MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 574/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 574         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 18 iulie 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 258 din 27 aprilie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă, precum şi a prevederilor art. 22 alin. (7) şi (8) teza întâi sub aspectul sintagmei „precum şi în situaţii temeinic justificate, menţionate în actele administrative emise în acest scop”din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului

 

Decizia nr. 395 din 13 iunie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 13 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România

 

DECIZII ALE PRIM-MINISTRULUI

 

549. - Decizie pentru numirea domnului Mihai-Iulian Vişan în funcţia de secretar de stat la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale

 

550. - Decizie privind numirea doamnei Mihaela Virginia Toader în funcţia de secretar de stat la Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene

 

551. - Decizie privind încetarea, la cerere, a exercitării cu caracter temporar de către domnul Daniel Gabi Asănică a funcţiei publice vacante din categoria înalţilor funcţionari publici de secretar general al Agenţiei Naţionale pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi

 

552. - Decizie pentru eliberarea, la cerere, a domnului Alexandru-Gheorghe Condoiu din funcţia publică de conducere de inspector general adjunct antifraudă al Direcţiei generale antifraudă fiscală din structura Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 258

din 27 aprilie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă, precum şi a prevederilor art. 22 alin. (7) şi (8) teza întâi sub aspectul sintagmei „precum şi în situaţii temeinic justificate, menţionate în actele administrative emise în acest scop” din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Varga Attila - judecător

Cristina Cătălina Turcu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 22 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, excepţie ridicată de Dan Adobeschi, prin reprezentant legal Sindicatul Poliţiştilor din România „Diamantul”, în Dosarul nr. 2.798/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a I l-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.381D/2015.

2. La apelul nominal se prezintă, pentru partea Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, domnul Dan-Şerban Velicu, consilier juridic cu delegaţie la dosar, lipsind autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă că la dosar au fost transmise următoarele documente: - un punct de vedere formulat de către Ministerul Afacerilor Interne prin care se apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată; - concluzii scrise formulate de către reprezentantul autorului, prin care se solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă;

- documente prin care rezultă că ordinele ministrului afacerilor interne nr. 600/2005 şi nr. 1.504/2006 nu figurează în evidenţa oficială a legislaţiei României ţinută de Consiliul Legislativ; - concluzii formulate de către autorul excepţiei cu privire la cele reţinute în punctul de vedere al Ministerului Afacerilor Interne;

- concluzii scrise formulate de Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti prin care se solicită respingerea ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252 alin. (2) din Codul do procedură civilă şi ca neîntemeiată pe aceea a prevederilor art. 22 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 360/2002 şi un punct de vedere trimis de cabinetul individual de avocatură Claudia Gruia, în calitate de amicus curiae, în care se susţine admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost invocată şi motivată de autorul acesteia.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul consilierului juridic al Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti, care solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă, arătând, în esenţă, că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea Dispoziţiei directorului general al Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti nr. 5.331 din 6 noiembrie 2014, act administrativ cu caracter individual, prin care a fost sancţionat autorul excepţiei. În preambulul acesteia sunt menţionate ordinele ministrului afacerilor interne nr. 300/2004, nr. 600/2005 şi nr. 489/2005, ordine a căror adoptare precedă data de 15 februarie 2013, când a intrat în vigoare Codul de procedură civilă. Având în vedere principiul constituţional al neretroactivităţii legii, apreciază că prevederile art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu sunt incidente în cauză, astfel încât excepţia este inadmisibilă. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002, apreciază că aceasta este neîntemeiată, deoarece textul nu are în vedere naşterea, modificarea şi încetarea raporturilor de serviciu ale poliţistului care trebuie reglementate prin lege organică, ci constituie aspecte de n natură administrativă, ce pot fi reglementate prin ordin. În Decizia nr. 172 din 24 martie 2016 Curtea a arătat care sunt aspectele esenţiale ce trebuie reglementate prin lege organică, iar competenţele emiterii actelor administrative nu se regăsesc între acestea. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, care în prezent sunt abrogate, arată că legiuitorul nu putea preciza în mod concret care sunt situaţiile temeinic justificate în care poliţiştii pot fi puşi la dispoziţia unităţii, fiind vorba de o multitudine de astfel de situaţii. Trebuie observat, însă, că textul de lege criticat reglementează cu privire la obligativitatea menţionării acestora în actele administrative prin care se dispune cu privire la punerea la dispoziţie, astfel că dacă poliţistul căruia i se aplică respectiva măsură apreciază că aceasta este neîntemeiată, poate solicita instanţei de judecată anularea actului administrativ prin care a fost dispusă măsura. În concluzie, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă ca inadmisibilă, iar a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22 alin. (7) şi (B) din Legea nr. 360/2002, ca neîntemeiată.

5. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 252 alin, (2) din Codul de procedură civilă, arătând că acestea reprezintă o excepţie de la principiul iura novit curia. Faptul că legea nepublicată trebuie dovedita de partea interesată nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil şi accesului liber la justiţie, ci este o reflectare a principiului potrivit căruia cel ce afirmă ceva înaintea judecăţii trebuie să dovedească. Trebuie observate şi reglementările speciale cu privire la sarcina probei în litigiile de muncă, respectiv dispoziţiile art. 272 din Codul muncii, potrivit cărora sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului. La data emiterii celor trei ordine invocate în dispoziţia de punere la dispoziţie nu exista obligaţia publicării acestora. Nepublicarea nu a afectat validitatea lor, iar inexistenţa acestora nu a fost constatată nici în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în acest sens fiind, de exemplu, Decizia nr. 6.592/20*13 pronunţată de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a acestei instanţe. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, apreciază că se impune respingerea acesteia ca neîntemeiată, deoarece legiuitorul nu putea reglementa toate situaţiile posibile prin textul de lege criticat, sens în care invocă Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekvanyi împotriva Ungariei, în care s-a reţinut că nu există o cerinţă de previzibilitate absolută a normei întrucât aceasta ar fi greu de atins şi presupune o rigiditate excesivă a reglementării, instanţa având rolul de a lămuri conţinutul normei. În cauza de faţă, măsura punerii la dispoziţie a fost atacată în faţa instanţei de judecată. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002, consideră că aceasta este întemeiată deoarece, potrivit jurisprudenţei Curţii, poliţistul este funcţionar public cu statut special învestit cu exerciţiul autorităţii publice şi, prin urmare, elementele esenţiale care se referă la raportul de serviciu au în vedere statutul acestuia care trebuie reglementat prin lege organică.

6. Totodată, mai arată că, prin Decizia nr. 244 din 19 aprilie 2016, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 sunt neconstituţionale. În prezenta cauză, autorul excepţiei a primit în urma evaluării Oficiului Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, aviz negativ în ceea ce priveşte accesul la informaţiile clasificate, prin urmare s-a dispus punerea lui la dispoziţie, ceea ce a dus la retragerea sporului de confidenţialitate şi a indemnizaţiei de conducere. Astfel, potrivit art. 2 din Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 298 din 23 decembrie 2011, în vigoare la data luării măsurii, raporturile de serviciu ale poliţiştilor se pot modifica prin: delegare, detaşare, participare la misiuni internaţionale, transfer, mutare, împuternicire pe o funcţie de conducere şi punere la dispoziţie. Prin delegarea unor atribuţii ce revin legiuitorului către un membru al Guvernului dispoziţiile art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002 contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4), celor ale art. 1 alin, (5) în ceea ce priveşte accesibilitatea şi previzibilitatea legii, precum şi celor ale art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

7. Prin încheierea din 8 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.798/3/2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi art. 22 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului. Excepţia a fost invocată de Dan Adobeschi, prin reprezentant legal Sindicatul Poliţiştilor din România „Diamantul”, într-o cauză având ca obiect, în principal, anularea Dispoziţiei directorului general al Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti nr. 5.331 din 6 noiembrie 2014, prin care autorul a fost pus la dispoziţia unităţii pe o perioadă de 3 luni.

8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul susţine, în esenţă, că prevederile art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă aduc atingere art. 1 alin. (5), art. 15, art. 16, art. 100 şi art. 108 alin. (4) din Legea fundamentală. Totodată acestea încalcă şi art. 20 din Constituţie „prin raportare la blocul convenţional compus din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (care, în preambul, stabileşte principiul preeminenţei legii) şi jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg (care, pe cale pretoriană, a stabilit că «lege» în sens material este doar actul care întruneşte exigenţele de a fi «previzibil şi accesibil»)”.

9. Se arată că art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă se poate interpreta exclusiv în sensul în care doar acele acte normative exceptate de la publicare, fie direct prin norme constituţionale, fie printr-o lege care respectă prevederile art. 53 din Constituţie, acte ce nu sunt afectate de „inexistenţă”, pot fi dovedite în cadrul unui proces de partea interesată cu „înscrisuri”. Posibila interpretare neconstituţională a textului de lege criticat este cea potrivit căreia s-ar permite părţilor interesate să probeze cu înscrisuri, în faţa judecătorului, acele norme sustrase de la publicare de către emitent, cu încălcarea legii (cum sunt, de exemplu, Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 300/2004 sau Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 600/2005, ambele nepublicate, invocate în apărare de Ministerul Afacerilor Interne). S-ar legitima prin acestea atât conduita ilegală a emitentului normei, de sustragere de la obligaţia legală de publicare, cât şi rezultatul conduitei ilicite, respectiv norma nepublicată. Constituţia reprezintă limita şi măsura legilor, iar legile se interpretează şi se aplică de către judecător pentru a se asigura conformitatea acestora cu actul normativ fundamental, dând astfel afectivitate principiului statului de drept şi supremaţiei Constituţiei. Exigenţele Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în sensul că poate fi reţinut ca lege în sens material doar actul care întruneşte condiţia de a fi accesibil şi previzibil, ar fi, de asemenea, nerespectate într-o astfel de interpretare.

10. Se susţine că, în înţelesul său neconstituţional, art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă încalcă principiul neretroactivităţii legii civile, în măsura în care se cere de către partea interesata şi se admite de către judecător administrarea de „înscrisuri” ce probează existenţa şi conţinutul normei administrative sustrase nelegal de la publicare, permiţându-se astfel aplicarea retroactivă a actelor nepublicate situaţiei litigioase constituite anterior judecăţii, în condiţiile în care norma se comunică pentru prima oară pârtii în timpul procesului.

11. În concluzie, se arată că art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia partea interesată ar avea dreptul să dovedească în proces, prin „înscrisuri, existenţa şi conţinutul actelor administrative-normative sustrase de la publicare de către emitent, şi cu privire la care operează de drept sancţiunea inexistenţei juridice, este neconstituţional prin raportare la principiile constituţionale anterior menţionate.

12. Totodată, se susţine că prevederile art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002 aduc atingere art. 1 alin. (4), art. 1 alin. (5) şi art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie, deoarece în conţinutul acestora este prevăzută delegarea unei competenţe ce aparţine în exclusivitate legiuitorului, către un membru al Guvernului. Totodată, prin transferul de putere între puterea legislativă şi cea executivă, nepermis de art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie, sunt încălcate principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi cel al securităţii juridice, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 392 din 2 iulie 2014.

13. Referitor la prevederile art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, se apreciază că acestea aduc atingere art. 1 alin. (3) şi (5), art. 21 şi art. 41 din Legea fundamentală, precum şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin prisma art. 20 din Constituţie. Astfel, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi celei a Curţii Constituţionale, actele normative trebuie să îndeplinească exigenţele de accesibilitate şi previzibilitate ale unei legi şi. totodată, trebuie să ofere un minim de garanţii împotriva arbitrarului, în aceste condiţii, textul de lege criticat nu respectă condiţiile de „claritate şi previzibilitate” ce ar trebui îndeplinite de o lege şi nici nu oferă un minim de garanţii împotriva arbitrarului. Lipsa de claritate şi previzibilitate rezultă din folosirea sintagmei „situaţii temeinic justificate”, care este o „expresie obscură şi echivocă”, vădit imprecisă, atât pentru subiectul activ care trebuie să respecte legea, cât şi pentru subiectul pasiv, poliţistul pus la dispoziţie. Expresia menţionată lasă posibilitatea persoanei care trebuie să emită dispoziţia de punere la dispoziţie să stabilească în mod arbitrar, pe criterii subiective, conţinutul sintagmei „situaţii temeinic justificate”, care ar putea atrage punerea unui poliţist la dispoziţia unităţii.

Sintagma în cauză, în lipsa oricărei determinări legale a înţelesului său - fie prin enumerarea situaţiilor temeinic justificate, fie prin expunerea unor criterii legale precise de determinare a acestor situaţii - trimite practic la o multitudine de situaţii în care şefii ierarhici pot decide, discreţionar, punerea poliţistului la dispoziţia unităţii, pretinsa stabilitate a locului de muncă al poliţistului fiind lăsată de legiuitor la libera apreciere a şefilor ierarhici. Mai mult, textele de lege criticate nu precizează cine este funcţionarul care poate pune un poliţist la dispoziţia „unităţii” şi nici ce înseamnă acest ultim termen în înţelesul Legii nr. 360/2002. Prin prisma arbitrarului generat de art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, stabilitatea „garantată” a poliţistului în funcţie se dovedeşte doar un drept iluzoriu în condiţiile în care, oricând, poliţistul poate fi pus la dispoziţia unităţii, în situaţii apreciate discreţionar de către superiorii săi ca fiind „temeinic justificate”. Sunt invocate considerentele reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 8 iunie 2006, pronunţată în Cauza Lupşa împotriva României, precum şi cele reţinute prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 17 din 21 ianuarie 2015.

14. Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, prevederile art. 252 alin. (2) din Codul de procedura civilă nu aduc atingere textelor constituţionale invocate în susţinerea excepţiei, ci reglementează modalitatea concretă de administrare a probatoriului în cazul unor acte normative exceptate de la publicare, reprezentând o consacrare a sarcinii probei în materie Civilă, în sensul în care partea care invocă în susţinerea pretenţiilor sale un mijloc de probă este datoare să depună diligenţele necesare în vederea administrării acestuia. Nici prevederile art. 22 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 360/2002 nu aduc atingere dispoziţiilor constituţionale invocate, deoarece împrejurarea că se conferă ministrului afacerilor interne competenţe privind emiterea actelor administrative privind naşterea, modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de serviciu al poliţistului nu contravine prevederilor Legii fundamentale, întrucât are semnificaţia atribuirii doar a unor competenţe care ţin exclusiv de punerea în executare a dispoziţiilor legale prin acte administrative de autoritate, care dau naştere, modifică sau sting raporturi de serviciu ale funcţionarilor publici. Dispoziţii similare se regăsesc şi în art. 99 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

15. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

16. Guvernul apreciază că art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă este constituţional, reţinând, în esenţă, că, potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt cele prevăzute numai prin lege, în virtutea acestui mandat constituţional legiuitorul având competenţa de a adopta reglementări cu caracter general sau special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situaţii, în mod egal, pentru toţi cei interesaţi în exercitarea aceloraşi categorii de drepturi sau în îndeplinirea aceloraşi categorii de obligaţii. În art. 252 din Codul de procedură civilă a fost reglementată obligativitatea cunoaşterii din oficiu a dreptului în vigoare în România, şi excepţiile de la această regulă. Art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă constituie o excepţie de la regula enunţată, fiind considerată în doctrină o excepţie firească, deoarece obligativitatea caracteristică normei juridice impune cunoaşterea acesteia, iar acest deziderat se poate realiza, în principiu, doar prin publicarea actului normativ în Monitorul Oficial al României. Se face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la principiul accesului liber la justiţie şi la cel al egalităţii în drepturi, concluzionându-se că textul de lege criticat nu aduce atingere acestor principii.

17. Prevederile art. 22 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 360/2002 nu aduc atingere vreunei dispoziţii constituţionale, criticile invocate de autor rezultând din greşita aplicare a dispoziţiilor legale. Astfel, prevederea criticată este necesară în cadrul actului normativ privind statutul oricărei categorii profesionale. Legea trebuie să stabilească cine are competenţa emiterii actelor administrative de numire, suspendare, încetare din funcţie, în acest caz fiind vorba de actele administrative individuale emise de ministru în exercitarea atribuţiei sale de conducător al instituţiei şi de ordonator principal de credite. Nu se poate vorbi despre o „competenţă exclusivă de legiferare a Parlamentului”, întrucât, pe de-o parte, prin emiterea actelor administrative de numire, ministrul nu legiferează, iar, pe de altă parte, Parlamentul nu are vreo competenţă în ceea ce priveşte numirea, suspendarea, delegarea, detaşarea sau încetarea raportului de serviciu al poliţiştilor.

18. Avocatul Poporului apreciază că prevederile art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002 sunt neconstituţionale, pentru aceleaşi motive reţinute în Decizia Curţii Constituţionale nr. 392 din 2 iulie 2014. Referitor la dispoziţiile art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, se apreciază ci acestea sunt constituţionale, întrucât cazurile de punere la dispoziţia unităţii pentru situaţii temeinic justificate vor fi menţionate în actele administrative emise în acest scop, acte ce pot fi atacate la instanţele competente, dacă persoanele în cauză apreciază că măsura este luată în mod nejustificat. Legiuitorul nu poate acoperi prin reglementare expresă şi limitativă toate situaţiile posibile, motiv pentru care poate cere conducătorului unităţii justificarea măsurii, care este supusă controlului judecătoresc.

19. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă, se consideră că acestea aduc atingere celor ale art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 20 din Legea fundamentală. Astfel, situaţia textelor care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate prevăzută de lege, a convenţiilor, a tratatelor şi acordurilor internaţionale aplicabile în România, care nu sunt integrate într-un text de lege, precum şi a dreptului internaţional cutumiar este una diferită, acestea trebuind probate de partea interesată, potrivit textului de lege criticat. Pentru textele adoptate în plan intern, cu efect obligatoriu şi care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate anume prevăzută de lege, sunt aplicabile sancţiunile cuprinse în dispoziţiile art. 78 şi art. 108 alin. (4) din Constituţie. Trebuie avută în vedere premisa textului constituţional, acesta aplicându-se numai pentru legi şi ordonanţe, iar nu pentru alte acte cu caracter normativ, fie că sunt acte ale Guvernului (hotărâri, decizii, ordine sau instrucţiuni), ale autorităţilor administrative autonome (ordine, instrucţiuni) sau acte emise de conducătorii organelor administraţiei publice centrale de specialitate. În privinţa acestora devin incidente, atât din perspectiva publicităţii, cât şi a autorităţii actului în plan normativ, dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi cele ale art. 83 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Cât priveşte actele normative adoptate de autorităţile administraţiei publice locale, este aplicabil art. 83 din aceeaşi lege, în ceea ce priveşte publicarea. Atâta timp cât justiţiabililor le este aplicabil principiul potrivit căruia „nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii, cu valoare de prezumţie legală absolută, este imperios necesar ca actele normative să fie publicate în vederea aducerii lor la cunoştinţa publică. În caz contrar, normele legale sunt inaccesibile şi imprevizibile, ceea ce contravine flagrant atât principiului securităţii juridice, recunoscut de jurisprudenţa instanţei europene a drepturilor omului, cât şi principiului legalităţii. Se precizează că accesibilitatea legii priveşte, în principal, aducerea la cunoştinţă publică a acesteia, care se realizează prin publicare. Pentru ca o lege lato sensu să producă efecte juridice trebuie cunoscută de destinatarii săi, efectele legii producându-se, prin urmare, după aducerea sa la cunoştinţă publică şi intrarea în vigoare.

În caz contrar, principiul anterior menţionat nu ar putea fi aplicat, ceea ce ar avea grave consecinţe asupra securităţii raporturilor sociale. Se invocă cele reţinute, cu referire la accesibilitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 363 din 7 mai 2015, paragraful 26. În ceea de priveşte dispoziţiile art. 15 alin. (2), art. 16, art. 100 şi art. 108 alin. (4) din Constituţie, se apreciază că acestea nu sunt aplicabile în cauză.

20. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisurile depuse, concluziile apărătorului părţii şi cele ale procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

21. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale ari. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

22. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, aşa cum a fost reţinut în încheierea de sesizare, îl constituie prevederile art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi dispoziţiile art. 22 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 24 iunie 2002, în redactarea anterioară intrării în vigoarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 21 iunie 2016. În realitate, critica autorului excepţiei priveşte prevederile art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă şi dispoziţiile art. 22 alin. (7) şi (8) teza întâi, sub aspectul sintagmei „precum şi în situaţii temeinic justificate, menţionate în actele administrative emise în acest scop” din Legea nr. 360/2002, texte asupra acestora Curtea urmează a se pronunţa prin prezenta decizie şi care au următorul cuprins:

- Art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă: „Textele care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate anume prevăzută de lege, [...] trebuie dovedite de partea interesată. “

- Art. 22 alin. (7) şi (8) teza întâi din Legea nr. 360/2002: „Competenţele emiterii actelor administrative privind naşterea, modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de serviciu al poliţistului se stabilesc prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, în condiţiile legii.

(8) în cazurile prevăzute la art. 69 alin. (1) lit. j), precum şi în situaţii temeinic justificate, menţionate în actele administrative emise în acest scop, poliţiştii pot fi puşi la dispoziţia unităţii pe o perioadă de cel mult 3 luni. timp în care vor beneficia de drepturile băneşti avute, cu excepţia indemnizaţiei de conducere, după caz

- Art. 69 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 360/2002 la care face trimitere textul de lege criticat prevedea că: (1) încetarea raporturilor de serviciu ale poliţistului se dispune în mod corespunzător de către persoanele care, potrivit art. 15, au competenţa de acordare a gradelor profesionale şi are loc: [...]

j) când, în urma reorganizării activităţii Ministerului Administraţiei fi internelor sau a unei unităţi de poliţie ori a reducerii unor posturi de natura celui ocupat de poliţistul respectiv, nu sunt posibilităţi pentru ca acesta să fie încadrat într-o funcţie similară în aceeaşi unitate sau în alte unităţi “

23. Cu privire la denumirea actuală a autorităţii administraţiei publice centrale, la care art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002 face referire, Curtea observă că, în prezent, funcţionează Ministerul Afacerilor Interne, înfiinţat prin reorganizarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă â Guvernului nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 884 din 22 decembrie 2012, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2013, publicată în Monitorul 6ficial al României, Partea I, nr. 171 din 29 martie 2013.

24. Curtea observă că, după sesizarea sa, prevederile art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 au fost abrogate prin art. I pct. 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului.

25. Având în vedere că prevederile art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, constituie unul dintre temeiurile enumerate expres în actul de punere la dispoziţie a autorului excepţiei, a cărui anulare se cere, Curtea constată că acestea continuă să îşi producă efectele juridice în cauză, astfel încât pot fi supuse controlului de constituţionalitate, potrivit Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea Constituţională a statuat că sintagma „în vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) Şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare.

26. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine ca textele de lege criticate aduc atingere dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitor la caracterul de stat de drept al statului român, alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi alin. (5) în componenta sa referitoare la calitatea legii, art. 15 alin. (2) referitor la principiul neretroactivităţii legii, art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, art. 41 privind munca şi protecţia socială a muncii, art. 73 alin. (3) lit. j) potrivit căruia prin lege organică se reglementează statutul funcţionarilor publici, art. 100 referitor la actele Preşedintelui. art. 108 alin. (4) privind actele Guvernului, precum şi celor ale art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale invocate prin prisma art. 20 din Constituţie.

27. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 22 alin. (8) teza întâi sub aspectul sintagmei „precum şi în situaţii temeinic justificate, menţionate în actele administrative emise în acest scop1 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, Curtea reţine că aceasta este întemeiată prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie, precum şi la cele ale art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie pentru motive similare celor reţinute prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 244 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 469 din 23 iunie 2016.

28. Cu acel prilej, Curtea a constatat neconstituţionalitatea art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, potrivit căruia „procedura şi cazurile de modificare şi/sau suspendare a raporturilor de serviciu ale poliţistului se stabilesc prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor7. Curtea a reţinut, În esenţă, că, potrivit art. 2 alin. (1) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 298/2011, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 929 din 28 decembrie 2011, raporturile de serviciu ale poliţiştilor se pot modifica prin: delegare, detaşare, participare la misiuni internaţionale, transfer, mutare, împuternicire pe o funcţie de conducere şi punere la dispoziţie şi că elemente esenţiale care conturează statutul profesiei de poliţist sunt date în competenţa ministrului afacerilor interne, care, prin acte administrative cu o putere juridică inferioară legii, este abilitat să reglementeze procedura şi cazurile de modificare şi/sau suspendare a raporturilor de serviciu ale poliţistului, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi (5) şi art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie.

29. Curtea a făcut referire la jurisprudenţa sa, respectiv la cele reţinute prin Decizia nr. 392 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 11 septembrie 2014, paragraful 17, şi Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015, paragraful 24, potrivit cărora poliţistul este funcţionar public civil, cu statut special, astfel cum reglementează art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, şi că, în conformitate cu art. 2 alin. (1) din aceeaşi lege, poliţistul este învestit cu exerciţiul autorităţii publice. În considerarea acestor prevederi legale, statutul său juridic cunoaşte elemente derogatorii de la dispoziţiile generale care reglementează raporturile de muncă, respectiv Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, poliţistul este subiect al unui raport de serviciu, raport care ia naştere, se execută şi încetează în condiţii speciale. De aceea, aspectele esenţiale ce vizează cele trei elemente ale raporturilor de serviciu se referă în mod intrinsec la statutul poliţistului, statut care este reglementat prin lege organică, potrivit art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie, respectiv Legea nr. 360/2002.

30. Curtea constată că, prin Decizia nr. 244 din 19 aprilie 2016, s-a reţinut, în esenţă, că punerea la dispoziţie este un caz de modificare a raportului de serviciu, şi că lăsarea acestui caz în competenţa de reglementare a ministrului afacerilor interne aduce atingere dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi (5) şi art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie.

31. Pornind de la aceste constatări, Curtea reţine că motivele pe care s-a întemeiat decizia anterior referită sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ce priveşte soluţionarea prezentei excepţii. Dacă prin prevederile art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, constatate neconstituţionale prin decizia menţionată, se permitea completarea unei legi organice prin ordin al ministrului afacerilor interne, prin sintagma „precum şi în situaţii temeinic justificate, menţionate în actele administrative emise în acest scop”, cuprinsă în dispoziţiile art. 22 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 360/2002, se permite autorităţii administrative care emite actul pe care se întemeiază punerea la dispoziţie să determine, după libera sa apreciere, care sunt cazurile în care se poate dispune punerea la dispoziţie, completând astfel prevederile legii organice, ceea ce aduce atingere art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie.

32. Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a statuat că o dispoziţie legală trebuie să fie clară, precisă şi previzibilă, iar aplicarea acesteia să nu permită arbitrariul sau abuzul. Norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform, să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (ase vedea, în acest sens, Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015, paragraful 59). Or, în cazul de faţă, lăsând la latitudinea unei autorităţi administrative stabilirea unor elemente esenţiale ale raportului de serviciu al poliţistului şi, implicit, ale statutului acestuia, legea imprimă un caracter relativ, nepermis cazurilor de modificare a raporturilor de serviciu ale poliţistului.

33. Având în vedere cele menţionate, Curtea reţine că prin delegarea unei atribuţii ce aparţine în exclusivitate legiuitorului către o autoritate administrativă sunt încălcate şi prevederile art. 1 alin. (4) din Constituţie, referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, precum şi art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la previzibilitatea şi precizia legii.

34. De altfel, Curtea observă că, în prezent, ca urmare a pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale nr. 172 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 25 aprilie 2016 şi nr. 244 din 19 aprilie 2016, anterior referită, a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, prin care a fost introdusă în cuprinsul capitolului II al legii secţiunea a 3-a: Modificarea şi suspendarea raportului de serviciu al poliţistului, §1: Norme generale privind modificarea şi suspendarea raportului de serviciu al poliţistului, în care este reglementată punerea la dispoziţie. În art. 2721 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 sunt prevăzute expres cazurile de punere la dispoziţie în vederea numirii într-o funcţie. Cazul în care se află autorul excepţiei este reglementat în prezent la litera d) a respectivului articol, după cum urmează: „Poliţistul este pus la dispoziţie în vederea numirii într-o funcţie, prin aplicarea prevederilor art. 2731, în următoarele situaţii: (...) d) când sunt retrase de către autorităţile competente avizele, autorizaţiile sau atestările necesare exercitării funcţiei”.

35. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă, prin raportare la cele ale art. 1 alin. (5), art. 15, art. 16, art. 100 şi art. 108 alin. (4) din Legea fundamentală, Curtea observă că textul de lege criticat este reglementat în Codul de procedură civilă, cartea a II-a Procedura contencioasă, titlul I Procedura în faţa primei instanţe, capitolul II Judecata, secţiunea a 2-a Cercetarea procesului, subsecţiunea a 3-a Probele, §1. Dispoziţii generale. Curtea constată că, prin dispoziţiile art. 252 alin. (1) din Codul de procedură civilă, legiuitorul a reglementat obligaţia instanţei de judecată de a lua cunoştinţă, din oficiu, de dreptul în vigoare în România, dând expresie principiului iura novit curia. Această obligaţie îşi are sorgintea în principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv obligaţia judecătorului de a primi şi soluţiona orice cerere ce intră în competenţa de judecată a instanţei, principiul legalităţii procesului civil, precum şi principiul potrivit căruia judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile [art. 5, art. 7 şi 22 alin. (1) din Codul de procedură civilă]. Pentru respectarea acestor principii, în art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedura civilă este reglementată obligaţia părţii interesate de a face proba normelor legale care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate anume prevăzută de lege. În cauză, autoritatea emitentă a Dispoziţiei a cărei anulare se cere este obligată să facă proba Ordinelor ministrului afacerilor interne nr. 300/2004, nr. 489/2005 şi nr. 600/2005, care nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României, dar constituie temeiuri ale actului atacat.

36. Curtea observă că autorul critică dispoziţiile art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă, prin raportare la cele ale art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, din perspectiva în care se cere de către partea interesată şi se admite de către judecător administrarea de „înscrisuri ce probează existenţa şi conţinutul normei administrative sustrase nelegal de la publicare, permiţându-se astfel aplicarea retroactivă a actelor nepublicate situaţiei litigioase constituite anterior judecăţii, în condiţiile în care norma se comunică pentru prima oară pârtii în timpul procesului. Din analiza criticii de neconstituţionalitate, Curtea observă că art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă nu reglementează cu privire la aplicarea retroactivă a textelor care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României, perspectivă din care ar putea fi examinată o critică referitoare la încălcarea art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, ci cu privire la posibilitatea probării acestora în faţa instanţei de judecată. Asupra acestei situaţii, respectiv necunoaşterea conţinutului ordinelor nepublicate, pe care s-a întemeiat dispoziţia de punere la dispoziţia unităţii, urmează să se pronunţe instanţa ce judecă fondul cauzei, un astfel de control excedând competenţei Curţii Constituţionale, care se pronunţă cu privire la constituţionalitatea legilor şi ordonanţelor de urgenţă sau a prevederilor din acestea.

37. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă, formulată din perspectiva neconstituţionalităţii acestora, în măsura în care permit administrarea ca probă în proces a ordinelor ministrului afacerilor interne, ordine sancţionate cu inexistenţa prin raportare la dispoziţiile art. 100 şi art. 108 alin. (4) din Legea fundamentală, Curtea reţine că aceasta este neîntemeiată. Astfel, textele constituţionale de referinţă statuează cu privire la sancţiunea inexistenţei decretelor emise de Preşedintele României, respectiv la sancţiunea inexistenţei hotărârilor şi ordonanţelor adoptate de Guvern, sancţiune ce intervine în cazul nepublicării acestora în Monitorul Oficial al României. Curtea reţine că sancţiunea inexistenţei actului administrativ intervine atunci când acesta este lipsit de un element de fapt, indispensabil conform naturii sale. Curtea reţine însă că, în cauză, actele cărora ar trebui să li se aplice sancţiunea inexistenţei sunt ordine nepublicate ale ministrului afacerilor interne, iar nu decretele emise de Preşedintele României sau hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern, la care fac referire art. 100 şi art. 108 alin. (4) din Legea fundamentală.

38. Referitor la încălcarea cerinţelor de claritate, precizie şi previzibilitate a legii, respectiv a art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea observă că motivarea autorului excepţiei priveşte neconstituţionalitatea interpretării tezei întâi a art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în sensul că aceasta ar permite părţilor interesate să probeze cu înscrisuri, în faţa judecătorului, acele norme sustrase de la publicare de către emitent, respectiv ordinele afectate de inexistenţă. Curtea reţine că depunerea la dosarul cauzei, în materialitatea lor, a ordinelor nepublicate de către autoritatea interesată, obligaţie ce derivă din textul de lege criticat, are doar semnificaţia administrării unei probe. Aprecierea probelor se face ulterior, în temeiul art. 264 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire acestea au fost încuviinţate. Totodată, Curtea constată că pronunţarea asupra excepţiei inexistenţei ordinelor este o etapă ulterioară celei a administrării şi aprecierii probelor, excepţia inexistenţei putând fi supusă aprecierii exclusive a instanţei care judecă cauza, iar nu celei a Curţii Constituţionale care, aşa cum s-a reţinut la paragraful 36, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor.

39. Cât priveşte susţinerea referitoare la încălcarea art. 16 şi art. 20 din Legea fundamentală, ultimul raportat la „blocul convenţional”, Curtea constată că nu sunt arătate motivele pe care se fundamentează această critică.

40. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002, din perspectiva reglementării prin ordin al ministrului afacerilor interne a competenţelor ce ţin de modificarea raportului de serviciu prin punerea la dispoziţie, în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (4), art. 1 alin. (5) şi art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie, Curtea reţine că aceasta este neîntemeiată, fără a putea reţine motivele invocate de autorul excepţiei, respectiv cele pe care s-a fundamentat Decizia Curţii Constituţionale nr. 392 din 2 iulie 2014.

41. Astfel, prin deciziile nr. 392 din 2 iulie 2014, nr. 637 din 13 octombrie 2015, nr. 172 din 24 martie 2016 şi nr. 244 din 19 aprilie 2016, Curtea a constatat neconstituţionalitatea unor texte din Legea nr. 360/2002 care permiteau delegarea reglementării unor „elemente esenţiale” referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de serviciu al poliţistului, funcţionar public cu statut special, către ministrul de resort care era abilitat să adopte ordine.

42. Din analiza art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002, Curtea reţine că termenul „competenţe” are înţelesul de „persoană competentă”, care îşi exercită atribuţiile în ce priveşte punerea la dispoziţie. Curtea reţine că desemnarea prin ordin a persoanelor competente să decidă asupra punerii la dispoziţie nu constituie un „element esenţial” în ce priveşte modificarea raportului juridic de serviciu al poliţistului, în sensul celor reţinute de aceasta în jurisprudenţa sa anterior menţionată şi că aceste aspecte pot fi reglementate prin ordin al ministrului, cu respectarea art. 77 şi 78 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, potrivit cărora ordinele cu caracter normativ, instrucţiunile şi alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor se emit numai pe baza şi în executarea legilor, a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului, iar acestea trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise, şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora.

43. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 21 şi art. 41 din Legea fundamentală, precum şi a prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin prisma art. 20 din Constituţie, Curtea observă că excepţia nu este motivată.

44. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dan Adobeschi, prin reprezentant legal Sindicatul Poliţiştilor din România „Diamantul”, în Dosarul nr. 2.798/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că sintagma „precum şi în situaţii temeinic justificate, menţionate în actele administrative emise în acest scop”, cuprinsă în art. 22 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, este neconstituţională.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă şi a celor ale art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, excepţie ridicată de acelaşi autor, în acelaşi dosar, al aceleiaşi instanţe.

Definitivă şi generai obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 27 aprilie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Cătălina Turcu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 395

din 13 iunie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 13 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Valentina Bărbăţeanu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Vâlcea, în Dosarul nr. 4.068/223/2011* al Judecătoriei Drăgăşani şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 424D/2016.

2. La apelul nominal răspund doamna consilier juridic Nela Cojocaru pentru Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva şi doamna consilier juridic Alina Mihaela Popoiu pentru Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, Direcţia Silvică Vâlcea. Se constată lipsa celorlalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în dosarele nr. 753D/2Q16 şi nr. 307D/2017, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 13 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 165/2013, respectiv ale art. 13 alin. (1) din aceeaşi lege, ridicată de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva şi Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, Direcţia Silvică Ilfov în Dosarul nr. 51.061/299/2012* al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, respectiv de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, Direcţia Silvică Vâlcea în Dosarul nr. 8.803/288/2013 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea,

4. La apelul nominal răspund doamna consilier juridic Nela Cojocaru pentru Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva şi doamnele consilier juridic Anca Maria Pulbere şi Raluca Nicoleta Vultur pentru Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, Direcţia Silvică Ilfov, respectiv Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, Direcţia Silvică Vâlcea. Se constată lipsa celorlalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Magistratul-asistent referă asupra faptului că în Dosarul nr. 307D/2017, partea Comisia locală de fond funciar Ocnele Mari a transmis note scrise prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

6. Având în vedere obiectul excepţiei de neconstituţionalitate în dosarele mai sus menţionate, Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor nr. 753D/2016 şi nr. 307D/2017 la Dosarul nr. 424D/2016. Reprezentanţii autorilor excepţiei şi cel al Ministerului Public sunt de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea dosarelor nr. 753D/2016 şi nr. 307D/2017 la Dosarul nr. 424D/2016, care a fost primul înregistrat.

7. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentanţilor autorilor excepţiei, care solicită admiterea excepţiei, expunând argumentele cuprinse în motivarea scrisă a excepţiei de neconstituţionalitate ridicată. Depun, de asemenea, şi concluzii scrise în sprijinul acestei solicitări.

8. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens precizează că textele de lege criticate instituie o excepţie de la regula restituirii în natură a terenurilor pe vechile amplasamente. Aşa cum a arătat Curtea Constituţională în deciziile nr. 605 din 28 aprilie 2009 şi nr. 652 din 28 aprilie 2009, legiuitorul nu prevede condiţiile în care oferta statului având ca obiect alte terenuri decât cele de pe vechile amplasamente poate fi refuzată sau acceptată de proprietar, lăsând loc arbitrariului în interpretarea şi aplicarea prevederilor legale corespunzătoare. Fostul proprietar se bucură, aşadar, de o protecţie sporită a dreptului de proprietate privată în comparaţie cu statul, care suferă o pierdere patrimonială semnificativă. În Decizia nr. 602 din 20 mai 2008, analizând transferul gratuit al dreptului de proprietate asupra unor construcţii fără respectarea cerinţelor privitoare la expropriere prevăzute de art. 44 alin. (3) din Legea fundamentală, Curtea Constituţională a arătat că respectivele reglementări contravin art. 44 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal, indiferent de titular. Raportând aceste considerente de principiu la cauza de faţă, observă că reconstituirea dreptului de proprietate nu se face pe vechile amplasamente, ci pe alte amplasamente, indiferent de domenialitatea acestora, publică sau privată şi indiferent de modul în care acestea au fost dobândite de stat, respectiv înainte sau după 1948. În acest sens învederează şi considerentele Deciziei nr. 748 din 4 noiembrie 2015, în care Curtea a arătat că reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere pe vechile amplasamente, în temeiul Legii nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 1/2000 constituie o măsură reparatorie care are în vedere terenurile preluate de stat din anul 1948, odată cu Constituţia adoptată la acea dată, aşadar nu şi terenurile expropriate anterior acestui moment. Apreciază că atunci când terenurile forestiere din care se vor face reconstituiri ale dreptului de proprietate pe alte amplasamente se află în domeniul public al statului, dispoziţiile criticate sunt incompatibile cu prevederile art. 136 alin. (4) teza întâi din Constituţie. Este adevărat că în privinţa bunurilor care nu fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice se poate dispune trecerea acestora în proprietatea privată a statului prin hotărâre de Guvern, însă dispoziţiile în cauză derogă de la acest mecanism, prevăzând trecerea ope legis, aşadar aceasta ar trebui făcută la nivelul comisiilor de fond funciar. Or, prin Decizia nr. 23 din 17 octombrie 2011 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat cu privire la aceste comisii că nu se pot substitui executivului în ce priveşte competenţele exercitate în aplicarea Legii nr. 213/1998. Prin urmare, dând posibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate privată asupra unor terenuri pe alte amplasamente provenind din proprietatea publică a statului dobândită în mod legal înainte de 1948, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse la art. 136 alin. (2) şi (4). Atunci când terenurile forestiere se află în proprietatea privată a statului, textele criticate încalcă şi dispoziţiile art. 44 alin. (2) din Legea fundamentală. Aşa cum a reţinut şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, atenuarea injustiţiilor din trecut nu trebuie să creeze noi nedreptăţi disproporţionate. Or, dispoziţiile legale care prevăd reconstituirea dreptului de proprietate pe alte amplasamente şi nu se limitează la recunoaşterea unui drept de despăgubire, care se bucură de aceeaşi ocrotire legală potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sunt de natură să aducă atingere art. 44 alin. (2) din Legea fundamentală, întrucât favorizează pe titularii dreptului de proprietate care vor dobândi acest drept pe alte amplasamente. Se creează astfel posibilitatea apariţiei unor noi litigii, mai ales atunci când reconstituirea pe vechile amplasamente a fost dispusă prin hotărâre judecătorească.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:

9. Prin încheierile din 3 martie 2016 şi 13 ianuarie 2016 şi prin Decizia civilă nr. 1.356 din 15 decembrie 2016, pronunţate în dosarele nr. 4.068/223/2011*, nr. 51.061/299/2012* şi, respectiv nr. 8.803/288/2013/a1, Judecătoria Drăgăşani, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi Tribunalul Vâlcea - Secţia I civilă au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, ale art. 13 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 165/2013, respectiv ale art. 13 alin, (1) din aceeaşi lege. Excepţia a fost ridicată de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, Direcţia Silvică Vâlcea, Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva şi Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Ilfov, respectiv Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Vâlcea, în cauze având ca obiect soluţionarea plângerilor formulate, în temeiul art. 53 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, împotriva unei hotărâri a Comisiei judeţene de fond funciar Vâlcea prin care s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra unui teren cu vegetaţie forestieră, soluţionarea cererii privind obligarea entităţilor învestite de Legea nr. 1/2000 şi Legea nr. 247/2005 la reconstituirea, pe un alt amplasament, a dreptului de proprietate asupra unui teren forestier în suprafaţă de 10 ha şi, respectiv, soluţionarea apelului declarat împotriva încheierii prin care Judecătoria Râmnicu Vâlcea a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate ridicată în soluţionarea cererii de emitere a titlului de proprietate şi punere în posesie pentru o suprafaţă de 7,5 ha teren forestier, pe suprafeţe de teren forestier care fac parte din proprietatea publică a statului înainte de naţionalizarea din 1948.

10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, asemănătoare în cele trei dosare conexate, se arată, în esenţă, că prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 contravin dispoziţiilor constituţionale referitoare la garantarea şi ocrotirea proprietăţii publice. Se arată că, în temeiul art. 3, art. 11 alin. (1) şi art. 19 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, fondul forestier proprietate publică a statului se administrează de către Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, regie autonomă de interes naţional, iar dovada deţinerii în administrare a terenurilor proprietate publică se face potrivit legii şi pe baza amenajamentelor silvice - care constituie baza cadastrului de specialitate - şi a titlului de proprietate al statului pentru terenul forestier proprietate publică a statului. În accepţiunea Legii nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, domeniul public este subsumat conceptului de proprietate publică şi este alcătuit din bunurile determinate constituţional [art. 136 alin. (3)] şi din cele stabilite în anexa legii, unde se regăsesc inclusiv ^pădurile şi terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, de producţie ori de administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier naţional şi nu sunt proprietate privată” (art. I pct. 4 din anexă), iar art. 858-art. 862 şi art. 865- art. 870 din Codul civil definesc dreptul de proprietate publică, caracterele juridice, limitele de exercitare şi apărarea acestui drept, precum şi obiectul proprietăţii publice, enumeră drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice, constituirea, exercitarea, stingerea şi apărarea dreptului de administrare. Se precizează că inalienabilitatea bunurilor proprietate publică este un principiu constituţional, sancţiunea care intervine în cazul actului juridic încheiat cu nesocotirea acestui principiu fiind nulitatea absolută a actului juridic astfel încheiat.

11. Se arată că prevederile legale criticate suprimă conţinutul dreptului de proprietate al statului, în favoarea altor persoane fizice şi juridice, cu încălcarea dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, precum şi a securităţii naţionale la care face referire acest articol constituţional, întrucât, aşa cum a arătat Consiliul Suprem de Apărare al Ţării, pădurea constituie obiectiv de securitate naţională. Or, prin prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 a fost suprimată existenţa dreptului de proprietate publică asupra terenului forestier dobândit în mod legal de către statul român, prin instituirea obligativităţii restituirii acestuia. Pentru aceleaşi argumente se susţine că textul de lege menţionat contravine şi dispoziţiilor art. 135 alin. (2) lit. a), b) şi d) din Constituţie.

12. Se mai arată că prevederile legale criticate conduc la diminuarea domeniului public al statului, cu încălcarea principiului constituţional al inalienabilităţii bunurilor proprietate publică. Textul de lege criticat este în contradicţie cu însuşi principiul enunţat la art. 2 lit. d)din Legea nr. 165/2013, referitor la menţinerea justului echilibru între interesul particular al foştilor proprietari şi interesul general al societăţii. Având în vedere faptul că legile reparatorii au stabilit în mod precis perioada de referinţă a preluării abuzive a imobilelor ce fac obiect al retrocedării, respectiv între 6 martie 1945-22 decembrie 1989, nu este echitabil să se realizeze reconstituirea în natură a terenurilor forestiere ce se aflau în proprietatea publică a statului înainte de 6 martie 1945 sau care au intrat în domeniul public al statului după această dată, având în vedere că statul „nu este culpabil pentru niciuna din cauzele lipsei terenului forestier destinat reconstituirii”, cauze care, în opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, ar cuprinde „imperfecţiunea legilor reparatorii şi modul greşit sau ilegal de aplicare a procedurilor de reconstituire în etapa administrativ-jurisdicţională şi judecătorească” a procesului de reconstituire a dreptului de proprietate asupra acestei categorii de terenuri Se mai arată că, în lipsa prevederii exprese a obligaţiei persoanei căreia i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului forestier de a plăti valoarea investiţiilor preluate, este încălcat principiul constituţional al egalităţii în faţa legii. Se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 602 din 20 mai 2008 prin care s-a constatat neconstituţionalitatea prevederilor art. 31 alin. (3), (4), (7), (8) şi (9) din Legea nr. 1/2000, potrivit cărora construcţiile de pe terenurile forestiere, sediile de cantoane silvice, cabanele de vânătoare, pepinierele, alte amenajări silvice, instalaţii sau mijloace fixe, amplasate pe suprafeţele care fac obiectul retrocedării, trec în proprietatea persoanelor fizice sau juridice cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor, Curtea reţinând că acestea reglementează un transfer gratuit din proprietatea privată a statului către persoane fizice sau juridice private, cu încălcarea dispoziţiilor art. 44 alin. (3) şi ale art. 135 alin. (2) lit. a) şi b) din Constituţie. Or, inalienabilitatea bunurilor proprietate publică duce la interdicţia dobândirii acestora de către persoanele fizice sau juridice prin oricare dintre modurile prevăzute de lege. Pe cale de consecinţă, pădurile, care au fost proprietate publică a statului atât înainte de 1948, cât şi după 1948 nu pot fi înstrăinate.

13. În privinţa art. 13 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, care defineşte noţiunea de teren forestier prin trimiterea la prevederea din normele de aplicare ale legii, se arată că art. 17 din normele de aplicare „revine la fostele dispoziţii ale art. 31 din Legea nr. 1/2000, declarate neconstituţionale”, şi includ în noţiunea de teren forestier terenurile aflate lin patrimoniul statului înainte de 6 martie 1045, cele care servesc nevoilor de cultură, producţie şi administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, păşunile împădurite şi alte terenuri cu destinaţie forestieră care, în opinia autorilor excepţiei, „sunt exceptate de la reconstituire”.

14. Se mai arată că textul de lege criticat creează o inegalitate de tratament între titularii dreptului de proprietate publică faţă de titularii dreptului de proprietate privată, pe de o parte, iar, pe de altă parte, faţă de persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii în temeiul art. 12 din Legea nr. 165/2013, referitor la terenurile agricole sau de altă natură decât cele forestiere, în cazul cărora atribuirea terenului pe alt amplasament se face după trecerea acestuia în domeniul privat al statului. Or, în privinţa reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere nu se prevede o asemenea condiţie, aspect ce conduce la încălcarea principiului constituţional al inalienabilităţii proprietăţii publice.

15. Judecătoria Drăgăşani apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, precizând că Legea nr. 165/2013 face parte din categoria actelor normative cu caracter reparator adoptate în scopul înlăturării abuzurilor săvârşite în perioada regimului comunist în România, iar textul de lege criticat reprezintă o excepţie de strictă interpretare, care trebuie aplicată doar în situaţii limitate.

16. Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti nu şi-a exprimat opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate, contrar art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992.

17. Tribunalul Vâlcea - Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens invocă prevederile art. 3 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) din Codul silvic, republicat, precum şi considerentele reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 748 din 4 noiembrie 2015, paragrafele 26-29, în legătură cu opţiunea constituţională a legiuitorului de a reconstitui dreptul de proprietate privată asupra unor terenuri proprietate publică, fără să fie afectat, astfel, caracterul insesizabil al proprietăţii publice. Arată că prevederile art. 136 alin. (2), (3) şi (4) din Constituţie nu cuprind o enumerare limitativă a bunurilor proprietate publică, că aceste bunuri nu formează o categorie imuabilă, iar legiuitorul poate aduce modificări acestei categorii de bunuri, în virtutea competenţei sale de legiferare,

18. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

19. Guvernul apreciază, în punctele de vedere transmise la dosarele nr. 424D/2016 şi nr. 753D/2016, că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, în acest sens precizează că unul din principiile avute în vedere de legiuitor la elaborarea Legii nr. 165/2013 l-a reprezentat principiul prevalenţei restituirii în natură, dorindu-se o reparaţie echitabilă, care să corespundă în primul rând intereselor persoanelor îndreptăţite; de aceea, statul român a pus la dispoziţia acestora bunuri imobile aflate în domeniul său, atât public, cât şi privat, ca o măsură viabilă şi sustenabilă din punct de vedere economic, fiind, în mod evident, şi mai puţin costisitoare pentru bugetul de stat, al cărui echilibru ar fi fost semnificativ afectat de acordarea de despăgubiri băneşti. În ceea ce priveşte critica privind neimpunerea condiţiei pentru terenurile forestiere aflate în domeniul public al statului de a fi trecute în domeniul privat, anterior reconstituirii dreptului de proprietate pentru persoanele îndreptăţite, arată că, pentru această categorie de terenuri, legiuitorul a stabilit ca dezafectarea lor din domeniul public şi trecerea acestora în domeniul privat să se producă direct prin efectul legii, astfel încât prevederile legii speciale de reparaţie se aplică cu prioritate faţă de regula cuprinsă în legea generală, respectiv Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică. Se invocă şi alte prevederi legale similare, şi anume Partea 61 - Norme metodologice, art. 6.1 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, potrivit cărora: „în cursul procedurii administrative de soluţionare a notificărilor nu prezintă relevanţă afectaţiunea juridică actuală a imobilelor solicitate, fiind fără relevanţă juridică calificările Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, sau alte acte normative subsidiare acesteia. Pentru aceste considerente, deţinătorul imobilului care, la data soluţionării notificării, este calificat ca fiind bun proprietate publică, are competenţa de a dispune restituirea bunului în natură, fără a mai fi necesară parcurgerea procedurii prevăzuta de Legea nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare”. De asemenea, în acelaşi sens dispun şi prevederile art. III alin. (11) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, potrivit cărora fetele administrative prin care au fost trecute în domeniul public sau privat al statului sau al localităţilor terenuri pentru care s-au depus cereri de reconstituire a dreptului de proprietate privată îşi suspendă efectele cu privire la aceste terenuri până la soluţionarea cererii de către comisia de fond funciar, cu excepţia terenurilor intrate deja în circuitul civil. După validarea cererii de reconstituire, terenul trece în rezerva comisiei de fond funciar în vederea punerii în posesie”, precum şi cele ale art. 27 alin. (71) din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, aprobat, în temeiul art. IV din titlul VI din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005, potrivit cărora: „Hotărârile de validare ale comisiei judeţene vor cuprinde, atunci când sunt aplicabile dispoziţiile art. III alin. (V) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare, un articol distinct prin care se constată trecerea suprafeţei supuse restituirii din domeniul public în domeniul privat al statului sau al localităţilor şi punerea sa la dispoziţie comisiei locale în vederea punerii în posesie1.

20. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctul de vedere ale Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, susţinerile reprezentanţilor autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

21. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

22. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 13 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, care au următoarea redactare:

- Art. 13 alin. (1) şi (3): (1) în situaţia în care restituirea terenurilor forestiere pe vechile amplasamente nu este posibilă, reconstituirea dreptului de proprietate se face pe alte amplasamente de pe raza unităţii administrativ-teritoriale, chiar dacă acestea s-au aflat în proprietatea statului român înainte de anul 1948, au intrat ulterior în proprietatea statului sau au fost incluse în amenajamente silvice după această dată. (...)

(3) Noţiunea de teren forestier în sensul prezentei legi este definită în normele de aplicare a acesteia.”

23. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 135 alin. (2) lit. a), b) şi d) potrivit cărora statul trebuie să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie, protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară şi exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional, art. 136 alin. (2) privind garantarea şi ocrotirea proprietăţii publice, alin. (3) referitor la bunurile ce fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi alin. (4) privind exercitarea dreptului de proprietate publică. De asemenea, deşi nu sunt indicate în mod expres, din cuprinsul motivării rezultă că sunt invocate şi dispoziţiile art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice şi cele ale art. 44 alin. (2) privind egala garantare şi ocrotire â proprietăţii private.

24. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că Legea nr. 165/2013 modifică procedurile administrative şi mecanismul de restituire instituite de reglementările anterioare cu caracter reparator, în vederea finalizării într-un mod eficient a procesului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv, în acest scop reafirmă un principiu esenţial al mecanismului de restituire, şi anume restituirea în natură [art. 1 alin. (1) din lege]. Numai cu caracter de excepţie, atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă, se acordă măsuri reparatorii în echivalent [art. 1 alin. (2)]. Aşadar, un element caracteristic al mecanismului de restituire instituit prin Legea nr. 165/2013 este prevalenţa restituirii în natură. Prin restituirea în natură, ca formă distinctă şi prioritară de reparaţie, se înţelege, în cazul terenurilor preluate abuziv, reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament sau pe un alt amplasament (art. 3 pct. 6 din lege).

25. În accepţiunea Legii nr. 165/2013, procedura de restituire reglementată prin capitolul II - Restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist se referă exclusiv la terenurile solicitate potrivit legilor fondului funciar (terenuri agricole şi terenuri forestiere) şi care sunt destinate restituirii în natură, ca formă distinctă şi prioritară de reparaţie, cu semnificaţia prevăzută de art. 3 pct. 6 din Legea nr. 165/2013

26. Pe cale de consecinţă, măsura reparatorie a compensării cu bunuri oferite în echivalent, în cazul în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, nu poate avea ca obiect terenuri agricole - şi, pentru identitate de raţiune, terenuri forestiere -, astfel încât aceste categorii de terenuri pot face obiect al restituirii exclusiv prin procedura de restituire în natură reglementată prin art. 12 şi următoarele din Legea nr. 165/2013. Aceeaşi concluzie rezultă şi din considerentele Deciziei nr. 25 din 10 octombrie 2016, pronunţată de Înalta Curte Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 14 noiembrie 2016, care a statuat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2), art. 12 din Legea nr. 165/2013 şi ale art. 221-223 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, bunurile care pot fi oferite în compensare sunt terenurile, cu sau fără construcţii, şi construcţiile finalizate sau nefinalizate, indiferent de categoria în care se încadrează imobilele pentru care s-a formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, prevederile art. 12 din Legea nr. 165/2013 nefiind aplicabile.

27. În ceea ce priveşte restituirea acestor din urmă categorii de terenuri, Legea nr. 165/2013 instituie o nouă procedură administrativă, prealabilă soluţionării cererilor de restituire formulate de persoanele îndreptăţite. Această procedură are în vedere, pe de o parte, identificarea tuturor terenurilor agricole sau forestiere aflate în domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale care pot face obiect al reconstituirii dreptului de proprietate, precum şi, pe de altă parte, realizarea unei analize comparative a situaţiei terenurilor disponibile şi a celor necesare, prin raportare la cererile de restituire nesoluţionate, în vederea finalizării procesului de despăgubire.

28. Astfel, la nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale, Comisia locală pentru inventarierea terenurilor întocmeşte situaţia terenurilor agricole - cu sau fără investiţii - şi a celor forestiere, aflate în domeniul public sau privat al statului sau, după caz, al unităţii administrativ-teritoriale, care pot face obiectul reconstituirii [art. 6 alin. (1)], iar Comisia judeţeană sau cea a municipiului Bucureşti de fond funciar centralizează situaţiile întocmite la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale şi le transmite Agenţiei Domeniilor Statului şi Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. Acestea din urmă demarează procedurile legale necesare în vederea schimbării regimului juridic al terenurilor ce fac obiectul situaţiei centralizatoare aflate în proprietatea publică a statului şi trecerii acestora, în condiţiile legii, în proprietatea privată a statului pentru a fi afectate restituirii în natură (art. 5-11 din lege).

29. Singurele categorii de terenuri care sunt exceptate de la restituirea în natură, legiuitorul reglementând expres imposibilitatea dezafectării acestor imobile din domeniul public, sunt suprafeţele de teren cu destinaţie agricolă indispensabile activităţii de cercetare-dezvoltare-inovare şi multiplicării materialului biologic vegetal şi animal, de utilitate publică, prevăzute în anexele nr. 1-5 şi 7 la Legea nr. 45/2009 privind organizarea şi funcţionarea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Şişeşti” şi a sistemului de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii şi industriei alimentare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 30 martie 2009. În mod similar, art. 35 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, prevedea că terenurile proprietate de stat, administrate de institutele şi staţiunile de cercetări ştiinţifice, agricole şi silvice, aparţin domeniului public şi nu pot fi restituite foştilor proprietari în condiţiile acestei legi, foştii proprietari fiind despăgubiţi pentru terenurile preluate în domeniul public în bani sau în teren echivalent, după caz [art. 119 alin. (3) din Legea nr. 18/1991].

30. Institutele, staţiunile de cercetare şi instituţiile publice sunt obligate să predea Agenţiei Domeniilor Statului terenurile ce au făcut obiectul hotărârii Guvernului de schimbare a regimului juridic al terenurilor aflate în proprietatea publică a statului şi trecerii acestora în proprietatea privată a statului (art. 9).

31. Analizând dintr-o perspectivă istorică restituirea în natură a terenurilor forestiere care fac parte din domeniul public al statului, Curtea Constituţională reţine că aceasta a fost reglementată iniţial prin dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 18/1991 şi art. 24-26 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 12 ianuarie 2000, obiectul dreptului de reconstituire fiind acele terenuri forestiere care s-au aflat în proprietatea persoanelor fizice, au intrat în proprietatea statului prin efectul unor acte normative speciale şi se află în administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva. Iniţial, suprafaţa ce putea fi restituită era limitată la 10 ha de proprietar deposedat, însă prin modificarea art. 24 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, persoanele fizice au putut solicita întreaga diferenţă dintre suprafaţa primită şi suprafaţa avută în proprietate. În acest caz, restituirea terenurilor proprietatea publică a statului către foştii proprietari presupune, mai întâi, trecerea terenurilor forestiere respective din proprietatea publică a statului în proprietatea sa privată. În acest sens, art. 24 alin. (4) şi (5) dispune că „(...) Trecerea efectivă a terenurilor în proprietatea privată se va face cu ocazia punerii în posesie, potrivit prezentei legi* şi, respectiv, Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură va lua măsuri ca fiecare ocol silvic să delimiteze perimetrele cu terenuri ce rămân în proprietatea statului de terenurile care fac obiectul reconstituirii dreptului de proprietate privată”.

32. Spre deosebire de situaţia terenurilor agricole destinate activităţii de cercetare-dezvoltare-inovare şi multiplicării materialului biologic vegetal şi animal, pe care atât Legea nr. 18/1991, cât şi Legea nr. 165/2013 le exceptează în mod expres de la restituire, prin Legea nr. 165/2013 legiuitorul nu a prevăzut o exceptare de la reconstituirea dreptului de proprietate în ce priveşte terenurile forestiere destinate activităţii de cercetare şi aflate în administrarea Institutului de Cercetări şi Amenajări Silvice. De altfel, şi art. 24 alin. (6) din Legea nr. 1/2000 recunoştea, în mod expres, restituirea acestor categorii de terenuri.

33. În forma iniţială a Legii nr. 1/2000, potrivit art. 24 alin. (2) lit. a) - g), erau exceptate de la reconstituirea dreptului de proprietate pe vechile amplasamente terenurile pe care se află sau sunt în curs de realizare construcţii sau amenajări silvice, drumuri forestiere ori alte amenajări sau instalaţii ori alte mijloace fixe; terenurile pe care sunt instalate culturi forestiere experimentale, de lungă durată, aflate sub observaţia Institutului de Cercetări şi Amenajări Silvice; rezervaţiile forestiere de seminţe de importanţă deosebită, plantaje, plantaţii-mamă de butaşi şi arboreturile - surse de seminţe din specii valoroase, înscrise în catalogul naţional al materialelor de reproducere admise în culturile silvice; rezervaţiile ştiinţifice, pădurile - monumente ale naturii şi alte arii strict protejate, constituite şi declarate astfel potrivit legii; pădurile cu rol de protecţie deosebită antierozională şi hidrologică; terenurile defrişate total sau parţial după data de i ianuarie 1990.

34. Prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, a fost modificat art. 24 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 şi legiuitorul a prevăzut expres restituirea terenurilor forestiere din ariile naturale protejate, arboretele constituite ca unităţi-sursă pentru producerea materialelor forestiere de reproducere, plantajele, culturile de plante-mamă pentru producţia de butaşi, cu obligaţia de a le păstra destinaţia şi de a le asigura administrarea prin structuri silvice autorizate. Art. 24 alin. (12) ultima teză din Legea nr. 1/2000 prevedea că „Fostul proprietar poate opta pentru atribuirea unei suprafeţe echivalente din fondul forestier proprietate de stat”. Prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 605 din 28 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 17 iunie 2009, şi Decizia nr. 652 din 28 aprilie 2009, respectiv publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 17 iunie 2009, a fost constatată neconstituţionalitatea prevederilor referitoare la dreptul foştilor proprietari de a opta pentru atribuirea unei suprafeţe echivalente din fondul forestier proprietate de stat.

35. În prezenta cauză, referitor la susţinerile autorilor excepţiei privind modalitatea de restituire a terenurilor forestiere atunci când nu este posibilă restituirea pe vechiul amplasament, Curtea reţine că, spre deosebire de situaţia terenurilor agricole, prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 nu condiţionează restituirea terenurilor forestiere de trecerea prealabilă a acestora în proprietatea privată a statului, astfel încât dezafectarea din domeniul public se face, în cazul terenurilor forestiere, în temeiul legii de restituire.

36. Ca şi în cazul terenurilor agricole [art. 12 alin. (1) din lege] este instituită o ordine de atribuire a terenurilor forestiere aflate în proprietatea statului, şi anume: a) pe terenurile forestiere predate în temeiul Legii nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare, de ocoalele silvice din structura Romsilva comisiilor locale de fond funciar, pe bază de protocol şi nepuse în posesie; b) pe terenurile forestiere (...) care au intrat în proprietatea statului sau au fost incluse în amenajamente silvice după anul 1948; c) pe terenurile forestiere care s-au aflat în proprietatea statului român înainte de anul 1948, numai în situaţia în care nu mai sunt disponibile suprafeţe prevăzute la lit. a) şi b) [art. 18 din Normele de aplicare ale Legii nr. 165/2013]. Curtea observă că reglementarea unei ordini de atribuire nu este întâmplătoare, astfel încât atribuirea terenurilor reglementate la litera c), respectiv terenuri aflate în proprietatea statului înainte de naţionalizarea terenurilor forestiere instituită prin Constituţia din 1948, se face sub condiţia epuizării terenurilor din categoriile anterioare.

37. Prin urmare, analizând comparativ Legea nr. 165/2013, pe de o parte, şi legislaţia cu caracter reparator anterioară, pe de altă parte, Curtea constată, în ceea ce priveşte restituirea terenurilor forestiere, că Legea nr. 165/2013 instituie în mod expres reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra unor terenuri proprietate publică a statului, terenuri ce au intrat în domeniul public înainte de naţionalizarea terenurilor forestiere prin Constituţia din 1948, prin urmare obiectul reconstituirii nu îl constituie terenuri ce s-au aflat în proprietatea persoanelor fizice sau juridice şi au intrat în proprietatea statului în temeiul unei legislaţii cu caracter abuziv, adoptată 1h perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989.

38. Situaţia premisă a acestei opţiuni a legiuitorului o reprezintă imposibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate privată pe vechiul amplasament, atunci când terenurile situate pe acest amplasament au fost atribuite, în mod legal, altor persoane. Această situaţie a reconstituirii pe alt amplasament nu este nouă, fiind reglementată şi anterior. Astfel, spre exemplu, potrivit art. 24 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, „Se exceptează de la reconstituirea dreptului de proprietate pe vechile amplasamente terenurile atribuite foştilor proprietari, cu respectarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare, pentru care s-au eliberat titluri de proprietate sau procese-verbale de punere în posesie”. În legătură cu aceste din urmă prevederi legale, prin deciziile nr. 605 şi nr. 652 din 28 aprilie 2009, anterior citate, Curtea Constituţională a statuat că acestea „sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte dreptul foştilor proprietari de a opta pentru atribuirea unei suprafeţe echivalente din fondul forestier proprietate de stat”, iar în considerentele deciziilor menţionate a nuanţat motivele de neconstituţionalitate, arătând că acestea privesc, în principal, posibilitatea fostului proprietar de a exercita în mod abuziv dreptul de opţiune asupra unui alt amplasament, refuzând succesiv oferta statului, până când aceasta este în acord cu interesul său personal. Cu alte cuvinte, aşa cum a statuat Curtea Constituţională, „întrucât legea nu prevede condiţiile în care oferta statului având ca obiect alte terenuri decât vechile amplasamente poate fi acceptată sau refuzată de proprietar, dispoziţiile criticate sunt susceptibile de a fi interpretate şi aplicate în mod arbitrar.” (Decizia nr. 605 din 28 aprilie 2009).

39. În prezenta cauză, analizând reglementarea criticată, în contextul mai larg al restituirii în natură a terenurilor forestiere prin legile reparatorii, Curtea reţine că prevederile legale criticate sunt dispoziţii ce concretizează voinţa legiuitorului de restituire totală - restitutio în integrum - a bunurilor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, în acord cu principiul reparaţiei echitabile enunţat prin art. 2 lit. b) din Legea nr. 165/2013, în scopul finalizării procesului de restituire, statul pune la dispoziţia persoanelor îndreptăţite inclusiv terenurile forestiere care se regăsesc, la momentul cererii de restituire, în domeniul public, însă, prin derogare de la prevederile legii generale în materie, respectiv art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, nu mai instituie, aşa cum a prevăzut pentru situaţia restituirii terenurilor agricole, condiţia trecerii acestora din domeniul public al statului în domeniul privat al acestuia.

40. Este general acceptat că o lege specială poate institui o derogare de la legea generală în aceeaşi materie, în acord cu principiul de drept specialia generalibus derogant şi cu normele de tehnică legislativă în vigoare (art. 15 - Reglementări speciale şi derogatorii din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010), însă prin derogarea instituită nu pot fi lipsite de eficienţă dispoziţii din Legea fundamentală. Potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (4) din Constituţie, bunurile proprietate publică sunt inalienabile, acest caracter juridic al dreptului de proprietate publică determinând imposibilitatea înstrăinării lor, fiind scoase din circuitul civil general.

41. Prin urmare, reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra unui teren forestier aflat, la data soluţionării cererii, în domeniul public al statului, şi care este în mod intrinsec afectat unei utilităţi publice, contravine dispoziţiilor art. 136 alin. (4) din Legea fundamentală, prin afectarea regimului juridic al dreptului de proprietate publică şi, pe cale de consecinţă, contravine şi dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitoare la respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale.

42. Mai mult, aşa cum a statuat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 180), în acest mod se eludează controlul judecătoresc asupra actelor administrative (hotărâri de Guvern) de trecere a bunurilor respective din domeniul public al statului în domeniul privat al acestuia, exercitat în temeiul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, control garantat prin art. 126 alin. (5) din Constituţie.

43. Desigur, este de necontestat faptul că inalienabilitatea bunurilor proprietate publică intervine numai atât timp cât bunul aparţine domeniului public. Din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 7 alin. (3) din Codul silvic, prin care este interzisă în mod expres trecerea terenurilor forestiere din domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul privat al acestora, rezultă că este permisă trecerea în domeniul privat al statului a terenurilor forestiere aflate în domeniul public al acestuia. Totodată, în condiţiile în care prin art. 34 din Codul silvic este interzisă constituirea dreptului de proprietate sau al vreunui dezmembrământ al acestuia asupra terenurilor forestiere proprietate publică a statului, apare cu atât mai justificată trecerea terenurilor forestiere respective din proprietatea publică a statului în proprietatea sa privată, anterior atribuirii acestor terenuri în proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice, în condiţiile Legii nr. 165/2013.

44. De asemenea, tocmai în scopul retrocedării acestor categorii de terenuri, dispoziţiile art. 128 alin. (1) şi (2) din Codul Silvic prevăd că, până la punerea în posesie a terenurilor forestiere în temeiul legilor funciare, Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, în calitate de administrator al terenurilor forestiere proprietate publică a statului, are obligaţia să execute lucrările tehnice silvice conform amenajamentelor silvice, acordând proprietarilor profitul rezultat din valorificarea masei lemnoase respective pentru perioada dintre validare şi punerea în posesie. Tot astfel, potrivit art. 128 alin. (3) din acelaşi act normativ, „Dreptul de proprietate asupra terenurilor forestiere se exercită de la data emiterii procesului-verbal de punere în posesie a acestora, dată la care noii proprietari sunt obligaţi să-şi asigure administrarea/serviciile silvice în condiţiile prezentei legi”, în vederea asigurării dezvoltării durabile a fondului forestier naţional.

45. În concluzie, având în vedere faptul că, pe de o parte, terenurile forestiere nu fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, potrivit art. 136 alin. (3) din Constituţie şi a legii organice în materie, respectiv Codul silvic, iar, pe de altă parte, acest act normativ nu interzice dezafectarea terenurilor forestiere din domeniul public al statului şi trecerea acestora în domeniul său privat, prin decizia autorităţii competente, Curtea reţine că aceste terenuri pot fi destinate reconstituirii dreptului de proprietate privată, în condiţiile legii speciale, însă numai după trecerea lor în domeniul privat al statului, în condiţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. În acest mod se realizează şi cerinţa păstrării unui just echilibru între protecţia drepturilor foştilor proprietari şi realizarea interesului general al societăţii în apărarea şi garantarea dreptului de proprietate publică al statului, în acord cu principiile enunţate în art. 2 din Legea nr. 165/2013. Aşadar, prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 sunt constituţionale în măsura în care restituirea terenurilor forestiere aparţinând domeniului public al statului se realizează numai după trecerea prealabilă a acestor terenuri în domeniul privat al statului, în condiţiile legii, în caz contrar nesocotindu-se dispoziţiile art. 136 alin. (2) şi (4) teza întâi din Constituţie.

46. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în care s-a reţinut că „opţiunea legiuitorului de a se reconstitui dreptul de proprietate privată asupra unor asemenea terenuri [proprietate publică a statului] este posibilă, deoarece există o procedură legală în temeiul căreia ele pot fi trecute din proprietatea publică în cea privată a statului, neafectându-se, astfel, caracterul insesizabil al proprietăţii publice.” De asemenea s-a mai statuat că „bunurile proprietate publică nu pot fi înstrăinate, sub nicio formă, însă legiuitorul a prevăzut (...) un mecanism care să asigure posibilitatea statului de a stinge regimul de proprietate publică, respectiv prin trecerea bunului în cauză din proprietatea publică a statului în cea privată a acestuia. Aplicarea acestui mecanism cunoaşte două limitări, respectiv în situaţiile în care bunul face parte din proprietatea publică potrivit Constituţiei sau legea interzice expres trecerea anumitor bunuri în proprietatea privată a statului. În consecinţă, (...) instanţele judecătoreşti sunt cele în măsură să verifice dacă reconstituirea dreptului  de proprietate asupra terenurilor forestiere aflate în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale s-a realizat ulterior trecerii acestor bunuri în proprietatea privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, după caz, cu respectarea procedurii menţionate, respectiv cu îndeplinirea cerinţelor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 (...) (Decizia nr. 748 din 4 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 1 februarie 2016, paragrafele 26-28).

47. De altfel, Curtea observă că, prin Decizia nr. 23 din 17 octombrie 2011, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 791 din 8 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat, în esenţă, că dispoziţiile menţionate nu pot reglementa o dezafectare ope legis din domeniul public al statului, prin trecerea respectivelor terenuri în domeniul privat, în vederea reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea foştilor proprietari, statuând că „se impune îndeplinirea cerinţelor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care stipulează că trecerea din domeniul public în domeniul privat se face prin hotărâre a Guvernului, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se prevede altfel.”. De asemenea a mai statuat că „Niciuna dintre legile fondului funciar nu prevede o situaţie derogatorie, în sensul ca trecerea imobilelor din domeniul public în cel privat să se realizeze altfel decât potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998” şi că „se poate concluziona că dreptul de proprietate publică nu încetează decât prin modalităţile indicate în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în caz contrar fiind încălcat caracterul inalienabil al terenurilor proprietate publică

48. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate invocă şi neconstituţionalitatea prevederilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, prevederi care, pentru definirea noţiunii de „teren forestier”, fac trimitere la normele de aplicare ale legii,

49. Fără a indica, în mod concret, care sunt prevederile constituţionale încălcate prin acest text de lege, precum şi motivele de neconstituţionalitate, autorii excepţiei arată că prevederea legală la care face trimitere textul de lege criticat, respectiv art. 17 din normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, „revine la fostele dispoziţii ale art. 31 din Legea nr. 1/2000, declarate neconstituţionale” şi includ în noţiunea de teren forestier şi terenurile aflate în patrimoniul statului înainte de 6 martie 1945, cele care servesc nevoilor de cultură, producţie şi administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, păşunile îinp'ădurite şi alte terenuri cu destinaţie forestieră. Ca atare, Curtea observă că nemulţumirea autorilor excepţiei vizează strict opţiunea legiuitorului de circumstanţiere a sferei de cuprindere a noţiunii de teren forestier, aspect care excedează controlului de constituţionalitate. Aşa cum a reţinut în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională nu îşi poate asuma rolul de a crea sau de a modifica o normă juridică spre a îndeplini rolul de legislator pozitiv şi nici nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea altor prevederi celor instituite. Prin urmare, în temeiul art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, excepţia de neconstituţionalitate având acest obiect este inadmisibilă.

50. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Vâlcea în Dosarul nr. 4.068/223/2011* al Judecătoriei Drăgăşani, de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva şi Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, Direcţia Silvică Ilfov în Dosarul nr. 51.061/299/2012* al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, Direcţia Silvică Vâlcea în Dosarul nr. 8.803/288/2013 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea şi constată că prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, “n natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în măsura îl care restituirea terenurilor forestiere aparţinând domeniului public al statului se realizează numai după trecerea prealabilă a acestor terenuri în domeniul privat al statului, în condiţiile legii.

2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, excepţie ridicată de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva şi Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, Direcţia Silvică Ilfov, în Dosarul nr. 51.061/299/2012* al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti,

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Drăgăşani, Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi Tribunalului Vâlcea - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 13 iunie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Valentina Bărbăţeanu

 

DECIZII ALE PRIM-MINISTRULUI

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

pentru numirea domnului Mihai-Iulian Vişan în funcţia de secretar de stat la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale

 

În temeiul art. 15 lit. d) şi al art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - Începând cu data intrării în vigoare a prezentei decizii, domnul Mihai-Iulian Vişan se numeşte 1h funcţia de secretar de stat la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.

 

PRIM-MINISTRU

MIHAI TUDOSE

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Mihai Busuioc

 

Bucureşti, 18 iulie 2017.

Nr. 549.

GUVERNUL ROMÂNIEI

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

privind numirea doamnei Mihaela Virginia Toader în funcţia de secretar de stat la Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene

 

În temeiul art. 15 lit. d) şi al art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - Începând cu data intrării în vigoare a prezentei decizii, doamna Mihaela Virginia Toader se numeşte în funcţia de secretar de stat la Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene.

 

PRIM-MINISTRU

MIHAI TUDOSE

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Mihai Busuioc

 

Bucureşti, 18 iulie 2017,

Nr. 550.

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

privind încetarea, la cerere, a exercitării cu caracter temporar de către domnul Daniel Gabi Asănică a funcţiei publice vacante din categoria înalţilor funcţionari publici de secretar general al Agenţiei Naţionale pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi

 

Având în vedere Adresa Agenţiei Naţionale pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi nr. 2.560/SERUA/CL din 12 iulie 2017, înregistrată la Cabinetul prim-ministrului cu nr. 5/4.836 din 13 iulie 2017, precum şi cererea domnului Daniel Gabi Asănică, înregistrată cu nr. 2.556 din 12 iulie 2017,

în temeiul art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, al art. 19 alin. (1) lit. b) şi al art. 92 alin. (11) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - La data intrării în vigoare a prezentei decizii încetează, la cerere, exercitarea cu caracter temporar de către domnul Daniel Gabi Asănică a funcţiei publice vacante din categoria înalţilor funcţionari publici de secretar general al Agenţiei Naţionale pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi.

 

PRIM-MINISTRU

MIHAI TUDOSE

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Mihai Busuioc

 

Bucureşti, 18 iulie 2017.

Nr. 551.

GUVERNUL ROMÂNIEI

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

pentru eliberarea, la cerere, a domnului Alexandru-Gheorghe Condoiu din funcţia publică de conducere de inspector general adjunct antifraudă al Direcţiei generale antifraudă fiscală din structura Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală

 

Având în vedere cererea domnului Alexandru-Gheorghe Condoiu, formulată prin Adresa înregistrată la Cabinetul prim-ministrului cu nr. 5/4.878 în data de 14 iulie 2017,

în temeiul art. 15 lit. e) şi art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, al art. 7 alin. (3) lit. b) şi alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 144/2014, cu modificările ulterioare, şi al art. 16 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 520/2013 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - La data intrării în vigoare a prezentei decizii, domnul Alexandru-Gheorghe Condoiu se eliberează, la cerere, din funcţia publică de conducere de inspector general adjunct antifraudă al Direcţiei generale antifraudă fiscală din structura Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

 

PRIM-MINISTRU

MIHAI TUDOSE

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Mihai Busuioc

 

Bucureşti, 18 iulie 2017.

Nr. 552.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.