MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 586/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 586         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Vineri, 21 iulie 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 149 din 14 martie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din Codul penal

 

Decizia nr. 377 din 31 mai 2017 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum şi pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziţii din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

77. - Ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor pentru modificarea anexei nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 1.214/2009 privind metodologia pentru stabilirea şi plata despăgubirilor ce se cuvin proprietarilor de animale tăiate, ucise sau altfel afectate în vederea lichidării rapide a focarelor de boli transmisibile ale animalelor

 

90. - Ordin al ministrului afacerilor interne privind prorogarea termenului prevăzut la art. 2 alin. (2) din Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 96/2016 pentru aprobarea Criteriilor de performanţă privind constituirea, încadrarea şi dotarea serviciilor voluntare şi a serviciilor private pentru situaţii de urgenţă

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 149

din 14 martie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din Codul penal

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia-Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Florin Ioan Cornea în Dosarul nr. 78/325/2016/a1 al Judecătoriei Timişoara - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 240D/2016.

2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei. Invocă, în acest sens, Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014, prin care Curtea a constatat că sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice” din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională, stabilind că momentul săvârşirii infracţiunii este acela al depistării în trafic a conducătorului vehiculului şi, prin urmare, acesta este momentul la care se raportează existenţa îmbibaţiei alcoolice prevăzute de lege.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea din 18 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 78/325/2016/a1, Judecătoria Timişoara - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Florin Ioan Cornea cu ocazia soluţionării unei cauze penale privind trimiterea în judecată a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului, infracţiune prevăzută de art. 336 alin. (1) din Codul penal.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 336 alin. (1) din Codul penal încalcă principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, în acest sens arată că - în condiţiile în care, prin Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014, Curtea a constatat că sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice” din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională - destinatarii normei de incriminare criticate nu mai pot avea o reprezentare clară a elementelor constitutive, de natură obiectivă şi subiectivă, ale infracţiunii şi nu mai pot să prevadă consecinţele ce decurg din nerespectarea normei şi să îşi adapteze conduita potrivit acesteia. Susţine că, în absenţa recoltării a două probe de sânge, există un dubiu cu privire la faptul că, la momentul depistării în trafic, ar fi avut alcoolemia peste limita prevăzută de lege, astfel încât se pune problema dacă fapta săvârşită constituie infracţiune sau contravenţie.

6. Judecătoria Timişoara - Secţia penală apreciază că nu se poate susţine despre norma de incriminare, în redactarea actuală, că nu este accesibilă şi previzibilă. Ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 732 din 16 decembrie 2014, dispoziţiile art. 336 alin. (1) din Codul penal incriminează fapta de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge. Consideră că, practic, decizia mai sus menţionată a avut ca efect revenirea la modalitatea de incriminare a faptei astfel cum aceasta era prevăzută prin dispoziţiile art. 87 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice. Arată că, din norma de incriminare, reiese cu claritate care este acţiunea ce poate angaja răspunderea penală a persoanei (şi anume acţiunea de a conduce pe drumurile publice un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge) şi care este pedeapsa aplicabilă (închisoare de la unu la 5 ani sau amendă).

7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din Codul penal este neîntemeiată, întrucât din norma de incriminare reiese cu claritate care este acţiunea ce poate angaja răspunderea penală a persoanei, respectiv aceea de a conduce pe drumurile publice un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge.

9. Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din Codul penal este inadmisibilă. În acest sens arată că, în realitate, este vorba de o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, care cade în sarcina organelor de cercetare penală, respectiv a instanţei învestite cu soluţionarea litigiului.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 336 alin. (1) din Codul penal. Prin Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice” din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională. Dispoziţiile de lege criticate au următorul cuprins: „Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă

13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin, (5) referitor la principiul legalităţii şi ale art. 20 referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportat la prevederile art. 7 paragraful 1 referitor la legalitatea incriminării şi a pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorul excepţiei susţine că, întrucât nu i s-au recoltat două probe de sânge, există un dubiu cu privire la faptul că, la momentul depistării în trafic, ar fi avut alcoolemia peste limita prevăzută de lege. Prin urmare, autorul excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 336 alin. (1) din Codul penal, ci este nemulţumit, în realitate, de modul de interpretare şi aplicare a acestui text de lege de către organele judiciare. Or, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că nu este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele ce ţin de aplicarea legii (Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 9 decembrie 2010, Decizia nr. 357 din 22 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 9 iunie 2011, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 3 februarie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.437 din 10 iunie 2016, paragraful 19, şi Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2017, paragraful 23), aceste aspecte intrând în competenţa instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Atât interpretarea conţinutului normelor juridice, ca fază indispensabilă procesului de aplicare a legii la situaţiile de fapt deduse judecăţii, cât şi, în speţă, constatarea săvârşirii de către inculpat a infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti. În cazuri similare, Curtea a reţinut că a răspunde criticilor autorului excepţiei ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite delege.

15. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin, (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Florin Ioan Cornea în Dosarul nr. 78/325/2016/a1 al Judecătoriei Timişoara - Secţia penală.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Timişoara - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 14 martie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 377

din 31 mai 2017

referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum şi pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziţii din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Benke Károly - magistrat-asistent-şef

 

1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum şi pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziţii din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, obiecţie formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite.

2. Curtea Constituţională a fost sesizată prin Hotărârea nr. 1 din 10 mai 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite cu obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum şi pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziţii din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, iar obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.899/10 mai 2017 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.667A/2017.

3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se invocă critici de neconstituţionalitate extrinsecă şi intrinsecă.

4. În privinţa criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă se arată că procedura de legiferare nu a respectat prevederile art. 61 alin, (2) din Constituţie referitoare la principiul bicameralismului, în acest sens, invocându-se jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale cu privire la conţinutul principiului antereferit [Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017 şi Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017], se arată că din examinarea comparativă a legii în forma adoptată de Senat şi în forma adoptată de Camera Deputaţilor rezultă concluzia existenţei unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Astfel, forma adoptată de Senat - Cameră de reflecţie - cuprinde o unică dispoziţie de aprobare a ordonanţei de urgenţă, act normativ care prorogă unele termene prevăzute de Legea nr. 2/2013 şi instituie măsuri practice de natură să pregătească punerea în aplicare a unor dispoziţii din Codul de procedură civilă, iar cea adoptată de Cameră Deputaţilor - Cameră decizională - cuprinde dispoziţii de modificare şi completare a Codului de procedură civilă în sensul reconfigurării căii extraordinare de atac a revizuirii, fără ca acestea să fi format obiectul dezbaterilor parlamentare din Senat.

5. În consecinţă, Camera Deputaţilor a realizat o modificare substanţială a obiectului de reglementare a iniţiativei legislative, îndepărtându-se atât de textul adoptat în Senat, cât şi de obiectivele urmărite de iniţiator, limitate la prorogarea unor termene şi instituirea unor măsuri practice de natură să pregătească punerea în aplicare a unor dispoziţii din Codul de procedură civilă.

6. În privinţa criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă se arată că prevederile art. II şi III din legea criticată sunt contrare art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa referitoare la calitatea legilor. În acest sens, invocându-se jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la calitatea actelor normative [Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013 sau Decizia nr. 31 din 27 ianuarie 2016], se apreciază că art. II cu referire la art. 509 alin. (1) pct. 13 din Codul de procedură civilă nu prezintă un grad suficient de precizie pentru a putea fi aplicat şi, mai mult, motivul de revizuire reglementat priveşte stabilirea caracterului neconstituţional al unei dispoziţii legale de către o instanţă judecătorească; or, verificarea constituţionalităţii legilor ţine de competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale, Se mai arată că dispoziţiile tranzitorii ale art. III din lege sunt neconstituţionale, întrucât sfera sa de incidenţă este neclară, putându-se desprinde concluzia că orice hotărâre judecătorească pronunţată ulterior intrării în vigoare a Constituţiei ar putea fi atacată cu revizuire în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii.

7. Se mai arată că noile cazuri de revizuire, în special cel reglementat de art. II cu referire la art. 509 alin. (1) pct. 13 din Codul de procedură civilă, corelate cu art. III, încalcă principiul securităţii raporturilor juridice, întrucât au ca efect repunerea în discuţie a unui număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care au dobândit autoritate de lucru judecat. Prin modificările şi completările aduse Codului de procedură civilă, care permit exercitarea căii de atac a revizuirii pentru o gamă largă de noi cazuri, formulate în termeni generali, calea extraordinară de atac a revizuirii este transformată într-o veritabilă cale ordinară de atac, într-un „apel deghizat”, care permite exercitarea unui nou control judiciar cu privire la hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat. Invocându-se Decizia Curţii Constituţionale nr. 126 din 3 martie 2016, se arată că aceasta este aplicabilă mutatis mutandis şi în materie procesual civilă, astfel încât art. II cu referire la art. 509 alin. (1) pct. 12 şi 13 din Codul de procedură civilă, precum şi art. III din lege sunt neconstituţionale din moment ce nu circumstanţiază cazurile de revizuire ce implică neconstituţionalitatea actului normativ de reglementare primară la cauzele în care au fost invocate excepţii de neconstituţionalitate.

8. De altfel, se mai arată că amendamentele formulate şi adoptate în procedura derulată în faţa Camerei Deputaţilor surit de natură a ridica probleme şi în privinţa respectării principiului neretroactivităţii legilor.

9. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere.

10. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este prematur introdusă, solicitând respingerea acesteia ca atare. În acest sens se arată că sesizarea Curţii Constituţionale a fost realizată cu 5 zile înaintea primirii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicării legii criticate de la Parlament, contrar art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Drept care, în temeiul art. 185 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, se solicită respingerea obiecţiei de neconstituţionalitate ca prematur formulată.

11. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate formulate se apreciază că acestea sunt neîntemeiate. Astfel, se arată că orice argument privind încălcarea principiului bicameralismului, prin adoptarea de amendamente noi în Camera decizională, este contrar atât Deciziei Curţii Constituţionale nr. 148 din 16 aprilie 2003, care stabileşte că se poate nega, în fapt, orice contribuţie la forma legii a primei Camere, cât şi voinţei legiuitorului, care, deşi avea la cunoştinţă observaţia anterior menţionată, a ales să nu ţină cont de aceasta şi a legiferat în consecinţă. În consecinţă, susţinerile autorului obiecţiei de neconstituţionalitate sunt contrare voinţei poporului şi textului în vigoare al Constituţiei, legea de revizuire a acesteia acceptând lipsa oricărei contribuţii normative a primei Camere la forma finală a legii, singura obligaţie a Camerei decizionale fiind exprimată la art. 75 alin. (4) şi (5) din Constituţie, de reîntoarcere la prima Cameră sesizata doar a prevederilor care sunt de competenţa decizională a acesteia. În sensul celor de mai sus este invocată şi Decizia nr. 564 din 6 iulie 2006, care este apreciată ca fiind similară cu situaţia din cauza de faţă. Se menţionează că, dacă în decizia antereferită soluţia Curţii Constituţionale a fost de respingere a criticilor de neconstituţionalitate raportate la principiul bicameralismului, şi în prezenta cauză trebuie pronunţată mutatis mutandis o soluţie similară.

12. Invocându-se Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, se arată că modificările adoptate de Camera decizională nu au deturnat conţinutul proiectului de lege de la finalitatea urmărită de legiuitor, astfel încât nu a avut loc o încălcare a principiului bicameralismului din acest punct de vedere. Din contră, noile reglementări introduse au fost formulate de Camera decizională în limitele prerogativelor prevăzute de Constituţie şi de deciziile Curţi Constituţionale şi vizează punerea în practică a acestora din urmă, precum şi asigurarea respectării Constituţiei şi a supremaţiei sale.

13. Cu privire la noile motive de revizuire introduse se arată că legiuitorul are obligaţia de a garanta respectarea Constituţiei şi de a lua toate măsurile necesare în vederea asigurării încrederii în activitatea justiţiei, sens în care se încadrează şi reformarea hotărârii judecătoreşti pentru motive de neconstituţionalitate. Noile motive de revizuire sunt menite să unifice practica judiciară în materie, prin repunerea în discuţie în instanţele de judecată a unor hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate cu încălcarea considerentelor/dispozitivului deciziilor Curţii Constituţionale, pronunţate ulterior rămânerii definitive a hotărârilor judecătoreşti.

14. Se apreciază că noua reglementare legislativă, redactată într-0 modalitate clară şi precisă, utilizând termeni neechivoci, este echitabilă, având scopul valorificării drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor. Revizuirea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate cu încălcarea prevederilor constituţionale este expresia principiului fundamental în statul de drept referitor la supremaţia Constituţiei. Se mai arată că stabilitatea hotărârilor judecătoreşti, respectiv autoritatea de lucru judecat, nu poate prevala în raport cu principiile şi dispoziţiile Legii fundamentale. Per a contrario, în absenţa acestei căi extraordinare de atac, controlul exercitat de Curtea Constituţională ar fi parţial lipsit de efecte juridice, cu precădere în privinţa persoanelor afectate, încălcându-se, astfel, dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie.

15. Se mai subliniază că principiul securităţii raporturilor juridice nu este încălcat ca urmare a repunerii în discuţie a unui număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care au dobândit autoritate de lucru judecat, cât timp motivele de revizuire reglementate sunt de ordine publică, iar autoritatea de lucru judecat nu poate fi opusă încălcării dispoziţiilor imperative cuprinse în Legea fundamentală.

16. Guvernul apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate formulată este întemeiată, iar dispoziţiile art. II şi III din legea supusă controlului de constituţionalitate sunt neconstituţionale.

17. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă se arată că legea adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, conţine o serie de amendamente, prin care se aduc o serie de modificări esenţiale, de fond, noului Cod de procedură civilă. Astfel, în cadrul unei legi care are ca obiect de reglementare doar aprobarea unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului care reglementează doar prorogarea aplicării unor dispoziţii ale noului Cod de procedură civilă, precum şi măsuri de administrare sau organizatorice ce urmăresc crearea condiţiilor optime pentru aplicarea normelor procesuale a căror intrare în vigoare a fost amânată, se intervine substanţial asupra reglementării actuale a căii extraordinare de atac a revizuirii - instituţie esenţială în configuraţia actuală, dar şi tradiţională, a Codului român de procedură civilă - fără a se ţine seama de natura şi nici de locul şi rolul acesteia în ansamblul căilor de atac reglementate de sistemul de drept procesual civil. Modificările constau în crearea unor motive noi de revizuire, vizând pretinse aspecte de nelegalitate a hotărârii judecătoreşti, deşi raţiunea normativă a acestei căi extraordinare de atac constă, de principiu, în înlăturarea erorilor săvârşite în legătură cu starea de fapt stabilită în hotărârea definitivă, iar nu în remedierea erorilor de drept, Toate aceste aspecte demonstrează faptul că există deosebiri majore de conţinut juridic şi o configuraţie semnificativ diferită între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, drept care se apreciază că este încălcat principiul bicameralismului.

18. Cu privire la criticile de constituţionalitate intrinsecă se arată, cu titlu general, că cele patru noi motive de revizuire adăugate prin legea supusă controlului de constituţionalitate vizează remedierea unor erori de drept cuprinse în hotărârea judecătorească a cărei revizuire se cere. Or, înlăturarea acestor erori de drept se face prin exercitarea căilor ordinare (apelul) şi extraordinare de atac (recursul), includerea acestor motive de revizuire în fondul activ al legislaţiei ar conduce la dublarea căilor de atac, cu afectarea autorităţii de lucru judecat, a stabilităţii şi securităţii circuitului civil, a principiului respectării aşteptărilor legitime ale părţilor litigante, precum şi a dreptului la un proces echitabil în termen rezonabil. Prin actul normativ criticat se tinde la readucerea în discuţie a unor raporturi juridice definitiv tranşate într-un nou context jurisprudenţial şi legislativ, ceea ce nu este de esenţa instituţiei revizuirii, ignorându-se principii de bază ale dreptului civil şi procesual civil. În acest sens se menţionează faptul că, în urma existenţei unui dezacord fundamental cu principii de bază ale procesului civil, a fost eliminată instituţia recursului în anulare, acesta afectând principiul autorităţii lucrului judecat şi stabilitatea raporturilor juridice. Abrogarea acestei măsuri s-a întemeiat şi pe considerentul că motivele de recurs în anulare constituiau, în acelaşi timp, motive de recurs sau de revizuire, căi extraordinare de atac la îndemâna părţilor aflate în litigiu.

19. În plus, lipsa de corelare legislativă caracterizează reglementarea analizată şi este de natură să genereze confuzii şi incertitudine, dar şi dificultăţi în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea reglementării, ceea ce este contrar jurisprudenţei Curţii Constituţionale. Astfel, caracterul insuficient şi confuz al reglementării o privează de claritate şi previzibilitate, aspect care, coroborat cu dificultatea integrării sale în ansamblul legislaţiei în vigoare, constituie un argument ce conduce la concluzia încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie. De asemenea, reglementarea propusă, generând un exces de reglementare în materia căilor de atac, este în dezacord fundamental nu numai cu principii constante ale dreptului procesual civil, dar şi cu obligaţia statului de a crea condiţii adecvate pentru stabilirea unor raporturi juridice certe, pentru securitatea şi stabilitatea circuitului juridic civil şi economic, în scopul asigurării dreptului cetăţenilor de a apela la serviciul justiţiei în vederea recunoaşterii sau (re)stabilirii drepturilor lor şi pentru garantarea unui proces echitabil.

20. Guvernul apreciază că motivul de revizuire propus a fi introdus la art. 509 alin. (1) pct. 12 din noul Cod de procedură civilă, respectiv „când, după pronunţarea hotărârii definitive, Curtea Constituţională adoptă o decizie prin care se declară ca fiind neconstituţionale dispoziţiile legale pe care s-a întemeiat hotărârea definitivă, sau ale cărei considerente şi/sau dispozitiv sunt contrare hotărârii definitive”, este contrar art. 147 alin. (4) din Constituţie, cât şi jurisprudenţei Curţii Constituţionale, întrucât atribuie efecte retroactive deciziilor acestei instanţe. Sunt invocate în aceste sens Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 şi Decizia nr. 319 din 29 martie 2012. Se concluzionează în sensul că readucerea în spaţiul litigios a raporturilor juridice care au făcut obiectul unui proces definitiv încheiat reprezintă nu doar o atribuire de efecte ex tune deciziei Curţii Constituţionale pe care s-ar baza revizuirea, dar creează şi condiţiile apariţiei unor grave tulburări ale circuitului juridic civil, a unei instabilităţi, lipse de previzibilitate şi a unei insecurităţi a raporturilor juridice, cu consecinţe pe plan social şi economic. Aşadar, o astfel de intervenţie legislativă prin care oricărei hotărâri judecătoreşti, indiferent de data pronunţării ei, i se atribuie „vocaţia” la o permanentă revizuire, pe măsură ce Curtea Constituţională ar constata vicii de neconstituţionalitate, reprezintă nu doar o punere sub semnul întrebării a capacităţii acestei autorităţi de a asigura în actul de legiferare supremaţia Constituţiei [art. 1 alin. (5)], dar şi o încălcare a separaţiei puterilor în stat [art. 1 alin. (4)].

21. Guvernul apreciază că motivului de revizuire propus a fi introdus la art. 509 alin. (1) pct. 13 din noul Cod de procedură civilă, respectiv „hotărârea este pronunţată cu încălcarea prevederilor constituţionale, chiar dacă aspectul de ordine publică nu a fost invocat în faţa instanţelor judecătoreşti”, îi lipseşte rigoarea şi precizia ce trebuie să caracterizeze orice normă de procedură civilă. Astfel, nu rezultă cu claritate care sunt elementele care deosebesc această ipoteză de cea precedentă, de la pct. 12, în ambele situaţii premisa fiind încălcarea unei norme constituţionale prin hotărârea judecătorească a cărei revizuire se propune. Prin urmare, cazurile de la pct. 12 şi pct. 13 se suprapun cel puţin parţial. Ar rezulta că, spre deosebire de ipoteza de la pct. 12 şi din corelarea cu art. 511 alin. (31) din Codul de procedură civilă - de asemenea nou introdus - în cazul reglementat de pct. 13, încălcarea normei constituţionale se constată direct de instanţă, fără a interveni, în intervalul de 12 luni de la pronunţare, vreo decizie a Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii normei. Or, în acest caz, este vorba de o analiză de legalitate, a unui nou recurs, situaţie care contravine sistemului căilor de atac şi dreptului la uri proces echitabil soluţionat într-un termen rezonabil, cu atât mai mult cu cât revizuirea ar fi admisibilă, „chiar dacă aspectul de ordine publică nu a fost invocat în faţa instanţelor judecătoreşti” în căile ordinare şi extraordinare de atac.

22. Pe de altă parte, Guvernul arată că „încălcarea prevederilor constituţionale” la care face referire textul se realizează rareori în mod nemijlocit de către instanţă, prin aplicarea direct de către aceasta a normei constituţionale; de cele mai multe ori, normele şi principiile constituţionale sunt transpuse/dezvoltate prin reglementări infraconstituţionale; or, dacă legiuitorul permite revizuirea hotărârii judecătoreşti şi în asemenea situaţii ar însemna o încălcare a competenţei exclusive a Curţii Constituţionale de a constata încălcarea prevederilor constituţionale, contrar art. 142 alin. (1) şi art. 146 lit. d) din Constituţie. În cealaltă situaţie, dacă „încălcarea prevederilor constituţionale” are loc prin aplicarea greşită a unei reglementări constituţionale la situaţia de fapt cu consecinţa încălcării şi a normei constituţionale, părţile litigante au la dispoziţie căile ordinare şi extraordinare de atac prin care se analizează legalitatea hotărârii atacate.

23. În orice caz, acest motiv de revizuire are o reglementare neclară şi neprevizibilă, fiind contrară cerinţelor de calitate a legii.

24. Guvernul apreciază că motivul de revizuire propus a fi introdus la art. 509 alin. (1) pct. 14 din noul Cod de procedură civilă, respectiv „hotărârea este pronunţată cu nerespectarea dispoziţiilor deciziilor Curţii Constituţionale, precum şi a considerentelor acestora”, exprimă, în realitate, o nerespectare de către judecătorul cauzei a unei decizii a Curţii Constituţionale, caz care constituie, în privinţa judecătorului cauzei, abatere disciplinară conform art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, şi, în consecinţă, s-ar pune problema aplicării unui alt motiv de revizuire, respectiv cel prevăzut, în prezent, la art. 509 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

25. Aşadar, normele propuse a fi introduse la art. 509 alin. (1) pct. 12-15 din Codul de procedură civilă nu răspund exigenţelor de claritate, precizie şi previzibilitate, în condiţiile în care nu sunt reglementate sau sunt normate extrem de lapidar ori confuz ipotezele acestora şi nu se poate stabili cu precizie, în condiţiile în care nu rezultă în mod neechivoc intenţia de reglementare, raportul dintre aceste ipoteze şi nici elementele de diferenţiere, cu riscul producerii unor confuzii în activitatea de interpretare şi aplicare şi, prin urmare, a afectării drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor litigante.

26. Cu privire la art. III din lege se arată că o nouă readucere în cadrul jurisdicţional a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în trecut, fără o limită temporală, prin crearea unor noi motive de revizuire ce pun în discuţie hotărârile judecătoreşti intrate sub autoritatea de lucru judecat sub imperiul unei reglementări care nu a prevăzut niciodată asemenea motive de revizuire ar putea conduce la afectarea gravă a siguranţei şi a stabilităţii raporturilor juridice definitive, aspect care reprezintă o încălcare a prevederilor art. 1 alin. (3) şi art. 15 alin. (2) din Constituţie.

27. Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

28. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.

29. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum şi pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziţii din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins:

„Art. I. - Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 95 din 8 decembrie 2016 pentru prorogarea unor termene, precum şi pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziţii din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1009 din 15 decembrie 2016.

Art. II. - Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La articolul 509 alineatul (1), după punctul 11 se introduc patru noi puncte, punctele 12-15, cu următorul cuprins:

«12. când, după pronunţarea hotărârii definitive, Curtea Constituţională adoptă o decizie prin care se declară ca fiind neconstituţionale dispoziţiile legale pe care s-a întemeiat hotărârea definitivă, sau ale cărei considerente şi/sau dispozitiv sunt contrare hotărârii definitive;

13. hotărârea este pronunţată cu încălcarea prevederilor constituţionale, chiar dacă aspectul de ordine publică nu a fost invocat în faţa instanţelor judecătoreşti;

14. hotărârea este pronunţată cu nerespectarea dispoziţiilor deciziilor Curţii Constituţionale, precum şi a considerentelor acestora;

15. când hotărârea este nelegală pronunţând sancţiuni în temeiul unor dispoziţii legale care nu erau în vigoare la data la care s-a născut raportul juridic dedus judecăţii».

2. La articolul 509, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

«(2) Pentru motivele de revizuire prevăzute la alin. (1) pct. 3, dar numai în ipoteza judecătorului, pct. 4, pct. 7-15 sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul».

3. La articolul 511, după alineatul (3) se introduc două noi alineate, alineatele (31) şi (32), cu următorul cuprins:

«(31) Pentru motivele prevăzute la art. 509 alin. (1) punctele 13- 15, termenul este de 12 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

(32) Pentru motivele prevăzute la art. 509 alin. (1) punctul 12, termenul este de 12 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziilor Curţii Constituţionale».

Art. III. - În situaţiile prevăzute la art. 511 alin. (31) şi (32) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv cu cele aduse prin prezenta lege, în care hotărârea judecătorească sau decizia Curţii Constituţionale, după caz, este anterioară intrării în vigoare a prezentei legi, termenul este de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi

30. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii şi stabilitatea raporturilor juridice, art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii, art. 20 alin. (2) referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 61 alin. (2) privind principiul bicameralismului şi art. 147 alin. (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale. De asemenea sunt invocate prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil în componenta sa referitoare la securitatea raporturilor juridice.

(1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate

31. Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite în condiţiile art. 25 lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se constituie în Secţii Unite pentru: [...] c) sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare”.

32. Cu privire la caracterul a priori al controlului de constituţionalitate, Curtea constată că legea a fost adoptată la data de 9 mai 2017, iar Curtea Constituţională a fost sesizată pe 10 mai 2017, fără ca, în acest interval de timp, legea să fi fost semnată sau comunicată titularilor dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale. În punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor se ridică problema caracterului prematur formulat al obiecţiei de neconstituţionalitate, solicitându-se respingerea ca atare a acesteia, cu aplicarea art. 14 din Legea nr. 47/1992 coroborat cu art. 185 din Codul de procedură civilă.

33. Raportat la această problemă, Curtea constată că, potrivit art. 46 alin. (1), (5) şi (10) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, „Actul normativ adoptat se semnează de reprezentantul legal al emitentului, se datează şi se numerotează”, „La legi este obligatoriu ca în finalul actului să se facă menţiunea despre îndeplinirea dispoziţiei constituţionale privind legalitatea adoptării de către cele două Camere ale Parlamentului”, respectiv „Formula de atestare este urmată de semnăturile preşedinţilor celor două Camere sau ale vicepreşedinţilor care au condus şedinţele”. Astfel, semnarea legii de către preşedinţii celor două Camere sau de vicepreşedinţii care au condus şedinţa în care legea a fost adoptată, după caz, are rolul de a atesta că legea a fost adoptată cu respectarea procedurilor parlamentare şi de a confirma că textul semnat este textul adoptat ca atare de către Parlament.

34. Având în vedere forma legii depuse spre analiza Curţii Constituţionale, Curtea reţine că aceasta nu cuprinde semnătura celor doi preşedinţi ai Camerelor. Se mai observă că numai forma adoptată de Senat la data de 1 februarie 2017 cuprinde semnătura preşedintelui Senatului, pe când forma finală a legii, adoptată de Camera Deputaţilor nu cuprinde nici semnătura preşedintelui Senatului, nici pe cea a preşedintelui Camerei Deputaţilor. În aceste condiţii se ridică problema admisibilităţii obiecţiei de neconstituţionalitate, sub aspectul obiectului său, respectiv dacă acesta vizează o lege, înţeles ca act de reglementare primară cu privire la care procedura legislativă a fost finalizată, sau un proiect/o propunere de lege, Raportat la datele cauzei, Curtea constată că legea a fost adoptată în şedinţa Camerei Deputaţilor din 9 mai 2017, prin urmare, nu se poate susţine că instanţa constituţională ar fi fost sesizată cu un proiect/o propunere de lege, care ab initio nu poate face obiectul controlului de constituţionalitate [a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 42 din 8 iulie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 23 iulie 1993, sau Decizia nr. 25 din 22 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 5 februarie 2003], Aşadar, Curtea constată că a fost sesizată cu o lege adoptată de către Parlament, a cărei formă redacţională nu a fost certificată, Sa data sesizării Curţii Constituţionale, de preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului.

35. Strict formal, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie avea obligaţia să sesizeze Curtea Constituţională cu o lege faţă de care procedura legislativă a fost încheiată, iar încheierea acesteia în condiţii de validitate este certificată de semnătura preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului. Numai din acest moment secretariatul general al Camerei Deputaţilor are îndreptăţirea legală şi regulamentară să comunice actul normativ în cauză autorităţilor publice în vederea exercitării dreptului lor de a sesiza Curtea Constituţională în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie. Totuşi, neregularitatea actului de sesizare a Curţii Constituţionale sub aspectul obiectului sesizării, a fost acoperită ulterior, legea fiind semnată şi comunicată, la data de 17 mai 2017, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar forma semnată nu diferă cu nimic faţă de forma depusă la dosarul Curţii Constituţionale.

36. În context, Curtea reaminteşte principiul colaborării loiale între autorităţile şi instituţiile statului [a se vedea, cu titlu exemplificativ, în special, Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragrafele 270 şi 286, Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2015, paragraful 30, Decizia nr. 681 din 23 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1000 din 13 decembrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 21 februarie 2017, paragraful 48, sau Decizia nr. 767 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 21 februarie 2017, paragraful 58], precum şi principiul legalităţii prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, în considerarea cărora autorităţile statului, în exercitarea competenţelor lor, trebuie să respecte Constituţia şi legile ţării, iar subiectele de drept sunt îndrituite să sesizeze Curtea Constituţională după ce forma legii a fost certificată de preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi după ce le-a fost comunicată legea pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii.

37. Având în vedere cele expuse, Curtea reţine că neregularitatea procedurală a fost acoperită între momentul sesizării [10 mai 2017] şi cel al datei fixate pentru judecarea obiecţiei de neconstituţionalitate [31 mai 2017], prin semnarea legii de către cei doi preşedinţi ai Camerelor. Mai mult, la data de 17 mai 2017, legea a fost comunicată şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii. De aceea, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţia de admisibilitate privind obiectul său, care vizează o lege adoptată şi nepromulgată încă.

(2) Parcursul legislativ al legii analizate

38. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum şi pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziţii din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1009 din 15 decembrie 2016.

39. Senatul, în calitate de primă Cameră sesizată, a adoptat proiectul de lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă antereferite, în data de 1 februarie 2017 [cu 105 voturi pentru, 2 împotrivă şi 1 abţinere]. Forma aprobată de Senat cuprindea un singur articol, şi anume: „Articol unic. - Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 95 din 8 decembrie 2016 pentru prorogarea unor termene, precum şi pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziţii din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1009 din 15 decembrie 2016”.

40. Proiectul de lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă a fost înregistrat în 2 februarie 2017 la Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională. În cadrul şedinţei din 8 mai 2017 a Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi au fost propuse 8 amendamente faţă de forma iniţială a proiectului de lege, al căror conţinut a fost introdus în cuprinsul art. II şi III al proiectului de lege. Proiectul de lege a fost adoptat de Camera Deputaţilor în şedinţa sa din 9 mai 2017, cu 186 de voturi pentru, 84 împotrivă, 5 abţineri, iar 1 deputat nu a votat.

41. Curtea Constituţională a fost sesizată cu prezenta obiecţie de neconstituţionalitate pe data de 10 mai 2017, prin Hotărârea nr. 1 din 10 mai 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite.

(3) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate

(3. 1.) Criticile de neconstituţionalitate extrinsecă raportate la art. 61 alin. (2) din Constituţie privind principiul bicameralismului

42. Principiul bicameralismului se reflectă nu numai în dualismul instituţional în cadrul Parlamentului, care este format din Camera Deputaţilor şi Senat, ci şi în cel funcţional. În acelaşi timp, ţinând seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ suprem al poporului român şi de unicitatea sa ca autoritate legiuitoare a ţării, Constituţia nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră, fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră [Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, sau Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, paragraful 53].

43. Dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului. Aşa fiind, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce proiectului de lege sau propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze în mod exclusiv, ceea ce contravine principiului bicameralismului [Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008, sau Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragraful 53].

44. Curtea a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care, prin procedura legislativă, se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea cumulativă a celor două criterii este de natură a afecta principiul constituţional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ [Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, Decizia nr. 32 din 7 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 3 martie 2017, paragraful 29, sau Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragraful 54].

45. Stabilind limitele principiului bicameralismului, Curtea a apreciat că aplicarea acestui principiu nu poate avea ca efect deturnarea rolului de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate în sensul că aceasta ar fi Camera care ar fixa în mod definitiv conţinutul proiectului sau propunerii legislative (şi, practic, conţinutul normativ al viitoarei legi), ceea ce are drept consecinţă faptul că cea de-a două Cameră, Camera decizională, nu va avea posibilitatea să modifice ori să completeze legea adoptată de Camera de reflecţie, ci doar posibilitatea de a o aproba sau de a o respinge. Sub aceste aspecte este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât şi obligaţia acestora de a-şi exprima prin vot poziţia cu privire la adoptarea legilor [Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragraful 55]. Bicameralismul nu înseamnă ca ambele Camere să se pronunţe asupra unei soluţii legislative identice, în Camera decizională putând exista abateri inerente de la forma adoptată de Camera de reflecţie, desigur, fără schimbarea obiectului esenţial al proiectului de lege/propunerii legislative. A nega posibilitatea Camerei decizionale de a se îndepărta de la forma votată în Camera de reflecţie ar însemna limitarea rolului său constituţional, iar caracterul decizional ataşat acesteia devine iluzoriu. S-ar ajunge la un veritabil mimetism în sensul că cea de-a două Cameră se va identifica, în cea ce priveşte activitatea sa legislativă, cu prima Cameră, neputându-se îndepărta în niciun fel de la soluţiile legislative pentru care a optat prima Cameră, ceea ce este contrar, până la urmă, chiar ideii de bicameralism. Prin urmare, nu se poate susţine încălcarea principiului bicameralismului atât timp cât legea adoptată de Camera decizională se referă la aspectele principiale pe care le-a avut în vedere propunerea/proiectul de lege în forma sa însuşită de Camera de reflecţie. În acest sens, modificările aduse formei adoptate de Camera de reflecţie trebuie să cuprindă o soluţie legislativă care păstrează concepţia de ansamblu a acesteia şi să fie adaptate în mod corespunzător, prin stabilirea unei soluţii legislative alternative/complementare care nu se abate de la forma adoptată de Camera de reflecţie, în condiţiile în care aceasta este mai cuprinzătoare sau mai bine articulată în cadrul ansamblului legii, cu realizarea anumitor coroborări inerente oricărei modificări [Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 21 februarie 2017, paragrafele 37, 38].

46. Art. 75 alin. (3) din Constituţie, folosind sintagma „decide definitiv” cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătută în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări şi completări. Curtea a subliniat că, în acest caz, Camera decizională nu poate, însă, modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator [Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 937 din 22 noiembrie 2016, sau Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragraful 56],

47. Modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce asupra propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze în mod exclusiv, ceea ce contravine principiului bicameralismului (a se vedea în acest sens Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008 sau Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, paragraful 28).

48. Legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, drept care autoritatea legiuitoare trebuie să respecte principiile constituţionale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de către o singură Cameră [Decizia nr. 1.029 din 8 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 23 octombrie 2008, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, Decizia nr. 355 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 dom 8 iulie 2014, paragraful 38, Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, paragraful 39, Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, paragraful 29, sau Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, paragraful 32].

49. Din analiza comparată a documentelor privind iniţierea şi desfăşurarea procesului legislativ în cauză, respectiv a proiectului de lege depus de Guvern, a formei adoptate de Senat, ca primă Cameră sesizată, şi a celei adoptate de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, Curtea constată că există deosebiri majore de conţinut între forma iniţiatorului şi a primei Camere sesizate, pe de o parte, şi forma adoptată de cea de-a două Cameră, pe de altă parte. Dacă proiectul de lege în discuţie a avut în vedere aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 95/2016 care reglementa, pe de o parte, prorogarea unor termene prevăzute de Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013 [art. I] şi, pe de altă parte, întocmirea, aprobarea şi punerea în executare a planului de acţiune cuprinzând necesarul de spaţii şi limitele minime şi maxime pentru acestea, etapele de realizare, sumele necesare implementării soluţiilor identificate, precum şi modalitatea de asigurare, la nivelul Ministerului Justiţiei, a personalului necesar punerii în aplicare a acestuia [art. II], ca urmare a intervenţiilor operate asupra conţinutului său s-a ajuns ca de la simple măsuri care privesc buna administrare a justiţiei, circumscrisă unor măsuri tehnice [prorogări de termene/necesar de spaţii] să fie modificate prevederi substanţiale ale Codului de procedură civilă, mai exact aspecte care ţin de motivele în considerarea cărora se poate formula calea extraordinară de atac a revizuirii. Or, este evident că o asemenea reglementare reprezintă un aspect de substanţă nu numai a regimului juridic al revizuirii, dar şi al Codului de procedură civilă, în condiţiile în care augmentarea şi reconfigurarea motivelor de revizuire reprezintă o operaţiune care trebuie realizată cu mare atenţie din moment ce în discuţie este chiar autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti.

50. Prin urmare, Curtea constată că modificările aduse Codului de procedură civilă, prin art. II şi III ale legii criticate, sunt modificări de substanţă operate asupra formei adoptate de prima Cameră sesizată, care, evident, nu au fost avute în vedere de aceasta. În consecinţă, Curtea reţine că dispoziţiile art. II şi III din lege contravin principiului bicameralismului consacrat de art. 61 alin. (2) din Constituţie,

51. De asemenea. Curtea constată că, prin Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 2 februarie 2015, paragraful 23, a statuat că, potrivit art. 41 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, „Titlul actului normativ cuprinde denumirea generică a actului, în funcţie de categoria sa juridică şi de autoritatea emitentă, precum şi obiectul reglementării exprimat sintetic”, în lipsa unor dispoziţii generale ale legii care să orienteze reglementarea, obiectul acesteia este dat chiar prin titlu (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014). În cazul proiectelor de legi de aprobare a ordonanţelor/ordonanţelor de urgenţă, titlul legii este cel care califică obiectul său de reglementare, ceea ce înseamnă că, potrivit art. 115 alin. (7) din Constituţie, pe de o parte, ordonanţa de urgenţă ar urma să înceteze să mai fie un act normativ de sine stătător şi să devină, ca efect al aprobării de către autoritatea legiuitoare, act normativ cu caracter de lege, chiar dacă, din raţiuni de tehnică legislativă, alături de datele legii de aprobare, conservă şi elementele de identificare atribuite la adoptarea sa de către Guvern (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 95 din 8 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 23 februarie 2006, Decizia nr. 1.039 din 9 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 21 august 2009, Decizia nr. 55 din 5 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 25 februarie 2014, Decizia nr. 761 din 17 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 20 ianuarie 2015, paragraful 27, sau Decizia nr. 61 din 7 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 30 martie 2017, paragraful 60), iar, pe de altă parte, legea astfel adoptată va viza numai obiectul de reglementare al ordonanţei de urgenţă şi măsurile conexe, de corelare sau de politică legislativă, ce âu legătură cu domeniul astfel determinat. În consecinţă, o atare lege fie aprobă pur şi simplu ordonanţa de urgenţă, fie aprobă ordonanţa de urgenţă, cu modificarea, completarea, abrogarea sau chiar suspendarea unor dispoziţii ale acesteia; în ambele cazuri însă legiuitorul este competent să adopte măsuri de corelare a soluţiilor legislative preconizate cu ansamblul actelor normative care fac parte din fondul activ al legislaţiei. De altfel, în privinţa celor anterior expuse, sunt aplicabile mutatis mutandis prevederile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora „Evenimentele legislative pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de acelaşi nivel sau de nivel superior, având ca obiect exclusiv evenimentul respectiv, dar şi prin alte acte normative ulterioare care, în principal, reglementează o anumită problematică, iar ca măsură conexă dispun asemenea evenimente pentru a asigura corelarea celor două acte normative interferenţe*

52. Legea de aprobare a ordonanţei de urgenţă poate să reglementeze numai în privinţa domeniilor în care intervine ordonanţa de urgenţă şi, eventual, să asigure măsurile conexe de corelare sau de politică legislativă necesare pentru realizarea obiectului său propriu de reglementare [Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2015, paragraful 24].

53. În aceste condiţii, Curtea constată că art. II şi III din legea criticată nu se integrează în obiectul de reglementare al Legii de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 95/2016, încălcându-se, pe de o parte, art. 115 alin. (7) din Constituţie, iar, pe de altă parte, art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin raportare la prevederile art. 41 alin. (1) şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 (în acelaşi sens, a se vedea Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014 sau Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2015, paragraful 25).

(3.2.) Criticile de neconstituţionalitate intrinsecă raportate la art. 1 alin (3) şi (5). art. 15 alin. (2), art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (1), art. 126 alin. (1), art. 142 alin. (1) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie

54. Curtea reţine că principalele critici vizează art. II pct. 1 [cu referire la art. 509 alin. (1) pct. 12 şi 13 din Codul de procedură civilă] şi art. III din lege în raport cu art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 21 alin. (3) şt art. 147 alin. (4) din Constituţie.

(3.2.1.) Art. II pct. 1 din lege [cu referire la art. 509 alin. (1) pct. 12 din Codul de procedură civilă]

55. Cu privire la dispoziţiile art. II pct. 1 [cu referire la art. 509 alin. (1) pct. 12 din Codul de procedură civilă], Curtea observă că sunt supuse revizuirii toate hotărârile judecătoreşti care s-au întemeiat pe o dispoziţie legală constatată ca fiind neconstituţională, spre deosebire de soluţia legislativă în vigoare, în acord cu care se revizuiesc numai hotărârile judecătoreşti pronunţate (a) în cauza în care excepţia de neconstituţionalitate a fost admisă şi (b) în cauzele în care Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate anterior publicării deciziei de admitere şi, prin urmare, a respins-o ca devenită inadmisibilă.

56. Raportat la aceste aspecte, Curtea, prin Decizia nr. 404 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 10 ianuarie 2017, paragraful 24, a statuat, ţinând seama de faptul că deciziile de admitere a unor excepţii de neconstituţionalitate pronunţate de instanţa de contencios constituţional nu îşi produc efectele cu privire la procese soluţionate înainte de pronunţarea şi publicarea unor astfel de decizii, că soluţia adoptată de legiuitor este justă, în alte condiţii ajungându-se la afectarea siguranţei circuitului juridic. Atât timp cât partea nu manifestă diligentă şi nu înţelege să ridice o excepţie de neconstituţionalitate în faţa instanţei competente, potrivit legii, şi atât timp cât nu există o decizie de constatare a neconstituţionalităţii publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, dispoziţiile legale aplicabile acelui litigiu beneficiază de prezumţia de constituţionalitate. În momentul în care Curtea constată ca fiind neconstituţionale aceste dispoziţii legale, prezumţia de constituţionalitate este răsturnată, iar dispoziţiile legale respective nu mai pot fi aplicate în acel proces.

57. Prin aceeaşi decizie, paragrafele 27-30, Curtea a statuat, cu privire la efectele unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, că decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008). În aceste condiţii, decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea sa în Monitorul Oficial - facta futura, însă, având în vedere faptul că excepţia de neconstituţionalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă (a se vedea Decizia nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007) şi un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 31 ianuarie 2007), Curtea a reţinut că aceasta nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, deci unor situaţii viitoare ipotetice, întrucât şi-ar pierde caracterul esenţialmente concret. Aşadar, Curtea a stabilit că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte - facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte şi, în mod excepţional, acele situaţii care au devenit facta praeterita.

58. În aceste condiţii, Curtea a statuat că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia - cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii constatate ca fiind neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional se produc erga omnes. În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita, Curtea a reţinut că partea nu mar poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut.

59. Curtea a reţinut însă că, în mod excepţional, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează şi cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, indiferent dacă până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, acestea au fost soluţionate definitiv şi irevocabil, de vreme ce, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curţii Constituţionale se va aplica acestor cauze. Cererea de revizuire urmează a fi soluţionată în acord cu decizia Curţii care modifică sau înlătură, după caz, pentru viitor toate efectele juridice pe care norma neconstituţională le produce cu privire la acel raport juridic. Astfel cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, soluţia legislativă care consacră dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea de atac a revizuirii nu intră în coliziune cu prevederile constituţionale privind efectele ex nune ale deciziei de admitere a Curţii, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curţii. Efectele unei decizii de admitere pronunţate de instanţa de contencios constituţional se întind inter partes numai ex nune, deoarece revizuirea este cea care în mod direct produce efecte pentru trecut, şi nu decizia de admitere a Curţii Constituţionale, aceasta din urmă fiind numai un instrument, un motiv legal pentru reformarea viitoare a hotărârilor judecătoreşti care s-au întemeiat pe dispoziţia declarată neconstituţională. Prin urmare, decizia de admitere a Curţii Constituţionale mediază revizuirea, şi nu invers, iar efectele pentru trecut de remediere a aspectelor dintr-o hotărâre judecătorească definitivă ce nu au putut fi prevenite sunt o consecinţă a căii de atac extraordinare şi nicidecum a actului emis de instanţa de contencios constituţional (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, Decizia nr. 998 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 17 ianuarie 2013, Decizia nr. 130 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 19 aprilie 2013, şi Decizia nr. 474 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 21 ianuarie 2014). Totodată, Curtea a stabilit că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale, soluţionate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză ultimă în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire,

60. În schimb, Curtea a reţinut că, în ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, acestea reprezintă o facla praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată. Din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidenţă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul. Aşa încât Curtea a constatat că incidenţa deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tune actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive.

61. În acelaşi sens, în materie procedural penală. Curtea a constatat, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, neconstituţionalitatea unei soluţii legislative cuprinse în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care nu limita cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate. Aşadar, în materie procedural penală, Curtea a constatat neconstituţionalitatea unei soluţii legislative similare cu cea supusă controlului de constituţionalitate în cauza de faţă, adoptată, însă, în materie procedural civilă. De aceea, aceleaşi considerente, întemeiate pe art. 147 alin. (4) din Constituţie, fundamentează neconstituţionalitatea textului legal criticat.

(3.2.2.) Art. II pct. 1 din lege [cu referire la art. 509 alin. (1) pct. 13 din Codul de procedură civilă]

62. Curtea constată că, în motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II pct. 1 din lege [cu referire la art. 509 alin. (1) pct. 13 din Codul de procedură civilă], deşi se face trimitere la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa referitoare la calitatea legii, în realitate, aceasta vizează, în principal, încălcarea dispoziţiilor constituţionale referitoare la competenţa Curţii Constituţionale şi a instanţelor judecătoreşti şi, de abia în secundar, cerinţele de calitate a legii sub aspectul determinării sferei de cuprindere a sintagmei „cu încălcarea prevederilor constituţionale”.

63. În vederea realizării unei analize complete în privinţa art. II pct. 1 [cu referire la art. 509 alin. (1) pct. 13 din Codul de procedură civilă] din perspectiva art. 1 alin. (5) din Constituţie, acest text legal trebuie coroborat cu prevederile art. II pct. 1 [cu referire la art. 509 alin. (1) pct. 14 din Codul de procedură civilă].

Acest din urmă text reglementează ipoteza revizuirii hotărârilor judecătoreşti date cu nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale; prin urmare, art. 509 alin. (1) pct. 13 din Codul de procedură civilă ar urma să vizeze revizuirea hotărârilor judecătoreşti date cu încălcarea prevederilor Constituţiei şi, întrucât cazul de revizuire referitor la încălcarea deciziilor Curţi Constituţionale este unul distinct, înseamnă că acest text de lege presupune ca interpretarea prevederilor constituţionale invocate în cererea de revizuire să fie realizată, în mod direct şi nemijlocit, de instanţele judecătoreşti, de la caz la caz.

64. Având în vedere cele de mai sus, rezultă că instanţele judecătoreşti devin competente ele însele să realizeze un control de constituţionalitate, verificând constituţionalitatea hotărârii judecătoreşti.

65. De asemenea, instanţele judecătoreşti urmează să aplice în mod direct Constituţia. Cu privire la acest aspect, Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat că instanţa judecătorească are competenţa de a aplica direct Constituţia numai în ipoteza şi termenii stabiliţi prin decizia de constatare a neconstituţionalităţii pronunţată de Curtea Constituţională [a se vedea, cu privire la aplicarea directă a Constituţiei, Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 16 mai 2000, Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 6 ianuarie 2016, sau Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016, Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016, paragraful 34, sau Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, paragraful 37]. Prin urmare, instanţele judecătoreşti pot aplica în mod direct Constituţia numai dacă Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea unei soluţii legislative şi a autorizat, prin decizia respectivă, aplicarea directă a unor prevederi constituţionale, în lipsa unei reglementări legale a situaţiei juridice create în urma deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate.

66. Curtea mai reţine că instanţa judecătorească competentă să analizeze acest caz de revizuire nu este unică, ci, potrivit art. 510 alin, (1) din Codul de procedură civilă, este instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere Rezultă că vor putea exista diverse interpretări ale normelor constituţionale, pe de o parte, la nivelul fiecărui grad al instanţelor judecătoreşti [judecătorie, tribunal, curte de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie] în condiţiile în care competenţa după materie este dublată, pe de o parte, de o competenţă teritorială expres prevăzută de normele procedural civile, iar, pe de altă parte, la nivelul completurilor de judecată din cadrul acestor instanţe. În aceste condiţii, dincolo de lipsa competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti de a realiza un control de constituţionalitate, care, în mod intrinsec, presupune o interpretare dată normei constituţionale, dacă în privinţa unei şi aceleiaşi norme constituţionale apare o divergenţă jurisprudenţială, se ridică problema autorităţii competente să unifice jurisprudenţa cu privire la modul de interpretare a normei constituţionale: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie [prin soluţionarea unui recurs în interesul legii] sau Curtea Constituţională. Per absurdum, s-ar ajunge la situaţia în care ar putea exista divergenţe jurisprudenţiale cu privire la interpretarea unui text constituţional între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Curtea Constituţională, pe de altă parte, atunci când acestea exercită controlul de constituţionalitate al hotărârilor judecătoreşti, respectiv al normelor de reglementare primară.

67. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea constată că reglementarea normativă criticată consacră, în realitate, un mijloc de realizare a controlului de constituţionalitate, respectiv controlul de constituţionalitate al hotărârilor judecătoreşti, şi nu un motiv de revizuire.

68. Cu privire la autoritatea competentă să exercite controlul de constituţionalitate, în timp s-au impus două modele: cel american, care păstrează plenitudinea de jurisdicţie a Curţii Supreme, care face parte din puterea judecătorească, respectiv cel european, care dă în competenţa unei instanţe specializate judecarea cauzelor ce privesc constituţionalitatea, instanţă situată în afara organizării puterilor statului. Particularitatea Curţilor Constituţionale europene constă în aceea că sunt autorităţi publice distincte de oricare dintre puterile statului cunoscute tradiţional în cadrul democraţiei constituţionale: legislativă, executivă şi judecătorească, justiţia constituţională reprezentând, aşadar, o activitate specializată, diferită de cea specifică autorităţii judecătoreşti şi exercitată independent de toate celelalte puteri statale. Curţile Constituţionale beneficiază de o competenţă prin atribuire, dar au plenitudine de jurisdicţie în privinţa atribuţiilor stabilite [Decizia nr. 302 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 29 mai 2012],

69. În România, controlul de constituţionalitate este realizat de către Curtea Constituţională, unica autoritate de jurisdicţie constituţională [art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992], drept care Curtea Constituţională a statuat că, potrivit Legii fundamentale, singura autoritate abilitată să exercite controlul constituţionalităţii legilor sau ordonanţelor este instanţa constituţională. Prin urmare, nici Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nici instanţele judecătoreşti sau alte autorităţi publice ale statului nu au competenţa de a controla constituţionalitatea legilor sau ordonanţelor, indiferent dacă acestea sunt sau nu în vigoare [Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009]. În temeiul art. 142 alin. (1) din Constituţie, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Legii fundamentale, iar, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, aceasta este unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România. Cu alte cuvinte, în conformitate cu dispoziţiile constituţionale şi legale în vigoare, doar Curtea Constituţională este abilitată să efectueze controlul asupra ordonanţelor simple sau de urgenţă ale Guvernului, nicio altă autoritate publică neavând competenţa materială în acest domeniu [Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 14 martie 2017, paragraful 79]. Potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie coroborate cu cele ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta este singura autoritate competentă în materia controlului de constituţionalitate, fiind exclusă orice partajare sub acest aspect cu instanţele de drept comun [Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011]. Curtea a mai constatat că o dimensiune a statului român o reprezintă justiţia constituţională, înfăptuită de Curtea Constituţională, autoritate publică politico-jurisdicţională care se situează în afara sferei puterii legislative, executive sau judecătoreşti, rolul său fiind acela de a asigura supremaţia Constituţiei, ca Lege fundamentală a statului de drept [Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012],

70. Acordarea unui rol decizional instanţelor judecătoreşti în realizarea controlului de constituţionalitate implică, pe de o parte, interpretarea noţiunilor şi conceptelor constituţionale, determinarea sferei şi limitelor drepturilor şi libertăţilor fundamentale sau explicitatea organizării şi funcţionării în cadrul raporturilor de drept constituţional a autorităţilor statului şi, pe de altă parte, crearea unui model hibrid de control de constituţionalitate nemaiîntâlnit în alte state ale lumii. Astfel, se subminează competenţa Curţii Constituţionale, care ar rămâne în sfera contenciosului constituţional al normelor, iar instanţele judecătoreşti ar prelua competenţa aplicării în concret la cazuri de speţă a prevederilor Constituţiei, actul final al judecăţii - hotărârea judecătorească - devenind, astfel, obiect al controlului de constituţionalitate al judecătorului de drept comun. Este de observat că, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, judecătorului a quo îi este permis doar să îşi exprime opinia cu privire la temeinicia excepţiei, ca un ajutor dat instanţei constituţionale, fiindu-i, în schimb, refuzată competenţa ca această apreciere să se convertească ea însăşi într-o condiţie de admisibilitate a excepţiei. Raţiunea pentru care legiuitorul nu a instituit o asemenea condiţie de admisibilitate este tocmai faptul că instanţa a quo ar efectua un control de constituţionalitate, de rezultatele căruia ar depinde sesizarea Curţii Constituţionale. Această concepţie cu privire la exercitarea controlului de constituţionalitate este, însă, subminată de dispoziţiile legale analizate, care recunosc o competenţă decizională instanţelor judecătoreşti atât cu privire la stabilirea înţelesului normei constituţionale, cât şi cu privire la verificarea în concreto a constituţionalităţii actului dedus judecăţii lor [hotărârea judecătorească].

71. Având în vedere cele de mai sus, rezultă că, în România, competenţa de a exercita controlul de constituţionalitate aparţine, în exclusivitate, singurei autorităţi de jurisdicţie constituţională, şi anume Curtea Constituţională. De altfel, în mod axiomatic, în cadrul modelului european de control al constituţionalităţii este exclusă competenţa instanţelor judecătoreşti să exercite un asemenea control, această activitate revenind, în întregime, curţilor constituţionale specializate.

72. Fiind lămurită problema autorităţii competente să exercite controlul de constituţionalitate, Curtea reţine că, în prezent, dispoziţiile art. 146 lit. a) teza întâi şi lit. d), respectiv lit. b), c) şi I) din Constituţie, coroborat cu art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, reglementează expres controlul de constituţionalitate, pe de o parte, al actelor normative de reglementare primară, iar, pe de altă parte, al tratatelor internaţionale, al regulamentelor şi al hotărârilor parlamentare. Astfel, controlul de constituţionalitate a hotărârilor judecătoreşti, pe calea plângerii de neconstituţionalitate, nu este încă normativizat. Prin urmare, Curtea reţine că exercitarea unui control de constituţionalitate asupra hotărârilor judecătoreşti implică o verificare a conformităţii acestora cu Constituţia, control care poate fi realizat numai de Curtea Constituţională, nu şi de instanţele judecătoreşti, iar decizia instanţei constituţionale astfel pronunţată poate constitui motiv de revizuire a hotărârii judecătoreşti anulate pe motive de neconstituţionalitate. Dar nicidecum nu se poate realiza un control de constituţionalitate al hotărârii judecătoreşti de către instanţa competentă să judece o cerere de revizuire pentru că s-ar ajunge în situaţia înfrângerii plenitudinii de jurisdicţie a Curţii Constituţionale în materia controlului de constituţionalitate. În caz contrar, Constituţia ar deveni subiectul unor interpretări mai mult sau mai puţin eterogene la nivelul tuturor instanţelor judecătoreşti existente în România. De asemenea este evident că, în aceste coordonate, calea de atac extraordinară a revizuirii nu este mijlocul juridic adecvat pentru controlul de constituţionalitate al hotărârilor judecătoreşti.

73. În consecinţă, Curtea constată încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, precum şi ale art. 124 alin. (1) şi art. 126 alin. (1), potrivit cărora justiţia se înfăptuieşte în numele legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti prevăzute de lege. Constatându-se o asemenea încălcare a prevederilor constituţionale, Curtea nu va mai analiza dacă sintagma „încălcarea prevederilor constituţionale” respectă sau nu cerinţele de calitate a legii, pentru că numai dacă o asemenea competenţă aparţinea instanţelor judecătoreşti sintagma în cauză era vagă, inexactă şi lipsită de precizie; în schimb, în măsura în care s-a stabilit că, în realitate, controlul de constituţionalitate al hotărârilor judecătoreşti este o dimensiune a competenţei Curţii Constituţionale, sintagma în cauză este clară, precisă şi previzibilă, însă contrară textelor constituţionale antereferite.

74. Pentru identitate de raţiune, Curtea, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, urmează să îşi extindă controlul de constituţionalitate asupra art. II pct. 1 din lege cu referire la art. 509 alin. (1) pct. 14 din Codul de procedură civilă, pentru că evaluarea conformităţii hotărârii judecătoreşti cu deciziile Curţii Constituţionale reprezintă, de asemenea, un aspect al controlului de constituţionalitate pe calea plângerii de neconstituţionalitate. Prin urmare, şi acest text legal încalcă art. 124 alin. (1), art. 126 alin. (1) şi art. 142 alin. (1) din Constituţie. De altfel, evaluarea conformităţii unei soluţii legislative cu deciziile Curţii Constituţionale este, de asemenea, un aspect al controlului de constituţionalitate prin prisma art. 147 alin. (4) din Constituţie referitor la respectarea efectelor general obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale ţa se vedea Decizia nr. 581 din 20 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 737 din 22 septembrie 2016, paragraful 49 şi următoarele, sau Decizia nr. 681 din 23 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1000 din 13 decembrie 2016, paragraful 21 şi următoarele.]. Mai mult, Curtea Constituţională este competentă a se pronunţa asupra situaţiei de neconstituţionalitate create prin nerespectarea considerentelor unei decizii de constatare a neconstituţionalităţii [Decizia nr. 463 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 704 din 25 septembrie 2014, paragraful 37],

75. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că legiuitorul a plecat de la o premisă corectă din punct de vedere al art. 1 alin. (5) din Constituţie, cu referire la respectarea Constituţiei de către toate autorităţile publice, inclusiv de către instanţele judecătoreşti prin hotărârile pe care le pronunţă, însă a reglementat un mecanism juridic defectuos atât cu privire la autoritatea competentă să exercite controlul de constituţionalitate, cât şi cu privire la modalitatea procedurală prin care aceasta se realizează.

76. Având în vedere art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea urmează să îşi extindă controlul de constituţionalitate şi asupra art. II pct. 1 din lege cu referire la art. 509 alin. (1) pct. 15 din Codul de procedură civilă în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa privind calitatea legilor. În acest sens, Curtea constată că acest text legal stabileşte ca motiv de revizuire pronunţarea unor sancţiuni în temeiul unor dispoziţii legale care nu erau în vigoare la data la care s-a născut raportul juridic dedus judecăţii. Or, în materie procedural civilă, sancţiunile sunt definite, în doctrină, drept măsuri cu caracter de constrângere menite să garanteze respectarea normelor juridice care prescriu formele şi condiţiile după care trebuie să se desfăşoare activitatea judiciară în pricinile civile. Ele îndeplinesc o dublă funcţie: de a-i preveni pe participanţii la procesul civil să respecte disciplina procesuală şi de a-i sancţiona pe cei care o încalcă. Acestea pot fi nulitatea, decăderea, perimarea, suspendarea cauzei, amenzile judiciare, prescripţia dreptului de a cere executarea silită, despăgubirile pentru partea prejudiciată sau în materie civilă nulitatea, reducţiunea, inopozabilitatea, prescripţia extinctivă, uzucapiunea etc.

77. Textul legal criticat, astfel cum este redactat, făcând referire la data naşterii raportului juridic dedus judecăţii, pare a se referi, însă, la sancţiunile civile. Având în vedere importanţa revizuirii - cale extraordinară de atac ce poate anihila autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti - legiuitorul este obligat, prin prisma art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, să indice expres şi neechivoc aceste cazuri, fără a apela la clasificări nesusţinute expres prin textul normativ al Codului de procedură civilă sau al Codului civil, pentru că, până la urmă, sancţiunea civilă sau de procedură civilă este noţiunea gen, înglobând noţiunile specie. Mai mult, de principiu, motivele de revizuire vizează aspecte necunoscute la data judecăţii, aspectele de legalitate invocate în privinţa hotărârii judecătoreşti fiind cenzurate pe calea recursului [â se vedea motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă - „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”]. Prin urmare, şi din acest punct de vedere apare ca fiind discutabilă o asemenea orientare legislativă, care realizează o confuziune între motivele ce intrinsec pot forma obiect al revizuirii, respectiv al recursului.

78. Nu în ultimul rând, Curtea reţine că acest amendament a fost introdus la Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi din Camera Deputaţilor, Iară să fi fost motivat în vreun fel pentru ca cel ce aplică legea să cunoască intenţia legiuitorului. Or, operarea unei asemenea modificări în privinţa motivelor de revizuire, care în sine nu se încadrează în tipicul celor deja normativizate, trebuia motivată în mod corespunzător.

79. În consecinţă, Curtea reţine că art. ii pct. 1 din lege cu referire la art. 509 alin. (1) pct. 15 din Codul de procedură civilă încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept şi alin. (5) referitor la calitatea legilor.

80. Având în vedere art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea urmează să îşi extindă controlul de constituţionalitate şi asupra art. II pct. 2 şi 3 din lege, întrucât aceste texte legale stabilesc, pe de o parte, tipologia hotărârilor ce pot fi revizuite în aplicarea motivelor de revizuire nou-reglementate şi, pe de altă parte, termenele de exercitare a acestora. Prin urmare, Curtea reţine mutatis mutandis încălcarea, prin aceste texte, a prevederilor constituţionale încălcate prin textele de lege care reglementează noile motive de revizuire, şi anume art. 1 alin. (3) şi (5), art. 124 alin. (1), art. 126 alin. (1), art. 142 alin. (1), art. 147 alin. (4) din Constituţie.

81. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. III din lege, Curtea constată că acestea sunt întemeiate în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie privind principiul securităţii raporturilor juridice şi art. 15 alin. (2) din Constituţie cu privire la principiul neretroactivităţii legii.

82. Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat că „legile de procedură sunt, în principiu, de imediată aplicare. Referitor însă la hotărârea judecătorească, de peste un secol, constant s-a decis în doctrină şi jurisprudenţă că ea este supusă condiţiilor de fond şi de formă stabilite de legea sub imperiul căreia a fost pronunţată, fără ca legea nouă să aibă vreo înrâurire asupra ei, deoarece ea este socotită, faţă de părţile care au participat în proces, că are valoarea unui contract încheiat în momentul pronunţării ei. Aşa fiind, şi dreptul relativ la exercitarea căilor de atac rămâne fixat de legea în vigoare în momentul pronunţării, deoarece admisibilitatea unei căi de atac constituie o calitate inerentă a hotărârii şi în aceste condiţii nicio cale de atac nouă nu poate rezulta dintr-o lege posterioară, după cum nicio cale de atac existentă contra unei hotărâri nu poate fi desfiinţată fără retroactivitate de către o lege posterioară” [Decizia nr. 9 din 7 martie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 25 noiembrie 1994].

83. Curtea reţine că principiul neretroactivităţii legii este o componentă a securităţii juridice [prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie], reglementată expres şi separat prin art. 15 alin. (2) din Constituţie, ceea ce înseamnă că legiuitorul constituant i-a acordat o atenţie şi importanţă specială în cadrul principiului general al securităţii juridice. Potrivit acestui principiu, o hotărâre judecătorească ce se bucură de autoritate de lucru judecat nu mai poate fi desfiinţată decât prin căile extraordinare de atac pentru motive expres şi limitativ enumerate [în prezent, recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea].

84. Cu referire la revizuire, Curtea a constatat că aceasta „este o cale extraordinară de atac promovată pentru a îndrepta erorile de fapt, în scopul restabilirii adevărului în cauză, ceea ce este în deplină concordanţă cu prevederile art. 124 din Constituţie privind înfăptuirea justiţiei [Decizia nr. 266 din 6 martie2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 379 din 19 mai 2008, Decizia nr. 3 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 21 martie 2011, Decizia nr. 76 din 12 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 12 aprilie 2013, sau Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, paragraful 27]. Interesul legat de stabilitatea hotărârilor judecătoreşti definitive, precum şi a raporturilor juridice care au fost supuse controlului instanţelor prin hotărârile respective a impus ca legea să stabilească riguros şi limitativ cazurile şi motivele pentru care se poate exercita această cale de atac, precum şi modul în care acestea pot fi probate” [Decizia nr. 266 din 6 martie 2008],

85. Desigur, nimic nu împiedică legiuitorul să augmenteze/elimine unele motive în temeiul cărora se poate promova o cale de atac extraordinară, cu condiţia să nu submineze securitatea juridică şi ordinea publică; însă, o asemenea reglementare, din punctul de vedere al aplicării sale în timp, poate viza numai procesele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, nu şi cele care au fost finalizate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Aşadar, trebuie realizată o necesară distincţie între facta praeterita - reprezentată de o hotărâre judecătorească definitivă, care se bucură de autoritatea lucrului judecat - şi facta pendentia, reprezentată de cauzele aflate în curs de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care stabilitatea raporturilor juridice la baza căreia stă hotărârea judecătorească să fie vulnerabilizată/fragilizată prin posibilitatea mereu iminentă de a se reglementa noi şi noi motive de revizuire care să pună în discuţie sau să ducă la desfiinţarea hotărârii judecătoreşti definitive, ceea ce este inadmisibil.

86. Prin urmare, criteriul ce trebuie luat în seamă şi care ţine de esenţa art. 15 alin. (2) din Constituţie raportat la aplicarea în timp a reglementărilor referitoare la căile de atac este data pronunţării hotărârii judecătoreşti. Astfel, în temeiul textului constituţional antereferit, legiuitorul poate supune hotărârea judecătorească unor căi de atac stabilite ca atare prin lege până la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti, drept care atât soluţia Codului de procedură civilă din 1865 [art. 725 alin. 3 „Hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate], cât şi a Codului de procedură civilă în vigoare [art. 27 - „Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.”] respectă aceste exigenţe constituţionale. În schimb, legiuitorului îi este interzis să supună hotărârile judecătoreşti unor noi căi de atac reglementate după pronunţarea acestora. Aceeaşi regulă se aplică atât căilor ordinare, cât şi extraordinare de atac, ambele categorii de căi de atac urmând să îşi păstreze aceeaşi configuraţie juridică de la data stabilită drept reper de către legiuitor [a se vedea distincţia realizată de noul şi vechiul Cod de procedură civilă]. Prin urmare, eliminarea unui motiv de revizuire sau adăugarea unui nou motiv de revizuire după pronunţarea hotărârii nu poate produce niciun efect, prin prisma aplicării legii în timp, cu privire la hotărârea judecătorească deja pronunţată.

87. Textul normativ al art. III din lege, prin modul în care este formulat, consacră o soluţie legislativă de natură să submineze caracterul de stat de drept al României [art. 1 alin. (3) din Constituţie] şi principiul securităţii raporturilor juridice [art. 1 alin. (5) din Constituţie], întrucât constituie premisa repunerii în discuţie a tuturor hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate după 1991, data adoptării Constituţiei României.

88. De asemenea, având în vedere invocarea art. 6 din Convenţie în componenta sa referitoare la securitatea raporturilor juridice, Curtea reţine şi încălcarea art. 21 alin. (3) din Constituţie prin prisma acestui text convenţional, întrucât, pe de o parte, acesta este o aplicare la nivel procesual a principiului general al securităţii raporturilor juridice rezultat din art. 1 alin. (5) din Constituţie şi, pe de altă parte, sfera de incidenţă a legii criticate vizează procedura civilă direct aplicabilă în litigiile de natură civilă.

89. În consecinţă, Curtea constată că dispoziţiile art. III sunt neconstituţionale, încălcând principiul neretroactivităţii legilor şi al securităţii raporturilor juridice, precum şi dreptul la un proces echitabil şi caracterul de stat de drept al României [art. 1 alin. (3) şi (5), art. 15 alin. (2) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie].

90. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că prevederile art. II şi III din Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum şi pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziţii din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 31 mai 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent-şef,

Benke Károly

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR

 

ORDIN

pentru modificarea anexei nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 1.214/2009 privind metodologia pentru stabilirea şi plata despăgubirilor ce se cuvin proprietarilor de animale tăiate, ucise sau altfel afectate în vederea lichidării rapide a focarelor de boli transmisibile ale animalelor

 

Văzând Referatul de aprobare nr. 3.566 din 22 mai 2017, întocmit de către Direcţia generală sanitară veterinară şi pentru siguranţa alimentelor din cadrul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor,

având în vedere prevederile art. 2 şi 24 din Legea nr. 150/2004 privind siguranţa alimentelor şi a hranei pentru animale, republicată,

ţinând cont de prevederile art. 63 şi ale art. 10 lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare,

luând în considerare prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.156/2013 pentru aprobarea acţiunilor sanitar-veterinare cuprinse în Programul acţiunilor de supraveghere, prevenire, control şi eradicare a bolilor la animale, a celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, a acţiunilor prevăzute în Programul de supraveghere şi control în domeniul siguranţei alimentelor, precum şi a tarifelor aferente acestora, cu completările ulterioare,

în baza art. 5 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 1.214/2009 privind metodologia pentru stabilirea şi plata despăgubirilor ce se cuvin proprietarilor de animale tăiate, ucise sau altfel afectate în vederea lichidării rapide a focarelor de boli transmisibile ale animalelor, cu modificările ulterioare,

în temeiul art. 3 alin. (3) şi al art. 4 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 1.415/2009 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor şi a unităţilor din subordinea acesteia, cu modificările şi completările ulterioare,

preşedintele Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor emite următorul ordin:

Art. I. - În anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 1.214/2009 privind metodologia pentru stabilirea şi plata despăgubirilor ce se cuvin proprietarilor de animale tăiate, ucise sau altfel afectate în vederea lichidării rapide a focarelor de boli transmisibile ale animalelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 741 din 30 octombrie 2009, cu modificările ulterioare, nota de subsol****) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„****) 1. În cazul efectivelor de păsări de reproducţie specia Gallus gallus salmonelozele produse de serotipurile Salmonella Enteritis, Salmonella Typhimurium. Salmonella Infantis. Salmonella Hadar şi Salmonella Vircow,

2. În cazul efectivelor de găini ouă consum specia Gallus gallus salmonelozele produse de serotipurile Salmonella Enteritis şi Salmonella Typhimurium”

Art. II. - Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, institutele veterinare centrale şi direcţiile sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti vor duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

Art. III. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Preşedintele Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor,

Geronimo Răducu Brănescu

 

Bucureşti, 27 iunie 2017.

Nr. 77.

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

 

ORDIN

privind prorogarea termenului prevăzut la art. 2 alin. (2) din Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 96/2016 pentru aprobarea Criteriilor de performanţă privind constituirea, încadrarea şi dotarea serviciilor voluntare şi a serviciilor private pentru situaţii de urgenţă

 

În vederea asigurării condiţiilor pentru îndeplinirea de către serviciile voluntare şi private pentru situaţii de urgenţă a Criteriilor de performanţă privind constituirea, încadrarea şi dotarea serviciilor voluntare şi a serviciilor private pentru situaţii de urgenţă, aprobate prin Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 96/2016, precum şi a condiţiilor legale de funcţionare a celor înfiinţate până la data intrării în vigoare ordinului menţionat anterior,

în temeiul art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, aprobată cu modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul afacerilor interne emite următorul ordin:

Art. 1. - Termenul pentru îndeplinirea criteriilor de performanţă prevăzut la art. 2 alin. (2) din Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 96/2016 pentru aprobarea Criteriilor de performanţă privind constituirea, încadrarea şi dotarea serviciilor voluntare şi a serviciilor private pentru situaţii de urgenţă, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 469 din 23 iunie 2016, se prorogă până la data de 31 decembrie 2017.

Art. 2. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul afacerilor interne,

Carmen Daniela Dan

 

Bucureşti, 21 iulie 2017.

Nr. 90.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.