MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 571/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 571         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 18 iulie 2017

 

SUMAR

 

LEGI ŞI DECRETE

 

169. - Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

 

634. - Decret privind promulgarea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

 

170. - Lege privind modificarea Legii nr. 145/2014 pentru stabilirea unor măsuri de reglementare a pieţei produselor din sectorul agricol

 

635. - Decret pentru promulgarea Legii privind modificarea Legii nr. 145/2014 pentru stabilirea unor măsuri de reglementare a pieţei produselor din sectorul agricol

 

174. - Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2016 pentru modificarea şi completarea unor acte normative cu impact asupra domeniului achiziţiilor publice

 

639. - Decret pentru promulgarea Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2016 pentru modificarea şi completarea unor acte normative cu impact asupra domeniului achiziţiilor publice

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 254 din 25 aprilie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 202 alin. (4) lit. b) şi c), art. 203 alin. (2) şi art. 211 alin. (1) din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 256 din 25 aprilie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice” raportat la art. 295 alin. (1) şi art. 298 din Codul penal

 

Decizia nr. 272 din 27 aprilie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 906 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură civilă

 

LEGI SI DECRETE

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

LEGE

pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

 

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

 

Art. I. - Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La articolul 40 alineatul (5), litera b) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„b) a întreprins eforturile necesare în cadrul muncii prestate sau s-a implicat activ în activităţile stabilite în Planul individualizat de evaluare şi intervenţie educativă şi terapeutică.”

2. La articolul 45, după alineatul (8) se introduce un nou alineat, alineatul (9), cu următorul cuprins:

„(9) Este interzisă transferarea sau mutarea, pentru motive personale, la cererea persoanei condamnate care execută o pedeapsă privativă de libertate, din condiţii corespunzătoare, în condiţii necorespunzătoare de detenţie, în scopul de a beneficia de măsura compensatorie prevăzută la art. 551 alin. (1) şi (2).”

3. După articolul 55 se introduce un nou articol, articolul 551, cu următorul cuprins:

„Compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare

Art. 551. - (1) La calcularea pedepsei executate efectiv se are în vedere, indiferent de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie, şi executarea pedepsei în condiţii necorespunzătoare, caz în care, pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiţii necorespunzătoare, chiar dacă acestea nu sunt consecutive, se consideră executate, suplimentar, 6 zile din pedeapsa aplicată.

(2) în sensul prezentului articol, se consideră condiţii necorespunzătoare cazarea unei persoane în oricare centru de detenţie din România care a avut lipsuri la condiţiile impuse de standardele europene.

(3) în sensul prezentului articol, se consideră executare a pedepsei în condiţii necorespunzătoare cazarea în oricare dintre situaţiile următoare:

a) cazarea într-un spaţiu mai mic sau egal cu 4 mp/deţinut, care se calculează, excluzând suprafaţa grupurilor sanitare şi a spaţiilor de depozitare a alimentelor, prin împărţirea suprafeţei totale a camerelor de deţinere la numărul de persoane cazate în camerele respective, indiferent de dotarea spaţiului în cauză;

b) lipsa accesului la activităţi în aer liber;

c) lipsa accesului la lumină naturală sau aer suficient ori disponibilitatea de ventilaţie;

d) lipsa temperaturii adecvate a camerei;

e) lipsa posibilităţii de a folosi toaleta în privat şi de a se respecta normele sanitare de bază, precum şi cerinţele de igienă;

f) existenţa infiltraţiilor, igrasiei şi mucegaiului în pereţii camerelor de detenţie.

(4) Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător şi la calcularea pedepsei executate efectiv ca măsură preventivă/pedeapsă în centrul de reţinere şi arestare preventivă în condiţii necorespunzătoare.

(5) în sensul prezentului articol, nu se consideră executare a pedepsei în condiţii necorespunzătoare ziua sau perioada în care persoana a fost:

a) internată în infirmerii din cadrul locurilor de deţinere, în spitale din reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, a Ministerului Afacerilor Interne sau din reţeaua sanitară publică;

b) în tranzit.

(6) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică în cazul în care persoana a fost despăgubită pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie, prin hotărâri definitive ale instanţelor naţionale sau ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru perioada pentru care s-au acordat despăgubiri şi a fost transferată sau mutată într-un spaţiu de detenţie având condiţii necorespunzătoare.

(7) Beneficiul aplicării dispoziţiilor alin. (1) nu poate fi revocat.

(8) Perioada pentru care se acordă zile considerate ca executate în compensarea cazării în condiţii necorespunzătoare se calculează începând cu 24 iulie 2012.”

4. La articolul 65, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 65. - (1) Persoanele condamnate au dreptul să efectueze convorbiri telefonice de la telefoanele publice instalate în penitenciare. Convorbirile telefonice au caracter confidenţial.”

5. La articolul 87, după alineatul (3) se introduce un nou alineat, alineatul (4), cu următorul cuprins:

„(4) Dacă persoana condamnată renunţă la procentul de 40% în favoarea penitenciarului, munca se consideră a fi neremunerată şi zilele executate pentru zilele de muncă prestate se calculează potrivit art. 96 alin. (1) lit. b).”

6. La articolul 96 alineatul (1), literele a)-c) se modifică şi vor avea următorul cuprins:

„a) în cazul în care se prestează o muncă remunerată, se consideră 4 zile executate pentru 3 zile de muncă;

b) în cazul în care se prestează o muncă neremunerată, se consideră 3 zile executate pentru două zile de muncă;

c) în cazul în care munca este prestată pe timpul nopţii, se consideră două zile executate pentru o noapte de muncă;”.

7. La articolul 98, preambulul alineatului (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 98. - (1) Persoanelor condamnate care au o bună conduită şi care au întreprins eforturile necesare în cadrul muncii prestate sau în cadrul activităţilor educative, moral-religioase, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, al instruirii şcolare şi al formării profesionale li se acordă, prin procedura stabilită prin decizia directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, următoarele recompense:”.

Art. II. - (1) în termen de 5 zile lucrătoare de la intrarea în vigoare a prezentei legi, la nivelul fiecărei unităţi penitenciare se va desemna Comisia de evaluare a condiţiilor de detenţie, în raport cu fiecare clădire care are ca destinaţie spaţii de cazare pentru persoanele private de libertate.

(2) Comisia va fi compusă din:

a) director adjunct economic administrativ sau echivalent, în calitate de preşedinte;

b) director adjunct siguranţă şi regim sau echivalent;

c) şef serviciu regim penitenciar sau echivalent;

d) şefii de secţie ai clădirilor evaluate;

e) medic-şef;

f) responsabil privind protecţia muncii, în calitate de secretar.

(3) în cadrul termenului prevăzut la alin. (1) directorul unităţii va lua măsuri pentru instruirea membrilor Comisiei, în raport cu atribuţiile pe care le vor avea, precum şi modul de atribuire a criteriilor prevăzute la art. 551 alin. (3) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. III. - În termen de 10 zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, Comisia prevăzută la art. II va efectua un inventar al clădirilor cu destinaţia spaţii de cazare pentru persoane private de libertate existente la nivelul unităţii.

Art. IV. - (1) în termen de 45 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, Comisia prevăzută la art. II va efectua o analiză a clădirilor menţionate la art. III pentru a stabili care dintre acestea sunt sub incidenţa art. 551 alin. (3) din Legea nr. 254/2013, cu modificările şi completările ulterioare, privind condiţiile necorespunzătoare de detenţie.

(2) Din punctul de vedere al criteriului enunţat la art. 551 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 254/2013, cu modificările şi completările ulterioare, Comisia va efectua analiza luând în calcul indicele lunar mediu de supraaglomerare aferent fiecărei clădiri analizate.

(3) Din punctul de vedere al criteriului enunţat la art. 551 alin. (3) lit. b) şi f) din Legea nr. 254/2013, cu modificările şi completările ulterioare, Comisia va efectua analiza şi în raport cu existenţa unor hotărâri ale instanţelor naţionale sau internaţionale, în sensul constatării deficienţelor la nivelul spaţiilor exterioare aferente clădirilor analizate, respectiv al celor interioare.

(4) Din punctul de vedere al criteriului enunţat la art. 551 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 254/2013, cu modificările şi completările ulterioare, Comisia va efectua analiza în funcţie de standardele naţionale în materie.

(5) Din punctul de vedere al criteriului enunţat la art. 551 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 254/2013, cu modificările şi completările ulterioare, pentru perioada 24 iulie 2012 şi până la intrarea în vigoare a prezentei legi, Comisia va efectua analiza în raport cu programul de furnizare a agentului termic, corespunzător anotimpului rece. Pentru perioada de după intrarea în vigoare a prezentei legi asigurarea temperaturii adecvate se va determina prin măsurători zilnice la nivelul clădirilor.

(6) Din punctul de vedere al criteriului enunţat la art. 551 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 254/2013, cu modificările şi completările ulterioare, Comisia va efectua analiza în raport cu existenţa unui grup sanitar cu uşă şi sistem de închidere, cu respectarea standardelor naţionale privind normele sanitare, precum şi a celor care impun asigurarea drepturilor aferente igienei individuale şi colective pentru persoanele private de libertate.

(7) Situaţia centralizată a clădirilor care sunt necorespunzătoare din punctul de vedere al condiţiilor de detenţie va fi aprobată prin ordin al ministrului justiţiei, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi.

(8) Situaţia prevăzută la alin. (7) va fi reactualizată anual, în aceleaşi condiţii,, până la data de 1 mai a fiecărui an.

Art. V. - (1) în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, Biroul evidenţă şi organizarea muncii din cadrul fiecărei unităţi va deschide o fişă de evidenţă pentru fiecare persoană privată de libertate în care vor fi consemnate clădirile în care a fost cazată pe parcursul pedepsei.

(2) Pentru persoanele private de libertate care au început executarea pedepsei înainte de 24 iulie 2012 fişa prevăzută la alin. (1) va cuprinde numai informaţiile relevante ulterioare acestei date.

(3) în termenul prevăzut la alin. (1) Biroul evidenţă şi organizarea muncii va efectua calculul zilelor câştigate în raport cu perioada executării pedepsei în condiţii necorespunzătoare de detenţie, în raport cu art. 551 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. VI. - (1) Prevederile prezentei legi se aplică în mod corespunzător minorilor care execută măsuri educative în centre de detenţie, în centre educative sau în penitenciare, precum şi minorilor care au executat pedepse în penitenciare potrivit Legii nr. 15/1968 privind Codul penal al României, cu modificările şi completările ulterioare, şi care execută, la data intrării în vigoare a prezentei legi, măsuri educative în centrele de detenţie, în aplicarea art. 21 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările ulterioare,

(2) Prevederile prezentei legi se aplică în mod corespunzător persoanei condamnate aflate temporar, la solicitarea organelor judiciare, în centrele de reţinere şi arestare preventivă potrivit art. 45 alin, (6) din Legea nr. 254/2013, cu modificările şi completările ulterioare, şi persoanei private de libertate care a executat în condiţiile art. 551 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, cu modificările şi completările ulterioare, pedepse şi/sau măsuri privative de libertate în centre de reţinere şi arestare preventivă, în situaţia în care faţă de aceasta se dispune o pedeapsă privativă de libertate şi nu a fost despăgubită pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie, prin hotărâri definitive ale instanţelor naţionale sau ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru această perioadă.

Art. VII. - Pentru punerea în aplicare a prezentei legi, colegiile de conducere ale fiecărei instanţe vor lua măsuri de suplimentare temporară a completurilor de judecată, astfel încât propunerile de liberare condiţionată, formulate ca urmare a intrării în vigoare a prezentei legi, să nu determine creşterea termenelor în care vor fi soluţionate.

Art. VIII. - Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, se va republica, dându-se textelor o nouă numerotare.

 

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (1) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

PREŞEDINTELE SENATULUI

PETRU-GABRIEL VLASE

CĂLIN-CONSTANTIN-ANTON POPESCU-TĂRICEANU

 

Bucureşti, 14 iulie 2017.

Nr. 169.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind promulgarea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

 

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (3) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se promulgă Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 14 iulie 2017.

Nr. 634.

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

LEGE

privind modificarea Legii nr. 145/2014 pentru stabilirea unor măsuri de reglementare a pieţei produselor din sectorul agricol

 

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

 

Art. I. - Legea nr. 145/2014 pentru stabilirea unor măsuri de reglementare a pieţei produselor din sectorul agricol, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 31 octombrie 2014. cu modificările şi completările ulterioare, se modifică după cum urmează:

1. La articolul 3, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„(2) Valabilitatea atestatului de producător este de 5 ani de la data emiterii. Atestatul de producător conţine o filă distinctă pentru fiecare an, se completează anual cu datele din registrul agricol şi se vizează prin aplicarea ştampilei şi a semnăturii primarului comunei, oraşului, municipiului, sectorului municipiului Bucureşti, după caz.”

2. La articolul 8, alineatele (3) şi (6) se modifică şi vor avea următorul cuprins:

„(3) Carnetul de comercializare a produselor din sectorul agricol este valabil 5 ani şi se eliberează la cerere solicitantului de către primarul pe a cărui rază de competenţă se află terenul/ferma/gospodăria în care se obţin produsele estimate a fi destinate comercializării, în termen de 5 zile lucrătoare de la data solicitării, după verificarea existenţei atestatului de producător şi după verificarea faptică în teren a existenţei produsului/produselor supus/supuse comercializării.

(6) Carnetul de comercializare a produselor din sectorul agricol conţine 5 file, câte una pentru fiecare an de valabilitate. Filele se completează cu datele privind identitatea producătorului agricol ca titular şi, după caz, a soţului/soţiei, rudelor/afinilor de gradul I, informaţiile din fiecare an de valabilitate privind suprafeţele cultivate şi structurile corespunzătoare pe specii de legume, pomi fructiferi, cartof, cereale, oleaginoase, viţă-de-vie pentru struguri de vin/struguri de masă, alte culturi, respectiv pe specii de animale, care să reflecte grupele de produse vegetale/grupele de animale stabilite la art. 105 alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi producţiile estimate a fi destinate comercializării, este semnată de primar şi rămâne nedetaşabilă la carnet.”

Art. II. - Prevederile art. 3 alin. (2) şi art. 8 alin. (3) şi (6) din Legea nr. 145/2014 pentru stabilirea unor măsuri de reglementare a pieţei produselor din sectorul agricol, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin prezenta lege, se aplică începând cu data de 1 ianuarie 2018.

Art. III. - (1) Atestatele de producător eliberate până la data de 1 ianuarie 2018 în baza Ordinului viceprim-ministrului, ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale, şi al viceprim-ministrului, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice, nr. 1.846/2.408/2014 privind punerea În aplicare a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 145/2014 pentru stabilirea unor măsuri de reglementare a pieţei produselor din sectorul agricol, cu modificările ulterioare, sunt valabile până la expirare.

(2) Carnetele de comercializare eliberate până la data de 1 ianuarie 2018 în baza Ordinului ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale şi al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice nr. 20/208/2015 privind punerea în aplicare a prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 145/2014 pentru stabilirea unor măsuri de reglementare a pieţei produselor din sectorul agricol, cu modificările şi completările ulterioare, sunt valabile până la expirare.

Art. IV. - În termen de 30 de zile de la publicarea prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I, se modifică potrivit prevederilor prezentei legi:

a) Ordinul viceprim-ministrului, ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale, şi al viceprim-ministrului, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice, nr. 1.846/2.408/2014 privind punerea în aplicare a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 145/2014 pentru stabilirea unor măsuri de reglementare a pieţei produselor din sectorul agricol, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 881 din 4 decembrie 2014, cu modificările ulterioare;

b) Ordinul ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale şi al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice nr. 20/208/2015 privind punerea în aplicare a prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 145/2014 pentru stabilirea unor măsuri de reglementare a pieţei produselor din sectorul agricol, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 27 ianuarie 2015, cu modificările şi completările ulterioare.

 

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

PREŞEDINTELE SENATULUI

PETRU-GABRIEL VLASE

CĂLIN-CONSTANTIN-ANTON POPESCU-TĂRICEANU

 

Bucureşti, 14 iulie 2017.

Nr. 170.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

 

DECRET

pentru promulgarea Legii privind modificarea Legii nr. 145/2014 pentru stabilirea unor măsuri de reglementare a pieţei produselor din sectorul agricol

 

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (1) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se promulgă Legea privind modificarea Legii nr. 145/2014 pentru stabilirea unor măsuri de reglementare a pieţei produselor din sectorul agricol şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 14 iulie 2017.

Nr. 635.

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

LEGE

privind aprobarea Ordonanţei de urgenţa a Guvernului nr. 58/2016 pentru modificarea şi completarea unor acte normative cu impact asupra domeniului achiziţiilor publice

 

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

 

Articol unic. - Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 19 septembrie 2016 pentru modificarea şi completarea unor acte normative cu impact asupra domeniului achiziţiilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 22 septembrie 2016, cu următoarea modificare: - La articolul II punctul 27, articolul 52 se abrogă.

 

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

PREŞEDINTELE SENATULUI

PETRU-GABRIEL VLASE

CĂLIN-CONSTANTIN-ANTON POPESCU-TĂRICEANU

 

Bucureşti, 14 iulie 2017.

Nr. 174.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

 

DECRET

pentru promulgarea Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2016 pentru modificarea şi completarea unor acte normative cu impact asupra domeniului achiziţiilor publice

 

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (1) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se promulgă Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2016 pentru modificarea şi completarea unor acte normative cu impact asupra domeniului achiziţiilor publice şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 14 iulie 2017.

Nr. 639.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 254

din 25 aprilie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 202 alin. (4) lit. b) şi c), art. 203 alin. (2) şi art. 211 alin. (1) din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 202 alin. (4) lit. b) şi c), art. 203 alin (2) şi art. 211 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dragoş George Bîlteanu în Dosarul nr. 5.101/2/2016 (2.567/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.450D/2016.

2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei de neconstituţionalitate, fiind asistat de avocat Gheorghe Dragomir, din cadrul Baroului Bucureşti, având împuternicire avocaţială depusă la dosar.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului autorului, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, reiterând susţinerile cuprinse în notele scrise aflate la dosar.

4. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În susţinerea acestei soluţii arată că art. 23 din Constituţie impune ca arestarea preventivă şi, ca urmare a jurisprudenţei instanţei de control constituţional, arestul la domiciliu trebuie să fie luate de un judecător. Aşadar, nu există o condiţie impusă cu privire la luarea/prelungirea de către un judecător a măsurii controlului judiciar. De asemenea reţine că art. 53 din Constituţie nu impune condiţia ca restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale să fie dispusă de un judecător. Arată însă că trebuie să existe acces la judecător pentru verificarea condiţiilor în care se dispune restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale. În continuare face referire la jurisprudenţa instanţei de control constituţional în care au fost examinate aspecte particulare cu privire la luarea/prelungirea de către procuror a măsurii preventive a controlului judiciar şi, în acest sens, invocă deciziile nr. 469 din 28 iunie 2016, nr. 614 din 4 octombrie 2016 şi nr. 17 din 17 ianuarie 2017.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin încheierea din 26 iulie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 5.101/2/2016 (2.567/2016), Curtea de Apei Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 202 alin. (4) lit. b) şi c), art. 203 alin. (2) şi art. 211 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Dragoş George Bîlteanu în soluţionarea plângerii formulate de acesta împotriva Ordonanţei din data de 14 iulie 2016, emisă în Dosarul nr. 83/D/P/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, prin care s-a dispus prelungirea măsurii controlului judiciar pentru o durată de 60 de zile.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine, în esenţă, că normele procesual penale criticate sunt neconstituţionale în măsura în care permit procurorului luarea măsurilor preventive restrictive de libertate, în cursul urmăririi penale, în condiţiile în care procurorul nu beneficiază de garanţiile de independenţă, în raport cu dispoziţiile constituţionale invocate.

7. Curtea de Apei Bucureşti - Secţia a II-a penală nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 712 din 4 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015, apreciind că, mutatis mutandis, considerentele deciziei precitate sunt valabile şi în prezenta cauză.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile apărătorului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 202 alin. (4) lit. b) şi c), art. 203 alin. (2) şi art. 211 alin. (1) din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut:

- Art. 202 alin. (4) lit. b) şi c): „Măsurile preventive sunt: b) controlul judiciar; c) controlul judiciar pe cauţiune;”;

- Art. 203 alin. (2): „Măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b) şi c) pot fi luate faţă de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către procuror şi de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecăţii, de către instanţa de judecată.”;

- Art. 211 alin. (1): „în cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune luarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpat, dacă această măsură preventivă este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1).”

13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 23 referitor la libertatea individuală, art. 53- „Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi”, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, art. 125 referitor la statutul

judecătorilor, art. 126 privind instanţele judecătoreşti, art. 131 - „Rolul Ministerului Public” şi art. 132 privind statutul procurorilor.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care suspectul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia, simt măsuri de constrângere puse la dispoziţia organelor judiciare penale pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, pentru a împiedica sustragerea suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală ori de la judecată sau pentru prevenirea comiterii de către acesta a unei alte infracţiuni. Noul Cod de procedură penală prevede cinci măsuri preventive - reglementate expres şi limitativ în art. 202 alin. (4), trei fiind privative de libertate (reţinerea, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă), iar alte două fiind restrictive de drepturi (controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune). Întrucât prin luarea măsurilor preventive se aduce atingere dreptului fundamental al inviolabilităţii persoanei, aşadar libertăţii individuale, atât legislaţia naţională (Codul de procedură penală, art. 23 din Constituţia României), cât şi cea europeană (art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale) au instituit o serie de garanţii procesuale care să prevină abuzul şi arbitrariul în luarea, menţinerea, prelungirea şi confirmarea acestora, transpuse în numeroase condiţii ce trebuie realizate cumulativ. Legea procesual penală în vigoare prevede posibilitatea luării unor măsuri privative sau restrictive de libertate „doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege” [art. 9 alin. (2)]. Scopul şi condiţiile generale pentru luarea măsurilor preventive sunt reglementate în art. 202 din Codul de procedură penală, reglementări aplicabile indiferent de măsura preventivă ce se instituie, condiţiile specifice de luare a fiecărei măsuri şi procedura de urmat, conţinutul şi efectele dispunerii lor fiind reglementate prin norme procesual penale cu caracter special cuprinse în secţiunile a 2-a („Reţinerea*), a 3-a („Controlul judiciar*), a 4-a Controlul judiciar pe cauţiune*), a 5-a („Arestul la domiciliu*) şi a 6-a („Arestarea preventivă:) ale capitolului privind măsurile preventive (Decizia nr. 744 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 102 din 6 februarie 2017, paragrafele 25, 26).

15. În decizia precitată, Curtea a constatat că noul Cod de procedură penală stabileşte obligaţia organului judiciar ca, la alegerea măsurii preventive, să analizeze cumulativ următoarele condiţii generale: să existe probe sau indicii temeinice din care rezultă Suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune [art. 202 alin. (1)], măsura aleasă să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei [art. 202 alin. (3)], măsura preventivă să fie necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia [art. 202 alin. (3)] - condiţia necesităţii măsurilor privative sau restrictive de libertate fiind exprimată sub condiţia caracterului excepţional al acestora [art. 9 alin. (2)] şi să nu existe, la momentul dispunerii, confirmării, prelungirii sau menţinerii măsurii preventive, vreo cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale. Totodată, Curtea a reţinut că, potrivit art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, măsurile preventive pot fi dispuse doar în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. Aşadar, Curtea a reţinut că luarea măsurilor preventive este condiţionată de existenţa cel puţin a unuia dintre scopurile enumerate anterior, prin aceasta fiind subliniat caracterul preventiv pe care aceste măsuri trebuie să îl aibă în cursul procesului penal. De asemenea, Curtea a reţinut că existenţa unuia dintre scopurile menţionate se impune a fi verificată atât la momentul luării măsurii preventive, cât şi atunci când se dispune confirmarea, prelungirea, înlocuirea, revocarea sau, după caz, menţinerea unei astfel de măsuri. Curtea a constatat, totodată, că sensul sintagmei „buna desfăşurare a procesului penar este acela de prevenire a situaţiilor în care inculpatul ar putea să interfereze de o manieră gravă cu buna şi corecta desfăşurare a procesului penal, prin conduita sa încercând alterarea probatoriului pe baza căruia organele judiciare trebuie să stabilească adevărul. Curtea reţine că, pentru luarea măsurii controlului judiciar, art. 211 din Codul de procedură penală face trimitere la scopul şi condiţiile reglementate în art. 202 alin. (1) al aceluiaşi act normativ. În cazul măsurii preventive a controlului judiciar, acest scop este realizat prin impunerea în sarcina inculpatului a unor obligaţii şi interdicţii, instituite în art. 215 din Codul de procedură penală, în vederea supravegherii conduitei acestuia de către organul judiciar.

16. Totodată, prin Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015, Curtea a statuat că măsura controlului judiciar reprezintă o măsură intruzivă ce poate afecta dreptul fundamental al libertăţii individuale şi alte drepturi şi libertăţi fundamentale, respectiv libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică, însă, Curtea a reţinut că drepturile fundamentale anterior enumerate nu sunt absolute prin natura lor, ele putând fi supuse unor limitări rezonabile printr-o reglementare etatică. Reţinând incidenţa în cauză a art. 53 din Legea fundamentală, Curtea a analizat restrângerea exercitării drepturilor menţionate, respectiv dacă această restrângere este conformă cu prevederile acestui text constituţional. Curtea a reţinut că ingerinţa generată de instituţia controlului judiciar vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertatea individuală, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică, este reglementată prin lege, respectiv art. 211-215 din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Prin Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211-217 din Codul de procedură penală şi, pe cale de consecinţă, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 911 din 15 decembrie 2014, dispoziţiile art. 211-217 din Codul de procedură penală au fost puse în acord cu prevederile constituţionale în sensul arătat de instanţa de contencios constituţional prin decizia precitată, astfel încât, prin reglementarea termenului pentru care poate fi dispusă şi a duratei maxime a măsurii controlului judiciar, ingerinţa analizată a devenit proporţională cu cauza care a determinat-o, asigurându-se un just echilibru între interesul public şi cel individual.

17. În continuare, Curtea reţine că, potrivit art. 203 alin. (2) coroborat cu art. 211 alin. (1) din Codul de procedură penală - norme procesual penale criticate în prezenta cauză, măsura preventivă a controlului judiciar poate fi luată, faţă de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către procuror şi de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. Autorul excepţiei susţine, în esenţă, că normele procesual penale criticate sunt neconstituţionale în măsura în care permit procurorului luarea măsurilor preventive restrictive de libertate, în cursul urmăririi penale, în condiţiile în care procurorul nu beneficiază de garanţiile de independenţă, în raport cu dispoziţiile constituţionale invocate.

18. Contrar celor susţinute de autor, Curtea constată că în jurisprudenţa sa - în acest sens fiind deciziile nr. 1.503 din 18 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 5 ianuarie 2011, şi nr. 385 din 13 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010 - a reţinut că Ministerul Public este o parte componentă a autorităţii judecătoreşti, şi nu a puterii executive sau a administraţiei publice, iar principiul controlului ierarhic este expresia principiului unicităţii de acţiune a membrilor Ministerului Public, o garanţie suplimentară a respectării principiilor legalităţii şi imparţialităţii în desfăşurarea activităţii judiciare. Aşadar, legiuitorul constituant a înţeles să confere procurorului un rol determinat în reprezentarea intereselor generale ale societăţii, din moment ce a aşezat dispoziţiile referitoare la Ministerul Public în capitolul referitor la Autoritatea judecătorească” şi nicio lege organică sau ordinară nu poate să deroge de la textele constituţionale. Procurorul participă în proces şi contribuie la aflarea adevărului, sens în care, în cursul urmăririi penale, strânge şi administrează probe, atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu sau la cerere. Textul constituţional, referindu-se la apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, nu are în vedere transformarea procurorului într-un avocat al uneia dintre părţi, el având numai rolul de a veghea la respectarea legii în procesele care pun în discuţie astfel de drepturi şi libertăţi. Fiind vorba de un proces penal, este de necontestat că în acest domeniu există interese generale care trebuie apărate, iar, în activitatea judiciară, Constituţia a stabilit acest rol de apărător pentru procuror a cărui participare obligatorie în procesele penale nu poate avea caracter formal. Art. 131 din Legea fundamentală consacră procurorului un rol esenţial în activitatea judiciară, şi anume acela de reprezentant al intereselor generale ale societăţii, de apărător ai ordinii de drept, precum şi al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Dispoziţiile constituţionale instituie atribuţii cu caracter de generalitate care sunt concretizate detaliat, după caz, prin legi organice sau prin legi ordinare (Decizia nr. 76 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din 13 martie 2015).

19. De asemenea, Curtea a subliniat că procurorul, indiferent de fapte sau făptuitori, este ţinut de respectarea tuturor garanţiilor de legalitate şi imparţialitate cerute de art. 132 din Constituţie şi este obligat ca, în cadrul activităţii judiciare, să reprezinte interesele generale ale societăţii, să apere ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor (Decizia nr. 171 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 16 martie 2010). Potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţia României, „procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic”. Principiul legalităţii este, în sensul atribuit de Legea fundamentală, specific activităţii procurorilor, care, în virtutea acestuia, au obligaţia ca, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege, să urmeze în mod obligatoriu dispoziţiile legii, fără posibilitatea de a acţiona întemeindu-se pe criterii de oportunitate, fie în adoptarea unor măsuri, fie în alegerea procedurilor (Decizia nr. 385 din 13 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010). În acelaşi fel, Curtea a reţinut că principiul subordonării ierarhice, specific Ministerului Public, nu contravine principiului constituţional al imparţialităţii (Decizia nr. 1.273 din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 25 noiembrie 2010). Din principiul imparţialităţii rezultă că procurorul, în calitatea sa de reprezentant al întregii societăţi, de apărător al ordinii de drept, precum şi al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, are obligaţia să îşi exercite acţiunea cu obiectivitate, fără alt scop general prestabilit şi fără părtinire în favoarea statului sau a vreuneia dintre părţile din procesele judiciare la care participă (Decizia nr. 311 din 14 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 17 august 2005). Principiul subordonării ierarhice, specific Ministerului Public, nu contravine principiului constituţional al imparţialităţii (Decizia nr. 1.273 din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 25 noiembrie 2010).

20. Totodată, faţă de susţinerile autorului excepţiei, Curtea reţine că luarea măsurii controlului judiciar de către procuror se face într-o procedură expres reglementată în art. 212 din Codul de procedură penală, care stabileşte că procurorul dispune citarea inculpatului aflat în stare de libertate sau aducerea inculpatului aflat în stare de reţinere, inculpatului prezent i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, infracţiunea de care este suspectat şi motivele luării măsurii controlului judiciar, iar măsura controlului judiciar poate fi luată numai după audierea inculpatului, în prezenţa avocatului ales ori numit din oficiu, cu aplicarea, în mod corespunzător, a dispoziţiilor art. 209 alin. (6)-(9) din Codul de procedură penală. Prin urmare, Curtea constată că luarea măsurii controlului judiciar de către procuror poate fi dispusă doar cu respectarea procedurii şi cu asigurarea garanţiilor procesuale prevăzute la art. 212 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală.

21. De asemenea, Curtea reţine că asupra legalităţii şi temeiniciei luării măsurii preventive a controlului judiciar se pronunţă judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, potrivit art. 213 din Codul de procedură penală, în procedura soluţionării plângerii formulate de inculpat împotriva ordonanţei procurorului. Normele procesual penale menţionate sunt în acord cu dispoziţiile art. 3 alin. (5) din Codul de procedură penală potrivit cărora, „asupra actelor şi măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, dispune judecătorul desemnat cu atribuţii în acest sens, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. “ Aşadar, exercitarea căii de atac împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a dispus luarea măsurii controlului judiciar reprezintă o modalitate de acces la justiţie prin care inculpatul, ale cărui drepturi constituţionale au fost restrânse, îşi exercită dreptul de a se adresa unei instanţe naţionale competente să examineze pretenţiile sate, un control judiciar care asigură respectarea drepturilor constituţionale invocate în cadrul acestui control judiciar, potrivit art. 213 alin. (6) din Codul de procedură penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi poate revoca măsura preventivă a controlului judiciar, dacă au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a acesteia sau poate modifica obligaţiile din conţinutul controlului judiciar, în acest fel asigurându-se respectarea dreptului la libertate şi siguranţă consacrat în noua lege procesual penală, în art. 9 alin. (4), potrivit căruia „atunci când se constată că o măsură privativă sau restrictivă de libertate a fost dispusă în mod nelegal, organele judiciare competente au obligaţia de a dispune revocarea măsurii şi, după caz, punerea în libertate a celui reţinut sau arestat. “

22. Curtea reţine că, examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală, invocată de acelaşi autor din prezenta cauză, a pronunţat Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 13 aprilie 2017, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 213 alin, (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care soluţionarea plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 204 alin. (4) din Codul de procedură penală. În motivarea soluţiei sale, Curtea a reţinut, în esenţă, că dispoziţia de lege criticată, prin faptul că nu prevede un termen cert de soluţionare a plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat/prelungit măsura preventivă a controlului judiciar, determină ca această cale de atac să nu poată fi exercitată efectiv, încălcându-se dispoziţiile art. 21 din Constituţie.

23. În aceste condiţii, având în vedere toate cele arătate în precedent, Curtea constată că în ipoteza în care, în cursul urmăririi penale, procurorul dispune luarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpat, acesta beneficiază de suficiente garanţii procesuale astfel încât drepturile constituţionale invocate în motivarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate să fie pe deplin respectate.

24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dragoş George Bîlteanu în Dosarul nr. 5.101/2/2016 (2.567/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că dispoziţiile art. 202 alin. (4) lit. b) şi

c), art. 203 alin. (2) şi art. 211 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 25 aprilie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 256

din 25 aprilie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice” raportat la art. 295 alin. (1) şi art. 298 din Codul penal

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal în ceea ce priveşte expresia „ori în cadrul oricărei persoane juridice” privitoare la dispoziţiile art. 295 alin. (1) şi art. 298 din Codul penal, excepţie ridicată de Ion Toader, în Dosarul nr. 16.160/300/2016/a1 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.571D/2016.

2. La apelul nominal, răspunde pentru autorul excepţiei domnul avocat Dumitru Rădescu, din cadrul Baroului Bucureşti, având împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipseşte cealaltă parte, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că, la dosar, au fost depuse concluziile scrise ale autorului în vederea admiterii excepţiei de neconstituţionalitate şi punctul de vedere al celeilalte părţi în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei care solicită admiterea acesteia astfel cum a fost formulată, reiterând motivele de neconstituţionalitate reţinute în actul de sesizare a instanţei de control constituţional, şl, totodată, invocă, în plus faţă de criticile reţinute în actul de sesizare, ca temei al excepţiei de neconstituţionalitate şi dispoziţiile constituţionale ale art. 16 din Constituţie, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 461 din 28 iunie 2016.

4. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Pentru început, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este necesar a fi examinată prin raportare la criticile formulate de către autor în faţa instanţei de judecată şi asupra cărora aceasta şi-a exprimat opinia, iar autorităţile prevăzute de Legea nr. 47/1992, republicată, au comunicat punctele lor de vedere. În continuare, faţă de criticile de neconstituţionalitate referitoare la prevederile art. 308 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice” raportat la dispoziţiile art. 295 din acelaşi act normativ, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 461 din 28 iunie 2016. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice” raportat la art. 298 din Codul penal, apreciază că examinarea acesteia nu poate fi extinsă la analiza diferitelor modalităţi de realizare a elementului material al laturii obiective a infracţiunii de neglijenţă în serviciu, întrucât excepţia priveşte doar incriminarea neglijenţei în serviciu în mediul privat. Cu privire la aceste din urmă susţineri, apreciază că excepţia, astfel formulată, este neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin încheierea din 16 august 2016, pronunţată în Dosarul nr. 16.160/300/2016/a1, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal în ceea ce priveşte expresia „ori în cadrul oricărei persoane juridice” privitoare la dispoziţiile art. 295 alin. (1) şi art. 298 din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Ion Toader în cauza penală în cadrul căreia autorul excepţiei a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de delapidare şi neglijenţă în serviciu.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine, în esenţă, că incriminarea delapidării şi a neglijenţei în serviciu, în mediul privat, nu poate fi justificată, întrucât valorile sociale ocrotite privesc asigurarea corectitudinii exercitării atribuţiilor de către funcţionarul public, astfel cum este acesta definit în art. 175 din Codul penal. În aceste condiţii, apreciază că normele procesual penale criticate aduc atingere libertăţii economice şi dreptului la muncă al persoanelor care exercită permanent ori temporar, cu sau fără remuneraţie, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice.

7. Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală şi-a exprimat opinia în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În susţinerea acestei soluţii, arată că niciun argument din Decizia Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015 nu îşi găseşte aplicarea, în prezenta cauză, prin raportare la infracţiuni de serviciu de tipul celor enumerate de autorul excepţiei. Instanţa precizează că. În prezenta speţă, interesul public constă în atitudinea unei persoane fizice în ceea ce priveşte poziţia pe care ar putea să o aibă prin raportare la patrimoniul unor persoane juridice de drept privat.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că, în exercitarea atributelor sale de reglementare a infracţiunilor, a pedepselor şi a regimului de executare a acestora, legiuitorul a apreciat că unele dintre faptele ilicite, între care şi delapidarea sau neglijenţa în serviciu comisă de către un funcţionar, altul decât funcţionarul public, constituie fapte cu un grad ridicat de pericol social, deoarece aduc atingere normalei desfăşurări a relaţiilor sociale referitoare la buna desfăşurare a raporturilor de serviciu, precum şi celor referitoare la protecţia patrimoniului. Reţine că normele procesual penale criticate nu stabilesc nicio limitare a accesului la locul de muncă, nicio interdicţie în alegerea profesiei, meseriei, ocupaţiei sau în alegerea locului de muncă şi, de asemenea, nu limitează dreptul la măsuri de protecţie socială. Fapta de însuşire, pe nedrept, a valorilor sau bunurilor administrate de către un funcţionar sau de neîndeplinire a atribuţiilor de serviciu, cu consecinţa producerii unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane, chiar atunci când aceasta este comisă în mediul privat, nu reprezintă o exercitare, în limite normale şi constituţionale, a dreptului reglementat de art. 41 din Constituţie, ci, din contră, este de natură a afecta buna desfăşurare a relaţiilor de muncă, precum şi dreptul de proprietate privată al persoanei juridice al cărei patrimoniu este afectat. Apreciază că prevederile criticate nu sunt de natură a afecta libertatea economică, libera iniţiativă şi liberul acces al unei persoane la o activitate economică, scopul lor fiind tocmai acela de a proteja aceste valori prin crearea unui climat de încredere în desfăşurarea activităţii economice. Reţine că libertatea economică presupune libertatea oricărei persoane de a iniţia şi întreprinde o activitate cu scop lucrativ, nu şi exercitarea acestui drept cu rea-credinţă şi crearea de prejudicii partenerilor economici sau angajatorului prin însuşirea, pe nedrept, a patrimoniului acestora. Aceste din urmă fapte intră în sfera ilicitului şi nu sunt o expresie a libertăţii economice.

10. Avocatul Poporului precizează că a transmis punctul său de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) şi art. 295 din Codul penal în dosarele Curţii Constituţionale nr. 990D/2016 şi nr. 113D/2016, în sensul că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale, reţinând că infracţiunea de delapidare prezintă un anumit grad de pericol social chiar dacă nu a fost comisă de un funcţionar public, ci de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice. Fiind vorba despre un grad de pericol social mai mic, legiuitorul a prevăzut posibilitatea reducerii limitelor speciale ale pedepsei cu o treime. Reţine că, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 295 şi art. 298 din Codul penal, în cazul infracţiunii de delapidare ori în cazul infracţiunii de neglijenţă în serviciu, dacă prin săvârşirea acestora se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane juridice, protecţia penală conferită de legiuitor este adecvată sub aspectul finalităţii, şi anume aceea a protejării unor valori sociale, chiar şi private, fiind necesară şi asigurând un raport just de proporţionalitate între severitatea măsurii ce poate fi luată şi interesul privat al persoanelor juridice. Precizează că îşi menţine punctul de vedere anterior exprimat.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile scrise ale părţilor, concluziile orale ale apărătorului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice” raportat la art. 295 alin. (1) şi art. 298 din Codul penal, având următorul conţinut:

- Art. 308 alin. (1) - „Infracţiuni de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane”: „Dispoziţiile art. 289-292. 295, 297-301 şi 304 privitoare la funcţionarii publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice.

- Art. 295 alin. (1) - „Delapidarea”:„însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care ie gestionează sau le administrează se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.”;

- Art. 298 - „Neglijenţa în serviciu”: „încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă

14. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor procesual penale criticate, autorul excepţiei invocă dispoziţiile constituţionale ale art. 41 alin. (1) privind munca şi protecţia socială a muncii şi art. 45 privind libertatea economică.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 301 alin. (1) şi art. 308 alin. (1) din Codul penal şi a constatat că sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice” din cuprinsul dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu raportare la art. 301 din Codul penal, este neconstituţională. În cuprinsul deciziei anterior arătate Curtea a reţinut că protecţia penală reglementată prin prevederile art. 308 din Codul penal, deşi adecvată sub aspectul finalităţii, aceea a protejării unor valori sociale chiar şi private, nu este necesară şi nu respectă un raport just de proporţionalitate între severitatea măsurii ce poate fi luată şi interesul individual al persoanelor. Curtea a reţinut, de asemenea, că, dacă faptele persoanelor din mediul privat sunt cauzatoare de prejudicii, împotriva acestora poate fi angajată răspunderea civilă, de dreptul muncii sau altă formă de răspundere, care nu implică forţa de constrângere a statului prin mijloace de drept penal. Prin urmare, Curtea a observat că este greu de identificat o valoare socială ce trebuie protejată în cazul sancţionării conflictului de interese în mediul privat, dat fiind că eventualele cazuri concrete de incompatibilitate pot fi eficient soluţionate, astfel cum s-a arătat, cu ajutorul mijloacelor de drept civil, dreptul muncii sau prin alte reguli, care nu implică răspunderea penală. Aşadar, Curtea a constatat că incriminarea conflictului de interese în mediul privat reprezintă o încălcare nejustificată a libertăţii economice şi a dreptului la muncă al persoanelor care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice, drepturi fundamentale prevăzute la art. 41 alin. (1) şi art. 45 din Constituţie.

16. Prin Decizia nr. 461 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 951 din 25 noiembrie 2016, Curtea a constatat că situaţia este diferită în cazul raportării prevederilor art. 308 alin. (1) din Codul penal la dispoziţiile art. 295 din acelaşi cod. În acest sens, Curtea a reţinut că infracţiunea de delapidare a fost indusă de legiuitor în cuprinsul titlului V al părţii speciale a Codului penal, intitulat „infracţiuni de corupţie şi de serviciu”, în capitolul II - „Infracţiuni de serviciu”. Curtea a reţinut că aceste infracţiuni au, de principiu, subiect activ calificat, ce are calitatea de funcţionar public. Potrivit art. 175 alin. (1) din Codul penal, funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie: a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti; b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia. Conform alin. (2) al aceluiaşi art. 175, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, şi persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.

17. De asemenea, Curtea a reţinut că infracţiunea de delapidare are ca obiect juridic special relaţiile sociale de serviciu a căror formare şi desfăşurare implică o corectă gestionare şi administrare a bunurilor mobile din patrimoniul unei persoane juridice, iar, ca obiect material, conform ipotezei normei de incriminare, bani, valori sau alte bunuri, fiind vorba despre o infracţiune ce are ca subiect activ o persoană care are calitatea de funcţionar public în sensul legii penale. Curtea a reţinut că persoana juridică ale cărei interese legale sunt ocrotite prin incriminarea faptelor arătate la art. 295 din Codul penal este o autoritate publică, o instituţie publică sau o altă persoană juridică ce administrează sau exploatează bunuri proprietate publică. Elementul material al laturii obiective se realizează prin fapta de însuşire, folosire sau traficare de bani, valori sau alte bunuri, în interes personal sau pentru altul. Prin „însuşire” se înţelege scoaterea unui bun din posesia sau detenţia unei persoane juridice dintre cele mai sus menţionate şi trecerea acestuia în proprietatea făptuitorului, aşa încât acesta să poată dispune de el prin consumare, folosire sau chiar înstrăinare. „Folosirea”, ca modalitate normativă de realizare a obiectului material al infracţiunii analizate, constă în scoaterea iniţială a unui bun din posesia unei persoane juridice şi în utilizarea lui, în folosul făptuitorului, urmată de readucerea bunului în patrimoniul din care a fost scos. „Traficarea”, în sensul aceleiaşi norme de incriminare, constă în scoaterea unui bun din patrimoniul unei persoane juridice şi în utilizarea lui de către făptuitor în vederea obţinerii unui profit, într-o manieră speculativă. Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale referitoare la activitatea economică a persoanelor juridice avute în vedere, prin scoaterea bunului care formează obiectul material al infracţiunii din sfera patrimonială în care se găsea iniţial şi folosirea lui în interesul făptuitorului sau al altei persoane. Atingerea scopului săvârşirii faptei, respectiv obţinerea unui folos sau satisfacerea unui interes pentru sine sau pentru altul, nu prezintă importanţă pentru consumarea infracţiunii de delapidare, însă existenţa acestuia denotă săvârşirea cu intenţie directă a infracţiunii.

18. Curtea a constatat că, având în vedere pericolul social pe care faptele de delapidare îl prezintă, în general, pentru relaţiile patrimoniale ale unei persoane juridice, legiuitorul a incriminat, prin art. 308 alin. (1) din Codul penal, infracţiunea de delapidare atunci când ea este săvârşită în mediul privat, respectiv atunci când faptele sunt comise de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice.

19. Având în vedere conţinutul constitutiv al infracţiunii de delapidare şi pericolul social pe care faptele prin care aceasta poate fi realizată îl prezintă pentru relaţiile sociale de natură patrimonială ale oricărei persoane juridice, precum şi pentru activităţile economice ale oricărei astfel de persoane, Curtea a reţinut că o atare reglementare legală nu este contrară caracterului necesar al incriminării astfel realizate şi păstrează un just raport de proporţionalitate între interesul general, circumscris imperativului respectării relaţiilor sociale protejate de norma juridică în cauză, şi cel individual, circumscris libertăţii persoanei de a exercita activităţi economice. Dimpotrivă, Curtea a constatat că pedepsirea faptelor de delapidare, în cazul săvârşirii lor în mediul privat, cu o pedeapsă ale cărei limite speciale se reduc cu o treime, realizează un just echilibru între nevoia de protecţie a valorilor şi relaţiilor sociale anterior menţionate, inclusiv prin intermediul normelor de drept penal, şi severitatea pedepsei penale aplicabile.

20. De asemenea, Curtea a reţinut că, într-adevăr, împotriva persoanelor din mediul privat care săvârşesc fapte cauzatoare de prejudicii, poate fi angajată răspunderea civilă, de dreptul muncii sau altă formă de răspundere. Curtea a constatat, totodată, că pentru persoanele juridice din mediul privat, desfăşurarea în mod corect a relaţiilor sociale de natură patrimonială şi a activităţilor cu caracter economic constituie o premisă importantă a însăşi existenţei lor. Prin urmare, având în vedere pericolul considerabil al faptelor de delapidare prin raportare la importanţa valorilor sociale ocrotite prin norma de incriminare, Curtea a conchis că utilizarea de către legiuitor a forţei de constrângere a statului, prin mijloace de drept penal, în cazul săvârşirii faptelor de delapidare în condiţiile art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal, este proporţională cu scopul urmărit, chiar şi în condiţiile în care alături de răspunderea penală pentru această infracţiune poate fi angajată şi o altă formă de răspundere dintre cele anterior enumerate. În ceea ce priveşte susţinerea autorilor excepţiei, conform căreia dispoziţiile art. 272 din Legea societăţilor nr. 31/1990 acoperă întreaga nevoie de incriminare a faptelor de delapidare în mediul privat, Curtea a constatat că norma penală la care se face referire are un obiect juridic special restrâns, subsumat celui al infracţiunii reglementate la art. 308 alin. (1) din Codul penal, constând în relaţiile sociale din domeniul de activitate al societăţilor, precum şi faptul că subiectul activ al infracţiunii prevăzute la art. 272 din Legea nr. 31/1990 are calitatea de fondator, administrator, director general, director, membru al consiliului de supraveghere sau director ori reprezentant legal al societăţii, neputând fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 308 alin. (1) din Codul penal, respectiv orice persoană care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice. Prin urmare, Curtea nu a reţinut suprapunerea obiectului de reglementare al art. 272 din Legea nr. 31/1990 cu cel al art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 din Codul penal.

21. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice” raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal, pronunţată de Curte prin decizia mai sus menţionată, precum şi considerentele care au fundamentat-o, îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

22. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice” raportat la art. 298 din Codul penal, Curtea reţine că neglijenţa în serviciu este fapta funcţionarului public [sau a altui angajat al persoanelor juridice sau al persoanelor fizice asimilate funcţionarilor publici, conform art. 175 alin. (2) din Codul penal] care încalcă, din culpă, o îndatorire de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

23. Curtea reţine că obiectul juridic special al infracţiunii de neglijenţă în serviciu îl reprezintă relaţiile sociale privind buna desfăşurare a activităţii funcţionarilor publici [sau a altor angajaţi ai persoanelor juridice sau ai persoanelor fizice asimilate funcţionarilor publici, conform art. 175 alin. (2) din Codul penal] şi, implicit, a unităţilor la care sunt încadraţi aceştia, prin îndeplinirea în mod corect a atribuţiilor ce le revin, pentru a nu cauza o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. De asemenea, când subiectul activ este, potrivit dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, orice alt angajat la o persoană fizică asimilată funcţionarilor publici ori la o persoană juridică, se urmăreşte buna funcţionare a acestor unităţi, prin adoptarea unei conduite corespunzătoare de către persoanele încadrate în muncă, fiind necesar ca acestea să realizeze atribuţiile de serviciu astfel încât să nu producă pagube ori să aducă atingere drepturilor sau intereselor legitime ale persoanelor fizice sau juridice cu care intră în contact sau cu care lucrează.

24. De asemenea, Curtea reţine că în cazul infracţiunii de neglijenţă în serviciu există obiect material numai când fapta s-a comis sau s-a răsfrânt asupra unui bun sau a unei valori materiale care aparţine avutului public sau particular, aducând o vătămare acestora, iar subiect activ nemijlocit poate fi un funcţionar public sau persoanele asimilate, potrivit art. 175 alin. (2) din Codul penal, aşadar orice persoană care nu are calitatea de funcţionar public şi care este încadrată în muncă în cadrul unei persoane juridice ori în cadrul unei persoane fizice asimilate funcţionarilor publici. Elementul material al laturii obiective presupune „încălcarea" din culpă a unei îndatoriri de serviciu de către un funcţionar public ori altă persoană încadrată în muncă, potrivit art. 308 din Codul de procedură penală, prin „neîndeplinirea sau „îndeplinirea defectuoasă* a acesteia. Potrivit doctrinei, încălcarea unei îndatoriri de serviciu vizează nerespectarea sau nesocotirea unei sarcini care rezultă din obligaţiile de serviciu ale făptuitorului şi se poate realiza prin două modalităţi alternative, respectiv o inacţiune - neîndeplinirea unei îndatoriri de serviciu totală sau parţială (rămânerea autorului în stare de pasivitate, neefectuarea unui act care trebuia să fie îndeplinit) sau o acţiune - îndeplinirea defectuoasă a unei îndatoriri de serviciu (efectuarea acesteia, din culpă, în alt fel decât trebuia să o realizeze autorul, necorespunzător din punctul de vedere al conţinutului, formei sau întinderii îndatoririi, momentului ori condiţiilor de efectuare). Cerinţa esenţială pentru realizarea elementului material o reprezintă comiterea acţiunii sau inacţiunii de către funcţionarul public sau alt salariat în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, urmarea imediată constând atât în perturbarea activităţii unităţii la care lucrează făptuitorul, cât şi în producerea unei pagube ori vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale persoanelor fizice sau juridice faţă de care autorul a încălcat o îndatorire de serviciu.

25. Aşadar, Curtea constată că, prin Incriminarea neglijenţei în serviciu, legiuitorul a urmărit să protejeze nu numai buna funcţionare a unităţilor în care lucrează funcţionarii publici sau persoane asimilate acestora, dar şi patrimoniul, drepturile şi interesele legitime ale celor care vin în contact cu aceste unităţi şi, având în vedere pericolul social pe care faptele de neglijenţă în serviciu îl prezintă, în general, pentru relaţiile patrimoniale ale unei persoane juridice, legiuitorul a incriminat, prin art. 308 alin. (1) din Codul penal, infracţiunea de neglijenţă în serviciu atunci când ea este săvârşită în mediul privat, respectiv atunci când faptele sunt comise de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice.

26. În aceste condiţii, având în vedere critica formulată în prezenta cauză, care nu priveşte elementele ce contribuie la configurarea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, ci incriminarea faptelor de neglijenţă în mediul privat, Curtea constată, similar considerentelor Deciziei nr. 461 din 28 iunie 2016, că o atare reglementare legală nu este contrară caracterului necesar al incriminării astfel realizate şi păstrează un just raport de proporţionalitate între interesul general, circumscris imperativului respectării relaţiilor sociale protejate de norma juridică în cauză, şi cel individual, circumscris libertăţii persoanei de a exercita activităţi economice. Aşa încât, considerentele şi soluţia Deciziei nr. 461 din 28 iunie 2016 sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice” raportat la art. 298 din Codul penal, sancţionarea faptelor de neglijenţă În serviciu, în cazul săvârşirii lor în mediul privat, cu o pedeapsă ale cărei limite speciale se reduc cu o treime, realizând un just echilibru între nevoia de protecţie a valorilor şi relaţiilor sociale anterior menţionate şi severitatea pedepsei penale aplicabile.

27. În final, Curtea constată că, în concluziile orale, la termenul prezent, apărătorul autorului excepţiei a invocat şi încălcarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, aşadar alt temei de neconstituţionalitate în afara celor arătate prin ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate în faţa instanţei de judecată. Cu privire la această susţinere, Curtea reţine că, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, părţile trebuie să îşi motiveze, în scris sau oral, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, adică să indice prevederile şi/sau principiile din Constituţie pretins a fi încălcate de dispoziţiile de lege criticate. Astfel invocată în faţa instanţei de judecată, excepţia de neconstituţionalitate trebuie pusă în discuţia părţilor, iar instanţa de judecată trebuie să îşi formuleze opinia cu privire la temeinicia excepţiei, toate acestea fiind menţionate în încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, de exemplu Decizia nr. 234 din 17 iunie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 4 august 1997, „Actul de sesizare a Curţii Constituţionale este încheierea pronunţată de instanţă în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate. Litigiul constituţional se desfăşoară în limitele determinate de actul de sesizare. De asemenea, prin Decizia nr. 24 din 27 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 27 februarie 2004, Curtea a reţinut că „litigiul constituţional se desfăşoară numai în limitele determinate prin încheierea de sesizare, fără ca acestea să poată fi modificate de vreuna dintre părţi.” Astfel, Curtea reţine că este necesar a se distinge între situaţia în care, ulterior sesizării Curţii Constituţionale, autorul excepţiei invocă şi alte temeiuri de neconstituţionalitate decât cele arătate prin ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate în faţa instanţei de judecată (în scris sau oral), adică se invocă şi alte dispoziţii sau principii din Constituţie pretins a fi încălcate de textele de lege criticate, ceea ce este inadmisibil, şi, pe de altă parte, situaţia în care autorul excepţiei îşi expune argumentele pentru care susţine că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, fără a indica temeiuri de drept noi, păstrând limitele sesizării - limite referitoare, pe de-o parte, la dispoziţiile de lege criticate, şi, pe de altă parte, la temeiurile constituţionale invocate, însă putând aduce argumente noi celor deja arătate în faţa instanţei de judecată care a sesizat Curtea Constituţională, ceea ce este în concordanţă cu prevederile Legii nr. 47/1992 (în acelaşi sens, Decizia nr. 722 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 20 ianuarie 2017, paragraful 29).

28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ion Toader, în Dosarul nr. 16.160/300/2016/a1 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice” raportat la art. 295 alin. (1) şi art. 298 din Codul penal, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 25 aprilie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 272

din 27 aprilie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 906 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură civilă

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel-Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Varga Attila - judecător

Ingrid Alina Tudora - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 906 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Primarul comunei Miroslava şi Comisia locală de fond funciar Miroslava în Dosarul nr. 36.000/245/2015 al Judecătoriei Iaşi - Secţia civilă. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.171D/2016.

2. La apelul nominal răspunde, pentru autorii excepţiei de neconstituţionalitate, avocatul Răzvan Cardoneanu, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, care solicită admiterea acesteia şi susţine că, prin absenţa unei căi de atac împotriva încheierilor pronunţate de instanţa de executare în cazurile prevăzute de alin. (2) şi (3) ale art. 906 din Codul de procedură civilă şi, implicit, prin stabilirea caracterului definitiv al acestor încheieri, se instituie o limitare a accesului la justiţie. Apreciază, de asemenea că, în speţă, având în vedere calitatea de debitor a Unităţii administrativ-teritoriale, măsura instituită prin reglementarea criticată constituie o ingerinţă vădit disproporţionată în exercitarea unor drepturi fundamentale, cu consecinţa încălcării prevederilor art. 21 şi ale art. 53 alin. (2) din Constituţie. În susţinerea celor mai sus menţionate, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 898 din 17 decembrie 2015.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că soluţia legislativă criticată se regăsea în cuprinsul art. 58Q3 din Codul de procedură civilă din 1865, care a mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate în repetate rânduri, Curtea statuând în sensul conformităţii acestor prevederi cu Legea fundamentală.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

5. Prin încheierea din 1 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 36.000/245/2015, Judecătoria Iaşi - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 906 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură civilă. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Primarul comunei Miroslava şi Comisia locală de fond funciar Miroslava într-o cauză civilă având ca obiect fond funciar - fixare sumă definitivă (plată penalităţi).

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că prevederile criticate din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale prin lipsa unei căi de atac împotriva încheierilor pronunţate de instanţa de executare în cazurile prevăzute de alin. (2) şi (3) ale art. 906 din Codul de procedură civilă, în aceste situaţii instanţa pronunţându-se prin încheiere definitivă.

7. Judecătoria Iaşi - Secţia civilă opinează în sensul caracterului neîntemeiat al excepţiei de neconstituţionalitate, şi arată că textul legal criticat nu contravine normelor constituţionale invocate de autorii acesteia

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care face referire la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, exemplu fiind, Decizia nr. 562 din 25 octombrie 2005 şi Decizia nr. 484 din 9 noiembrie 2004.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 906 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, potrivit cărora:

„(2) Când obligaţia nu este evaluabilă în bani, instanţa sesizată de creditor îi poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu.

(3) Atunci când obligaţia are un obiect evaluabil în bani, penalitatea prevăzută la alin. (2) poate fi stabilită de instanţă între 0,1% şi 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligaţiei.

(4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părţilor.”

13. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, aceste prevederi contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”, art. 21 alin. (3) privind accesul liber la justiţie şi art. 53 alin. (2) privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că reglementarea legală criticată din Codul de procedură civilă face parte din titlul III - Executarea silită directă, cap. IV intitulat „Executarea silită a altor obligaţii de a face sau a obligaţiilor de a nu face”. Curtea remarcă faptul că soluţia legislativă criticată în prezenta cauză, într-o reglementare similară, se regăsea în cuprinsul art. 5803 din Codul de procedură civilă din 1865, iar aceste prevederi au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, din perspectiva unor critici similare celor invocate în speţa de faţă.

15. În acest sens sunt, spre exemplu, Decizia nr. 249 din 19 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 17 martie 2009, Decizia nr. 720 din 17 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2008, sau Decizia nr. 893 din 10 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 31 iulie 2008, prin care Curtea a statuat că prevederile criticate nu contravin Legii fundamentale. Prin aceste decizii, Curtea a constatat că finalitatea reglementării criticate este evidentă şi constă în determinarea debitorului rău-platnic de a executa obligaţia la care este ţinut în temeiul unui titlu executoriu, pe care numai el o poate executa, prin aplicarea unei amenzi civile stabilite pe zi de întârziere până la data executării. Prin exercitarea acestei constrângeri cu caracter pecuniar, se urmăreşte contracararea manoperelor abuzive, tinzând la tergiversarea îndeplinirii obligaţiilor asumate de debitor, în vederea asigurării celerităţii, ca exigenţă imperativă a executării silite. Aşa fiind, ar fi ilogic şi contrar finalităţii urmărite ca încheierea de obligare a debitorului la plata amenzii civile să fie supusă unor căi de atac. Consacrarea caracterului irevocabil (în prezent definitiv) al acestei încheieri este, deci, în deplină concordanţă cu finalitatea reglementării, fără ca prin aceasta să se încalce prevederile art. 21 din Constituţie, întrucât, aşa cum Curtea a statuat în mod constant, accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate căile de atac şi, prin urmare, la toate gradele de jurisdicţie, legiuitorul fiind suveran în a limita, pentru raţiuni impuse de specificul domeniului supus reglementării, un atare acces.

16. Curtea reţine, totodată, că art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale presupune existenţa posibilităţii efective de a supune judecăţii unei instanţe naţionale cazul violării unui drept consacrat de Convenţie (Cauza Kudla împotriva Poloniei, 2000) şi, în consecinţă, „nu impune un anumit număr al gradelor de jurisdicţie sau un anumit număr al căilor de atac” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 288 din 3 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 5 august 2003).

17. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

18. În ceea ce priveşte invocarea de către autorii excepţiei de neconstituţionalitate, în susţinerea criticilor formulate, a Deciziei nr. 898 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 26 februarie 2016, prin care Curtea Constituţională a statuat că este neconstituţională soluţia legislativă potrivit căreia încheierea prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 este „definitivă”, Curtea constată că aceasta nu este relevantă în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate din prezenta cauză.

19. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Primarul comunei Miroslava şi Comisia locală de fond funciar Miroslava în Dosarul nr. 36.000/245/2015 al Judecătoriei Iaşi - Secţia civilă şi constată că prevederile art. 906 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Iaşi - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 27 aprilie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ingrid Alina Tudora

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.