MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 588/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 588         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Vineri, 21 iulie 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 273 din 27 aprilie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 43 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală

 

Decizia nr. 364 din 30 mai 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 131, art. 132 şi art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă

 

Decizia nr. 411 din 14 iunie 2017 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind completarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată, cu completările ulterioare

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

505. - Hotărâre privind încetarea exercitării, cu caracter temporar, în condiţiile legii, a funcţiei publice de prefect al judeţului Caraş-Severin de către doamna Albu Florenţa-Maria

 

506. - Hotărâre privind exercitarea, cu caracter temporar, prin detaşare în condiţiile legii, a funcţiei publice de prefect al judeţului Caraş-Severin de către domnul Lupu Matei

 

507. - Hotărâre privind exercitarea, cu caracter temporar, prin detaşare în condiţiile legii, a funcţiei publice de subprefect al judeţului Hunedoara de către domnul Bretean Dorel-Ovidiu

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 273

din 27 aprilie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 43 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Varga Attila - judecător

Cosmin-Marian Văduva - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 43 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Narcis Adrian Oprea, în Dosarul nr. 19.814/280/2015/a2 al Judecătoriei Piteşti - Secţia penală. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.193D/2016.

2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei de neconstituţionalitate, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, în principal, ca inadmisibilă, întrucât autorul acesteia critică soluţia de clasare pronunţată în cauză de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti. Pe fond, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 443 din 29 octombrie 2013.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 21 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 19.814/280/2015/a2, Judecătoria Piteşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 43 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Excepţia a fost ridicată de petentul Narcis Adrian Oprea, în cadrul procedurii de cameră preliminară, într-o cauză având ca obiect o plângere împotriva unei soluţii de neurmărire/netrimitere în judecată.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul apreciază că liberul acces la justiţie se încalcă întrucât nu poate fi antrenată răspunderea penală pentru infracţiunea de fals intelectual în înscrisuri oficiale, în măsura în care înscrisul prevăzut de art. 43 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, valabil fără semnătura funcţionarului public emitent, nu conţine alte elemente de identificare a persoanei care l-a redactat.

6. În plus, consideră autorul, se încalcă dreptul la apărare, întrucât autorul unei infracţiuni de fals nu poate fi identificat în lipsa semnăturii, mai ales în condiţiile unui volum mare de astfel de înscrisuri şi ale accesului mai multor funcţionari diferiţi la sistemul informatic.

7. Dispoziţiile criticate, contrar prevederilor art. 124 alin. (2) din Constituţie, împiedică înfăptuirea justiţiei şi tragerea la răspundere penală a emitenţilor unor înscrisuri oficiale falsificate, sub protecţia anonimatului conferit de editarea acestora în sistem informatic, fără semnătura care să poată duce la identificarea funcţionarului emitent sau responsabil.

8. De asemenea, dispoziţiile ari. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie sunt încălcate, întrucât se creează o imunitate pentru o parte a funcţionarilor publici care, în absenţa semnăturii, nu pot fi identificaţi şi traşi la răspundere pentru infracţiuni de falsificare a unor înscrisuri oficiale editate în sistem informatic. Se creează, în plus, o discriminare în raport cu funcţionarii publici obligaţi să emită înscrisuri oficiale sub semnătură, ca o condiţie de valabilitate şi asumare a responsabilităţii.

9. În fine, potrivit autorului excepţiei, dispoziţiile normative criticate conduc la naşterea incertitudinii în soluţionarea dosarelor penale şi crearea unei marje prea largi de interpretare a legii de către organele de urmărire penală şi procurori, în adoptarea unor soluţii nelegale de clasare, cu încălcarea rolului activ al acestora şi a dreptului la apărare al persoanei vătămate, prin invocarea editării înscrisurilor de către un sistem informatic, ca o cauză care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale.

10. Judecătoria Piteşti - Secţia penală apreciază că dispoziţiile criticate nu aduc atingere normelor constituţionale invocate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate.

11. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

12. Guvernul apreciază, în punctul său de vedere, că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Este invocată şi citată pe larg Decizia Curţii Constituţionale nr. 443 din 29 octombrie 2013, reţinându-se că, pentru identitate de raţiune, soluţia şi considerentele acesteia sunt aplicabile şi cu privire la excepţia de neconstituţionalitate din prezenta cauză a Curţii Constituţionale.

13. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În punctul său de vedere arată, printre altele, că modalitatea de emitere a actului administrativ fiscal prin intermediul mijloacelor informatice nu afectează în niciun fel exercitarea deplină a drepturilor persoanelor cărora acel act se adresează. Un act administrativ fiscal, indiferent de mijloacele folosite pentru emiterea iui, adică act emis electronic sau nu, are aceeaşi forţă juridică. Chiar dacă, din raţiuni practice, legiuitorul a prevăzut în mod explicit valabilitatea actului administrativ fiscal emis electronic în lipsa semnăturii persoanei împuternicite şi a ştampilei organului fiscal emitent, un astfel de act cuprinde suficiente elemente pentru a putea fi identificate atât organul emitent, cât şi persoana împuternicită a acestuia, pentru o eventuală răspundere disciplinară, civilă sau penală, după caz. O asemenea persoană va răspunde în faţa legii în aceleaşi condiţii ca şi persoana care a semnat şi ştampilat actul administrativ fiscal.

14. Preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor nu au comunicat punctul lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

15. Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 43 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007. Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală a fost abrogată, începând cu data de 1 ianuarie 2016, în temeiul art. 354 lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015.

17. Având în vedere Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care instanţa de contencios constituţional a statuatei sintagma „în vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, precum şi prevederile art. 352 alin, (1) şi (2) din Codul de procedură fiscală din 2015, potrivit cărora „(1) Dispoziţiile prezentului cod se aplică numai procedurilor de administrare începute după intrarea acestuia în vigoare. (2) Procedurile de administrare începute înainte de data intrării în vigoare a prezentului cod rămân supuse legii vechi. “, Curtea reţine că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute la art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 şi urmează a se pronunţa asupra dispoziţiilor art. 43 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, care au avut următorul cuprins: „(3) Actul administrativ fiscal emis în condiţiile alin. (2) prin intermediul mijloacelor informatice este valabil şi în cazul în care nu poartă semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, şi ştampila organului emitent, dacă îndeplineşte cerinţele legale aplicabile în materie. (4) Prin ordin al ministrului economiei şi finanţelor se stabilesc categoriile de acte administrative care se emit în condiţiile alin. (3).”

18. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 referitor la liberul acces la justiţie, art. 24 privind dreptul de apărare şi art. 124 alin. (2) referitor la înfăptuirea justiţiei.

19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că s-a mai pronunţat asupra prevederilor legale contestate, din perspectiva unor critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 443 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 14 ianuarie 2014, instanţa de contencios constituţional a stabilit că deşi, din raţiuni practice, legiuitorul a prevăzut în mod explicit valabilitatea actului administrativ fiscal emis electronic în lipsa semnăturii persoanei împuternicite şi a ştampilei organului fiscal emitent, un astfel de act cuprinde suficiente elemente pentru a putea fi identificate atât organul emitent, cât şi persoana împuternicită a acestuia, pentru o eventuală răspundere disciplinară, civilă sau penală, după caz. O asemenea persoană va răspunde în faţa legii în aceleaşi condiţii ca şi persoana care a semnat şi ştampilat actul administrativ fiscal.

20. De asemenea, în decizia precitată, Curtea a mai reţinut că textele de lege în discuţie conţin norme de procedură specifice domeniului fiscal, care vizează în egală măsură pe toţi cei cărora ii se adresează, fără a genera o stare de inegalitate sau de discriminare contrară art. 16 din Constituţie. Actele administrative fiscale emise prin intermediul unui centru de imprimare masivă se stabilesc, potrivit art. 43 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, prin ordin al ministrului economiei şi finanţelor, astfel că această categorie distinctă este determinată nu de destinatarul lor, ci de obiectul acestora. Acest element se constituie într-un criteriu obiectiv şi raţional, care justifică, în lumina exigenţelor ce caracterizează principiul egalităţii, tratamentul juridic diferit al acestei categorii de acte administrative fiscale faţă de celelalte - şi implicit, al destinatarilor lor.

21. Cu alte cuvinte, această modalitate de emitere a actelor administrative fiscale nu poate fi convertită într-o cauză care împiedică începerea urmăririi penale sau exercitarea acţiunii penale, criticile formulate de autorul excepţiei vizând, sub acest aspect, modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale de către organele de urmărire penală, aspect care cade în competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti competente să soluţioneze contestaţia formulată împotriva soluţiei de clasare pronunţate în cauză.

22. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, Curtea constată că soluţia şi considerentele care o fundamentează îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.

23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Narcis Adrian Oprea în Dosarul nr. 19.814/280/2015/a2 al Judecătoriei Piteşti - Secţia penală - Camera preliminară şi constată că dispoziţiile art. 43 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Piteşti - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 27 aprilie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cosmin-Marian Văduva

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 364

din 30 mai 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 131, art. 132 şi art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent-şef

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 131, art. 132 şi art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Antonie Popescu, în Dosarul nr. 1.745/4/2014 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.288D/2016.

2. La apelul nominal se prezintă reprezentantul Ministerului Tineretului şi Sportului, consilierul juridic Radu Tomescu, lipsind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul părţii prezente, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

4. Reprezentantul Ministerului Public arată că este atribuţia exclusivă a legiuitorului de a stabili competenţa completului de judecată şi pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată,

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin încheierea din 12 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.745/4/2014, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 131, art. 132 şi art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Excepţia a fost ridicată de Antonie Popescu, intimat într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul susţine ca dispoziţiile art. 131 şi art. 132 din Codul de procedură civilă, prin aplicarea mecanică abuzivă, permit violarea unor proceduri şi drepturi procedurale (cum ar fi ca, în pofida unei competenţe exclusive, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti să judece o contestaţie la executare, deşi nici sediul biroului executorului judecătoresc şi nici sediul debitorului nu sunt în sectorul 4) din perspectiva dreptului la un proces echitabil, protejat prin art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi prin aceasta încălcarea art. 20 şi 21, raportate la art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţia României. Apreciază că art. 131 din Codul de procedură civilă permite un criteriu subiectiv de apreciere din partea uneia dintre părţile în litigiu, ceea ce echivalează cu lipsa stabilirii cu precizie a instanţei de executare competente, respectiv cu imposibilitatea cunoaşterii de către debitor, în cauza dată, a acestei instanţe. O asemenea soluţie normativă afectează garanţiile constituţionale şi, implicit, cele convenţionale, care caracterizează dreptul la un proces echitabil. Totodată, nu există nicio justificare pentru lipsirea justiţiabilului de un important mijloc de apărare prin interdicţia de a invoca o excepţie procedurală şi se instituie un dezechilibru între stat/autoritate, ca emitent al actului normativ, şi persoana care se pretinde vătămată, ceea ce este contrar principiului egalităţii armelor, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă, autorul arată că dispoziţia legală nu ar conţine, în sine, un viciu de neconstituţionalitate, dacă legiuitorul ar opera modificările legislative în acord cu cele reţinute în prealabil, trimiterea la instanţa de executare competentă să judece contestaţia la executare fiind în deplină conformitate cu dispoziţiile constituţionale. Aceste prevederi au însă o problemă de neconstituţionalitate câtă vreme persistă o neclaritate cu privire la instanţa de executare. De asemenea, restrângerea puterii judecătorului de a dezlega pe deplin problemele de drept descoperite pe parcursul procesului civil, penal sau de contencios administrativ nu este în concordanţă cu standardul de protecţie care trebuie să existe din perspectiva primatului drepturilor fundamentale în faţa procedurilor, respectat prin tradiţia constituţională naţională la art. 20 din Constituţia României.

7. Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând că dispoziţiile art. 131 din Codul de procedură civilă nu conţin niciun viciu de neconstituţionalitate şi nu fac altceva decât să reglementeze verificarea competenţei de către instanţa de judecată, stabilind un moment procesual de discutare a competenţei. Totodată, dispoziţiile art. 132 din Codul de procedură civilă reglementează doar modul de soluţionare a excepţiei de necompetenţă. Referitor la art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, în forma în vigoare anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 138/2014, aşa cum s-a reţinut şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 348 din 17 iunie 2014, dispoziţia legală nu conţine, în sine, niciun viciu de neconstituţionalitate, în condiţiile în care nu face decât să stabilească competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare în favoarea instanţei de executare, care, de altfel, are căderea de a statua şi asupra altor incidente ivite în faza de executare silită.

8. Pe de altă parte, instanţa apreciază că excepţia a fost invocată îndeosebi în scopul de a tergiversa soluţionarea procesului, întrucât, în prealabil, autorul a mai invocat în cauză o altă excepţie de neconstituţionalitate.

9. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10. Guvernul a trimis punctul său de vedere prin Adresa nr. 5/7.088/2016, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 11.927 din 6 decembrie 2016, prin care apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că art. 650 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în forma iniţială, adoptată prin Legea nr. 134/2010, astfel cum a fost amendată prin legea pentru punerea în aplicare a acestui cod (Legea nr. 76/2012), instituia regula în conformitate cu care instanţa de executare era judecătoria în circumscripţia căreia se afla biroul executorului judecătoresc care făcea executarea. Prin Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea acestor dispoziţii. Ulterior, prin Legea nr. 138/2014, avându-se în atenţie considerentele reţinute în decizia Curţii, au fost amendate inter alia dispoziţiile art. 650 alin. (1) teza întâi din cod [în prezent, art. 651 alin. (1)], stabilindu-se, ca instanţă de executare (în competenţa căreia intră, printre altele, ca regulă, şi judecarea contestaţiilor la executare), judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în ţară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în ţară, judecătoria în a cărei circumscripţie se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor. Prin Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014 a fost analizată conformitatea cu Legea fundamentală şi a dispoziţiilor art. 713 alin. (1) din Codul de procedură penală [actualmente art. 714 alin. (1) din cod], Curtea Constituţională statuând că aceste prevederi nu conţin, în sine, niciun viciu de neconstituţionalitate, în condiţiile în care legiuitorul operează modificările legislative în acord cu cele reţinute în decizia instanţei de contencios constituţional, trimiterea la instanţa de executare competentă să judece contestaţia la executare fiind în deplină conformitate cu dispoziţiile constituţionale. În concluzie, Guvernul apreciază că soluţiile legislative contestate nu sunt de natură să încalce normele constituţionale invocate de autorul excepţiei.

11. Avocatul Poporului a trimis punctul său de vedere prin Adresa nr. 19.454/28 februarie 2017, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.411 din 2 martie 2017, prin care susţine constituţionalitatea dispoziţiilor criticate. Prin reglementarea la nivel legal a principiilor constituţionale referitoare la procedura de judecată, legiuitorul asigură atât dreptul părţilor la un parcurs procedural previzibil, cât şi dreptul acestora de a-şi adapta În mod rezonabil conduita procesuală în conformitate cu ipoteza normativă a legii, aspecte care se constituie în garanţii indispensabile ale dreptului la un proces echitabil. Potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie este atributul exclusiv al legiuitorului să stabilească mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, precum şi regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti.

12. Preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor nu au comunicat punctul lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13. Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 131, art. 132 şi art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 545 din 3 august 2012, în forma anterioară modificării operate prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 16 octombrie 2014. Dispoziţiile criticate aveau următorul cuprins:

- Art. 131: Verificarea competenţei: „(1) La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.

(2) în mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop.

- Art. 132: Soluţionarea excepţiei: „(1) Când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, din oficiu sau la cererea părţilor, ea este obligată să stabilească instanţa judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent.

(2) Dacă instanţa se declară competentă, va trece la judecarea pricinii. Încheierea poate fi atacată numai odată cu hotărârea pronunţată în cauză.

(3) Dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei judecătoreşti competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.

(4) Dacă instanţa se declară necompetentă şi respinge cererea ca inadmisibilă întrucât este de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională sau ca nefiind de competenţa instanţelor române, hotărârea este supusă numai recursului la instanţa ierarhic superioară.”;

- Art. 713 alin. (1): Condiţii de admisibilitate: „(1) Dacă executarea silită se face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrate, debitorul nu va putea invoca pe cale de contestaţie motive de fapt sau de drept pe care le-ar fi putut opune în cursul judecăţii în primă instanţă sau într-o cale de atac ce i-a fost deschisă.

15. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) referitoare la principiul separaţiei puterilor în stat, art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 privitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind dreptul la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul de apărare, art. 44 alin. (1) care consacră garantarea dreptului de proprietate, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 124 alin. (2) referitor la înfăptuirea justiţiei, art. 129 privind folosirea căilor de atac şi în art. 148 referitor la integrarea în Uniunea Europeană. De asemenea sunt invocate Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorul excepţiei îşi fundamentează critica dispoziţiilor art. 131, art. 132 şi art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă, pe „aplicarea mecanică abuzivă” a acestora, care permite „violarea unor proceduri şi drepturi procedurale”, întrucât creează premisele stabilirii competenţei exclusive a instanţei de executare, alta decât cea de la sediul biroului executorului judecătoresc sau de la sediul debitorului creanţei supuse executării silite. Modul de aplicare a dispoziţiilor legale ar afecta dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi ar încălca prevederile art. 20 şi 21, raportate la art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţia României.

17. Dincolo de împrejurarea că aspectele invocate în susţinerea criticilor formulate nu vizează probleme de constituţionalitate a dispoziţiilor legale, ci modul de aplicare a acestora în speţa dedusă judecăţii de fond, cu privire la care instanţa judecătorească este suverană a aprecia şi a decide, Curtea observă că nemulţumirea autorului excepţiei de neconstituţionalitate nu rezidă decât indirect din aplicarea dispoziţiilor art. 131, art. 132 şi art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă, principala sursă de conflict cu normele constituţionale reprezentând-o dispoziţiile art. 650 alin. (1) din cod, potrivit cărora „Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.” De altfel, autorul excepţiei a formulat în faţa instanţei de fond critici cu privire la toate cele patru texte legale, însă instanţa, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a respins ca inadmisibilă excepţia ce viza art. 650 alin. (1) din cod, întrucât, în prealabil, Curtea Constituţională constatase, prin Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014, neconstituţionalitatea acestor prevederi legale. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că prevederile art. 650 alin. (1) din Codul de procedură civilă lasă o marjă largă de apreciere creditorului, care, în mod indirect, este cei care stabileşte instanţa de executare prin alegerea executorului judecătoresc. Or, prin conferirea unui asemenea drept procesual creditorului, legea nu a făcut altceva decât să creeze premisa normativă necesară pentru ca acesta să se substituie chiar legiuitorului, ceea ce contravine principiului constituţional prevăzut de art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia legiuitorului îi revine sarcina stabilirii în concret a instanţei competente. Prin urmare, Curtea a constatat că prevederile procedurale nu întrunesc exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate şi sunt astfel incompatibile cu principiul fundamental privind respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Aşa fiind, Curtea nu a putut decât să concluzioneze în sensul că textul de lege supus controlului de constituţionalitate permite un criteriu subiectiv de apreciere din partea uneia dintre părţile în litigiu, ceea ce echivalează cu lipsa stabilirii cu precizie a instanţei de executare competente, respectiv cu imposibilitatea cunoaşterii de către debitor, în cauza dată, a acestei instanţe.

18. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Curtea s-a pronunţat prin aceeaşi decizie, constatând că acestea sunt constituţionale. Curtea a reţinut că dispoziţia legală nu conţine, în sine, niciun viciu de neconstituţionalitate, în condiţiile în care legiuitorul operează modificările legislative în acord cu cele reţinute de Curte privind neconstituţionalitatea art. 650 alin. (1) din Codul de procedură civilă, trimiterea la instanţa de executare competentă să judece contestaţia la executare fiind în deplină conformitate cu dispoziţiile constituţionale.

19. Raportând cele de mai sus la cauza de faţă, Curtea constată că argumentele reţinute cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă îşi menţin valabilitatea, fiind pe deplin aplicabile şi respingerii criticilor formulate cu privire la art. 131 şi art. 132 din acelaşi cod, care instituie, pe de o parte, obligaţia instanţei de judecată de a se pronunţa asupra competenţei sale, ceea ce reprezintă o garanţie că problema competenţei este discutată la primul termen de judecată, moment până la care excepţia necompetenţei teritoriale de ordine publică mai poate fi invocată, şi, pe de altă parte, procedura de soluţionare a acestei excepţii.

20. Cu toate acestea, Curtea reţine că motivele invocate de către autor în susţinerea excepţiei nu sunt veritabile critici de neconstituţionalitate, ci, în realitate, privesc modul de interpretare şi aplicare a prevederilor de lege criticate Totodată, Curtea observă că autorul excepţiei de neconstituţionalitate tinde la relevarea pretinsei neconstituţionalităţi a normelor procesual civile criticate prin raportare, nu la conţinutul normativ intrinsec, ci prin coroborarea acestora cu o normă procedurală a cărei neconstituţionalitate a fost deja constatată printr-o decizie a Curţii Constituţionale. Or, analiza unor astfel de critici de neconstituţionalitate nu intră în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin, (3) din Legea nr. 47/1992, „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată

21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 131, art. 132 şi art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Antonie Popescu în Dosarul nr. 1.745/4/2014 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României,

Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 30 mai 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent-şef,

Mihaela Senia Costinescu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 411

din 14 iunie 2017

referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind completarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată, cu completările ulterioare

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent-şef

 

1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind completarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată, cu completările ulterioare, obiecţie formulată de un număr de 81 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România.

2. Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, al art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.065/15 mai 2017 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.717A/2Q17.

3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia formulează atât motive de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi intrinsecă. Din perspectiva pretinsei neconstituţionalităţi extrinseci sunt invocate prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin raportare la cele ale art. 61 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care, la alin. (1) şi (2), definesc condiţiile de fond pentru modificarea şi completarea actelor normative. Esenţiale, sub aspectul criticii de neconstituţionalitate formulate, sunt condiţiile legale potrivit cărora modificarea sau completarea unui act normativ este admisă numai dacă nu se afectează concepţia generală ori caracterul unitar al acelui act [alin. (1)], respectiv cea a integrării în mod armonios a prevederilor modificatoare sau de completare în actul supus modificării, asigurându-se unitatea de stil şi de terminologie [alin. (2)]. În opinia autorilor sesizării, dispoziţiile Legii contestate, care completează art. 9 din Legea nr. 96/2006, afectează caracterul unitar al actului normativ modificat, acest fapt fiind evidenţiat şi în avizul Consiliului Legislativ. Totodată, se susţine că prevederile legii examinate se îndepărtează de intenţia iniţiatorilor şi de obiectul de reglementare detaliat în expunerea de motive a Legii nr. 96/2006, care vizau numai instituirea unor reguli referitoare la validarea mandatului parlamentar, imunitatea parlamentară, drepturile şi obligaţiile deputaţilor şi senatorilor, exercitarea mandatului în circumscripţia parlamentară, alte drepturi patrimoniale şi regimul disciplinar aplicabil deputaţilor şi senatorilor.

4. Se mai arată, de asemenea, că activitatea comisiilor de anchetă formează, în mod evident, obiectul de reglementare al regulamentelor celor două Camere ale Parlamentului, ca parte a activităţii acestora. Se face trimitere, în acest context, la menţiunile din avizul Consiliului Legislativ asupra eventualei incidenţe a dispoziţiilor art. 9 alin. (2) teza finală din Legea nr. 96/2006, cu precizarea că, în actuala sa formă, acest din urmă text legal îndeplineşte toate cerinţele de constituţionalitate, nefiind necesară modificarea sau completarea sa.

5. În consecinţă, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate consideră că este nelegală reglementarea unor proceduri de citare sau invitare în cadrul comisiei parlamentare de anchetă a unor terţe persoane care nu au legătură cu punerea în aplicare a drepturilor şi obligaţiilor derivate din statutul deputaţilor sau senatorilor. Având în vedere că „respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”, mai ales în procesul de elaborare a actelor normative, respectarea dispoziţiilor legale privind tehnica normativă este esenţială pentru asigurarea predictibilităţii şi clarităţii legilor, astfel că, în opinia autorilor, actul normativ supus controlului de constituţionalitate este contrar art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală.

6. Criticile de neconstituţionalitate intrinsecă formulate în motivarea sesizării vizează încălcarea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin, (4) din Constituţie, în considerarea acestui principiu, autoritatea judecătorească este formată din totalitatea persoanelor şi instituţiilor publice care contribuie la înfăptuirea justiţiei în România, iar normele legale instituite pentru înfăptuirea justiţiei sunt norme imperative, care asigură autorităţii judecătoreşti mecanismele statale necesare realizării actului de justiţie. Aceste norme sunt de strictă interpretare şi nu pot fi translatate, spre aplicare, altei puteri a statului, fără a fi încălcat principiul fundamental al separării puterilor.

7. Or, dispoziţiile de completare de la alin. (4) şi alin. (6) ale art. 9 din Legea nr. 96/2006 reglementează instrumente cu caracter jurisdicţional la îndemâna unei comisii parlamentare de anchetă, cum ar fi posibilitatea sesizării organelor de urmărire penală pentru infracţiunea prevăzută la art. 267 din Codul penal, precum şi pentru obstrucţionarea sau împiedicarea aflării adevărului, posibil aspect neconstituţional sesizat şi prin avizul Consiliului Legislativ, care face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.231/2009, potrivit căreia respectivele infracţiuni fac parte din categoria infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei, în condiţiile în care „comisiile de anchetă nu au caracter jurisdicţional, neîncadrându-se în categoria organelor judiciare.”

8. Totodată, apreciază autorii sesizării că Parlamentul României, instituind normele criticate, are un comportament neloial în raport cu alte autorităţi de rang constituţional, comportament sancţionat prin nenumărate decizii ale Curţii Constituţionale (deciziile nr. 209/2012, nr. 261/2015 şi nr. 293/2016) ca fiind contrar atât principiului separaţiei puterilor în stat, cât şi principiului colaborării loiale între autorităţile statului.

9. Faţă de cele arătate, autorii solicită Curţii Constituţionale să constate neconstituţionalitatea Legii privind completarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

10. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere.

11. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis punctul său de vedere prin Adresa nr. 2/5.451 din 31 mai 2017, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.742/31 mai 2017, prin care apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

12. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie se arată că acestea nu sunt incidente în cauză. Legea privind completarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 96/2006 completează, respectiv instituie dispoziţii normative sistematizate în cuprinsul a patru alienate, alin. (3)-(6), în cadrul art. 9 din lege, având denumirea marginală „Organizarea activităţii parlamentare” Textele nou introduse circumstanţiază o parte a prevederilor cuprinse la alin. (2) al art. 9, referitoare la comisiile de anchetă, astfel că nu privesc în întregime Legea nr. 96/2006, nu afectează caracterul său unitar sau concepţia generală asupra acesteia. În plus, se precizează faptul că expunerea de motive din anul 2005 a Legii nr. 96/2006, la care fac referire autorii obiecţiei, nu poate fi luată în considerare, deoarece actualul art. 9 a fost incorporat în Legea nr. 96/2006 câţiva ani mai târziu, prin Legea nr. 219/2013 (introdus ca art. 81, devenit art. 9 cu prilejul republicării).

13. Referitor la invocarea art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală se susţine că reglementarea unor dispoziţii legale cu caracter general referitoare la activitatea comisiilor de anchetă nu transformă automat activitatea comisiei de anchetă, care are caracter exclusiv politic, într-o activitate jurisdicţională, prin care să judece şi să se pronunţe asupra eventualelor litigii. Art. 64 alin. (4) din Constituţie prevede competenţa Camerelor Parlamentului de a organiza comisii de anchetă, iar Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1.231/2009, a statuat că reglementarea comisiilor de anchetă poate fi dezvoltată prin legi, „în accepţiunea de acte juridice ale Parlamentului” şi că pot fi stabilite drepturi şi obligaţii şi în sarcina altor subiecte de drept din afara Camerei Deputaţilor, nu numai în sarcina Guvernului şi a celorlalte organe ale administraţiei publice. Or, normele juridice ale legii examinate au caracter general, fiind aplicabile oricărei comisii de anchetă, fără a fi exclusă posibilitatea Stipulării unor norme particulare, în funcţie de obiectul de analiză al comisiei de anchetă.

14. Controlul exercitat în temeiul art. 9 alin. (3) din legea criticată de către comisia de anchetă reprezintă expresia dispoziţiilor art. 111 alin. (1) teza întâi din Constituţie, înscrise în titlul III cap. IV „Raporturile Parlamentului cu Guvernul” din aceasta: „ Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor; sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora.” în consecinţă, corelativ acestei obligaţii de rang constituţional, comisia de anchetă potrivit articolului unic alin. (3) din lege, poate sesiza conducătorul instituţiei sau al autorităţii administraţiei publice centrale în care îşi desfăşoară activitatea persoana citată care refuză, nemotivat, să dea curs solicitărilor comisiei de anchetă sau poate propune sesizarea organelor de urmărire penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 267 din Codul penal (omisiunea sesizării), fără ca prin acţiunea sa de sesizare comisia de anchetă să se subroge organelor de jurisdicţie ori conducătorului respectivei autorităţi ale administraţiei publice centrale, doar acestea din urmă având competenţa de a stabili, după caz, răspunderea administrativă, materială, disciplinară sau penală a persoanei citate.

15. Cât priveşte competenţa comisiei de anchetă de a invita alte persoane decât cele care se află în raporturi constituţionale specifice cu Parlamentul, preşedintele Camerei Deputaţilor arată că, potrivit alin. (5) al articolului unic şi în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, acestea pot fi audiate doar dacă acceptă invitaţia. În mod similar, chiar dacă şi în privinţa acestora comisia de anchetă poate sesiza organele de urmărire penală, doar acestea din urmă pot stabili răspunderea lor juridică.

16. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctul lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

17. Curtea Constituţională este legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.

18. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea privind completarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată, cu completările ulterioare, în integralitatea sa.

19. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (4) - care consacră principiul separării şi echilibrului puterilor şi ale art. 1 alin. (5) - referitoare la obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, prin raportare la prevederile art. 61 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

(1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate

20. Curtea constată că sesizarea formulată îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul obiectului său, fiind vorba de o lege adoptată şi nepromulgată, cât şi sub aspectul titularului dreptului de sesizare, aceasta fiind semnată de un numărde81 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România. Totodată, Curtea constată că sesizarea de neconstituţionalitate a fost introdusă înlăuntrul termenului legal de sesizare a Curţii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. În acest sens, Curtea reţine că legea examinată a fost adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 11 mai 2017, dată la care a fost depusă la secretarii generali ai Camerei Deputaţilor şi Senatului în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale. La data de 15 mai 2017, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea prezentei obiecţii de neconstituţionalitate a fost înregistrată la secretarul general al Camerei Deputaţilor, iar la data de 17 mai 2017, legea adoptată a fost trimisă Preşedintelui României pentru promulgare.

(2) Analiza pe fond a obiecţiei de neconstituţionalitate

(2.1.) Parcursul legislativ al legii examinate

21. Propunerea legislativă a fost iniţiată de 2 deputaţi şi a fost prezentată, la 2 mai 2017, Birourilor Permanente reunite ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, când a fost solicitat avizul Consiliului Legislativ şi a fost trimisă pentru raport la Comisia permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, organizarea şi funcţionarea şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.

22. La data de 5 mai 2017 a fost primit avizul favorabil, cu unele observaţii şi propuneri, a Consiliului Legislativ, iar Comisia permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, organizarea şi funcţionarea şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului a adoptat raportul de admitere, fără modificări, al propunerii legislative.

23. La 9 mai 2017, propunerea legislativă a fost supusă dezbaterii în plenul reunit al Camerelor, fiind adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 11 mai 2017, ca lege organică, cu respectarea art. 65 alin. (2) şi a art. 76 alin. (1) din Constituţie. Totodată, legea a fost depusă la secretarii generali ai Camerei Deputaţilor şi Senatului în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale.

24. La data de 15 mai 2017, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea prezentei obiecţii de neconstituţionalitate a fost înregistrată la secretarul general al Camerei Deputaţilor, iar la data de 17 mai 2017, legea a fost trimisă Preşedintelui României pentru promulgare.

(2.2.) Modificări legislative preconizate

25. Propunerea legislativă are ca obiect completarea art. 9 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, în sensul introducerii, după alin, (2), a patru noi alineate, alin. (3)-(6), prin care sunt stabilite unele reguli privind desfăşurarea activităţii comisiilor de anchetă parlamentară.

Legea supusă controlului de constituţionalitate are următorul cuprins:

«Articol unic. - La articolul 9 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 22 ianuarie 2016, cu completările ulterioare, după alineatul (2) se introduc patru noi alineate, alineatele (3)-(6), cu următorul cuprins:

„(3) Comisiile de anchetă parlamentară pot cita orice persoană care lucrează în cadrul Guvernului sau în cadrul celorlalte organe ale administraţiei publice şi care poate avea cunoştinţă despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul activităţii comisiei. Persoanele citate sunt obligate să se prezinte în faţa comisiei de anchetă parlamentară.

(4) în cazul refuzului nemotivat de a răspunde solicitărilor comisiei de anchetă, aceasta poate propune sesizarea conducătorului autorităţii sau instituţiei unde desfăşoară activitatea persoana citată, în vederea aplicării în mod corespunzător a prevederilor regulamentelor de organizare şi funcţionare a instituţiei respective sau poate propune sesizarea organelor de urmărire penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 267 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare.

(5) Comisiile de anchetă parlamentară pot invita orice altă persoană care poate avea cunoştinţă despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul activităţii comisiei şi care acceptă să fie audiată. Persoana invitată poate răspunde şi în scris comisiei de anchetă parlamentară, furnizând informaţiile solicitate sau poate transmite prin poştă documente sau celelalte mijloace de probă pe care le deţine şi care sunt utile comisiei de anchetă.

(6) Refuzul persoanelor invitate la comisia de anchetă de a furniza informaţiile solicitate sau de a pune la dispoziţia acesteia celelalte documente sau mijloace de probă deţinute, utile activităţii comisiei, poate fi considerat ca obstrucţionare sau împiedicare a aflării adevărului şi poate constitui temei pentru sesizarea organelor de urmărire penală.”»

(2.3.) Analiza criticilor de neconstituţionalitate

26. Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorii acesteia formulează atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, referitor la principiul legalităţii, cât şi critici de natură intrinsecă, ce vizează pretinsa încălcare a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală. În acest sens, autorii sesizării consideră că dispoziţiile legii contestate, prin completările aduse art. 9 din Legea nr. 96/2006, afectează caracterul unitar al actului normativ de bază şi se îndepărtează, astfel, de intenţia iniţiatorilor legii şi de obiectul de reglementare detaliat în expunerea de motive a Legii nr. 96/2006, ceea ce contravine prevederilor art. 61 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative şi, implicit, principiului fundamental al legalităţii. De asemenea, se arată că activitatea unei comisii de anchetă parlamentară poate face obiectul de reglementare al regulamentului parlamentar, şi nu al unei legi. Faţă de soluţiile legislative preconizate de dispoziţiile legii examinate, autorii apreciază că, prin instituirea unor modalităţi, mijloace şi instrumente de lucru ale comisiei de anchetă, cum ar fi citarea sau invitarea unor persoane pentru a furniza informaţiile solicitate de această comisie, se imprimă acestei entităţi caracter jurisdicţional, ceea ce interferează cu atribuţiile specifice autorităţii judecătoreşti şi contravine, în consecinţă, principiului separaţiei şi echilibrului puterilor.

27. Analizând prevederile legii ce constituie obiectul controlului de constituţionalitate a priori, motivele de neconstituţionalitate formulate, precum şi dispoziţiile din Constituţie invocate de către autorii sesizării, Curtea observă că, în jurisprudenţa sa, a mai analizat problematica reglementării şi a naturii activităţii comisiei de anchetă parlamentară (Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea i, nr. 787 din 22 noiembrie 2012, Decizia nr. 1.231 din 29 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 759 din 6 noiembrie 2009, Decizia nr. 317 din 13 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 23 mai 2006, Decizia nr. 46 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994, Decizia nr. 45 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai J 994),

28. În acord cu cefe statuate în jurisprudenţa sa în materie, Curtea constată că izvorul de drept al reglementării unei comisii de anchetă parlamentară constă în însăşi Legea fundamentală care, la titlul III - Autorităţi publice, cap. I - Parlamentul, secţiunea 1 - Organizare şi funcţionare, la art. 64 alin. (4), cu denumirea marginală „Organizarea internă”, prevede: „(4) Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune. “Aşa cum Curtea Constituţională a arătat în Decizia nr. 1.231 din 29 septembrie 2009, ancheta parlamentară este o expresie a funcţiei de control pe care o are Parlamentul în cadrul democraţiei constituţionale. Funcţia de control a Parlamentului derivă în mod direct din calitatea sa de organ reprezentativ suprem al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării, atribute conferite de art. 61 alin. (1) din Constituţie. Astfel, potrivit art. 2 - Suveranitatea, din Legea fundamentală, organele reprezentative ale poporului român sunt purtătoare ale suveranităţii naţionale ce aparţine poporului şi sunt constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte. În acest sens, Curtea Constituţională a stabilit, în jurisprudenţa sa în materie, că art. 2 din Constituţie exprimă voinţa constituantului român, potrivit căreia, în cadrul democraţiei reprezentativ©, suveranitatea naţională aparţine poporului român, însă aceasta nu poate fi exercitată într-un mod direct, nemijlocit, la nivel individual, ci numai indirect, mijlocit, prin procedeul alegerii organelor reprezentative. Modalitatea de constituire a acestora din urmă reprezintă expresia suveranităţii naţionale, manifestată prin exprimarea voinţei cetăţenilor în cadrul alegerilor libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 419 din 26 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 28 aprilie 2009 sau Decizia nr. 61 din 14 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 76 din 3 februarie 2010).

29. Manifestarea suveranităţii cu care este învestit Parlamentul ca organ reprezentativ suprem al poporului român constă, în esenţă, în exercitarea puterii legislative - ca unică autoritate legiuitoare a ţării, însă, în virtutea principiului constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat - consacrat la art. 1 alin. (4) din Constituţie - Parlamentul are şi alte funcţii, aflate, desigur, în strânsă şi directă legătură cu rolul său de unic legiuitor. În realizarea funcţiilor sale constituţionale, Constituţia conferă mandatului parlamentar caracter reprezentativ, art. 69 dispunând că (1) în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului Garanţia supremă a independenţei de care se bucură, în exercitarea mandatului, orice parlamentar, este înscrisă în alin. (2) al art. 69 din Legea fundamentală, în sensul că „Orice mandat imperativ este nul.”

30. Una dintre modalităţile de concretizare a principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor - care guvernează, de altfel, alături de principiul cooperării loiale interinstituţionale, întreaga structură constituţională a autorităţilor publice centrale - o reprezintă şi faptul că, potrivit dispoziţiilor din cap. IV - Raporturile Parlamentului cu Guvernul, autoritatea legiuitoare exercită o funcţie de control asupra administraţiei publice centrale, reprezentate de Guvern, ca exponent al puterii executive. Potrivit art. 111 alin. (1) teza întâi din Legea fundamentală, „Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. “

31. Constituţia reprezintă expresia concentrată, exprimată prin principii şi concepte fundamentale, a voinţei constituantului român, iar toate prevederile înscrise în Constituţie trebuie privite într-o legătură armonioasă şi indisolubilă, care susţin, împreună, aceleaşi concepte fundamentale ale funcţionării statului român ca stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil - art. 1 alin. (1), dar şi ca stat de drept, democratic şi social - art. 1 alin. (3) teza întâi. Rolul fundamental al Curţii Constituţionale are în vedere competenţa sa unică de a realiza interpretarea acestor norme fundamentale în spiritul şi litera Constituţiei, deci în acord cu voinţa constituantului şi prin respectarea strictă a normelor fundamentale.

32. Prin raportare la cele arătate mai sus, Curtea constată, în acord, de asemenea, cu jurisprudenţa sa, că instituirea unei comisii de anchetă parlamentară reprezintă o aplicare a dispoziţiilor constituţionale la care s-a făcut anterior referire, având, aşadar, deplină legitimitate constituţională. Parlamentarii, exercitându-şi mandatul în serviciul poporului, trebuie să dea dovadă de aplecare spre discutarea, dezbaterea şi rezolvarea problemelor comunităţii şi nicidecum să le ignore. Una dintre modalităţile prevăzute de Constituţie pentru realizarea acestui obiectiv îl constituie comisia de anchetă parlamentară, al cărei obiect de activitate constă în analiza sau clarificarea unor situaţii de fapt, a unor aspecte sau fenomene sociale relevante, justificat de interesul public de a cunoaşte anumite realităţi cu reverberaţii în plan social, juridic sau politic. O astfel de activitate de cercetare a unor aspecte din viaţa publică a comunităţii este absolut indispensabilă realizării rolului constituţional al unui parlamentar, acela de reprezentant al electoratului şi al intereselor cetăţenilor, având în vedere că legea, ca act normativ al Parlamentului, reprezintă modalitatea prin care sunt reglementate, în cadrul anumitor raporturi sociale, regulile de conduită, drepturile şi obligaţiile cetăţenilor, iar aceste reglementări trebuie să fie cât mai bine adaptate realităţilor juridice, sociale şi politice ale comunităţii şi să reflecte cât mai fidel interesele acelei comunităţi în planul politicii legislative. Prin urmare, nicio autoritate sau instituţie publică nu poate limita sau nega acest principiu, deputaţii şi senatorii exercitându-şi mandatul în conformitate cu interesul superior al comunităţii şi cu respectarea competenţelor strict determinate prin Constituţie [în acest sens, a se vedea şi Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 22 noiembrie 2012].

33. Autoritatea specifică activităţii Parlamentului se ataşează, prin urmare, şi activităţii comisiei de anchetă parlamentară pentru ca obiectivele în vederea cărora a fost instituită să fie atinse. Curtea observă, în acest sens, prevederile din Regulamentul Camerei Deputaţilor, cap. I „Organizarea Camerei Deputaţilor”, secţiunea a 5-a - Comisiile Camerei Deputaţilor, care, la art. 39, dispun următoarele: „Comisiile Camerei Deputaţilor sunt organisme de lucru ale acesteia, înfiinţate cu scopul de a îndeplini atribuţiile prevăzute de lege şi de prezentul regulament Comisiile Camerei Deputaţilor pregătesc documentele de lucru pentru lucrările în plen ale acesteia şi exercită controlul parlamentar.” Potrivit art. 40, comisiile Camerei Deputaţilor sunt comisiile permanente, comisii de mediere sau alte comisii comune cu Senatul, putând fi instituite comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Punctul 4 din secţiunea a 5-a a cap. I din Regulamentul Camerei Deputaţilor, intitulată „Comisii de anchetă ale Camerei Deputaţilor”, conţine reglementări (art. 73-79) în privinţa instituirii şi modalităţii de desfăşurare a activităţii unei comisii de anchetă parlamentară, în condiţiile în care Camera Deputaţilor consideră necesară clarificarea cauzelor şi împrejurărilor în care s-au produs evenimente sau au avut loc acţiuni cu efecte negative, precum şi stabilirea concluziilor, răspunderilor şi măsurilor ce se impun. Norme cu un conţinut juridic relativ similar se regăsesc în Regulamentul Senatului (cap. I secţiunea a 4-a, art. 79 şi 80) şi în Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului (art. 4, 9, 13, 75-77 şi 81).

34. În privinţa unora dintre aceste texte regulamentare, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat, relevante în cauza de faţă fiind acele critici referitoare la pretinsul caracter jurisdicţional al comisiei de anchetă sau natura sa de instanţă extraordinară. Având de examinat constituţionalitatea prevederilor art. 40 alin. (3) teza finală coroborate cu art. 46 lit. b), art. 73, art. 75, art. 76 şi art. 78 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, Curtea, prin Decizia nr. 1.231 din 29 septembrie 2009, a constatat că prevederile regulamentare nu pot stabili drepturi şi obligaţii decât pentru deputaţi, precum şi pentru autorităţile, demnitarii şi funcţionarii publici, în funcţie de raporturile constituţionale pe care le au cu Camera, fără ca aceste norme să vizeze şi alte subiecte de drept din afara Camerei Deputaţilor sau care nu se încadrează în categoriile de mai sus. Asemenea prevederi, care să vizeze şi alte subiecte de drept, nu pot fi cuprinse în regulamentele parlamentare, ci sunt numai de nivelul legii, în accepţiunea de act juridic al Parlamentului. Curtea a arătat expressis verbis că „în faţa comisiilor de anchetă, în mod obligatoriu, trebuie să compară numai subiectele de drept care se află în raporturi constituţionale specifice cu Parlamentul potrivit titlului III, cap. IV din Constituţie, intitulat Raporturile Parlamentului cu Guvernul. Alte subiecte de drept pot fi invitate să ia parte la dezbaterile din faţa comisiilor de anchetă, fără a exista însă vreo obligaţie corelativă din partea acestora de a da curs invitaţiei”.

35. Aşadar, regulamentul este actul juridic opozabil Parlamentului şi celorlalte subiecte de drept ce se află sub control parlamentar, în temeiul raporturilor lor constituţionale, aceste subiecte de drept având obligaţia, conform art. 111 alin. (1) din Constituţie, de a răspunde solicitărilor comisiei de anchetă, motiv pentru care ele pot fi citate, iar în caz de refuz nemotivat, poate fi sesizat conducătorul autorităţii sau instituţiei unde desfăşoară activitatea persoana citată, în vederea aplicării în mod corespunzător a prevederilor regulamentelor de organizare şi funcţionare ale instituţiei respective, sau pot fi sesizate organele de urmărire penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 267 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare.

36. Curtea constată că legea ce formează obiectul controlului de constituţionalitate a fost elaborată cu luarea în considerare a celor precizate de Curtea Constituţională în deciziile mai sus indicate. Astfel, a fost elaborată o propunere legislativă, şi nu o propunere de modificare a regulamentului parlamentar, întrucât legiuitorul a vizat inclusiv reglementarea posibilităţii invitării, de către comisia de anchetă, a unor terţe persoane, străine raportului constituţional dintre Parlament şi Guvern. Intenţia sa este, aşa cum s-a arătat în precedent, legitimă din punct de vedere constituţional, deoarece, astfel cum rezultă din expunerea de motive, urmăreşte să asigure Parlamentului posibilitatea reală de exercitare concretă a funcţiei de control parlamentar, în sensul de a putea avea acces la orice informaţie necesară elucidării unor aspecte de interes public. Or, dacă o astfel de activitate nu ar dispune de mijloace adecvate şi nu ar fi înzestrată cu o anumită autoritate, obiectivul propus nu ar putea fi atins, iar comisia de anchetă parlamentară şi-ar reduce rolul la unul teoretic sau chiar decorativ, lipsit de orice eficienţă. Dacă legiuitorul ar fi dorit să limiteze desfăşurarea activităţii comisiei de anchetă doar la citarea subiectelor de drept ce se circumscriu raporturilor constituţionale dintre Parlament şi Guvern, stabilite de art. 111 din Constituţie, atunci ar fi adoptat o hotărâre de modificare, în acest sens, a regulamentului fiecărei Camere sau al celui referitor la activităţile comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Intenţia a fost, însă, de a asigura comisiei de anchetă o arie mai cuprinzătoare de acţiune, în sensul de a putea obţine informaţii şi de la alte persoane, întrucât un regulament parlamentar este opozabil doar destinatarilor săi, respectiv celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, iar unui terţ nu îi poate fi opozabil decât un act normativ de nivelul legii, modalitatea de reglementare nu putea fi, în situaţia examinată, decât pe calea unei legi organice.

37. Având în vedere cele constatate, Curtea nu poate reţine criticile de neconstituţionalitate formulate de autorii sesizării referitoare la încălcarea principiului legalităţii cuprins la art. 1 alin. (5) din Constituţie, motivat de faptul că măsurile legislative preconizate de legea examinată ar fi trebuit să facă obiectul de reglementare al unui regulament parlamentar şi nu al unei legi.

38. De asemenea, Curtea reţine că autorii sesizării de neconstituţionalitate reclamă încălcarea principiului constituţional al legalităţii şi din perspectiva nerespectării prevederilor art. 61 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care reglementează condiţiile de fond pentru modificarea şi completarea actelor normative, potrivit cărora modificările legislative nu trebuie să afecteze concepţia generală ori caracterul unitar al actului normativ de bază, fiind, totodată, necesar, „ca prevederile modificate sau care completează actul normativ să se integreze armonios în actul supus modificării ori completării, asigurându-se unitatea de stil şi de terminologie, precum şi succesiunea normală a articolelor.” Potrivit criticilor de neconstituţionalitate formulate, modificările aduse prin legea examinată afectează caracterul unitar al Legii nr. 96/2006 prin aceea că se îndepărtează de intenţia iniţiatorilor şi de obiectul de reglementare detaliat în expunerea de motive a Legii nr. 96/2006, motive ce indicau numai necesitatea instituirii unor reguli referitoare la validarea mandatului parlamentar, imunitatea parlamentară, drepturile şi obligaţiile senatorilor şi deputaţilor, exercitarea mandatului în circumscripţia parlamentară, alte drepturi patrimoniale şi regimul disciplinar aplicabil senatorilor şi deputaţilor.

39. Curtea reţine că, aşa cum arată şi titlul legii examinate în cauza de faţă, prevederile acesteia completează art. 9 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, în sensul introducerii, după alin. (2) al acestui articol, a unui număr de patru alineate. Art. 9 din Legea nr. 96/2006, cu denumirea marginală „Organizarea activităţii parlamentare”, are, în prezent, următorul cuprins normativ: „(1) Activitatea deputaţilor şi senatorilor, precum şi organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabilesc prin regulament propriu. În vederea asigurării exercitării mandatului deputaţilor şi senatorilor, resursele financiare aferente desfăşurării activităţii fiecărei Camere sunt prevăzute în bugetul propriu, pe care îi adoptă fiecare Cameră. (2) Deputaţii şi senatorii constituie comisii permanente şi pot institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. În condiţiile prevăzute de regulamente. Camerele îşi pot constitui comisii comune, grupuri de prietenie cu alte parlamente şi delegaţii ale Parlamentului României la adunările parlamentare cu caracter european sau internaţional. Condiţiile de constituire, obiectivele activităţii şi procedurile de lucru ale comisiilor se stabilesc în regulamentul fiecărei Camere şi în Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului sau ad-hoc pentru comisiile speciale ori de anchetă

40. Or, Curtea observă că dispoziţiile articolului unic din legea supusă controlului de constituţionalitate, cuprinzând norme completatoare ale art. 9, mai sus citat, nu fac altceva decât să dezvolte, în continuarea celor prevăzute la alin. (2) al art. 9, sub aspectul instituirii comisiei de anchetă, anumite reguli referitoare la modalitatea de desfăşurare a activităţii acesteia. Raţiunea pentru care legiuitorul a optat pentru modalitatea de reglementare pe calea unei legi, şi nu a unui regulament parlamentar, a fost pe larg explicată în paragrafele 34-37 ale prezentei decizii, iar legea care priveşte raporturi ca cele vizate de normele examinate (ce fac obiectul legii supuse controlului de constituţionalitate) nu putea fi alta decât cea privind Statutul deputaţilor şi senatorilor. Astfel, în continuarea celor reglementate la art. 9 alin. (2), forma în vigoare, normele completatoare ale articolului unic din legea criticată instituie mijloacele sau instrumentele prin care comisia de anchetă parlamentară îşi poate realiza scopul pentru care a fost instituită, şi anume citarea oricărei persoane care lucrează în cadrul Guvernului sau în cadrul celorlalte organe ale administraţiei publice şi care poate avea cunoştinţă despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul activităţii comisiei, respectiv invitarea oricărei alte persoane care poate avea cunoştinţă despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul activităţii comisiei şi care acceptă să fie audiată. De asemenea, este reglementată şi consecinţa refuzului persoanelor citate sau invitate de a da curs solicitării comisiei de anchetă, care, în acest caz, poate propune sesizarea conducătorului autorităţii sau instituţiei unde desfăşoară activitatea persoana citată, în vederea aplicării în mod corespunzător a prevederilor regulamentelor de organizare şi funcţionare a instituţiei respective sau poate propune sesizarea organelor de urmărire penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 267 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv sesizarea organelor de urmărire penală pentru obstrucţionarea sau împiedicarea aflării adevărului de către persoanele invitate şi care, acceptând să fie audiate, refuză să coopereze în sensul precizat de comisia de anchetă.

41. Cât priveşte intenţia iniţiatorilor legii privind Statutul deputaţilor şi senatorilor care, în opinia autorilor sesizării, ar fi deturnată prin inserarea, în cuprinsul art. 9 din Legea nr. 96/2006, a alineatelor completatoare ce formează corpul legii examinate în cauza de faţă, Curtea constată că, faţă de forma sa iniţială, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 380 din 3 mai 2006, Legea nr. 96/2006 a fost republicată de patru ori, republicarea fiind impusă, potrivit art. 70 din Legea nr. 24/2000, de multiplele modificări sau completări substanţiale aduse aceleiaşi legi. Astfel, în forma iniţială a Legii nr. 96/2006, art. 9 avea denumirea marginală „Principiul interesului naţional” şi era inserat în capitolul III „Principii şi reguli de conduită parlamentară”. Or, în ultima formă a Legii nr. 96/2006, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 22 ianuarie 2016, art. 9 are denumirea marginală „Organizarea activităţii parlamentare”şi este situat în capitolul II „Validarea şi regimul mandatului”. Actualul art. 9 din Legea nr. 96/2006 a fost introdus, sub forma art. 81, prin Legea nr. 219/2013 (Legea nr. 96/2006 fiind ulterior republicată, iar articolele de lege renumerotate), expunerea de motive la care fac trimitere autorii sesizării de neconstituţionalitate în criticile formulate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie referindu-se la această lege. Or, pentru a putea susţine deturnarea intenţiei iniţiatorilor propunerii legislative, ar fi trebuit ca aceste critici să se raporteze la expunerea de motive a legii ce constituie obiectul criticii de neconstituţionalitate, şi nu la o lege anterioară, de asemenea de modificare şi completare a Legii nr. 96/2006. Curtea observă, cu acest prilej, că, potrivit expunerii de motive ce a însoţit propunerea legislativă (devenită, ulterior, legea adoptată în Parlament şi care constituie obiectul controlului de constituţionalitate a priori în cauza de faţă), aceasta urmăreşte reglementarea unor „reguli clare pentru organizarea şi funcţionarea comisiilor de anchetă menţionate la art. 9 alin. (1) din actul de bază care se doreşte a fi completat”.

42. În afara acestor observaţii, Curtea reţine că obiectul de reglementare al unui act normativ poate include aspecte colaterale, dezvoltări, nuanţări, care nu sunt de natură a-i deturna sensul originar, ci, dimpotrivă, îl adaptează, îl modelează inclusiv în funcţie de realităţile sociale în continuă transformare

43. În ceea ce priveşte susţinerile autorilor sesizării referitoare la încălcarea principiului constituţional al legalităţii din perspectiva exigenţelor referitoare la claritatea şi predictibilitatea normei juridice, Curtea constată că nici aceste critici nu pot fi reţinute. În acest context, Curtea observă că orice act normativ trebuie Să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea, pentru a satisface cerinţa de previzibilitate, trebuie să precizeze cu suficienta claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66). Ca atare, o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie, numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita. Curtea, având în vedere principiul generalităţii legilor, a mai reţinut că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se reţin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59).

44. În raport cu considerentele de principiu de mai sus, Curtea constată că normele completatoare ale art. 9 din Legea nr. 96/2006, cuprinse în legea supusă controlului de constituţionalitate, exprimă fără echivoc regulile de conduită ale subiectelor de drept vizate, acestea putând să prefigureze, cu uşurinţă, consecinţele nerespectării acestora. În plus, este de observat că, în cazul de faţă, nu sunt puse în discuţie drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţenilor, care să fie afectate în substanţa lor ca urmare a unei eventuale interpretări arbitrare cu prilejul aplicării acestora de către comisia de anchetă, deoarece aceasta din urmă nu are vocaţia de juris dictio, în sensul că nu pronunţă hotărâri definitive cu privire la vinovăţia unei persoane, iar orice măsură rezultată ca urmare a sesizării pe care o poate înainta comisia de anchetă către persoanele sau organele abilitate să ia anumite măsuri este supusă, la rândul său, controlului instanţelor judecătoreşti, persoana vizată beneficiind de toate garanţiile specifice unui proces echitabil.

45. A două critică principală formulată de autorii sesizării vizează pretinsul caracter jurisdicţional al activităţii comisiei de anchetă, ceea ce contravine art. 1 alin. (4) din Constituţie, referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi principiul colaborării loiale între autorităţile statului. Se susţine, în acest sens, că mijloacele de care dispune comisia de anchetă sunt specifice activităţii judiciare: citarea, administrarea unor probe necesare aflării adevărului în cauza ce constituie obiectul activităţii sale sau sesizarea, în caz de refuz nemotivat, a conducătorului instituţiei din care provine persoana citată, ori a organelor de urmărire penală (pentru săvârşirea faptei de omisiune a sesizării, prevăzute de art. 267 din Codul penal, sau pentru fapte de obstrucţionare sau împiedicare a aflării adevărului) în privinţa persoanei/invitate, care refuză să dea curs solicitării, respectiv invitaţiei formulate de comisia de anchetă.

46. Curtea reţine că, prin Decizia nr. 1.231/2009, precitată şi invocată, de altfel, de autorii sesizării de neconstituţionalitate, Curtea a explicitat semnificaţia caracterului jurisdicţional al activităţii unei entităţi publice, care poate imprima acesteia, deci şi comisiei de anchetă parlamentară, natura unei instanţe extraordinare, interzise de art. 126 alin. (5) din Legea fundamentală, astfel: „pentru ca o autoritate publică să dispună de jurisdicţie trebuie să aibă capacitatea şi dreptul de a judeca şi de a se pronunţa asupra unor litigii care vizează, de principiu, drepturile subiective ale părţilor implicate. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 51 din 31 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 6 februarie 2008, a statuat că o jurisdicţie este extraordinară numai în măsura în care există o confuzie între funcţia de anchetă, cea de judecată şi cea de soluţionare a căilor de atac împotriva propriilor decizii, lipsă de contradictorialitate şi publicitate a dezbaterilor, limitare a dreptului la apărare al persoanelor, liber arbitru în administrarea şi aprecierea probelor, precum şi posibilitatea de a da, în aceleaşi cauze, verdicte noi, contrare celor validate prin deciziile definitive ale instanţelor judecătoreşti. Natura juridică a organelor care exercită o jurisdicţie extraordinară este cea a instanţelor extraordinare, interzise de art. 126 alin. (5) din Constituţia României

47. În continuarea celor evidenţiate în prealabil, Curtea a stabilit că aceste comisii de anchetă nu au abilitarea constituţională sau regulamentară să se pronunţe asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane, ci sunt expresia controlului parlamentar. Scopul lor este acela de a lămuri, de a clarifica împrejurările şi cauzele în care s-au produs evenimente sau au avut loc acţiuni cu efecte negative, precum şi stabilirea concluziilor şi măsurilor ce se impun (...). Este, prin urmare, de forţa evidenţei faptul că aceste comisii anchetează/verifică fapte sau împrejurări, şi nu persoane. Ele au ca scop constatarea existenţei sau inexistenţei faptelor pentru care a fost creată comisia de anchetă, fără a stabili răspunderea administrativă, materială, disciplinară sau penală a vreunei persoane. Aşadar, Curtea a reţinut, prin aceeaşi decizie, că aceste comisii nu au competenţa de a da un verdict, ci de a întocmi un raport cu privire la situaţia de fapt anchetată, prin care se vor indica concluziile la care au ajuns pe baza actelor şi documentelor pe care le-a consultat şi a audierilor efectuate. „A admite că această activitate, prin mijloacele indicate de lege, vizează o activitate jurisdicţională ar însemna ca actele, spre exemplu, ale organelor de control (Garda Financiară, Curtea de Conturi, Departamentul pentru Lupta Antifraudă) să califice aceste organe ca fiind cu caracter jurisdicţional, ceea ce este inadmisibil. Aceste organe au posibilitatea de a audia, de a efectua/cere efectuarea de expertize, de a controla, de a constata săvârşirea unor fapte, de a emite concluzii, recomandări şi propune măsuri ce se impun a se lua. Or, o atare activitate nu poate fi automat calificată ca fiind una jurisdicţională. Aceste organe, ca şi comisia de anchetă, nu dau verdicte prin care se constată vinovăţia unei persoane, ci doar constată o stare de fapt şi fac propuneri/recomandări. Chiar dacă o comisie de anchetă îşi depăşeşte atribuţiile, „verdictele” sale nu ar putea avea o finalitate juridică, votul final asupra constatărilor comisiei de anchetă dându-se în plenul respectivei Camere, fiind deci un vot politic.

48. Având în vedere aceste considerente şi adaptându-le la conţinutul normativ al legii ce constituie obiectul controlului de constituţionalitate în dosarul de faţă, Curtea nu poate reţine încălcarea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, deoarece comisia de anchetă nu îndeplineşte rolul unui organ de jurisdicţie, ci doar împrumută unele dintre instrumentele autorităţii judecătoreşti (citează, strânge şi administrează probe pentru aflarea adevărului asupra unei situaţii cu importanţă în plan politic), fără a se identifica cu specificul activităţii jurisdicţionale, de vreme ce, prin raportul său ori hotărârea parlamentară adoptată, nu pronunţă un verdict asupra vinovăţiei unei persoane. Singura consecinţă juridică este aceea de formulare a propunerii de sesizare a conducătorului autorităţii sau instituţiei unde desfăşoară activitatea persoana citată, în vederea aplicării În mod corespunzător a prevederilor regulamentelor de organizare şi funcţionare a instituţiei respective [în cazul alin. (3)] sau a propunerii de sesizare a organelor de urmărire penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 267 - Omisiunea sesizării din Codul penal [în cazul alin. (4)] sau pentru fapte de obstrucţionare sau împiedicare a aflării adevărului [în cazul alin (5)]. Or, aceste din urmă persoane sau organe sunt cele care, în virtutea competenţelor lor legale, vor stabili răspunderea administrativă, disciplinară, materială sau, după caz, penală a persoanei citate sau invitate. Aşadar, întregul demers al comisiei de anchetă nu are o reală valoare juridică, ci are relevanţă exclusiv în plan politic.

49. Faţă de cele constatate prin Decizia nr. 1.231/2009, referitoare la prevederile art. 40 alin. (3) teza finală coroborate cu art. 46 lit. b), art. 73, art. 75, art. 76 şi art. 78 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, şi care îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză, Curtea reţine că, în plus faţă de soluţiile legislative prevăzute în cadrul regulamentelor parlamentare cu privire la comisiile de anchetă, legea ce constituie obiectul controlului de constituţionalitate reglementează inclusiv posibilitatea invitării în faţa comisiei a oricărei altei persoane [în afara celor care lucrează în cadrul Guvernului sau a celorlalte organe ale administraţiei publice, la care se referă alin. (3) şi (4) ale art. unic din lege] care poate avea cunoştinţă despre 6 faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul activităţii comisiei şi care acceptă să fie audiată [alin. (5) şi (6) ale art. unic din lege]. Curtea a arătat deja, în paragrafele precedente, că scopul instituirii comisiei de anchetă - una dintre modalităţile de exercitare a controlului parlamentar, în temeiul art. 111 din Constituţie -, dar şi natura acestui organ de lucru al Parlamentului, precum şi obiectivele propuse - ce răspund imperativului politic şi social de a clarifica anumite aspecte de mare importanţă pentru viaţa publică a comunităţii [fiind incidente, astfel, prevederile art. 2, art. 61 şi art. 69 alin (2) din Legea fundamentală], impun şi justifică, totodată, soluţia legislativă [referitoare la invitarea şi a altor persoane decât cele care îşi desfăşoară activitatea, direct sau indirect, sub control parlamentar. Curtea a statuat, în acest context, că lipsirea comisiei de anchetă de o asemenea posibilitate sau limitarea sferei sale de acţiune ar afecta obiectivul pe care comisia de anchetă şi l-a propus, ar afecta însuşi scopul instituirii ei şi ar goli de conţinut textele constituţionale pe care se fundamentează înfiinţarea, funcţionarea şi rolul acestei comisii de anchetă parlamentară. Prin urmare, pentru a fi garantată respectarea obligaţiei persoanelor citate şi a celor invitate, care au acceptat să fie audiate, de a furniza informaţiile solicitate de comisia de anchetă, legea pune la dispoziţia acesteia un instrument juridic, constând în posibilitatea comisiei de anchetă de a sesiza fie conducătorul unităţii sau instituţiei unde îşi desfăşoară activitatea persoana citată, fie organele de urmărire penală.

50. Astfel, în privinţa subiectelor de drept vizate de alin. (3) şi (4) ale art. unic din legea examinată, care au obligaţia de natură constituţională ca, în cadrul raporturilor dintre Parlament şi Guvern şi al exercitării funcţiei de control parlamentar a comisiei de anchetă, să furnizeze informaţiile solicitate de aceasta, şi care refuză nemotivat să respecte această obligaţie, comisia de anchetă poate propune sesizarea conducătorului autorităţii sau instituţiei unde desfăşoară activitatea persoana citată, în vederea aplicării în mod corespunzător a prevederilor regulamentelor de organizare şi funcţionare a instituţiei respective sau poate propune sesizarea organelor de urmărire penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 267 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal. Curtea constată că nici această prevedere nu este de natură a încălca principiul constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, aşa cum apreciază autorii sesizării, deoarece comisia de anchetă nu are decât posibilitatea, facultatea sau prerogativa sesizării persoanelor sau organelor care, prin natura funcţiilor sau atribuţiilor lor, au competenţa legală de a examina respectiva sesizare şi de a aplica, dacă consideră justificat, prin propriile acte de autoritate, sancţiunile prevăzute de legislaţia incidenţă, în ce priveşte terminologia utilizată de dispoziţiile alin. (3 şi (4) ale art. unic din legea examinată, referitoare la „citarea” subiectelor de drept vizate de ipotezele acestor norme, Curtea reţine că acest termen, deşi este împrumutat din sfera dreptului procesual (civil sau penal),nu este folosit în sensul său specific, de citaţie, cu toate elementele pe care o citaţie emisă de o instanţă judecătorească sau un organ de urmărire penală le conţine, ci se raportează mai degrabă la sensul său larg, obişnuit, acela de a chema o persoană spre a oferi anumite informaţii deţinute, legate de o anumită chestiune.

51. În plus, Curtea observă că infracţiunea de omisiune a sesizării, prevăzută de art. 267 din Codul penal, face parte dintre infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei şi constă în fapta funcţionarului public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală. Prin urmare, persoana citată, în calitatea sa de funcţionar public în cadrul Guvernului sau al celorlalte autorităţi ale administraţiei publice, are, pe toată perioada exercitării funcţiei publice, această obligaţie legală. Ca atare, omisiunea, inacţiunea sau atitudinea sa pasivă de a sesiza organele de urmărire penală de îndată ce a luat cunoştinţă de săvârşirea unei fapte penale în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile poate fi oricând obiectul unei sesizări penale, precum şi al aplicării regulamentului de organizare şi funcţionare a respectivei instituţii/autorităţi publice. Exemplificative sunt, în acest sens, dispoziţiile art. 76 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, care prevăd „La cererea Comisiei de anchetă parlamentară orice persoană care cunoaşte fapte sau împrejurări în legătură cu obiectul cercetării ori care deţine un mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze la termenele stabilite. Instituţiile şi organizaţiile sunt obligate, în condiţiile leali, să răspundă la solicitările Comisiei de anchetă parlamentară în termenul stabilit de aceasta.” Aşadar, chiar şi în lipsa prevederilor exprese ale alin. (4) din art. unic al legii examinate, această obligaţie legală a funcţionarilor publici exista, sancţiunea constând în posibilitatea oricărei persoane de a denunţa, în temeiul art. 290 din Codul de procedură penală, şi a sesiza astfel organele de urmărire penală pentru săvârşirea infracţiunii de omisiune a sesizării. În acest context, Curtea observă şi dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”, precum şi ale 54 alin. (2) - Fidelitatea faţă de ţară din cap. III - îndatoririle fundamentale, în conformitate cu care Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege.” Totodată, Curtea reţine Că sesizarea înaintată de comisia de anchetă fie conducătorului autorităţii/instituţiei publice, fie organelor de urmărire penală nu reprezintă decât actul declanşator al unei cercetări disciplinare sau al unei anchete penale, după caz, activitate ce se desfăşoară după propriile reguli şi procedura prevăzute de lege şi care poate determina stabilirea unei sancţiuni disciplinare, administrative, materiale sau penale, măsură ce poate fi contestată în faţa instanţei de judecată, în condiţiile legii aplicabile.

52. În privinţa terţilor (alte persoane decât cele care lucrează în cadrul Guvernului sau în cadrul celorlalte organe ale administraţiei publice), procedura de a obţine informaţii demarează cu o invitaţie, şi nu o citaţie, aceasta din urmă fiind adresată numai subiectelor de drept care, în temeiul art. 111 din Constituţie, au obligaţia constituţională de a prezenta comisiei informaţiile solicitate. În acest sens, preconizatul alin. (5) al art. 9 din Legea nr. 96/2006 precizează o condiţie suplimentară, care ţine de acordul de voinţă al persoanei invitate, şi anume acceptarea acesteia de a Fi audiată. Persoana invitată are posibilitatea de a răspunde şi în scris comisiei de anchetă parlamentară, furnizând informaţiile solicitate, sau poate transmite prin poştă documente sau celelalte mijloace de probă pe care le deţine şi care sunt utile comisiei de anchetă.

53. O altă diferenţă de tratament juridic între cele două categorii de persoane (citate, respectiv invitate) priveşte şi consecinţa refuzului persoanei invitate şi care, în prealabil, a acceptat să fie audiată, de a furniza informaţiile solicitate de comisia de anchetă. Întrucât acestea nu se află sub imperiul

obligaţiei (de sorginte constituţională) de a se supune solicitării comisiei de anchetă, şi pentru că, totuşi, legiuitorul a urmărit să confere comisiei de anchetă mijloace şi instrumente eficiente de lucru, care să-i imprime acesteia o anumită autoritate în scopul atingerii finalităţii propuse, comisia de anchetă nu poate decât să sesizeze organele de urmărire penală, cu referire la aceste persoane invitate, care, iniţial, au acceptat să colaboreze, şi apoi refuză să ofere informaţiile solicitate, deoarece acest tip de comportament este de natură să obstrucţioneze sau să împiedice aflarea adevărului.

54. Aceste persoane nu pot fi invitate în calitatea lor profesională - cum ar fi categoria profesională a magistraţilor -, ci în raport cu calitatea lor de cetăţeni care pot avea legătură cu acele fapte/aspecte ce constituie obiectul anchetei parlamentare şi care excedează unei anchete judiciare, neavând legătură cu exercitarea activităţii lor de magistraţi (în acest sens a se vedea Decizia nr. 924/2012, precitată). Ca cetăţeni ai României, aceste persoane au, potrivit art. 57 din Legea fundamentală, obligaţia exercitării drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Buna-credinţă înseamnă, în acest caz, nu doar exprimarea acceptului persoanei invitate de a fi audiată de către comisia de anchetă, ceea ce echivalează, practic, cu recunoaşterea implicită a faptului că are o minimă legătură cu obiectul anchetei desfăşurate de comisie, astfel cum rezultă din conţinutul invitaţiei, ci şi colaborarea în concret cu organul de lucru al Parlamentului, în sensul oferirii informaţiilor deţinute şi solicitate. Având în vedere făptui că obiectivul comisiei de anchetă îl reprezintă clarificarea unor aspecte legate de anumite evenimente sau fenomene cu un major impact negativ în plan social, politic sau juridic şi că aflarea adevărului se înscrie în sfera interesului public, obligaţia de bună-credinţă se impune a fi respectată, astfel că fiecare cetăţean, în urma invitaţiei primite, trebuie să adopte un comportament activ, pozitiv. În caz contrar, atitudinea sa poate fi calificată drept potrivnică aflării adevărului şi poate constitui obiect de sesizare a organelor de urmărire penală, fără ca prin aceasta să fie încălcate drepturile şi libertăţile sale individuale sau principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.

55. În acest context, Curtea constată că textul criticat realizează o evidentă distincţie, pe de o parte, între persoanele care trebuie să se prezinte în faţa comisiilor de anchetă în considerarea faptului că activitatea instituţiilor/autorităţilor din care fac parte sunt sub control parlamentar şi care sunt citate în acest sens şi, pe de altă parte, persoanele care sunt invitate, respectiv cele care reprezintă, în virtutea funcţiei lor de conducere autorităţi/instituţii publice ce nu se află sub control parlamentar, care, în considerarea principiului colaborării loiale între instituţiile/autorităţile statului, au obligaţia să ia parte la lucrările comisiei în toate cazurile şi indiferent de obiectul anchetei parlamentare, sau alte persoane, care, spre exemplu, pot să nu aibă nicio tangenţă cu instituţiile statului, caz în care participarea acestora este la latitudinea lor.

56. În ceea ce priveşte pretinsul comportament neloial al Parlamentului, faţă de alte autorităţi publice, ce transpare prin adoptarea actului normativ criticat, astfel cum susţin autorii sesizării, Curtea constată că tocmai acest principiu impune instituţiilor autorităţilor publice se conlucreze în numele unui interes comun, acela al stabilirii adevărului în privinţa unei împrejurări cu semnificaţie socială, politică sau juridică relevantă. Aşadar, revine autorităţilor publice sarcina ca, aplicând acest principiu, să colaboreze în spiritul şi litera Constituţiei, pentru apărarea valorilor supreme ale statului român. Declanşarea unei anchete parlamentare cu un astfel de obiectiv nu impietează asupra activităţii specifice organelor autorităţii judecătoreşti pentru că, aşa cum s-a menţionat anterior, scopul, obiectul şi finalitatea celor două tipuri de anchetă sunt total diferite. Dacă activitatea comisiei de anchetă este o modalitate a funcţiei de control parlamentar şi urmăreşte stabilirea unor fapte/aspecte legate de anumite evenimente cu o anumită relevanţă socială, rezultatul obţinut având importanţă exclusiv în plan politic şi social, activitatea de aflare a adevărului desfăşurată de organele autorităţii judecătoreşti dispune de alte proceduri şi mijloace legale, are un alt obiectiv şi se finalizează prin sancţionarea persoanelor vinovate de abaterile constatate, realizându-se, astfel, justiţia. Faptul că un organ de lucru al Parlamentului cu legitimitate constituţională desfăşoară o anchetă, cu propriile mijloace şi în limitele specifice prevăzute de lege şi regulamentul parlamentar, nu poate fi interpretat ca o încălcare a principiului constituţional general al comportamentului loial, principiu care derivă din prevederile art. 1 alin. (4) din Constituţie şi este garantat de alineatul (5) al aceluiaşi articol constituţional.

57. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că Legea privind completarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată, cu completările ulterioare, este constituţională în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 14 iunie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent-şef,

Claudia-Magareta Krupenschi

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind încetarea exercitării, cu caracter temporar, în condiţiile legii, a funcţiei publice de prefect al judeţului Caraş-Severin de către doamna Albu Florenţa-Maria

 

Având în vedere prevederile art. 19 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - La data intrării în vigoare a prezentei hotărâri încetează exercitarea, cu caracter temporar, în condiţiile legii, a funcţiei publice de prefect al judeţului Caraş-Severin de către doamna Albu Florenţa-Maria.

 

PRIM-MINISTRU

MIHAI TUDOSE

Contrasemnează:

Ministrul afacerilor interne,

Carmen Daniela Dan

 

Bucureşti, 20 iulie 2017.

Nr. 505.

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind exercitarea, cu caracter temporar, prin detaşare în condiţiile legii, a funcţiei publice de prefect al judeţului Caraş-Severin de către domnul Lupu Matei

 

Având în vedere prevederile art. 19 alin. (1) lit. a), art. 89 alin. (21) şi ale art. 92 alin. (11) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Domnul Lupu Matei exercită, cu caracter temporar, prin detaşare în condiţiile legii, funcţia publică de prefect al judeţului Caraş-Severin.

 

PRIM-MINISTRU

MIHAI TUDOSE

Contrasemnează:

Ministrul afacerilor interne,

Carmen Daniela Dan

 

Bucureşti, 20 iulie 2017.

Nr. 506.

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind exercitarea, cu caracter temporar, prin detaşare în condiţiile legii, a funcţiei publice de subprefect al judeţului Hunedoara de către domnul Bretean Dorel-Ovidiu

 

Având în vedere prevederile art. 19 alin. (1) lit. a), art. 89 alin. (21) şi ale art. 92 alin. (11) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Domnul Bretean Dorel-Ovidiu exercită, cu caracter temporar, prin detaşare în condiţiile legii, funcţia publică de subprefect al judeţului Hunedoara.

 

PRIM-MINISTRU

MIHAI TUDOSE

Contrasemnează:

Ministrul afacerilor interne,

Carmen Daniela Dan

 

Bucureşti, 20 iulie 2017.

Nr. 507.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.