor contractuale; a ataşat sentinţele nr. 3.258 din 11 iunie 2015, definitivă prin respingerea apelului şi nr. 1.283 din 17 martie 2016, definitivă prin neapelare.

30. Curtea de Apel Timişoara a comunicat că practica majoritară este în sensul că acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în baza unui act constatat nul nu este prescriptibilă extinctiv; în acest sens au fost ataşate hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate de Secţia a II-a civilă, respectiv, Decizia nr. 461/A din 30 mai 2016, Decizia nr. 231 din 16 martie 2016şi Decizia nr. 250 din 22 martie 2016.

Potrivit punctului de vedere comunicat de Tribunalul Caraş-Severin, practica Judecătoriilor Reşiţa, Caransebeş. Oraviţa şi Moldova Nouă este în contradicţie cu cea a tribunalului, în sensul că se apreciază că astfel de acţiuni sunt prescriptibile extinctiv, iar termenul de prescripţie începe să curgă de la data constatării nulităţii absolute. S-au depus deciziile definitive pronunţate de Tribunalul Caraş-Severin - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal nr. 435 din 29 septembrie 2014; nr. 1 265/A din 11 decembrie 2015; nr. 770 din 22 septembrie 2015 şi nr. 777/A din 22 septembrie 2015. Tribunalul Timiş a comunicat că punctul de vedere al judecătorilor este în sensul că, până în anul 2015, în secţia de litigii cu profesionişti, în cazul restituirii prestaţiilor ca urmare a constatării nulităţii absolute a unor clauze abuzive din contractele de credit încheiate între bănci şi consumatori, soluţiile au fost în sensul considerării ca prescrise a sumelor mai vechi de 3 ani anterior formulării cererii de chemare în judecată. Ulterior, practica în acest tip de litigii a fost de a considera sumele prescriptibile, termenul de prescripţie începând să curgă de la momentul constatării nulităţii absolute.

Întrucât nu au fost înregistrate acţiuni în restituire pe cale principală, ci doar ca petit subsidiar în diferite tipuri de cereri, nu s-a pus problema tranşării pe cale de excepţie a prescriptibilităţii, nefiind indicate hotărâri judecătoreşti în acest sens.

Judecătoria Timişoara a comunicat că practica sa este în sensul că acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în baza unui act juridic constatat nul absolut este prescriptibilă, termenul începând să curgă de la data la care s-a constatat în mod definitiv nulitatea absolută.

În acest sens s-a depus Sentinţa nr. 11.554 din 9 noiembrie 2016, împotriva căreia s-a declarat apel, nesoluţionat până la data pronunţării prezentei decizii, iar Judecătoria Deta a comunicat un punct de vedere similar, în ilustrarea căruia a depus Sentinţa nr. 1.451 din 29 septembrie 2016, definitivă prin respingerea apelului, prin Decizia nr. 97/A din 1 februarie 2017 a Tribunalului Timiş - Secţia a II-a civilă.

31. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia I civilă a comunicat că, în urma verificării jurisprudenţei, au fost identificate Decizia nr. 917 din 22 februarie 2013 şi Decizia nr. 2.554 din 11 iunie 2003, din care rezultă că acţiunea în restituirea prestaţiilor este prescriptibilă, iar termenul de prescripţie se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat nulitatea absolută.

Secţia a II-a civilă a comunicat un număr de 3 decizii relevante, respectiv Decizia nr. 2.875 din 26 septembrie 2013, prin care s-a stabilit că dreptul de a cere restituirea prestaţiilor, în situaţia constatării nulităţii unui act juridic, curge de la data constatării de către instanţă a caracterului abuziv al clauzei şi anulării ei, iar dreptul la restituirea prestaţiilor, ca aplicaţie a repunerii părţilor în situaţia anterioară, nu poate curge înainte de a se fi constatat nulitatea clauzei, astfel încât momentul încheierii contractului nu prezintă relevanţă; aceleaşi argumente au fost dezvoltate şi prin Decizia nr. 3.521 din 24 octombrie 2013; Decizia nr. 1.734 din 16 mai 2014, prin care s-a stabilit că acţiunea în restituirea prestaţiilor executate în baza unui act juridic anulat este asimilabilă acţiunii în îmbogăţirea fără justă cauză, caz în care momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este cel de la care păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel răspunzător de producerea ei, în speţă aceasta fiind data la care actul juridic a fost desfiinţat.

Secţia de contencios administrativ şi fiscal a comunicat că nu a identificat decizii de speţă prin care să se fi dat dezlegare dispoziţiilor în cauză, acestea excedând sferei contenciosului administrativ.

32. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

33. În urma verificărilor efectuate se constată că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor legale supuse interpretării în prezenta cauză.

34. Fiind, însă, învestită cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, Curtea1 a reţinut, în esenţă, că instanţa este unica autoritate care se poate pronunţa asupra existenţei sau inexistenţei clauzelor abuzive dintr-un contract şi că răspunderea comercianţilor pentru inserarea unor clauze contrare prevederilor Legii nr. 193/2000 în contractele încheiate cu consumatorii are natura juridică a unei răspunderi civile delictuale.

VIII. Opiniile exprimate de specialiştii consultaţi

35. În privinţa chestiunilor de drept care fac obiectul sesizării de faţă a fost transmisă opinia titularului Catedrei de drept civil şi drept procesual civil a Institutului Naţional al Magistraturii, precum şi de către formatorii cu normă întreagă din cadrul acesteia. S-a arătat că acţiunea în restituirea prestaţiilor executate în baza unui act juridic constatat nul absolut este una patrimonială, prescriptibilă extinctiv, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Termenul de prescripţie începe să curgă de la momentul în care hotărârea pronunţată asupra desfiinţării contractului nul este definitivă, în sensul art. 377 din Codul de procedură civilă de la 1865, respectiv art. 633 din Codul de procedură civilă.

36. De asemenea, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost comunicată opinia ştiinţifică a specialiştilor Departamentului de Drept privat din cadrul Facultăţii de Drept din Universitatea Bucureşti, respectiv conferenţiar universitar doctor Cristina Zamşa (coordonator), conferenţiar universitar doctor George Ilie, conferenţiar universitar doctor Radu Rizoiu şi asistent universitar doctor Bogdan Vişinoiu, potrivit căreia acţiunea în restituire va dobândi un caracter real sau personal, în funcţie de obiectul obligaţiei de restituire - un bun individual determinat sau un bun de gen. Astfel, dacă se solicită restituirea unui bun individual determinat, acţiunea în restituire va avea caracterul unei acţiuni în revendicare, cu caracter imprescriptibil, în schimb, dacă obiectul restituirii îl reprezintă un bun de gen (sume de bani), acţiunea este una exclusiv personală. Fiind vorba despre o acţiune patrimonială personală, regula impusă atât în actuala, cât şi în vechea reglementare în materia prescripţiei extinctive este prescriptibilitatea acesteia, Relativ la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie în cazul acţiunii în restituire, regimul juridic al prescripţiei extinctive este supus legii în vigoare la data la care a început să curgă acest termen. Momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, atunci când acesta este plasat sub imperiul reglementării anterioare noului Cod civil, este acela al datei la care partea a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul plăţii şi pe beneficiarul acesteia, precum şi faptul rămânerii irevocabile a hotărârii de pronunţare a nulităţii absolute. Pentru contractele încheiate sub imperiul vechiului Cod civil, dar în a căror executare s-au realizat plăţi după data intrării în vigoare a noului Cod civil, prescripţia nu începe să curgă anterior rămânerii definitive/irevocabile a hotărârii judecătoreşti de constatare a nulităţii absolute a contractului sau clauzei care constituia cauza juridică a prestaţiei. În principal s-a apreciat că regula aplicabilă este cea dată de art. 2.528 din Codul civil, cu precizarea că partea nu poate fi considerată că a cunoscut sau că ar fi trebuit şi putut să cunoască, anterior rămânerii definitive/irevocabile a hotărârii judecătoreşti de constatare a nulităţii absolute, caracterul nedatorat al plăţii. Chiar aplicând art. 2.525 din Codul civil ipotezei de nulitate absolută, s-ar ajunge la aceeaşi concluzie, potrivit cu care prescripţia nu începe să curgă anterior rămânerii definitive/irevocabile a hotărârii judecătoreşti de constatare a nulităţii absolute a contractului sau a clauzei care constituia cauza juridică a prestaţiei.

37. Specialiştii de la Facultatea de Drept din Universitatea „Nicolae Titulescu” din Bucureşti - profesor universitar doctor Gabriel Boroi şi asistent universitar doctor Caria Alexandra Anghelescu - au apreciat că acţiunea în restituirea prestaţiilor având ca obiect plata unor sume de bani, ca urmare a desfiinţării actului juridic civil în temeiul căruia acestea au fost achitate, fiind o acţiune patrimonială şi personală, este supusă prescripţiei extinctive în termenul general de prescripţie de 3 ani. Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie al acţiunii în restituirea prestaţiilor executate în baza unui act juridic desfiinţat îl constituie data naşterii dreptului la acţiune, anume data la care hotărârea judecătorească prin care s-a dispus desfiinţarea actului a devenit executorie, moment ce urmează a fi stabilit conform dispoziţiilor procesual-civile aplicabile în cauza în care aceasta a fost pronunţată.

IX. Raportul asupra chestiunii de drept

38. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea nu întruneşte cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, cu privire la regularitatea sesizării, gradul de dificultate şi noutatea chestiunii de drept.

X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Asupra admisibilităţii sesizării

39. Pentru a evalua dacă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este aptă să asigure îndeplinirea funcţiei pentru care a fost concepută, aceea de a pronunţa o decizie interpretativă de principiu în scopul de a preîntâmpina apariţia unei practici neunitare la nivel naţional, se impune în primul rând evaluarea tuturor elementelor sesizării, adică verificarea atât a circumstanţelor care o generează, cât şi a condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de interpretare.

40. Aceasta presupune verificarea îndeplinirii simultane a tuturor condiţiilor prevăzute pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile, condiţii extrase din dispoziţiile legale, redate în cele ce urmează.

41. Astfel, conform art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit CU soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

42. Conform art. 520 alin, (1) din Codul de procedură civilă, „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519. punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor. “

43. Analiza critică a textelor citate imprimă concluzia că atât art. 519, cât şi prima teză a art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă condiţionează admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile de îndeplinirea unor cerinţe cumulativ întrunite.

44. Între acestea se disting cele legate de necesitatea ca titularul sesizării să fie învestit cu judecarea cauzei în ultimă instanţă şi ca prin sesizare să fie dedusă spre interpretare o chestiune de drept nouă. Nu în ultimul rând, art. 520 alin. f 1) din Codul de procedură civilă impune ca actul de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să cuprindă toate elementele apte să concure la caracterizarea admisibilităţii procedurii, între altele, punctul de vedere al autorului sesizării asupra problemei de drept care necesită lămurire prin pronunţarea unei hotărâri prealabile. Aceste condiţii sunt subliniate preponderent, cu menţiunea că restul aspectelor de admisibilitate, privind titularul sesizării şi nesoluţionarea problemei de drept printr-un alt mecanism de interpretare, sunt îndeplinite.

45. Examinând condiţiile evidenţiate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că acestea nu sunt îndeplinite, pentru argumentele ce succed:

Regularitatea actului de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

46. Potrivit art. 520 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, încheierea prin care se dispune sesizarea va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.

47. Cu alte cuvinte, dispoziţiile procedurale impun instanţei de trimitere obligaţia identificării chestiunii de drept care necesită interpretare, caracterizarea aspectului de noutate al acesteia în planul interpretării şi aplicării sale, identificarea aspectelor din care rezultă caracterul dificil sau dual al interpretării problemei de drept şi al modului în care aceasta poate să ducă la soluţionarea cauzei pe fond.

48. Din această perspectivă, punctul de vedere al instanţei trebuie să aibă o anumită complexitate şi necesită un examen real al cauzei. O expunere sumară, neanalitică, nu are aptitudinea de a răspunde obligaţiei trasate instanţei de trimitere de a reda punctul de vedere asupra problemei care face obiectul sesizării.

49. Din datele încheierii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezultă că litigiul dedus judecăţii, aflat în faza apelului la Tribunalul Botoşani, este o acţiune ce are ca obiect principal constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale dintr-un contract de credit bancar şi declararea nulităţii acestora, dar şi o cerere accesorie, astfel cum aceasta este definită de dispoziţiile art. 30 alin. (4) din Codul de procedură civilă, de restituire a prestaţiilor efectuate în baza clauzelor a căror nulitate se urmăreşte prin mijlocirea capătului principal.

50. O primă problemă legată de circumstanţele sub care sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost demarată pleacă de la lipsa oricărei justificări, din partea instanţei de trimitere, a împrejurării că litigiul se judecă în apel la tribunal, în ultimă instanţă; niciun element regăsit în încheierea de sesizare nu justifică aserţiunea tribunalului că pricina se judecă în ultimă instanţă.

51. Verificarea admisibilităţii sesizării după acest criteriu, lăsată întotdeauna în sarcina Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu permite o evaluare reală, bazată pe datele concrete ale speţei. De aceea, la acest moment, verificarea legitimării tribunalului în formularea sesizării nu este posibilă, în lipsa datelor relevante pe care această instanţă a omis să le dezvolte în încheiere. Verificarea admisibilităţii sesizării din această perspectivă se poate face doar prezumtiv, prin acceptarea ideii că, având caracter patrimonial, evaluabil în bani şi că, după criteriul valoric corect stabilit la prima instanţă, judecătoria a avut competenţa corect determinată, se imprimă tribunalului calitatea de ultimă instanţă în apel.

52. O a două chestiune legată de deficienţa încheierii de sesizare derivă din lipsa punctului de vedere al instanţei asupra chestiunii de drept cu a cărei lămurire a învestit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

53. Această cerinţă este impusă autorului sesizării ca o condiţie formală care poate susţine şi demonstra caracterul real al problemei ce face obiectul sesizării, al aspectului de noutate pe care aceasta o are şi caracterizează în mod concret dificultatea problemei de drept supuse dezbaterii, generând premisele declanşării mecanismului de unificare al procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile.

54. Plecând de la cele două întrebări adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se observă că instanţa de judecată care a formulat sesizarea reţine că acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în baza unui act constatat nul este prescriptibilă, iar momentul de la care curge prescripţia este cel la care a rămas definitivă hotărârea judecătorească prin care s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractului, astfel cum rezultă dintr-un studiu de doctrină citat ca argument al acestei opinii.

55. Evocarea unei opinii doctrinare nu reprezintă punctul de vedere al instanţei, astfel cum acesta este solicitat în condiţiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

56. În sensul normei de drept, punctul de vedere al instanţei trebuie să întrevadă explicit care este pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu. De asemenea, acesta trebuie să cuprindă o justificare a modului în care chestiunea de drept este susceptibilă de interpretări diferite, dar şi să explice de ce problema interpretării unor dispoziţii legale în vigoare din 1958, a căror aplicare în jurisprudenţă a fost susţinută în tot acest timp, necesită o dezlegare de principiu, adecvată unor realităţi care presupun regândirea modului lor de aplicare.

57. Din acest punct de vedere nu este lipsit de relevanţă că acelaşi complet de judecată, în aceeaşi compunere, a pronunţat hotărâri - dintre care au fost ataşate sesizării Decizia nr. 408 din 15 martie 2016, în Dosarul nr. 1.443/222/2014, definitivă, şi Decizia nr. 834 din 29 septembrie 2015, în Dosarul nr. 9.823/ 193/2014, definitivă - prin care a dat rezolvare aceloraşi chestiuni de drept ce fac obiectul sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

58. Citând din aceste decizii: „acţiunea în constatarea caracterului abuziv al unei clauze nu se confundă cu acţiunea în restituirea prestaţiilor executate în temeiul clauzei al cărei caracter abuziv se invocă, termenul de prescripţie pentru fiecare dintre cele două acţiuni curgând din momente distincte (...). Prescripţia dreptului la acţiune al reclamanţilor, privind restituirea sumelor încasate de la aceştia în baza comisionului de risc/administrare, raportat la dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, nu poate să curgă decât de la momentul în care instanţa constată caracterul abuziv al clauzei privind comisionul (...)”, se poate constata că instanţa de trimitere a interpretat şi aplicat legea în situaţii şi litigii cvasi identice, fără a sesiza, cu acele recente ocazii, că problemele de drept necesită o rezolvare de principiu prin mijlocirea mecanismului de unificare a practicii judiciare.

59. Or, în condiţiile în care prin actul de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu s-a argumentat care ar fi premisele care legitimează necesitatea unei noi/alte rezolvări de principiu a aceloraşi probleme ori de ce se justifică un reviriment al modului în care aceeaşi instanţă a interpretat şi aplicat aceleaşi dispoziţii legale reprezintă tot atâtea aspecte de natură să pună în discuţie, prin lipsa unui punct de vedere adecvat în încheierea de sesizare, fundamentul real al solicitării de pronunţare a unei hotărâri prealabile.

60. Indisolubil legat de calitatea actului de sesizare se impune şi verificarea pragului de dificultate al întrebării cu care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată.

61. Înainte de a prezenta argumentele legate de această condiţie trebuie subliniat că, de principiu, în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării hotărârii prealabile, trebuie să fie identificată o chestiune de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

62. Cât priveşte pragul de dificultate al chestiunii de drept, legislaţia internă lasă o largă marjă de apreciere titularilor sesizării, însă nu se poate accepta transformarea mecanismului hotărârii prealabile în reversul său, respectiv într-o procedură dilatorie sau într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii. Mai mult decât atât, nu poate fi acceptată incidenţa procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile în defavoarea prerogativei instanţelor judecătoreşti de a interpreta şi aplica ele însele legea, astfel cum apreciază, prin raportare la circumstanţele unei cauze ori eludarea principiilor procesului civil, între care amintim pe cel al independenţei, nemijlocirii, al obligaţiei instanţelor de a judeca efectiv cauzele cu care sunt învestite.

63. În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept observă că, pentru caracterizarea dificultăţii, în doctrină a fost subliniată opinia că sesizarea trebuie să privească o normă de drept redactată într-o manieră în care este susceptibilă de interpretări diferite şi care, odată aplicată în cauze concrete, ar genera o practică neunitară, iar aceste posibile interpretări diferite, doar prefigurate sau deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare. În acest context, problema de drept se impune cu pregnanţă lămurită în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

64. Or, în speţă, sesizarea Tribunalului Botoşani supune interpretării o problemă de drept care nu comportă o reală dificultate, a cărei interpretare şi aplicare nu mai pot fi tăgăduite la momentul formulării sesizării, câtă vreme nu a apărut în ordinea juridică niciun element nou care să îi reconfigureze efectele în plan jurisdicţional.

65. Cu alte cuvinte, plecând de la datele cauzei, este lipsit de orice controversă juridică faptul că acţiunea în constatarea nulităţii unor clauze pretins abuzive dintr-un contract de credit nu se confundă cu cea având ca obiect restituirea prestaţiilor efectuate în baza clauzelor declarate nule, indiferent dacă aceasta din urmă este promovată pe cale accesorie sau principală. Totodată, acţiunea în restituire are, în acest caz, caracterul unei acţiuni patrimoniale şi personale, fiind, deci, prescriptibilă sub aspect extinctiv, potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care statuează c㠄Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”. Şi mai precis, prin acţiunea vizând restituirea prestaţiilor, titularul valorifică un drept de creanţă căruia, în lipsa unei dispoziţii speciale, îi este aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani, potrivit art. 3 alin. (1) din acelaşi act normativ.

66. Acestor statuări cu valoare de principiu li se adaugă regula, de asemenea generală, potrivit căreia prescripţia începe să curgă la data naşterii dreptului la acţiune, conform art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Or, dreptul la acţiunea pentru restituirea prestaţiilor efectuate în executarea unui act juridic ori a unor clauze declarate nule se naşte la data la care hotărârea judecătorească prin care nulitatea a fost statuată a devenit executorie, moment în care un asemenea drept este, deopotrivă, născut.

67. Relaţionarea acestor norme a fost expusă în scopul de a sublinia că, de vreme ce nu au apărut elemente noi care să repună în discuţie interpretarea şi aplicarea normelor evocate, textele de lege supuse interpretării nu generează în prezent nicio controversă şi nici nu justifică vreun grad de dificultate apt să reclame intervenţia mecanismului de interpretare.

Noutatea chestiunii de drept supuse interpretării

68. Reamintind că scopul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile este acela de a preîntâmpina generarea unei jurisprudenţe neunitare, ca urmare a unei interpretări şi aplicări diferite a unei dispoziţii legale, se observă că evaluarea acestei condiţii revine instanţei supreme, astfel cum s-a reţinut deja în decizii 2 anterioare pronunţate în această materie.

69. În acest sens, evaluarea noutăţii chestiunii de drept presupune, între altele, ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat deja asupra acesteia şi ca aceasta să nu facă deja obiectul unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluţionare, dar şi ca problema de drept să nu fi primit deja o anumită interpretare concretizată în jurisprudenţă, astfel încât să fie, de fapt, susceptibilă a fi tranşată în cadrul unui recurs în interesul legii.

70. Astfel, condiţia noutăţii unei chestiuni de drept nu poate fi apreciată ca fiind îndeplinită, astfel cum consideră instanţa de trimitere, numai din perspectiva unei analize limitate doar la împrejurarea ca asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat printr-o altă hotărâre şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluţionare.

71. Deşi în jurisprudenţă 3 Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci şi de una veche, dacă realităţile sociale şi economice justifică o reevaluare a modului de interpretare şi aplicare a acesteia, totuşi examinarea acestei condiţii necesită, prin verificarea jurisprudenţei recente, a se vedea dacă în procesul curent de aplicare a legii instanţele au dat o rezolvare chestiunii de drept sesizate de instanţa de trimitere.

72. Or, din partea expozitivă a acestui raport se poate Observa cu uşurinţă nu doar că problema sesizată şi-a găsit aplicare în mod consistent în jurisprudenţă recentă a instanţelor naţionale, ci şi că rezolvarea chestiunii de drept nu este uniformă, chiar dacă se degajă o anumită orientare majoritară. Aceste aspecte, pe de-o parte estompează noutatea, drept condiţie a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, dar, în egală măsură, creează premisele unui alt mecanism de unificare, ce exclude demersul actual al Tribunalului Botoşani.

73. În măsura în care titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale din cuprinsul Decretului nr. 167/1958 trebuie subliniat că doctrina în materie a statuat constant că acţiunea în nulitate, prescriptibilă sau imprescriptibilă după cum nulitatea este relativă sau absolută, nu se confundă cu acţiunea în restituirea totală sau, după caz, parţială a prestaţiilor executate în temeiul unui act juridic care ulterior a fost desfiinţat. Această din urmă acţiune, având un obiect patrimonial, este întotdeauna prescriptibilă, conform art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, încadrându-se lato sensu în acţiunile bazate pe îmbogăţirea fără justă cauză. De asemenea s-a mai arătat că potrivit dreptului comun, deşi indisolubil legate, acţiunea în nulitate - prescriptibilă sau imprescriptibilă - nu se confundă cu acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în baza unui act desfiinţat. Mai mult, acţiunea în restituire, având un obiect patrimonial, este întotdeauna prescriptibilă, iar principiul quod nullum est, nullum producit effectum îşi găseşte aplicarea doar cu rezerva, esenţială, a incidenţei prescripţiei.

74. Cu totul circumstanţial se cuvine subliniat că şi în baza noilor reglementări ale instituţiei prescripţiei, potrivit noului Cod civil, se degajă aceleaşi reguli de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor referitoare la prescripţia extinctivă, iar soluţia este menţinută deplin şi în studiile doctrinare recente.

75. Chiar dacă problema prescripţiei dreptului la acţiunea în restituirea prestaţiilor în temeiul unui act juridic ulterior desfiinţat a primit în practica judiciară interpretări diferite - aspect semnalat şi de către titularul sesizării actuale -, aceasta nu poate fi, independent de alte aspecte, aptă să justifice noutatea chestiunii de drept cu care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată, pentru ca sesizarea să fie considerată admisibilă.

76. Astfel, chestiunea de drept a cărei dezlegare se cere nu este nouă, nefiind îndeplinite criteriile care sunt de natură să caracterizeze noutatea problemei supuse dezbaterii, drept condiţie a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile. A admite contrariul reprezintă, în plus, acceptarea ideii că mecanismul de unificare reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă se suprapune necondiţionat celui al recursului în interesul legii, reglementat de art. 514 din Codul de procedură civilă care, pe această cale, ar putea fi promovat chiar într-o cauză pendinte.

77. În concluzie, în considerarea tuturor acestor argumente,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE şi JUSTIŢIE,

În numele legii,

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Botoşani - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 17.351/193/2014, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

„1) Dacă acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în baza unui act juridic (clauze din contract) constatat ca fiind nul absolut este prescriptibilă din punct de vedere extinctiv prin raportare la prevederile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat?

2) În cazul în care răspunsul la prima întrebare este pozitiv (adică acţiunea în restituirea prestaţiilor este prescriptibilă din punct de vedere extinctiv), de când începe să curgă termenul de prescripţie?”

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 mai 2017.

 

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

IULIA CRISTINA TARCEA

Magistrat-asistent,

Elena Adriana Stamatescu

 


1 Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.535 din 17 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 25.01.2010.

2 Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9.04.2014; nr. 3 şi nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16.06.2014.

3 Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 3 şi nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicate în Monitorul Oficial al României. Partea I. nr. 437 din 16.06.2014; nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. nr. 518 din 13.07.2015; nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1.10.2015; nr. 19 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 19.10.2015; nr. 36 din 7 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 7.02.2017.

 

 

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.