MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 581/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 581         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 20 iulie 2017

 

SUMAR

 

LEGI ŞI DECRETE

 

176. - Lege privind transmiterea unor imobile aferente infrastructurii portuare din domeniul public al statului şi din administrarea Ministerului Transporturilor aflate în concesiunea Companiei Naţionale „Administraţia Porturilor Dunării Maritime” – S.A. Galaţi în domeniul public al judeţului Tulcea

 

641. - Decret pentru promulgarea Legii privind transmiterea unor imobile aferente infrastructurii portuare din domeniul public al statului şi din administrarea Ministerului Transporturilor aflate în concesiunea Companiei Naţionale „Administraţia Porturilor Dunării Maritime” - S.A. Galaţi în domeniul public al judeţului Tulcea

 

178. - Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 29/2017 pentru modificarea art. 1 alin. (1) lit. g) din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2001 privind repartizarea profitului la societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi la regiile autonome şi pentru modificarea art. 1 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice

 

643. - Decret pentru promulgarea Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 29/2017 pentru modificarea art. 1 alin. (1) lit. g) din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2001 privind repartizarea profitului la societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi la regiile autonome şi pentru modificarea art. 1 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice

 

179. - Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 41/2016 privind stabilirea unor măsuri de simplificare la nivelul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative

 

644. - Decret privind promulgarea Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 41/2016 privind stabilirea unor măsuri de simplificare la nivelul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 67 din 21 februarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local

 

Decizia nr. 431 din 21 iunie 2017 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1491, art. 1492 alin. (6), art. 1492 şi art. 1494 din Regulamentul Senatului

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

148. - Ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale de Management al Calităţii în Sănătate privind aprobarea modalităţii de plată a taxei de acreditare, valabilă pentru ciclul de acreditare corespunzător perioadei 2017-2021

 

150. - Ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale de Management al Calităţii în Sănătate privind aprobarea tarifului orar de plată a serviciilor prestate de către evaluatorii de servicii de sănătate în cadrul comisiilor de evaluare a unităţilor sanitare în vederea acreditării în ciclul de acreditare corespunzător perioadei 2017-2021

 

LEGI SI DECRETE

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

LEGE

privind transmiterea unor imobile aferente infrastructurii portuare din domeniul public al statului şi din administrarea Ministerului Transporturilor aflate în concesiunea Companiei Naţionale „Administraţia Porturilor Dunării Maritime” - S.A. Galaţi în domeniul public al judeţului Tulcea

 

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

 

Art. 1. - (1) Se aprobă transmiterea imobilelor aferente infrastructurii portuare, având datele de identificare prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta lege, din domeniul public al statului şi din administrarea Ministerului Transporturilor aflate în concesiunea Companiei Naţionale „Administraţia Porturilor Dunării Maritime” - S A. Galaţi în domeniul public al judeţului Tulcea, în scopul realizării unor obiective de investiţii în Portul Tulcea şi al desfăşurării unor activităţi de interes public judeţean sau local, în condiţiile legii.

(2) Bunurile prevăzute în anexă se declară din bunuri de interes public naţional în bunuri de interes public judeţean.

(3) Contractul de concesiune încheiat între Ministerul Transporturilor şi Compania Naţională „Administraţia Porturilor Dunării Maritime” - S.A. Galaţi se va modifica în mod corespunzător, în condiţiile legii.

Art. 2. - (1) Bunurile imobile prevăzute în anexă care reprezintă infrastructura portuară se vor exploata potrivit destinaţiei de la momentul transferului, cu respectarea reglementărilor în vigoare privind administrarea infrastructurii de transport naval şi navigaţia pe căile navigabile interioare.

(2) în cazul în care nu se respectă destinaţia bunurilor prevăzute în anexă, acestea revin de drept în domeniul public al statului, în condiţiile Legii nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998, cu modificările şi completările ulterioare.

(3) Ministerul Transporturilor va verifica respectarea prevederilor alin. (2)

Art. 3. - Fondurile necesare pentru întreţinerea şi repararea bunurilor imobile prevăzute în anexă se asigură din veniturile obţinute din administrarea şi exploatarea acestora şi, în completare, de la bugetul judeţului Tulcea, în condiţiile legii.

Art. 4. - Predarea-preluarea bunurilor imobile prevăzute în anexă se face pe bază de protocol încheiat între părţile interesate, la valoarea de inventar a acestora, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Art. 5. - Consiliul Judeţean Tulcea preia toate drepturile şi obligaţiile aferente bunurilor imobile prevăzute în anexă de la data semnării protocolului de predare-preluare, cu excepţia creanţelor şi obligaţiilor de plată ale Companiei Naţionale „Administraţia Porturilor Dunării Maritime” - S.A. Galaţi, aferente bunurilor imobile prevăzute în anexă, existente la data semnării protocolului de predare-preluare, care vor fi încasate, respectiv plătite de Compania Naţională „Administraţia Porturilor Dunării Maritime” - S.A. Galaţi.

Art. 6. - În termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, Ministerul Transporturilor împreună cu Ministerul Finanţelor Publice vor elabora un proiect de hotărâre privind modificarea anexei nr. 16 la Hotărârea Guvernului nr. 1.705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.020 şi 1.020 bis din 21 decembrie 2006, cu modificările şi completările ulterioare, în conformitate cu prevederile prezentei legi, care va fi adoptat de Guvern.

 

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (1) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR.

PREŞEDINTELE SENATULUI

PETRU-GABRIEL VLASE

CĂLIN-CONSTANTIN-ANTON POPESCU-TĂRICEANU

 

Bucureşti, 18 iulie 2017.

Nr. 176.

 

ANEXĂ

 

DATELE DE IDENTIFICARE

ale imobilelor aferente infrastructurii portuare care se transmit din domeniul public al statului şi din administrarea Ministerului Transporturilor aflate în concesiunea Companiei Naţionale „Administraţia Porturilor Dunării Maritime” - SA Galaţi în domeniul public al judeţului Tulcea

 

Nr. crt.

Persoana juridică de la care se transmite bunul imobil/CUI

Persoana juridică la care se transmite bunul imobil/CUI

Codul de clasificare

Denumirea bunului care se transmită

Descrierea tehnică a bunului

(pe scurt)

Nr. cadastral

Adresa

Valoarea de

inventar

(lei)

Situaţia juridică

Baza legală

În administrare/ concesiune

1.

Ministerul Transporturilor/

13633330

Judeţul Tulcea - domeniu

public/4321607

8.18.02 Nr. M.F. 33902

Cheu fluvial de la 6.F.

veche în aval

Cheu vertical pereat,

L = 557 ml

31481-C7

Ţara: România;

judeţul: Tulcea;

MRJ Tulcea: -; nr.:-;

faleza Tulcea

301.137

Legea nr. 219/1998*)

Hotărârea Guvernului nr. 518/1998

concesionat

2.

Ministerul Transporturilor/

13633330

Judeţul Tulcea - domeniu public/4321607

8.18.02 Nr. M.F. 33903

Pereu în dreptul Gării fluviale

Cheu pereat L = 156ml

31481-C6

Ţara: România;

judeţul: Tulcea;

MRJ Tulcea: -; nr.:-;

faleza Tulcea

6

Legea nr. 219/1998*)

Hotărârea Guvernului nr. 518/1998

Hotărârea Guvernului nr. 1.441/2007

concesionat

3.

Ministerul Transporturilor/

13633330

Judeţul Tulcea - domeniu public/4321607

8.18.02 Nr. M.F. 33904

Pereu amonte Gara fluvială

Cheu pereat L= 144ml

31481-C5

Ţara: România;

judeţul: Tulcea;

MRJ Tulcea: -; nr.:-;

faleza Tulcea

80

Legea nr. 219/1998*)

Hotărârea Guvernului nr. 518/1998

concesionat

4.

Ministerul Transporturilor/

13633330

Judeţul Tulcea - domeniu public/4321607

8.18.02 Nr. M.F. 33905

Cheu dane pasageri

Cheu pereat L = 700 ml

31481-C4

Ţara: România;

judeţul: Tulcea;

MRJ Tulcea: -; nr.: -;

faleza Tulcea

1.511.522

Legea nr. 219/1998*)

Hotărârea Guvernului nr. 518/1998

concesionat


*) Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor a fost abrogată prin art. 305 lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, abrogată la rândul ei de Legea nr. 98/2016 privind achiziţiile publice, cu modificările şi completările ulterioare.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

pentru promulgarea Legii privind transmiterea unor imobile aferente infrastructurii portuare din domeniul public al statului şi din administrarea Ministerului Transporturilor aflate în concesiunea Companiei Naţionale „Administraţia Porturilor Dunării Maritime” - S.A. Galaţi în domeniul public al judeţului Tulcea

 

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (1) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se promulgă Legea privind transmiterea unor imobile aferente infrastructurii portuare din domeniul public al statului şi din administrarea Ministerului Transporturilor aflate în concesiunea Companiei Naţionale „Administraţia Porturilor Dunării Maritime” - S.A. Galaţi în domeniul public al judeţului Tulcea şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 17 iulie 2017.

Nr. 641.

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

LEGE

privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 29/2017 pentru modificarea art. 1 alin. (1) lit. g) din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2001 privind repartizarea profitului la societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi la regiile autonome şi pentru modificarea art. 1 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice

 

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

 

Articol unic. - Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 29 din 30 martie 2017 pentru modificarea art. 1 alin. (1) lit. g) din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2001 privind repartizarea profitului la societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi la regiile autonome şi pentru modificarea art. 1 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 235 din 5 aprilie 2017.

 

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR.

PREŞEDINTELE SENATULUI

PETRU-GABRIEL VLASE

CĂLIN-CONSTANTIN-ANTON POPESCU-TĂRICEANU

 

Bucureşti, 18 iulie 2017.

Nr. 178.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

 

DECRET

pentru promulgarea Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 29/2017 pentru modificarea art. 1 alin. (1) lit. g) din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2001 privind repartizarea profitului la societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi la regiile autonome şi pentru modificarea art. 1 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice

 

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (1) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se promulgă Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 29/2017 pentru modificarea art. 1 alin. (1) lit. g) din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2001 privind repartizarea profitului la societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi la regiile autonome şi pentru modificarea art. 1 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 17 iulie 2017.

Nr. 643.

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

LEGE

pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţa a Guvernului nr. 41/2016 privind stabilirea unor măsuri de simplificare la nivelul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative

 

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

 

Articol unic. - Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41 din 28 iunie 2016 privind stabilirea unor măsuri de simplificare la nivelul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 30 iunie 2016, cu următoarele modificări:

1. La articolul 14, punctul V.1 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„1. La articolul 20, după alineatul (6) se introduce un nou alineat, alineatul (7), cu următorul cuprins:

«(7) Instituţiile publice şi organele de specialitate ale administraţiei publice solicită extras de pe cazierul judiciar, în baza consimţământului expres al persoanei pentru care se efectuează verificări specifice.»“

2. La articolul 14 punctul V.2, alineatul (4) al articolului 21 se modifică şi va avea următorul cuprins:

«(4) în extrasul de pe cazierul judiciar transmis instituţiilor publice şi organelor de specialitate ale administraţiei publice se înscriu date conform prevederilor art. 17 şi 18.»“

 

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR.

PREŞEDINTELE SENATULUI

PETRU-GABRIEL VLASE

CĂLIN-CONSTANTIN-ANTON POPESCU-TĂRICEANU

 

Bucureşti, 18 iulie 2017.

Nr. 179.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

 

DECRET

privind promulgarea Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 41/2016 privind stabilirea unor măsuri de simplificare la nivelul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative

 

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (1) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se promulgă Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 41/2016 privind stabilirea unor măsuri de simplificare la nivelul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 17 iulie 2017.

Nr. 644.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 67

din 21 februarie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu – judecător

Varga Attila - judecător

Fabian Niculae - magistrat-asistent

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, excepţie ridicată de Nicolale Radu în Dosarul nr. 2.451/120/2015 al Tribunalului Dâmboviţa - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.577D/2015.

2. Dezbaterile au avut loc la data de 15 decembrie 2016, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, domnul procuror Liviu Drăgănescu, şi în prezenţa reprezentantului Companiei Naţionale de Administrare a Infrastructurii Rutiere - S.A. din Bucureşti, domnul consilier juridic Vasile Claudiu Ciocârdel, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 19 ianuarie 2017, când, în temeiul aceloraşi dispoziţii din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea, succesiv, pentru 31 ianuarie 2017 şi 21 februarie 2017, dată la care a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin încheierea din 23 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2,451/120/2015, Tribunalul Dâmboviţa - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, excepţie ridicată de Nicolale Radu, într-un dosar având ca obiect soluţionarea unei contestaţii împotriva unor hotărâri de acordare a despăgubirilor.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia arată, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale, întrucât instituie un regim discriminatoriu în materia acordării despăgubirilor persoanelor îndreptăţite în caz de expropriere, creând un regim mai favorabil statului, dar contravin şi interesului public ce vizează garantarea dreptului la un mediu de viaţă sănătos. Totodată, se încalcă dreptul la justă despăgubire al persoanelor expropriate pentru cauză de utilitate publică.

5. Tribunalul Dâmboviţa - Secţia I civilă şi-a exprimat opinia în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, se arată că este dreptul legiuitorului de a stabili cuantumul despăgubirilor şi modul de calcul al acestora, precum şi de a le limita în anumite cazuri, justificate de realizarea unui obiectiv de interes public, atunci când această limitare este proporţională cu interesul urmărit.

6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

7. Avocatul Poporului apreciază că prevederile legale criticate sunt constituţionale. Acesta arată că, în realitate, autorul este nemulţumit de cuantumul despăgubirilor acordate prin două acte administrative emise în cadrul procedurii de expropriere, pentru două suprafeţe de teren - categoria de folosinţă pădure. Fiind în prezenţa unei proceduri speciale, cea de expropriere, stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru scoaterea, definitivă ori temporară, a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes naţional, judeţean şi local din circuitul agricol şi, respectiv, din fondul forestier naţional se realizează după regulile stabilite, în acest sens, de legislaţia în materie. Faptul că legiuitorul a statuat ca, pe lângă despăgubirile stabilite în cadrul procedurii de expropriere, să nu se acorde şi alte sume da bani prevăzute în alte acte normative nu reprezintă o atingere adusă principiului egalităţii în faţa legii, prevăzut de art. 16 din Constituţie, în condiţiile în care normele criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei.

8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 20 decembrie 2010. Prevederile legale criticate au următoarea formulare: „Scoaterea, definitivă ori temporară, a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes naţional, judeţean şi local din circuitul agricol şi, respectiv, din fondul forestier naţional se exceptează de la plata taxelor prevăzute la art. 92 alin. (4) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a taxelor şi a celorlalte sume datorate potrivit art. 33 alin. (2) lit. h), art. 36 alin. (2), art. 41 şi 42 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 42 alin. (3) lit. h) din Legea îmbunătăţirilor funciare nr. 138/2004, republicată, cu completările ulterioare.*

11. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 4 alin. (2) privind nediscriminarea, art. 16 privind egalitatea în faţa legii, art. 35 privind dreptul la un mediu sănătos, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, precum şi în art. 136 alin. (5) privind inviolabilitatea proprietăţii private.

12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile art. 41 alin. (1) lit. b)-d) şi ale art. 42 alin. (1) lit. b)-d) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 27 martie 2008, sunt în strânsă legătură cu dispoziţiile legale criticate. Acestea au fost modificate ulterior, Codul silvic fiind republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 12 august 2015. Prevederile în vigoare la data exproprierii autorului excepţiei de neconstituţionalitate (2014) aveau următoarea formulare:

- Art. 41 alin. (1) lit. b)-d): „(1) Pentru terenurile scoase definitiv din fondul forestier; în cazurile prevăzute la art. 36 şi 37, obligaţiile băneşti sunt următoarele: [...]

b) contravaloarea terenului scos definitiv din fondul forestier, care se achită proprietarului terenului pentru terenurile proprietate privată a persoanelor fizice, juridice sau proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale, iar pentru terenurile proprietate publică a statului, administratorului pădurilor proprietate publică a statului, făcându-se venit la fondul de conservare şi regenerare a pădurilor:

c) contravaloarea pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice, care se achită proprietarului terenului pentru terenurile proprietate privată a persoanelor fizice, juridice sau proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale, iar pentru terenurile proprietate publică a statului, administratorului pădurilor proprietate publică a statului, făcându-se venit la fondul de conservare şi regenerare a pădurilor;

d) contravaloarea obiectivelor dezafectate; în cazul pădurilor proprietate publică a statului, aceasta se achită administratorului, iar pentru celelalte categorii de proprietate forestieră se achită proprietarului

- Art. 42 alin. (1) lit. b)-d): „(1) Pentru terenurile care se ocupă temporar din fondul forestier, în cazurile prevăzute la art. 39, obligaţiile băneşti sunt următoarele: [...]

b) chiria, care se achită proprietarului, în cazul fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice, respectiv al celui proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale; pentru fondul forestier proprietate publică a statului. 50% din chirie se depune în fondul de conservare şi regenerare a pădurilor şi 50% se achită administratorului;

c) contravaloarea pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice, care se achită proprietarului terenului pentru terenurile proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice şi proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale; pentru fondul forestier proprietate publică a statului, contravaloarea pierderii de creştere se achită administratorului, care o depune în fondul de conservare şi regenerare a pădurilor,

d) valoarea obiectivelor dezafectate de pe terenurile respective; în cazul pădurilor proprietate publică a statului, aceasta se achită administratorului, iar în celelalte cazuri se achită proprietarului

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că expropriatorul are obligaţia consemnării sumelor individuale reprezentând plata despăgubirii la dispoziţia proprietarilor de imobile după ce, în prealabil, au fost aprobaţi indicatorii tehnico-economici, documentaţiile de urbanism şi amenajare a teritoriului sau documentaţiile topo-cadastrale, după caz [art. 7 din Legea nr. 255/2010]. Decizia de expropriere se emite ulterior consemnării acestor sume, iar, potrivit art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010, transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea expropriatorului operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator. După emiterea deciziei de expropriere, expropriatorul numeşte comisia de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real în temeiul căruia cererea a fost formulată şi constată acceptarea sau, după caz, neacceptarea cuantumului despăgubirii de către proprietar sau titularii altor drepturi reale asupra imobilului supus exproprierii [art. 18 din Legea nr. 255/2010]. Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, acţiune care se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică [art. 22 alin. (1)si (3) din Legea nr. 255/2010],

14. Art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 reglementează procedura judiciară a exproprierii, în accepţiunea căreia despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite [art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994]. La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia [art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994], ceea ce reflectă exigenţa referitoare la dreapta despăgubire cuprinsă în art. 44 alin. (3) din Constituţie.

15. Curtea reţine că Legea nr. 33/1994 reprezintă cadrul normativ general în materie de expropriere, în timp ce Legea nr. 255/2010 constituie reglementarea specială în materie de expropriere atunci când această măsură este dispusă în vederea realizării unor obiective specifice de interes naţional, judeţean şi local, astfel cum acestea sunt stabilite în art. 1 din lege. Caracterul special al reglementării rezultă, aşadar, din specificul soluţiilor legislative preconizate raportate la categoria particulară de situaţii vizate [art. 15 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010]. În privinţa stabilirii cuantumului despăgubirii, reglementarea specială face trimitere la cea generală, mai exact la art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, fiind, astfel, completată în mod corespunzător. În schimb, atunci când reglementează stabilirea cuantumului despăgubirii în privinţa terenurilor din fondul forestier naţional, norma specială nu mai trimite la norma generală în materia exproprierii. Astfel, Curtea constată că art. 14 din lege cuprinde, de asemenea, o normă de trimitere, însă, ţinând cont de categoria de teren vizată, trimiterea este realizată la Legea nr. 46/2008 - Codul silvic în sensul că scoaterea, definitivă ori temporară, a terenurilor din fondul forestier naţional se realizează cu exceptarea tale quale de la plata „taxelor şi a celorlalte sume datorate potrivit art. 33 alin. (2) lit. h), art. 36 alin. (2), art. 41 şi 42 din Legea nr. 46/2008-Codul silvic, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 42 alin. (3) lit. h) din Legea îmbunătăţirilor funciare nr. 138/2004, republicată, cu completările ulterioare”.

16. Curtea constată că, potrivit prevederilor art. 41 alin. (1) lit. b)-d) şi ale art. 42 alin. (1) lit. b)-d) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, ori de câte ori terenul unei persoane este scos definitiv din fondul forestier naţional ori este ocupat temporar, cuantumul despăgubirii se calculează după criteriile stabilite prin acestea şi, în consecinţă, dată fiind natura distinctă a acestor terenuri, reflectă într-o manieră specifică exigenţa constituţională referitoare la dreapta despăgubire în caz de expropriere. Astfel, chiar dacă reglementarea specială impune alte criterii de determinare a cuantumului despăgubirii faţă de cea generală în privinţa terenurilor din fondul forestier naţional, rezultatul urmărit este acelaşi, şi anume ca exproprierea să fie realizată cu o dreaptă despăgubire, ceea ce înseamnă că legiuitorul a dat substanţă conceptului de egalitate materială între persoanele proprietare ale unor terenuri care fac parte din diverse categorii de folosinţă.

17. Având în vedere că redactarea textului legal criticat înlătură de la stabilirea cuantumului despăgubirii dispoziţiile legale antereferite în cazul scoaterii definitive din fondul forestier a terenului în cauză, rezultă că, pe lângă taxele datorate [art. 41 alin. (1) lit. a)], nu se plătesc sub formă de despăgubire nici celelalte sume datorate, respectiv: contravaloarea terenului, contravaloarea pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice şi contravaloarea obiectivelor dezafectate, respectiv în cazul exproprierii realizate prin compensare. De asemenea, în cazul scoaterii temporare din fondul forestier naţional a terenului din fondul forestier, ipoteză subsumată tot unei exproprieri, nu se plătesc sub formă de despăgubire, aşadar, pe lângă taxele datorate [art. 42 alin. (1) lit. a)], nici celelalte sume datorate, respectiv: chiria, contravaloarea pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice şi valoarea obiectivelor dezafectate de pe terenurile respective. Ca atare, textul legal criticat, realizând o exceptare atât de la plata taxelor datorate în temeiul art. 41 alin. (1) lit. a) şi art. 42 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 46/2008, cât şi de la celelalte sume datorate în temeiul aceloraşi texte legale, sume care sunt parte a despăgubirii în caz de expropriere, face inaplicabile criteriile de determinare a despăgubirii datorate pentru terenurile expropriate din fondul forestier naţional, reglementând, practic, un transfer silit de proprietate cu titlu gratuit în proprietatea statului.

18. Astfel, prin efectul dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, persoana supusă unei măsuri de expropriere ce priveşte un teren din fondul forestier naţional nu mai este despăgubită, prevederile legale criticate excluzând-o de la acest beneficiu. Prin urmare, proprietarul unui astfel de teren nu numai că este lipsit de dreptul său de proprietate, dar se vede exclus şi de la beneficiul unor despăgubiri ce trebuie să însoţească în mod firesc măsura exproprierii. În aceste condiţii, Curtea constată că textul legal criticat pune în discuţie o diferenţă de tratament juridic care nu este justificată în mod obiectiv şi raţional, creând o discriminare evidentă, pe de o parte, în interiorul sferei normative a reglementării criticate, şi anume între persoanele proprietare ale unui teren din fondul forestier naţional şi celelalte persoane titulare ale unui drept de proprietate asupra altor categorii de terenuri, iar, pe de altă parte, între persoanele proprietare ale unui teren din fondul forestier naţional care sunt expropriate pentru realizarea obiectivelor prevăzute de Legea nr. 255/2010 şi cele proprietare ale unui teren din fondul forestier naţional sau din alte categorii de folosinţă, care sunt expropriate pentru realizarea altor obiective, ce excedează legii menţionate.

19. Or, Curtea a statuat în jurisprudenţa sa că principiul egalităţii în faţa legii, consacrat prin art. 16 din Constituţie, presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Astfel, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, sau Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014). _

20. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferenţă de tratament săvârşită de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă (de exemplu, prin Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Merck împotriva Belgiei, paragraful 33, şi prin Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Borden împotriva Regatului Unit paragraful 60]. Totodată, prin Hotărârea din 6 aprilie 2000, pronunţată în Cauza Thlimmenos împotriva Greciei, paragraful 44, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenţie, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situaţii analoage, fără a exista justificări obiective şi rezonabile (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 28 octombrie 1987, pronunţată în Cauza Inze împotriva Austriei, paragraful 41), ci şi atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără a exista justificări obiective şi rezonabile, persoane aflate în situaţii diferite.

21. Aşadar, Curtea constată că legiuitorul, În mod nejustificat, tratează, diferenţiat persoanele proprietare ale terenurilor expropriate din fondul forestier naţional în baza Legii nr. 255/2010, atât faţă de cele vizate de Legea nr. 33/1994, cadrul general în materie de expropriere, sau Legea nr. 46/2008, cadrul general în materia stabilirii obligaţiilor băneşti în privinţa scoaterii terenurilor din fondul forestier naţional, cât şi faţă de cele vizate de Legea nr. 255/2010 dacă dreptul acestora de proprietate poartă asupra altor categorii de terenuri. În aceste condiţii, Curtea constată încălcarea art. 16 alin. (1) şi a art. 44 alin. (2) din Constituţie în componenta sa referitoare la egala ocrotire a dreptului de proprietate [cu privire la conceptul constituţional de ocrotire egală a proprietăţii, a se vedea şi Decizia nr. 177 din 15 decembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 24 februarie 1999, Decizia nr. 5 din 4 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 5 martie 1999, sau Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, paragrafele 24-28].

22. În continuare, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa potrivit căreia dreptul de proprietate este acel drept civil subiectiv care dă expresie aproprierii unui lucru, permiţând titularului acestuia să posede, să folosească şi să dispună de acel lucru, în putere proprie şi în interes propriu, însă în cadrul şi cu respectarea dispoziţiilor legale [a se vedea, Decizia nr. 67 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 28 aprilie 2014].

23. Curtea Constituţională mai reţine că, în conformitate cu regimul constituţional al dreptului de proprietate, trecerea silită în proprietatea statului a unor bunuri proprietate privată se poate realiza prin expropriere, în condiţiile prevăzute la art. 44 alin. (3) şi (5) din Constituţie, sau prin confiscare, în cazul bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii, în condiţiile prevăzute la alin. (9) al aceluiaşi articol. Aceste dispoziţii constituţionale constituie garanţii ale dreptului de proprietate privată] care nu pot fi eludate [a se vedea şi Decizia nr. 4 din 3 iulie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 30 iulie 1992, Decizia nr. 682 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 27 ianuarie 2015, paragraful 31, şi Decizia nr. 541 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 834 din 21 octombrie 2016, paragraful 30].

24. Curtea reţine, de asemenea, că art. 44 alin. (3) din Constituţie prevede: „Nimeni nu poate li expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire*. Deşi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat faptul că obiective legitime, de utilitate publică, cum ar fi realizarea unor reforme economice sau de justiţie socială, pot milita pentru o indemnizaţie inferioară valorii de piaţă a imobilului (Hotărârea din 21 februarie 1986, pronunţată în Cauza James şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 54), Curtea Constituţională reţine că despăgubirea trebuie să fie justă şi să privească toate elementele care au cauzat apariţia prejudiciului suferit de persoana expropriată. Curtea a constatat în jurisprudenţa sa [a se vedea Decizia nr. 395 din 1 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 685 din 7 noiembrie 2013] că reglementarea internă în domeniul exproprierii este mai favorabilă decât cea consacrată prin art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, deoarece art. 26 din Legea nr. 33/1994 prevede că exproprierea cuprinde valoarea „reală” a imobilului şi despăgubirile cuvenite proprietarului şi altor persoane îndreptăţite, iar la stabilirea despăgubirii se are în vedere preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele în aceeaşi unitate administrativ-teritorială, adică preţul de piaţă al acestora la momentul realizării efective a exproprierii.

25. Raportat la cauza de faţă, Curtea reţine că este opţiunea legiuitorului de a excepta statul prin reprezentanţii săi de la plata unor taxe, cum ar fi taxa pentru scoaterea definitivă a terenurilor din fondul forestier naţional (care, în mod normal, se depune în fondul de ameliorare a fondului funciar cu destinaţie silvică, aflat la dispoziţia autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură), având în vedere necesitatea realizării unor obiective de interes naţional şi local. Însă, opţiunea sa de a excepta statul (prin reprezentanţii săi, în calitate de expropriator) de la plata despăgubirii care în mod firesc însoţeşte orice măsură de expropriere apare ca fiind neconstituţională. Aşadar, prin neluarea în considerare a criteriilor stabilite la art. 41 alin. (1) lit. b)-d) şi art. 42 alin. (1) lit. b)-d) din Legea nr. 46/2008 în determinarea cuantumului despăgubirii, se ajunge la golirea de conţinut a acesteia, din moment ce este doar proclamată, fără, însă, a fi efectivă. Indiferent de scopul pentru care au fost expropriate terenurile, de categoria de folosinţă a acestora sau de natura obiectivelor care urmează a fi edificate pe terenurile expropriate, statul trebuie să acorde o dreaptă despăgubire care se determină luând în considerare criterii specifice fiecărei categorii de terenuri. Or, în măsura în care despăgubirea pentru exproprierea realizată în privinţa terenurilor din fondul forestier nu cuprinde elementele prevăzute de art. 41 alin. (1) lit. b)-d) şi art. 42 alin. (1) lit. b)-d) din Legea nr. 46/2008 din Legea nr. 46/2008, Curtea nu poate decât să constate că textul legal criticat reglementează, în mod implicit, un transfer silit de proprietate realizat cu titlu gratuit în favoarea statului. Prin urmare, în lipsa caracterului drept al despăgubirii, Curtea constată că au fost încălcate prevederile art. 44 alin. (3) din Constituţie.

26. Curtea nu contestă că, în fapt, se acordau anumite despăgubiri aferente exproprierii dispuse, precum în dosarul de faţă, însă, temeiul juridic, precum şi criteriile de determinare a acestora nu sunt clar reglementate, din moment ce conţinutul normativ al legii speciale prevede expressis verbis exceptarea din cuantumul despăgubirii a unor elemente esenţiale, precum contravaloarea terenului expropriat sau contravaloarea pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice. Prin urmare, îi revine legiuitorului sarcina de a stabili un cadru legislativ clar şi coerent în privinţa modalităţii de stabilire a despăgubirilor pentru terenurile expropriate din fondul forestier naţional în conformitate cu exigenţele constituţionale stabilite prin prezenta decizie.

27. În aceste condiţii, având în vedere considerentele de mai sus, Curtea constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 14 din Legea nr. 255/2010, potrivit căreia scoaterea, definitivă ori temporară, din fondul forestier naţional, a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes naţional, judeţean şi local se exceptează de la plata despăgubirilor prevăzute de art. 41 alin. (1) lit. b)-d) şi art. 42 alin. (1) lit. b)-d) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cuvenite persoanelor fizice şi persoanelor juridice private încalcă dispoziţiile art. 16 alin. (1)şi ale art. 44 alin. (2) şi (3) din Constituţie.

28. În fine, în ceea ce priveşte prevederile art. 35 privind dreptul la un mediu sănătos din Constituţie, Curtea constată că acestea nu au incidenţă în cauză.

29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nicolaie Radu în Dosarul nr. 2.451/120/2015 al Tribunalului Dâmboviţa - Secţia I Civilă şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 14 din Legea nr. 255/2010, potrivit căreia scoaterea, definitivă Ori temporară, din fondul forestier naţional a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes naţional, judeţean şi local se exceptează de la plata despăgubirilor prevăzute de art. 41 alin. (1) lit. b)-d) şi art. 42 alin. (1) lit. b)-d) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cuvenite persoanelor fizice şi persoanelor juridice private, este neconstituţională.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Dâmboviţa - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 21 februarie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Fabian Niculae

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 431

din 21 Iunie 2017

referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1491, art. 1492 alin. (6), art. 1493 şi art. 1494 din Regulamentul Senatului

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Benke Károly - magistrat-asistent-şef

 

1. Pe rol se află soluţionarea sesizării de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Hotărârii Senatului nr. 37/2017 privind modificarea şi completarea Regulamentului Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005, sesizare formulată de un număr de 26 de senatori.

2. Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 6,678 din 30 mai 2017 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.876C/2017.

3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate se arată că art. 1491 alin. (1) şi (2) din Regulamentul Senatului încalcă principiul bicameralismului perfect reglementat prin art. 150- 151 din Constituţie, raportat la principiul bicameralismului diferenţiat funcţional rezultat din art. 75 din Constituţie, precum şi principiul autonomiei parlamentare, consacrat de art. 64 din Constituţie.

4. În acest sens se arată că din interpretarea sistematică a Constituţiei rezultă că intenţia constituantului român a fost aceea de a consacra două proceduri parlamentare diferite (i) procedura de legiferare aplicabilă în cazul legilor organice şi ordinare (procedura legislativă obişnuită) şi (ii) procedura de legiferare aplicabilă în cazul legilor constituţionale (procedura de revizuire a Constituţiei). Dacă pentru procedura legislativă obişnuită a fost introdus principiul bicameralismului diferenţiat, prin instituirea sistemului dezbaterii legii în cele două Camere care au, alternativ, competenţă de Cameră de reflecţie, respectiv de Cameră decizională, în cazul procedurii de revizuire a Constituţiei, legiuitorul constituant derivat a menţinut bicameralismul perfect, care fusese consacrat de legiuitorul constituant originar atât în cazul procedurii de revizuire a Constituţiei, cât şi în cazul procedurii legislative obişnuite. În consecinţă, competenţa diferită a Camerelor în momentul sesizării lor cu un proiect/propunere legislativă trebuie respectată numai în cazul procedurii legislative obişnuite, nu şi în ipoteza procedurii de revizuire a Constituţiei. Revizuirea Constituţiei nu este expres menţionată în corpul art. 75 din Constituţie, iar textul Constituţiei nu cuprinde vreo ordine de sesizare a Camerelor Parlamentului în privinţa acestei proceduri; din contră, ea se constituie într-o procedură distinctă reglementată de art. 150-152 din Constituţie de cea aplicabilă în cazul procedurii legislative obişnuite.

5. Ordinea constituţională de sesizare a Camerelor în cazul procedurii legislative obişnuite are caracter imperativ, nerespectarea sa constituind o cauză de inadmisibilitate a iniţiativei legislative. În cadrul procedurii de revizuire a Constituţiei, întrucât Legea fundamentală nu a reglementat o ordine de sesizare a Camerelor Parlamentului, iniţiativele de revizuire pot fi depuse la oricare din cele două, întrucât Camerele au atribuţii identice în această materie.

6. Lipsa unei dispoziţii constituţionale cu privire la Camera care trebuie să fie prima sesizată în procedura de revizuire a Constituţie: nu poate fi completată cu dispoziţiile din procedura de legiferare obişnuită. Tăcerea legiuitorului constituant cu privire la această etapă din procedura de legiferare echivalează cu opţiunea acestuia de a nu îngrădi libertatea iniţiatorilor de a sesiza oricare dintre cele două Camere atunci când decid să îşi exercite dreptul de a iniţia revizuirea Constituţiei şi de a permite oricărei Camere să fie sesizată cu un astfel de act normativ. Un argument suplimentar în acest sens este şi art. 151 alin. (2) din Constituţie, prin care legiuitorul constituant derivat a păstrat exclusiv în cazul procedurii de revizuire a Constituţiei medierea în situaţia în care cele două Camere adoptă texte diferite, ceea ce echivalează cu menţinerea caracterului special al procedurii de revizuire a Constituţiei faţă de procedura de legiferare obişnuită utilizată pentru adoptarea legilor organice şi ordinare. Se mai arată că revine puterii constituante competenţa stabilirii etapelor din procedura de legiferare, şi nu unei Camere a Parlamentului, respectiv Senatului prin intermediul regulamentului parlamentar.

7. Se arată că art. 1491 alin. (1) şi (2) din Regulamentul Senatului încalcă art. 151 alin. (1) din Constituţie, întrucât acest text constituţional nu stabileşte o ordine constituţională pentru sesizarea Camerelor cu iniţiativa de revizuire. Practic, Senatul şi-a restrâns competenţa pe care art. 150 din Constituţie i-0 acordă, anume de a putea fi sesizată prima cu iniţiativa de revizuire şi a limitat libertatea iniţiatorilor proiectului sau propunerii de revizuire în a-şi alege Camera la care să o depună, ceea ce contravine, de asemenea, art. 150 din Constituţie.

8. Cu privire la încălcarea art. 64 alin. (1) din Constituţie privind autonomia parlamentară, se arată că Senatul a stabilit atribuţii în sarcina celeilalte Camere, cu alte cuvinte s-a reglementat un raport juridic între iniţiatorul revizuirii şi Camera Deputaţilor, drept care şi acest text constituţional este încălcat. Pentru aceleaşi argumente, contravine art. 64 alin. (1) din Constituţie şi art. 1494 din Regulamentul Senatului.

9. Art. 1492 alin. (6) din Regulamentul Senatului încalcă procedura de revizuire prevăzută de art. 151 din Constituţie prin încetarea procesului legislativ doar prin simpla exprimare de voinţă a Senatului şi împiedicarea „navetei legislative” în cazul revizuirii Constituţiei. Această consecinţă juridică este posibilă doar în privinţa procedurii de adoptare a legilor organice şi ordinare. Eliminându-se „naveta legislativă” care ar fi putut deschide opţiunea medierii, se încalcă prevederile ari 151 din Constituţie referitoare la procedura revizuirii acesteia.

10. În susţinerea celor de mai sus, sunt invocate şi prevederile Legii nr. 189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni, din cuprinsul cărora rezultă că nu era realizată nicio distincţie între cele două Camere în procedura revizuirii, terminologia folosită de legiuitor referindu-se la Camera la care s-a înregistrat iniţiativa.

11. Se concluzionează în sensul că legiuitorul constituant a gândit procedura revizuirii Constituţiei în mod diferit şi mult mai rigid decât procedura de modificare a celorlalte legi ordinare sau organice, iar această diferenţă de reglementare se menţine şi sub aspect procedural, făcând ca întreagă procedură de revizuire a Constituţiei să funcţioneze ca o instituţie autonomă, cu o configuraţie distinctă inclusiv procedural. Aşadar, prevederile Constituţiei nu reglementează o ordine de sesizare a Camerelor Parlamentului, prin urmare iniţiativele de revizuire pot fi depuse la oricare dintre acestea. Ambele Camere au atribuţii identice în materia revizuirii Constituţiei, fiind abilitate direct prin Constituţie ca şi Camere de revizuire potrivit interpretării teleologice, iar parlamentarii au dreptul constituţional de a iniţia revizuirea chiar la Camera din care fac parte.

12. Pe rolul Curţii se află şi soluţionarea sesizării de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Hotărârii Senatului nr. 37/2017 privind modificarea şi completarea Regulamentului Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005, sesizare formulată de grupul parlamentar al Uniunii Salvaţi România.

13. Sesizarea de neconstituţionalitate menţionată la paragraful precedent a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.679 din 30 mai 2017 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.877C/2017 şi a fost motivată identic cu sesizarea de neconstituţionalitate care face obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.876C/2017.

14. În conformitate cu dispoziţiile art. 27 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizările au fost comunicate preşedintelui Senatului pentru a comunica punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului.

15. Preşedintele Senatului a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. XXXV/3.296 din 20 iunie 2017, punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului, prin care se apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

16. În acest sens, se arată că iniţiatorii modificării operate asupra Regulamentului Senatului, luând în considerare că nu există o reglementare a vreunei proceduri speciale de revizuire a Constituţiei şi că iniţiativa legislativă nu urmează circuitul Specific legilor ordinare şi legilor organice care este prevăzut expressis verbis în Constituţie, ci pe cel specific, aşa cum este prevăzut în art. 151 din Constituţie, în care se pronunţă mai întâi Camera Deputaţilor şi apoi Senatul, au elaborat propunerile de modificare a Regulamentului Senatului, adoptate prin Hotărârea Senatului nr. 37/2017. Iniţial, la elaborarea propunerii de modificare s-a avut în vedere faptul că principalele prevederi ale Regulamentelor, pe lângă cele privind asigurarea unui parcurs legislativ în ambele Camere, ar trebui să cuprindă procedura medierii, respectiv constituirea comisiei de mediere, pentru cazurile în care propunerile adoptate de acestea ar avea prevederi diferite ori pentru situaţia în care cele două Camere ale Parlamentului s-ar pronunţa în mod diferit asupra iniţiativei legislative prin respingere sau prin adoptare a acesteia. La ipoteza din urmă s-a renunţat, atât pentru faptul că însuşi textul constituţional în vigoare exclude ipoteza respingerii, cât şi pentru a nu putea fi invocată încălcarea principiului bicameralismului în ceea ce priveşte regulile referitoare la parcursul de legiferare a iniţiativelor de revizuire. În acest sens, se arată că din interpretarea textului constituţional al art. 151, în ceea ce priveşte „naveta legislativă” şi procedura de mediere, reiese că, în cazul în care una dintre Camere nu adoptă, respingând în integralitate textul, nu mai intră în discuţie vreo iniţiativă legislativă de revizuire care să fie adoptată de Parlament. Iniţiativa trebuie adoptată de ambele Camere ale Parlamentului, în consecinţă, nu se pot media două soluţii diferite (adoptarea, respectiv respingerea iniţiativei), ci doar textele aflate în divergenţă. Astfel, nu reiese că Senatul ar fi Camera decizională în cazul în care ar respinge o iniţiativă legislativă de revizuire adoptată de Camera Deputaţilor, respingerea fiind definitivă, cum de altfel este şi Camera Deputaţilor care, dezbătând în prima Cameră, nu mai transmite Senatului decât o iniţiativă pe care a adoptat-o cu sau fără modificări. În cazul respingerii de către Camera Deputaţilor, respingerea se consideră a fi definitivă. În acest sens a fost redactat art. 1491 alin. (2) din Regulamentul Senatului. În consecinţă, în procedura de revizuire a Constituţiei, Camerele Parlamentului sunt implicate în aceeaşi măsură, având puteri egale.

17. Se mai arată că bicameralismul perfect nu se referă la ordinea sesizării, ci la greutatea competenţelor în examinarea procesului de revizuire, ambele Camere fiind egal competente, în dispoziţia constituţională menţionată, respectiv art. 151, legiuitorul constituant derivat a prevăzut prepoziţia „de”, pe lângă conjuncţia coordonatoare „şi”, care stabileşte că iniţiativa de revizuire trebuie adoptată de fiecare Cameră, în parte, în ordinea stabilită în termeni imperativi de aceasta.

18. Prin dispoziţiile actualei Constituţii a fost eliminată prevederea care lăsa la latitudinea iniţiatorului de a-şi alege Camera unde să depună propunerea legislativă spre dezbatere şi adoptare. Pe cale de consecinţă, pentru identitate de raţiune, şi în cadrul procedurii speciale de revizuire trebuie prevăzută procedura sesizării Camerelor.

19. În consecinţă, prin ordinea în care se pronunţă cele două Camere ale Parlamentului, dată de enumerarea prevăzută în dispoziţia constituţională, nu se încalcă principiul bicameralismului perfect, pentru că nu se referă la momentul sesizării, ci la greutatea competenţelor, iar iniţiativa legislativă de revizuire va putea fi supusă referendumului naţional doar dacă ambele Camere, în egală măsură, adoptă textul de revizuire.

20. Curtea, având în vedere că sesizările de neconstituţionalitate care formează obiectul dosarelor sus-menţionate au conţinut identic, în temeiul art. 139 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, a dispus conexarea Dosarului nr. 1.877C/2016 la Dosarul nr. 1.876C/2016, care este primul înregistrat.

CURTEA,

examinând sesizarea de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, dispoziţiile regulamentare criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

21. Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. c) din Constituţie şi ale art. 1, art. 10, art. 27-28 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra sesizării de neconstituţionalitate.

22. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile Hotărârii Senatului nr. 37/2017 privind modificarea şi completarea Regulamentului Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 21 aprilie 2017. În realitate, Curtea reţine că sunt criticate prevederile art. 1491, art. 1492 alin. (6) şi art. 1494 din Regulamentul Senatului, astfel cum a fost modificat şi completat prin Hotărârea Senatului nr. 37/2017. Mai mult, având în vedere critica de neconstituţionalitate şi motivarea acesteia, Curtea reţine ca obiect al sesizării, pe lângă textele regulamentare antereferite, şi art. 1493 din acelaşi regulament. Acestea au următorul cuprins:

- Art. 1491: „(1) Iniţiativele de revizuire a Constituţiei României se depun, în vederea dezbaterii şi adoptării, la Biroul permanent al Camerei Deputaţilor.

(2) Iniţiativa de revizuire adoptată de Camera Deputaţilor se transmite Senatului, în vederea dezbaterii şi adoptării

- Art. 1492 alin. (6): (6) în cazul în care Senatul respinge iniţiativa de revizuire adoptată anterior de Camera Deputaţilor, procedura legislativă încetează. “

- Art. 1493: (1) în cazul în care cele două Camere adoptă iniţiativa de revizuire în redactări diferite, preşedintele Senatului şi preşedintele Camerei Deputaţilor vor iniţia procedura de mediere.

(2) în acest scop. Biroul permanent va propune Senatului, după consultarea liderilor grupurilor parlamentare, un număr de 7 senatori care vor face parte din comisia de mediere. urmărindu-se respectarea configuraţiei politice a Senatului.

(3) Senatorii aprobaţi de plenul Senatului, împreună cu 7 deputaţi desemnaţi de Camera Deputaţilor, formează comisia de mediere.”

- Art. 1494: „(1) Comisia de mediere se reuneşte la sediul uneia dintre Camere la convocarea preşedintelui comisiei sesizate în fond la Senat şi stabileşte regulile după care îşi va desfăşura activitatea, inclusiv termenul în care urmează să prezinte raportul.

(2) Conducerea lucrărilor se realizează prin rotaţie de către un senator sau un deputat, stabilit de comisie.

(3) Hotărârile comisiei se iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi ai acesteia, în condiţii de cvorum.

(4) Raportul comisiei de mediere se dezbate în fiecare Cameră.

(5) Se supun la vot numai soluţiile propuse de comisia de mediere care sunt diferite de cele adoptate iniţial de Senat. Raportul comisiei de mediere se adoptă, în fiecare dintre cele două Camere, cu votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere.

(6) în cazul în care comisia de mediere nu ajunge la un acord cu privire la textele aflate în divergenţă, în termenul stabilit potrivit alin. (1), sau dacă una dintre Camere nu aprobă raportul comisiei de mediere, textele rămase în divergenţă se supun dezbaterii în şedinţă comună a celor două Camere, potrivit Regulamentului activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.

(7) Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor

23. Dispoziţiile constituţionale invocate în susţinerea criticilor de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 64 alin. (1) privind autonomia regulamentară a Camerelor Parlamentului şi art. 150-151 privind procedura de revizuire a Constituţiei.

24. Examinând sesizarea de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. c) din Constituţie atât sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de un număr de 26 de senatori, respectiv un grup parlamentar din Camera a cărei hotărâre se contestă, cât şi al obiectului său, fiind vorba de Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005, cu modificările şi completările aduse prin Hotărârea Senatului nr. 37/2017.

25. Curtea observă că principalele critici de neconstituţionalitate aduse art. 1491 şi art. 1492 alin. (6) din Regulament se referă la faptul că Senatul a stabilit că, în cazul iniţiativei de revizuire a Constituţiei, prima Cameră sesizată este Camera Deputaţilor, în condiţiile în care textul Constituţiei nu reglementează în materia revizuirii Constituţiei un asemenea mod de sesizare a Camerelor, iar Senatul devine Cameră decizională.

26. Curtea reţine că, potrivit Constituţiei nerevizuite, proiectele de legi sau propunerile legislative dacă au fost adoptate de una din Camere se trimiteau celeilalte Camere a Parlamentului. Dacă aceasta din urmă respingea proiectul de lege sau propunerea legislativă, ele se trimiteau pentru o nouă dezbatere Camerei care le-a adoptat. O nouă respingere era definitivă [art. 75 din Constituţia nerevizuită. Prin urmare, numai proiectele de legi sau propunerile legislative care au fost adoptate puteau fi transmise celeilalte Camere spre adoptare. Potrivit art. 76 din Constituţia nerevizuită, dacă una dintre Camere adopta un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o redactare diferită de cea adoptată de cealaltă Cameră, preşedinţii Camerelor iniţiau, prin intermediul unei comisii paritare, procedura de mediere. În cazul în care comisia nu ajungea la un acord sau dacă una din Camere nu aproba raportul comisiei de mediere, textele aflate în divergenţă se supuneau dezbaterii Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţă comună. În acest mod se adopta textul definitiv, cu votul majorităţii absolute sau relative, în funcţie de caracterul organic sau ordinar al legii.

27. Curtea reţine că această procedură de sesizare se aplica în privinţa legilor organice şi ordinare, Deşi legile de revizuire a Constituţiei aveau un alt sediu al materiei [art. 146-148 din Constituţie], procedura parlamentară de adoptare a legii de revizuire se realiza, în mare parte, potrivit procedurii de adoptare a legilor organice şi ordinare. Deosebirile dintre aceste două proceduri erau: lipsa dreptului de iniţiativă a Guvernului, acesta putând propune Preşedintelui României să iniţieze un asemenea demers, faptul că iniţiativa parlamentară vizează cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, iniţiativa cetăţenească cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot, majoritatea de vot diferită la adoptarea legii de revizuire atât în ipoteza adoptării acesteia fără procedura de mediere, cât şi în ipoteza adoptării acesteia în urma procedurii de mediere, precum şi aprobarea prin referendum a legii de revizuire. În schimb, concepţia generală asupra procedurii parlamentare de adoptare a legii de revizuire era similară cu cea specifică celorlalte categorii de legi.

28. În urma revizuirii Constituţiei din anul 2003, procedura de adoptare a legilor organice şi ordinare s-a modificat radical, în sensul că fiecare Cameră a Parlamentului a fost înzestrată cu o anumită competenţă, iar sesizarea Camerelor a fost supusă unui regim constituţional strict reglementat de art. 75 din Constituţie. S-a ajuns la conceptualizarea noţiunilor de Cameră de reflecţie şi Cameră decizională, tipologii de Camere expres calificate ca atare prin Constituţie, în funcţie de domeniul în care este adoptată legea respectivă [a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 747 din 4 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 922 din 11 decembrie 2015]. Prin urmare, în principiu, fiecare dintre cele două Camere are un rol şi competenţe determinate. Se constată, aşadar, că, normativizându-se acest bicameralism diferenţiat, s-a renunţat la procedura medierii, care era expresia bicameralismului perfect din perioada 1991-2003.

29. Prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003, Curtea a stabilit că prin distribuirea unor competenţe exclusive unei Camere, se poate însă nega, în fapt, orice contribuţie a primei Camere, fenomen ce poate prezenta anumite riscuri politice, mai ales în cazul în care Senatul şi Camera Deputaţilor au configuraţii politice diferite. Avantajul pe care îl prezintă noua competenţă a Camerelor rezidă în eliminarea procedurii de mediere şi a dezbaterii în plenul celor două Camere a textelor rămase în divergenţă, ca urmare a eşuării medierii ori a neaprobării raportului comisiei de mediere într-o Cameră sau în ambele Camere. Totuşi, în privinţa legilor constituţionale, legiuitorul constituant derivat nu a stabilit dihotomia Cameră de reflecţie/Cameră decizională şi nu a eliminat procedura medierii, păstrând-o neschimbată. Aşadar, deşi, în urma modificării Constituţiei în 2003, s-a eliminat din procedura legislativă generală instituţia medierii, în cazul procedurii de revizuire - ca expresie a legitimităţii egale a Camerelor Parlamentului - s-a menţinut medierea în caz de divergenţă între două texte adoptate diferit în cele două corpuri legiuitoare. Practic, în această procedură s-a menţinut bicameralismul perfect, voinţa niciuneia dintre Camere neputând să prevaleze ab initio celeilalte pentru raţiuni lesne de înţeles: importanţa procedurii şi necesitatea unui consens cât mai mare la nivel parlamentar pentru modificarea Constituţiei statului, Constituţie calificată drept rigidă sub aspectul modului său de revizuire. Desigur, şi aici există o singură excepţie, respectiv în ipoteza respingerii de două ori de către cea de-a două Cameră a proiectului/propunerii legislative adoptate de către prima Cameră sesizată. În schimb, dacă proiectul/propunerea legislativă au fost adoptate în variante redacţionale diferite, se iniţiază procedura de mediere şi de divergenţă, după caz.

30. Aşadar, în privinţa iniţiativei de revizuire a Constituţiei, legiuitorul constituant a păstrat procedura parlamentară aplicabilă acesteia încă din anul 1991, astfel cum aceasta a fost concepută de legiuitorul constituant originar. Or, astfel cum s-a arătat, această procedură era similară cu cea de adoptare, anterior anului 2003, a legilor organice şi ordinare, iar elementele de similitudine se identifică şi în privinţa modului de sesizare a Camerelor, a procedurii de mediere şi a celei de divergenţă, dacă prin mediere nu se ajunge la un acord. Această procedură nu presupunea stabilirea unei prime Camere sesizate şi a uneia care decidea, consecutiv pronunţării primeia, în mod definitiv, sesizarea Camerelor fiind lăsată la libera apreciere a iniţiatorului.

31. Mutatis mutandis, sesizarea Camerelor prin înregistrarea iniţiativei de revizuire era lăsată la libera apreciere a iniţiatorului procedurii, cu anumite nuanţări în privinţa iniţiativei legislative parlamentare, având în vedere că ambele Camere aveau acelaşi rol în adoptarea proiectului/propunerii de revizuire a Constituţiei. În măsura în care acestea erau adoptate într-o redactare diferită, era iniţiată procedura de mediere. Dacă nu se ajungea la un acord sau dacă una din Camere nu aproba raportul comisiei de mediere, se iniţia procedura de divergenţă, iar votul era exprimat în şedinţa comună a celor două Camere.

32. În prezent, singura procedură parlamentară care a păstrat bicameralismul perfect, caracterizat prin înzestrarea cu acelaşi rol a Camerelor în cadrul procesului legislativ, este procedura de revizuire a Constituţiei. Prin urmare, nu există niciun motiv ca, prin intermediul regulamentului parlamentar, să se conceapă în privinţa procedurii de revizuire a Constituţiei o nouă filozofie a sesizării Camerelor după modelul art. 75 şi următoarele din Constituţia revizuită sau împrumutând elemente din cadrul acestei proceduri. Din contră, procedura parlamentară de revizuire a Constituţiei este una distinctă, cu un regim Juridic propriu, diferit de cel ce caracterizează bicameralismul diferenţiat aplicat în privinţa legilor organice şi ordinare. Chiar dacă elementele procedurii legislative ce caracterizează bicameralismul perfect nu mai sunt expres normativizate, astfel cum erau în art. 75 şi art. 76 din Constituţia nerevizuită, nu înseamnă că prin regulamentul parlamentar aplicabil nu se pot prevedea reguli procedurale care să dea substanţă bicameralismului perfect enunţat în art. 151 din Constituţie. Schimbarea opticii constituantului în privinţa procedurii de adoptare a legilor organice şi ordinare nu echivalează cu o aplicare prin analogie a acesteia în privinţa procedurii parlamentare de revizuire a Constituţiei; din contră, aceasta îşi menţine configuraţia juridică proprie, chiar în lipsa reglementărilor de detaliu cuprinse la fostele art. 75 şi 76 din Constituţie şi revine, din punct de vedere normativ, regulamentului sarcina de a le stabili şi detalia,

33. Curtea mai constată că, dacă prin regulamentul unei Camere se stabilesc reguli de competenţă necuprinse în Constituţie, care într-un fel sau altul, direct sau indirect, afectează activitatea celeilalte Camere se încalcă nu numai dispoziţiile constituţionale referitoare la repartizarea de competenţe între cele două Camere, dar şi cele privind autonomia parlamentară în sensul că se ajunge, în mod inevitabil, la normarea activităţii celeilalte Camere.

34. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că dispoziţiile art. 1491 din Regulamentul Senatului încalcă art. 151 din Constituţie. De asemenea, Curtea reţine că art. 150 din Constituţie nu are incidenţă în cauză, întrucât problematica analizată vizează modul de desfăşurare a procedurii parlamentare/sesizarea Camerelor, deci o procedură internă de lucru a Parlamentului, nefiind pusă în discuţie competenţa titularilor dreptului de a exercita iniţiativa de revizuire a Constituţiei.

35 Cu privire la art. 1492 alin. (6) din Regulament, Curtea constată că şi aceasta este neconstituţional pentru motivele sus menţionate, încălcându-se, de asemenea, art. 151 din Constituţie. Practic, acest text, prevăzând căi „în cazul în care Senatul respinge iniţiativa de revizuire adoptată anterior de Camera Deputaţilor, procedura legislativă încetează”, împrumută un element ce caracterizează bicameralismul diferenţiat, mai exact art. 75 alin. (3) din Constituţia revizuită, potrivit căruia „După adoptare sau respingere de către prima Cameră sesizată, proiectul sau propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere care va decide definitiv”. Practic, Senatul a devenit o veritabilă Cameră decizională, ceea ce este inadmisibil în procedura parlamentară a revizuirii Constituţiei. În realitate, într-o asemenea ipoteză, cea de-a două Cameră sesizată trimite primei Camere proiectul/propunerea legislativă spre o nouă dezbatere, iar, în caz de respingere, procedura încetează, însă, în cazul în care aceasta este adoptată din nou, procedura va înceta după o nouă respingere de către cea de-a două Cameră. Dacă, în schimb, cea de-a două Cameră sesizată o adoptă într-o formă nemodificată faţă de cea a celeilalte Camere, ea se va considera adoptată. Desigur, adoptarea într-o altă variantă redacţională a legii duce la iniţierea procedurii de mediere. Practic, prin această navetă legislativă, se dă posibilitatea adoptării proiectului/ propunerii legislative prin evaluarea şi reevaluarea soluţiilor legislative propuse.

36. O altă critică de neconstituţionalitate a autorilor sesizării vizează încălcarea art. 64 alin. (1) din Constituţie referitor la autonomia regulamentară a Camerelor Parlamentului.

37. Pentru a răspunde criticilor de neconstituţionalitate, Curtea reţine considerentele de principiu enunţate în Decizia nr. 45 din 17 mai 1994 şi Decizia nr. 46 din 17 mai 1994, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994, şi anume faptul că Regulamentul Camerei Deputaţilor/Senatului este o hotărâre care reglementează organizarea internă şi proprie a Camerei, astfel că „prevederile sale nu pot stabili drepturi şi obligaţii decât pentru deputaţi, precum şi pentru autorităţile, demnitarii şi funcţionarii publici, în funcţie de raporturile constituţionale pe care le au cu Camera. Ca atare, prin Regulamentul Camerei Deputaţilor/Senatului nu se pot stabili drepturi şi mai ales obligaţii în sarcina unor subiecte de drept din afara Camerei Deputaţilor/Senatului, subiecte de drept care nu se încadrează în cele circumstanţiate mai înainte” [a se vedea şi Decizia nr. 602 din 14 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.027 din 18 noiembrie 2005, Decizia nr. 317 din 13 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 23 mai 2006, sau Decizia nr. 1.231 din 29 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 759 din 6 noiembrie 2009]. Prevederile Regulamentului Senatului sunt constituţionale în măsura în care privesc numai organizarea internă şi funcţionarea acestuia [Decizia nr. 46 din 17 mai 1994]. Prevederile Regulamentului Camerei Deputaţilor sunt constituţionale în măsura în care privesc numai organizarea internă şi funcţionarea acestuia [Decizia nr. 45 din 17 mai 1994]. Astfel, este evident că, potrivit jurisprudenţei sus citate, date în aplicarea art. 64 alin. (1) din Constituţie, Regulamentul Camerei Deputaţilor nu poate reglementa în niciun mod activitatea Senatului şi viceversa. De asemenea, niciunul dintre cele două regulamente nu poate reglementa unilateral şi separat aspecte care vizează activitatea comună a celor două Camere.

38. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că art. 1491, art. 1493 şi art. 1494 din Regulamentul Senatului cuprind reglementări care vizează desfăşurarea activităţii Camerei Deputaţilor sau a activităţilor comune celor două Camere ale Parlamentului, stabilind, pe de o parte, competenţa Camerei Deputaţilor de primă Cameră sesizată în privinţa iniţiativelor de revizuire a Constituţiei [art. 1491] şi, pe de altă parte, procedura de constituire şi de lucru a comisiei de mediere [art. 1493 şi art. 1494]. De asemenea, în sensul celor de mai sus, Curtea mai reţine că art. 151 alin. (1) din Constituţie nu stabileşte o ordine de sesizare a celor două Camere, având în vedere că, în tot cuprinsul Constituţiei, denumirile membrilor celor două Camere sau a celor două Camere sunt ordonate alfabetic, aspect care nu indică nicio ordine de precădere sau importanţă [a se vedea şi Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, pronunţată asupra unei iniţiative de revizuire a Constituţiei care şi-a propus, printre altele, inversarea ordinii de enumerare a subiectelor antereferite, fără să se fi adus în discuţie vreo modificare a ordinii de sesizare a Camerelor în cadrul art. 151 din Constituţie].

39. În aceste condiţii, o asemenea reglementare nu poate fi decât neconstituţională, fiind contrară dispoziţiilor constituţionale ale art. 64 alin. (1) şi, respectiv, art. 65 alin. (2) teza introductivă, potrivit căreia „Camerele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor

40. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. c) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, art. 11 alin. (1) lit. A.c), al art. 27 alin. (1) şi al art. 28 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea de neconstituţionalitate formulată şi constată că dispoziţiile art. 1491, art. 1492 alin. (6), art. 1493 şi art. 1494 din Regulamentul Senatului sunt neconstituţionale.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică preşedintelui Senatului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 21 iunie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent-şef,

Benke Károly

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

AUTORITATEA NAŢIONALĂ DE MANAGEMENT AL CALITĂŢII ÎN SĂNĂTATE

 

ORDIN

privind aprobarea modalităţii de plată a taxei de acreditare, valabilă pentru ciclul de acreditare corespunzător perioadei 2017-2021

 

Având în vedere:

- Referatul Direcţiei generale de management al calităţii în sănătate şi al Direcţiei economice, aprobat cu nr. 381/C.V. din data de 12.07.2017;

- dispoziţiile art. 173 alin. (8) coroborate cu cele ale art. 215, precum şi ale art. 249 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

- prevederile Ordinului ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Autorităţii Naţionale de Management al Calităţii în Sănătate nr. 1.350/668/2016 privind aprobarea modalităţii de calcul al taxei de acreditare, valabilă pentru ciclul de acreditare corespunzător perioadei 2017-2021,

în temeiul art. 10 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 629/2015 privind componenţa, atribuţiile, modul de organizare şi funcţionare ale Autorităţii Naţionale de Management al Calităţii în Sănătate,

preşedintele Autorităţii Naţionale de Management al Calităţii în Sănătate emite prezentul ordin.

Art. 1. - (1) Taxa de acreditare, valabilă pentru ciclul de acreditare corespunzător perioadei 2017-2021, care include costurile aferente evaluării în vederea acreditării şi monitorizării încadrării unităţii sanitare în nivelul de acreditare acordat, pentru o perioadă de 5 ani se achită în trei tranşe, corespunzătoare etapelor principale ale procesului de acreditare, după cum urmează:

a) prima tranşă, reprezentând 30% din valoarea taxei de acreditare estimată şi comunicată conform art. 4 lit. c) din Procedura şi metodologia de evaluare şi acreditare a spitalelor, aprobată prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 446/2017 privind aprobarea Standardelor, Procedurii şi metodologiei de evaluare şi acreditare a spitalelor, în termen de 10 zile lucrătoare de la data primirii de către unitatea sanitară a respectivei comunicări;

b) a două tranşă, reprezentând 40% din valoarea estimată şi comunicată a taxei de acreditare, în termen de 10 zile lucrătoare de la primirea înştiinţării de plată, care se transmite cu 3 luni calendaristice anterior datei estimate pentru începerea vizitei de evaluare;

c) a treia tranşă, reprezentând diferenţa dintre valoarea achitată în primele două tranşe prevăzute la lit. a) şi b) şi valoarea finală a taxei de acreditare, calculată conform art. 4 lit. d) din Procedura şi metodologia de evaluare şi acreditare a spitalelor, aprobată prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 446/2017, în termen de 10 zile lucrătoare de la data primirii de către unitatea sanitară a raportului de evaluare.

(2) Neplata la scadenţă a tranşelor prevăzute la alin. (1) produce dobânzi penalizatoare calculate potrivit prevederilor legale, care curg de la scadenţă până la momentul plăţii.

(3) Neplata tranşei prevăzute la alin. (1) lit. c) în termen de maximum 3 luni de la data primirii raportului de evaluare atrage încetarea procesului de acreditare. Procesul de acreditare poate fi reiniţiat, la cererea unităţii sanitare, cu aprobarea Colegiului director al Autorităţii Naţionale de Management al Calităţii în Sănătate, conform prevederilor art. 4 din Procedura şi metodologia de evaluare şi acreditare a spitalelor, aprobată prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 446/2017.

Art. 2. - Pentru perioada de valabilitate a acreditării unei unităţi sanitare, taxa de reevaluare la cerere se achită în modalităţile şi la termenele prevăzute la art. 1, care se aplică în mod corespunzător.

Art. 3. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Preşedintele Autorităţii Naţionale de Management al Calităţii în Sănătate,

Vasile Cepoi

 

Bucureşti, 12 iulie 2017.

Nr. 148.

 

AUTORITATEA NAŢIONALĂ DE MANAGEMENT AL CALITĂŢII ÎN SĂNĂTATE

 

ORDIN

privind aprobarea tarifului orar de plată a serviciilor prestate de către evaluatorii de servicii de sănătate în cadrul comisiilor de evaluare a unităţilor sanitare în vederea acreditării în ciclul de acreditare corespunzător perioadei 2017-2021

 

Având în vedere:

- Referatul Direcţiei generale de management al calităţii în sănătate şi al Direcţiei economice aprobat sub nr. 386/C.V. din data de 12.07.2017;

- prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 173 alin. (10) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 98/2016 privind achiziţiile publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi cu cele ale art. 101 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 395/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractului de achiziţie publică/acordului-cadru din Legea nr. 98/2016 privind achiziţiile publice, cu modificările şi completările ulterioare;

- Nota privind fundamentarea tarifului orar de plată a serviciilor prestate de către evaluatorii de servicii de sănătate în cadrul comisiilor de evaluare a unităţilor sanitare în vederea acreditării în ciclul de acreditare corespunzător perioadei 2017-2021, elaborată de către Direcţia economică sub nr. 332/D.E./12.07.2017, aprobată sub nr. 385/C.V. din data de 12.07.2017,

în temeiul art. 10 alin. (1) şi al art. 17 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 629/2015 privind componenţa, atribuţiile, modul de organizare şi funcţionare ale Autorităţii Naţionale de Management al Calităţii în Sănătate,

preşedintele Autorităţii Naţionale de Management al Calităţii în Sănătate emite prezentul ordin.

Art. 1. - (1) Se aprobă nivelul tarifului orar de plată a serviciilor prestate de către evaluatorii de servicii de sănătate în cadrul comisiilor de evaluare a unităţilor sanitare în vederea acreditării în ciclul de acreditare corespunzător perioadei 2017- 2021, în baza contractelor ce se încheie între Autoritatea Naţională de Management al Calităţii în Sănătate şi aceştia, la valoarea de 100 lei.

(2) Din contravaloarea serviciilor prestate prevăzute la alin. (1), Autoritatea Naţională de Management al Calităţii în Sănătate reţine şi virează, conform legii, sumele aferente impozitului pe venit şi contribuţiilor datorate de către evaluatori la bugetele asigurărilor sociale şi fondurilor speciale.

Art. 2. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Preşedintele Autorităţii Naţionale de Management al Calităţii în Sănătate,

Vasile Cepoi

 

Bucureşti, 12 iulie 2017.

Nr. 150.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.