MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 595/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 595         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 25 iulie 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 350 din 11 mai 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 479, art. 484 şi art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 351 din 11 mai 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252 alin. (8) din Codul de procedură penală

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 48 din 19 iunie 2017 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 350

din 11 mai 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 479, art. 484 şi art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 479, art. 484 şi art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de către instanţa de judecată în Dosarul nr. 33.519/301/2015 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 813D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 22 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 33.519/301/2015, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 479, art. 484 şi art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de către instanţa de judecată într-o cauză având ca obiect acordul de recunoaştere a vinovăţiei privind un inculpat cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa băuturilor alcoolice prevăzută de art. 336 alin. (1) din Codul penal.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că dispoziţiile art. 479 privind acceptarea încadrării juridice a faptei recunoscute, a felului şi cuantumului pedepsei şi a formei de executare, raportate la art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, potrivit cărora instanţa nu poate pronunţa şi o soluţie mai uşoară decât cea asupra căreia s-a ajuns la un acord, sunt neconstituţionale, deoarece exclud înfăptuirea justiţiei de magistratul judecător. Încadrarea juridică a faptei penale, felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare sunt atribuţii exclusive ale organelor jurisdicţionale şi derivă din caracterul imperativ de drept public al acţiunii penale.

6. Totodată, dispoziţiile legale criticate încalcă atât prezumţia de nevinovăţie, cât şi principiul legalităţii în materie penală, excluzând în mod neconstituţional soluţiile de achitare a inculpatului ce pot fi dispuse în procedura similară prevăzută în faza de judecată de instanţă în baza recunoaşterii faptei, conform art. 349 alin. (2), art. 375, art. 377 şi art. 396 din Codul de procedură penală.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi: Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, legiuitorul a recunoscut instanţei de judecată competenţa de a se pronunţa atât asupra temeiniciei, cât şi asupra legalităţii acordului de recunoaştere a vinovăţiei. În acest sens, instanţa va respinge acordul şi va trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale nu doar atunci când soluţia la care s-a ajuns prin acord este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului, ci şi atunci când aceasta este nelegală.

9. Potrivit art. 485 alin. (1) din Codul de procedură penală, analizând acordul, instanţa va putea hotărî fie admiterea lui astfel cum a fost încheiat, fie respingerea lui cu trimiterea dosarului la procuror pentru continuarea urmăririi penale; atât timp cât sunt legale, respectiv justificate în raport cu gravitatea faptei şi periculozitatea făptuitorului, instanţa nu poate modifica încadrarea juridică, felul şi cuantumul pedepsei ori forma de executare stabilită prin acord. Reglementarea criticată ţine seama de caracterul de „justiţie negociată” a procedurii în discuţie, însă nu împiedică activitatea de înfăptuire a justiţiei, câtă vreme instanţa este cea care validează acordul încheiat între procuror şi inculpat, cenzurând legalitatea şi temeinicia soluţiei la care s-a ajuns prin acord.

10. În sfârşit, întrucât în lipsa admiterii sale prin hotărâre judecătorească definitivă, acordul încheiat între procuror şi inculpat nu produce niciun efect, iar inculpatul este considerat nevinovat, Guvernul apreciază că prevederile legale criticate nu înfrâng prezumţia de nevinovăţie.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 479 cu denumirea marginală Obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei, art. 484 cu denumirea marginală Procedura în faţa instanţei şi art. 485 alin. (1) lit. a) cu denumirea marginală Soluţiile instanţei din Codul de procedură penală, care, la data sesizării Curţii Constituţionale, aveau următorul conţinut:

- Art. 479: Acordul de recunoaştere a vinovăţiei are ca obiect recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi priveşte felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia

- Art. 484: „(1) Dacă acordului de recunoaştere a vinovăţiei îi lipseşte vreuna dintre menţiunile obligatorii sau dacă nu au fost respectate condiţiile prevăzute la art. 482 şi 483, instanţa dispune acoperirea omisiunilor în cel mult 5 zile şi sesizează în acest sens conducătorul parchetului care a emis acordul.

(2) Instanţa se pronunţă asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei prin sentinţă, în urma unei proceduri necontradictorii. În şedinţă publică. după ascultarea procurorului, a inculpatului şi avocatului acestuia, precum şi a părţii civile, dacă este prezentă.

- Art. 485 alin. (1) lit. a): „(1) Instanţa, analizând acordul, pronunţă una dintre următoarele soluţii:

a) admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi dispune una dintre soluţiile prevăzute de art. 396 alin. (2)-(4), care nu poate crea pentru inculpat o situaţie mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului;.

14. Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, dispoziţiile legale criticate au fost modificate prin art. II pct. 119, 122 şi 123 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016 şi au următorul conţinut:

- Art. 479: „Acordul de recunoaştere a vinovăţiei are ca obiect recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi priveşte felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia, respectiv felul măsurii educative ori, după caz, soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei.

- Art. 484: „(1) Dacă acordului de recunoaştere a vinovăţiei îi lipseşte vreuna dintre menţiunile prevăzute la art. 482 sau dacă nu au fost respectate condiţiile prevăzute la art. 483, instanţa dispune acoperirea omisiunilor în cel mult 5 zile şi sesizează în acest sens conducătorul parchetului care a emis acordul.

(2) La termenul fixat se citează inculpatul, celelalte părţi şi persoana vătămată, instanţa se pronunţă asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei prin sentinţă, în şedinţă publică, după ascultarea procurorului, a inculpatului şi avocatului acestuia, precum şi, dacă sunt prezente, a celorlalte părţi şi a persoanei vătămate.”;

- Art. 485 alin. (1) lit. a): „(1) Instanţa, analizând acordul, pronunţă una dintre următoarele soluţii:

a) admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi pronunţă soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului;”.

15. Aşa fiind, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, respectiv Decizia nr. III din 31 octombrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 9 noiembrie 1995, potrivit căreia, „în cazul în care, după invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate în faţa instanţelor judecătoreşti, prevederea legală supusă controlului a fost modificată, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii prevederii legale, în noua sa redactare, numai dacă soluţia legislativă din legea sau ordonanţa modificată este, în principiu, aceeaşi cu cea dinaintea modificării”, Curtea urmează a se pronunţa asupra prevederilor art. 479, art. 484 şi art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, deoarece, din analiza noilor dispoziţii legale rezultă că, din perspectiva criticilor formulate, a fost preluată soluţia legislativă anterioară.

16. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 23 alin. (11) şi (12) referitor la prezumţia de nevinovăţie şi la principiul legalităţii pedepsei şi art. 124 alin. (1) şi (2) referitor la înfăptuirea justiţiei în numele legii şi la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei.

17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin Decizia nr. 893 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 22 februarie 2016, paragrafele 14, 16, 17, 20, a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, ocazie cu care s-a arătat că, similar judecăţii în cazul recunoaşterii învinuirii, acordul de recunoaştere a vinovăţiei este o formă simplificată a judecăţii, care se desfăşoară doar pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Scopul acestor proceduri abreviate este, aşa cum reiese şi din „Expunerea de motive la proiectul de act normativ al Codului de procedură penală”, acela de a responsabiliza părţile din proces, de a degreva instanţele de judecată, de a contribui la înlăturarea unor proceduri greoaie şi deseori inutile pentru stabilirea adevărului judiciar, scurtând astfel durata desfăşurării procedurilor judiciare. Ambele proceduri se întemeiază pe atitudinea inculpatului, care recunoaşte faptele şi nu contestă probele administrate în cursul urmăririi penale. În ambele cazuri, argumentele determinante pentru inculpat sunt reprezentate de posibilitatea obţinerii unei sancţiuni mai blânde, de scurtarea prezenţei sale în faţa organelor judiciare, a duratei procesului penal şi, implicit, a cheltuielilor generate de desfăşurarea procesului penal.

18. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei constituie o procedură specială, în cadrul căreia se disting două etape: prima implică manifestarea de voinţă a inculpatului şi a procurorului, care trebuie să intervină în faza de urmărire penală, în urma căreia se încheie un acord între procuror şi inculpat, ce constituie o veritabilă „convenţie de drept penal”. Cea de-a două etapă se desfăşoară în faţa instanţei de judecată, fără întocmirea rechizitoriului şi fără parcurgerea camerei preliminare.

19. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat în cursul urmăririi penale este un „element de justiţie negociată”, căci felul, cuantumul şi modul de executare a pedepsei se stabilesc prin negociere între procuror şi inculpat, instanţa neputând, cu ocazia verificării acordului, să aplice o sancţiune mai grea. Instanţa verifică acordul de recunoaştere încheiat între procuror şi inculpat şi, în cazul în care acordul îndeplineşte condiţiile de legalitate, iar soluţia propusă prin acord nu este prea blândă, admite acordul şi, pronunţă o soluţie de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, fără să poată crea o situaţie mai grea inculpatului decât cea asupra căreia s-a ajuns la acord, în caz contrar, respinge acordul şi trimite cauza în vederea continuării urmăririi penale. În acest fel, inculpatul are oportunitatea de a negocia cu procurorul condiţiile acordului său, participând astfel la procesul decizional de stabilire a pedepsei, beneficiu ce nu mai este prevăzut la soluţionarea cauzei după sesizarea prin rechizitoriu.

20. Potrivit art. 479 din Codul de procedură penală, acordul de recunoaştere a vinovăţiei are ca obiect recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea unei încadrări juridice, care nu poate fi schimbată.

21. De asemenea, prin Decizia nr. 690 din 24 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 22 februarie 2017, Curtea a mai statuat că reglementarea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în ansamblul său, chiar şi prin raportare la modalităţile în care acesta este prevăzut în legislaţiile procesual penale ale altor state, reprezintă opţiunea legiuitorului, în acord cu politica sa penală, şi a fost exprimată conform atribuţiei sale constituţionale, stabilite la art. 61 alin, (1) din Constituţie, şi în marja de apreciere prevăzută de acesta. Astfel, s-a urmărit atenuarea caracterului convenţional al acordului de recunoaştere a vinovăţiei, prin sporirea rolului judecătorului în procesul de individualizare a pedepsei, acesta având dreptul de a interveni atunci când pedeapsa stabilită de părţile acordului este disproporţionat de uşoară, prin raportare la gravitatea infracţiunii şi la periculozitatea infractorului.

22. Însă, susţinerea necesităţii reglementării, în mod corespunzător, a ipotezei stabilirii, prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei, a unei pedepse nejustificat de mari în raport cu aceiaşi doi factori, prevăzuţi la art. 485 alin. (1) lit. b) teza finală din Codul de procedură penală, apare ca fiind nejustificată, având în vedere scopul încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, acela al soluţionării cauzelor penale într-un mod reciproc avantajos atât pentru inculpat, cât şi pentru stat, scop ce reiese din interpretarea sistematică a normelor procesual penale ce reglementează această instituţie.

23. Aceleaşi raţiuni sunt valabile şi cu privire la imposibilitatea judecătorului de a interveni asupra acordului prin pronunţarea unei soluţii de achitare sau a unei pedepse mai mici decât cea stabilită în acord. De altfel, prin art. II pct. 121 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, dispoziţiile art. 480 din Codul de procedură penală au fost completate cu un nou alineat, respectiv alin. (4), conform căruia, în cazul încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii, sens în care nu se mai poate pune în discuţie o eventuală reindividualizare a pedepsei stabilită prin acord. Prin urmare, nu poate fi primită critica potrivit căreia este încălcat principiul legalităţii pedepsei, întrucât pedeapsa convenită prin acord nu este decât o reflectare a normelor legale aplicabile.

24. Prin aceeaşi Decizie nr. 690 din 24 noiembrie 2016, Curtea a mai constatat că, în condiţiile încheierii acordului, inculpatul nu poate fi obligat de către procuror să accepte o soluţie pe care o consideră dezavantajoasă, prin impunerea unei pedepse disproporţionat de mari în raport cu gravitatea infracţiunii şi cu periculozitatea infractorului. De altfel, în situaţia în care inculpatul sau procurorul iniţiază acordul de recunoaştere a vinovăţiei, dar negocierile dintre ei eşuează, neajungându-se la o soluţie reciproc avantajoasă, procesul penal continuă conform regulilor prevăzute în Codul de procedură penală referitoare la urmărirea penală şi la judecată.

25. De altfel, acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi încheiat, conform prevederilor art. 478 alin. (1) şi art. 480 din Codul de procedură penală, după punerea în mişcare a acţiunii penale, cu privire la infracţiunile pentru care legea prevedea pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 15 ani, atunci când, din probele administrate, rezultă suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului. La încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, asistenţa juridică este obligatorie. Ca efect al încheierii sale, inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii. Conform art. 478 alin. (1) din Codul de procedură penală, titularii acordului de recunoaştere a vinovăţiei sunt inculpatul şi procurorul, acordul putând fi iniţiat, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, de oricare dintre aceştia, limitele încheierii sale fiind stabilite prin avizul prealabil şi scris al procurorului ierarhic superior, conform art. 478 alin. (4) din Codul de procedură penală. Potrivit art. 479 din acelaşi cod, obiectul acordului îl constituie recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală; acesta priveşte felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia, respectiv felul măsurii educative ori, după caz, soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei. Potrivit art. 481 şi 483 din Codul de procedură penală, acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie în formă scrisă şi constituie act de sesizare a instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. Instanţa de judecată admite sau respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei, printr-o procedură publică, la care sunt citaţi inculpatul, celelalte părţi şi persoana vătămată, procedură în urma căreia, după ascultarea procurorului, a inculpatului şi avocatului acestuia, precum şi, dacă sunt prezente, a celorlalte părţi şi a persoanei vătămate. Sentinţa astfel pronunţată poate fi atacată cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, de către procuror, inculpat, celelalte părţi şi persoana vătămată. Mai mult, în cazul respingerii de către instanţă a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, soluţionarea cauzei se face potrivit normelor procesual penale cu caracter general.

26. Prin urmare, astfel reglementat, acordul de recunoaştere a vinovăţiei constituie o instituţie de drept procesual penal care nu afectează prezumţia de nevinovăţie ori înfăptuirea justiţiei, deoarece dreptului procurorului de a iniţia acest acord, cu avizul procurorului ierarhic superior, precum şi a dreptului acestuia de a stabili felul, cuantumul şi forma de executare a pedepsei ori soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei este suspus controlului instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, care poate să îl admită sau să îl respingă, conform procedurii analizate, iar, împotriva sentinţei astfel pronunţate, părţile interesate pot formula apel. Cu alte cuvinte, actul de justiţie se realizează nu prin acordul încheiat între procuror şi inculpat, ci prin sentinţa pronunţată de instanţa judecătorească în cadrul controlul exercitat de către aceasta.

27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată din oficiu de către instanţa de judecată în Dosarul nr. 33.519/301/2015 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 479, art. 484 şi art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 11 mai 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 351

din 11 mai 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252 alin. (8) din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Mona*Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252 alin. (8) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Valeriu-Nicolae Matei în Dosarul nr. 45.571/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 827D/2016.

2. La apelul nominal se prezintă pentru autorul excepţiei domnul avocat Valentin Lupu, din cadrul Baroului Bucureşti, cu delegaţie la dosar, şi lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că partea Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus concluzii scrise prin care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, care pune concluzii de admitere a acesteia, arătând că a invocat-o ca o măsură de prevedere în scopul aplicării art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005. Face trimitere la modul în care s-a apărat la instanţa de drept comun cu privire la acoperirea unei diferenţe a prejudiciului cauzat prin ridicarea măsurii de indisponibilizare dispuse asupra unor sume de bani ridicate cu prilejul percheziţiei.

5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât autorul critică art. 252 alin. (8) din Codul de procedură penală, care are caracter general. Dispoziţiile legale contestate nu au legătură cu situaţia particulară în care se află acesta, care, de altfel, putea să invoce tocmai excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

6. Prin încheierea din 6 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 45.571/3/2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252 alin. (8) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Valeriu-Nicolae Matei într-o cauză penală în care se fac cercetări cu privire la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 alin. (1) din Codul penal.

7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale, deoarece exclud dreptul de dispoziţie al „inculpatului pentru a acoperi cu sumele de bani sechestrate paguba produsă, în corelaţie directă şi necesară cu prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 în măsura în care corespunzător exclud posibilitatea ca sume sechestrate să servească, la cerere, acoperirii prejudiciului”.

8. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

10. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015.

11. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Face trimitere la jurisprudenţa în materie 8 Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 894 din 17 decembrie 2015.

12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile avocatului, concluziile scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 252 alin. (8), cu denumirea marginală Procedura sechestrului din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificării prin art. 47 pct. 1 din Legea nr. 318/2015 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 961 din 24 decembrie 2015, care au următorul conţinut: „Sumele de bani rezultate din valorificarea făcută potrivit alin. (3), precum şi sumele de bani ridicate potrivit alin. (2) se consemnează, după caz, pe numele suspectului sau inculpatului ori al persoanei responsabile civilmente, la dispoziţia organului judiciar care a dispus instituirea sechestrului, căruia i se predă recipisa de consemnare a sumei, în termen de cel mult 3 zile de la ridicarea banilor ori de la valorificarea bunurilor

15. Ulterior, dispoziţiile legale criticate au fost modificate prin actul normativ anterior menţionat şi au, în prezent, următorul conţinut: „(8) Sumele de bani rezultate din valorificarea făcută potrivit alin. (3), precum şi sumele de bani ridicate potrivit alin. (2) se depun în contul constituit potrivit legii speciale, în termen de cel mult 3 zile de la ridicarea banilor ori de la valorificarea bunurilor.”

16. Aşa fiind, ţinând seama de raţiunile avute în vedere de Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, potrivit cărora „sintagma «în vigoare» din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare”, Curtea urmează a se pronunţa asupra prevederilor art. 252 alin. (8) din Codul de procedură penală în redactarea anterioară modificării prin art. 47 pct. 1 din Legea nr. 318/2015.

17. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabili, art. 44 referitor la Dreptul de proprietate privată şi art. 53 referitor la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale contestate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 894 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 4 martie 2016, Curtea, făcând trimitere şi la Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015, a statuat că măsurile asigurătorii sunt definite în doctrina juridică drept măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin suspectului, inculpatului, părţii responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile. Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Potrivit art. 249 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală, măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului; în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate; în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părţii civile, prin ordonanţă motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părţii civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-şi efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunţării hotărârii definitive în dosarul penal.

19. Totodată, Curtea a mai observat că, potrivit art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată pot face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. Aşadar, măsura asigurătorie a sechestrului instituită de procuror este supusă controlului judiciar al instanţei, de vreme ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „nu poate ignora faptul că procurorii români, acţionând în calitate de magistraţi ai Ministerului Public, nu îndeplinesc condiţia de independenţă faţă de executiv” [a se vedea Hotărârea din 22 mai 1998, pronunţată în Cauza Vasilescu împotriva României, şi Hotărârea din 3 iunie 2003, pronunţată în Cauza Pantea împotriva României]. Prin urmare, măsurile asigurătorii dispuse de procuror pot fi contestate atât pe fond, cât şi cu privire la aducerea lor la îndeplinire, la judecătorul de drepturi şi libertăţi.

20. O a două etapă din cadrul procedurii privind măsurile asigurătorii, după dispunerea lor de către organul judiciar competent, constă în executarea lor, aducerea lor la îndeplinire. Sechestrul asigurător se instituie diferenţiat în funcţie de tipul bunurilor, mobile sau imobile, iar dispoziţia de sechestrare conţine fie descrierea bunului, fie valoarea până la concurenţa căreia se estimează despăgubirea ori confiscarea specială sau extinsă. Potrivit art. 251 din Codul de procedură penală, ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii dispuse de către procuror se aduce la îndeplinire de către organele de cercetare penală. În aceste condiţii, Curtea reţinut că, ulterior întocmirii actelor de executare a măsurii sechestrului, persoanele interesate au posibilitatea să conteste modul de aducere la îndeplinire a măsurii în termen de 3 zile de la data când a fost pusă în executare.

21. Aşa fiind, legiuitorul a instituit un control judiciar atât al ordonanţei procurorului de luare a măsurii - un control de legalitate şi temeinicie, cât şi al modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii, aşadar al actelor de executare efectuate de organele de cercetare penală - inventarierea bunurilor, înscrierile funciare, valorificarea bunurilor - fiind necesară o examinare a unei autorităţi judiciare a acestor acte procedurale şi procesuale, din perspectiva respectării drepturilor fundamentale ale persoanelor interesate.

22. Curtea a reamintit că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale provizorii, cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin suspectului, inculpatului, părţii responsabile civilmente ori altei persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile (acestea din urmă în ipoteza confiscării), prin instituirea unui sechestru. Ca efect al instituirii sechestrului, proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, aşadar, atributul dispoziţiei juridice şi materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei. Totodată, s-a reţinut că sechestrul asigurător poate afecta şi atributele de usus şi fructus, atunci când bunurile sechestrate trebuie ridicate în mod obligatoriu şi predate pentru păstrare unor instituţii de specialitate [art. 252 alin. (2), (3), (4) şi (5) din Codul de procedură penală] ori atunci când au fost puse sub sigiliu şi se desemnează un custode [art. 252 alin. (9) din acelaşi cod]. Aşadar, interzicerea, până la soluţionarea definitivă a cauzei, a transferului, distrugerii, transformării, înstrăinării, deplasării bunurilor asupra cărora s-a instituit sechestrul, asumarea temporară a custodiei sau controlului asupra acestor bunuri afectează dreptul de proprietate nu numai al suspectului, inculpatului ori persoanei responsabile civilmente, dar şi al terţilor proprietari ai acestor bunuri şi care nu au calitate de parte în procesul penal

23. Dreptul de proprietate este un drept fundamental, garantat prin Constituţie, conţinutul şi limitele acestuia fiind stabilite prin lege. Aşadar, dreptul de proprietate nu este un drept absolut prin natura lui, putând fi supus unor limitări rezonabile.

24. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia care au fundamentat deciziile mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Valeriu-Nicoale Matei în Dosarul nr. 45.571/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 252 alin. (8) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 11 mai 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

 

DECIZIA Nr. 48

din 19 iunie 2017

 

Dosar nr. 390/1/2017

 

Gabriela Elena Bogasiu - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele delegat al Secţiei I civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Andreia Liana Constanda - judecător la Secţia I civilă

Carmen Georgeta Negrilă - judecător la Secţia I civilă

Doina Popescu - judecător la Secţia I civilă

Carmen Elena Popoiag - judecător la Secţia I civilă

Nina Ecaterina Grigoraş - judecător la Secţia I civilă

Florentina Dinu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Ana-Hermina Iancu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Dana Iarina Vartires - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Emanuel Albu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Eugenia Ion - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

 

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 390/1/2017 este constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin, (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 275 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 34.946/3/2013 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind depuse de către părţi puncte de vedere formulate în scris privind chestiunea de drept supusă judecăţii. La dosar au fost transmise hotărârile judecătoreşti relevante, identificate de instanţele naţionale, precum şi punctele de vedere teoretice exprimate de judecători. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară neunitară în vederea promovării unui recurs în interesul legii. La data de 31 mai 2017, după data întocmirii raportului, a fost înregistrat la dosar punctul de vedere transmis de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, constată că nu există chestiuni prealabile sau excepţii, iar completul rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

1. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a dispus, prin încheierea din data de 21 octombrie 2015, în Dosarul nr. 34.946/3/2013, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

„Dacă încasarea de către organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe a comisionului prevăzut de art. 127 alin. (1) lit i) şi art. 134 alin. (2) Ut. b) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă o operaţiune efectuată cu plată în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, şi în consecinţa colectarea remuneraţiilor pentru utilizarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe de către organismele de gestiune colectivă poate fi calificată drept o operaţiune impozabilă în sensul art. 126 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Dacă în interpretarea art. 134 şi art. 140 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, faptul generator şi, respectiv; exigibilitatea taxei, în funcţie de care se stabileşte cota de taxă pe valoarea adăugată aplicabilă, au loc la data utilizării drepturilor de autor care a generat obligaţia de plată a remuneraţiei sau la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a fost stabilită obligaţia de plată amintită. “

II. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept menţionată

2. Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă, la data de 30 octombrie 2013, cu nr. 34.946/3/2013, reclamantul CREDIDAM - Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. A S.R.L., solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să dispună obligarea pârâtei la:

- plata sumei de 5,562,89 lei, cu TVA, reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea de către postul de radio X a fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora, pentru perioada 1 aprilie 2007-30 iunie 2011;

- plata sumei estimate de 250.000 lei, cu TVA, reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea de către postul de radio X a fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora, pentru perioada 1 iulie 2011-30 septembrie 2013, urmând ca suma reală să fie stabilită prin expertiză contabilă;

- plata sumei estimate de 50.000 lei, reprezentând penalităţi de întârziere aferente remuneraţiilor datorate, urmând ca suma reală să fie stabilită prin expertiză contabilă;

- punerea la dispoziţia CREDIDAM, conform art. 130 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 8/1996), a listei complete a fonogramelor utilizate în serviciile de programe pentru perioada menţionată.

3. Prin raportul de expertiză contabilă efectuat în primă instanţă s-a stabilit că valoarea remuneraţiei datorate pentru perioada 1 aprilie 2007-30 septembrie 2013 este de 14.478,19 lei, că valoarea TVA-ului aferent acestei remuneraţii este de 3.474,77 lei şi că valoarea penalităţilor de întârziere datorate pentru aceeaşi perioadă este de 14.403,72 lei. În cuprinsul raportului de expertiză expertul contabil a făcut menţiunea că TVA a fost calculat prin aplicarea cotei de 24%.

4. Prin Sentinţa nr. 208 din 11 februarie 2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a admis cererea reclamantului CREDIDAM, a obligat-o pe pârâta S.C. A-S.R.L. la plata către reclamant a sumei de 17.952,96 lei, cu TVA, reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi, pentru radiodifuzarea fonogramelor de către pârâtă în perioada 1 aprilie 2007- 30 septembrie 2013, precum şi la plata penalităţilor de întârziere în sumă de 14.103,72 lei; a obligat pârâta să pună la dispoziţia CREDIDAM lista fonogramelor utilizate în perioada de referinţă; a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamant în sumă de 2.800 lei.

5. Împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel pârâta S.C. A - S.R.L., ce a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.

6. Prin motivele de apel s-a susţinut, pe lângă criticile referitoare la debitul principal, că TVA-ul aferent acestuia a fost calculat greşit, în condiţiile în care până în data de 1 iulie 2010 a fost de 19% şi abia după această dată de 24%.

7. Intimatul-reclamant CREDIDAM a formulat întâmpinare, prin care a arătat că este corectă obligarea pârâtei la plata TVA de 24%, întrucât, potrivit legislaţiei, este aplicabil TVA-ul de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti în baza căreia vor fi emise, ulterior, facturile fiscale purtătoare de TVA. A mai arătat intimatul că este o asociaţie privată nonprofit, înfiinţată conform Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000), şi Legii nr. 8/1996, care îi acordă statutul de organism de gestiune colectivă; că organismele de gestiune colectivă, conform legii dreptului de autor şi a drepturilor conexe, au dreptul de a reţine o cotă de administrare de maximum 15% pentru acoperirea cheltuielilor efectuate cu colectarea şi repartizarea remuneraţiilor către titularii de drepturi, întrucât CREDIDAM este plătitor de TVA, pentru a evita prejudicierea titularilor de drepturi cu sumele care nu mai pot fi recuperate din TVA-ui dedus la buget pentru facturi fiscale neîncasate, CREDIDAM emite înştiinţări de plată către utilizatori, urmând ca facturile fiscale să fie emise în momentul în care se confirmă efectuarea plăţii.

III. Aspectele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

8. Prin încheierea de sesizare din data de 21 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 34.946/3/2013, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a constatat admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, având în vedere următoarele considerente:

- existenţa unei cauze aflate în curs de judecată - această condiţie este îndeplinită, deoarece litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea se află pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă;

- cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă - această condiţie este îndeplinită, deoarece Curtea de Apel Bucureşti urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care este definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, având în vedere faptul că tribunalul a fost sesizat cu o acţiune evaluabilă în bani în valoare mai mică de 1.000.000 lei;

- de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 571/2003), respectiv art. 134 şi art. 140 din Legea nr. 571/2003 depinde soluţionarea litigiului dedus judecăţii;

- chestiunea de drept enunţată este nouă, deoarece din consultarea jurisprudenţei s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

9. După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile au formulat următoarele puncte de vedere asupra chestiunii de drept supuse judecăţii:

10. Apelanta-pârâtă S.C. A - S.R.L. a apreciat că încasarea de către organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe a comisionului prevăzut de art. 127 alin. (1) lit. i) şi art. 134 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 nu reprezintă o operaţiune efectuată cu plată în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 şi, în consecinţă, colectarea remuneraţiilor pentru utilizarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe de către organismele de gestiune colectivă nu poate fi calificată drept o operaţiune impozabilă în sensul art. 126 din Legea nr. 571/2003. S-a apreciat că, implicit, a două întrebare din sesizare rămâne fără obiect.

11. S-a arătat că, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prestaţiile remuneratorii de tipul celor administrate de organismele de gestiune colectivă au ca scop finanţarea compensaţiei echitabile în favoarea titularilor drepturilor de reproducere, vizând aşadar un interes general, iar compensaţia echitabilă nu constituie contravaloarea directă a unor prestaţii, întrucât ea indemnizează prejudiciul care rezultă pentru aceşti titulari din reproducerea neautorizată a operelor lor protejate.

12. Prestarea de servicii în cauză nu este una efectuată cu titlu oneros de către o persoană impozabilă care acţionează ca atare, nu există un raport juridic direct în care să aibă loc prestaţii reciproce între, pe de o parte, artiştii interpreţi sau executanţi în calitate de titulari de drepturi conexe patrimoniale şi, respectiv, organismul de gestiune colectivă care acţionează în numele lor şi, pe de altă parte, organismul de radiodifuziune care utilizează fonogramele.

13. Astfel, obligaţia utilizatorilor de a plăti remuneraţia unică echitabilă, respectiv a titularilor drepturilor conexe de a suporta comisionul îşi are izvorul în lege - art. 98 alin. (1) lit. g1) şi art. 1063 din Legea nr. 8/1996 şi metodologiile aplicabile, care determină inclusiv cuantumul remuneraţiei unice echitabile, respectiv art. 127 alin. (1) lit. i) şi art. 134 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996.

14. intimatul-reclamant CREDIDAM a arătat prin punctul de vedere exprimat după comunicarea raportului întocmit în cauză că, din perspectiva TVA, a acţionat în cadrul activităţii sale în nume propriu, dar pe seama membrilor asociaţiei.

15. Intimatul-reclamant a arătat că CREDIDAM colectează remuneraţiile corespunzătoare drepturilor conexe drepturilor de autor a căror gestiune este încredinţată de către artiştii interpreţi sau executanţi, această activitate fiind susţinută din sumele colectate anual, dar nu mai mult de 15%.

16. CREDIDAM colectează şi repartizează remuneraţiile cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi şi realizează propriile venituri, care provin în exclusivitate din taxe de aderare şi din cota de administrare/comisionul percepute artiştilor, şi nu din activităţi derulate independent, în relaţia cu terţi.

17. Cota de administrare/Comisionul este datorată/datorat de titularii de drepturi şi are destinaţia de acoperire a cheltuielilor de funcţionare a organismului de gestiune colectivă, este datorată/datorat şi reţinută/reţinut în condiţiile stabilite de statut, ulterior colectării remuneraţiilor şi înainte de repartizarea acestora către titulari.

18. Referitor la interpretarea art. 134 şi art. 140 din Legea nr. 571/2003 privind faptul generator şi, respectiv, exigibilitatea taxei, intimatul-reclamant a arătat că faptul generator reprezintă, conform art. 134 din Legea nr. 571/2003, evenimentul (actul ori faptul juridic) prin care se naşte creanţa faţă de bugetul de stat. Exigibilitatea taxei reprezintă, conform art. 134 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, data la care autoritatea fiscală devine îndreptăţită, în baza legii, să solicite plata de către persoanele obligate la plata taxei, chiar dacă plata acestei taxe poate fi amânată. Şi în materie de TVA, obligaţiile fiscale sunt stabilite cu termen, fiind datorate cumulat pentru o anumită perioadă fiscală (lună, trimestru) în perioada fiscală următoare. Dreptul de a solicita plata se naşte concomitent cu faptul generator, iar termenul legal priveşte doar executarea obligaţiei patrimoniale. Exigibilitatea plăţii taxei reprezintă data la care o persoană are obligaţia de a plăti taxa la bugetul statului, conform prevederilor art. 157 alin. (1) din Legea nr. 571/2003. Exigibilitatea plăţii taxei intervine la data obligaţiei de a depune decontul de TVA ori altă declaraţie, termenul fiind comun pentru depunerea declaraţiei şi efectuarea plăţii. Facturarea ulterioară faptului generator trebuie să păstreze „regimul în vigoare la data efectuării operaţiunilor respective.

V. Opiniile specialiştilor consultaţi

19. Prin punctul de vedere transmis la data de 31 mai 2017, după data întocmirii raportului, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a opinat, în ceea ce priveşte prima întrebare din sesizare, că organismul de gestiune colectivă din Speţa de faţă primeşte şi prestează un serviciu în sfera TVA care constă în colectarea şi repartizarea dreptului la remuneraţia echitabilă a cărei gestiune îi este încredinţată, chiar dacă nu are drepturi totale asupra fonogramelor respective, întrucât acţionează în nume propriu.

20. Astfel, titularii care au dreptul la remuneraţia unică echitabilă potrivit art. 1231 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 nu intră în relaţie directă cu cel care va utiliza efectiv fonograma, ci cu organismul de gestiune colectivă. Acest mod de a acţiona transformă organismul de gestiune colectivă într-un cumpărător revânzător din punctul de vedere al TVA.

21. În opinia Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, sumele colectate de organismul de gestiune colectivă de la utilizatorii efectivi ai fonogramelor reprezintă contravaloarea unei prestări de servicii în sfera TVA, respectiv a acordării dreptului de a „utiliza” fonogramele respective.

22. În consecinţă, colectarea remuneraţiei unice echitabile de către organismul de gestiune colectivă reprezintă o prestare de servicii cu plată în sensul art. 126 alin. (1) coroborat cu art. 129 din Legea nr. 571/2003, efectuată către utilizatorul efectiv al fonogramei.

23. S-a apreciat că Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 18 ianuarie 2017 pronunţată în Cauza C-37/16 nu este incidenţă în această speţă, întrucât Curtea de

Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în privinţa colectării remuneraţiei compensatorii pentru copia privată, iar cauza aflată pe rolul instanţei naţionale se referă la colectarea remuneraţiei unice echitabile datorate pentru utilizarea de fonograme.

24. Referitor la regimul TVA aplicabil comisionului pe care organismul de gestiune colectivă îl încasează de la titularii de drepturi care sunt membri ai unui organism de gestiune colectivă, acesta reprezintă în opinia exprimată contravaloarea serviciului de reprezentare a intereselor membrilor. Astfel, aşa cum se prevede la art. 127 alin. (1) lit. i) şi art. 134 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, respectivul comision este datorat organismului de gestiune colectivă pentru acoperirea cheltuielilor necesare funcţionării.

25. Acest serviciu efectuat în beneficiul titularilor de drepturi reprezintă o operaţiune taxabilă din punctul de vedere al TVA, distinctă de serviciul de colectare a remuneraţiilor aferente utilizării drepturilor de autor, care este efectuat către utilizatorii/distribuitorii de astfel de drepturi.

26. În ceea ce priveşte cea de-a două chestiune, s-a arătat că, pentru a determina cota aplicabilă în cazul facturilor emise de CREDIDAM către utilizatorul de fonograme care datorează remuneraţia unică echitabilă, trebuie stabilită data prestării pentru operaţiunea respectivă.

27. În final, s-a subliniat faptul că stabilirea tratamentului fiscal aplicabil unor operaţiuni de această natură depinde foarte mult de circumstanţele realizării acestora, fiind necesar să se analizeze toate stările de fapt şi raporturile juridice care sunt relevante pentru impunere, instanţa de judecată fiind îndreptăţită să aprecieze relevanţa situaţiilor de fapt fiscale şi să adopte soluţia admisă de lege, întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză.

VI. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

28. Completul de judecată al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi-a exprimat, prin încheierea de sesizare din 21 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 34.946/3/2013, următorul punct de vedere:

29. În primul rând, trebuie lămurit aspectul dacă operaţiunea de colectare a remuneraţiilor datorate pentru utilizarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe, efectuată de către organismele de gestiune colectivă, reprezintă o operaţiune impozabilă în sensul art. 126 din Legea nr. 571/2003, aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii.

30. În speţă, organismul de gestiune colectivă CREDIDAM colectează drepturile conexe patrimoniale cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi, pentru utilizarea prin radiodifuzare a fonogramelor sau a reproducerilor acestora, de la apelanta-pârâtă, în calitate de organism de radiodifuziune.

31. Remuneraţia unică echitabilă cuvenită artiştilor interpreţi sau executanţi pentru utilizarea prin radiodifuzare a fonogramelor sau a reproducerilor acestora nu este colectată de CREDIDAM în nume propriu, ci pe seama acestor titulari.

32. Pentru efectuarea acestui serviciu de colectare a remuneraţiilor unice echitabile în numele titularilor de drepturi, aceştia din urmă datorează un comision, al cărui cuantum este stabilit prin statutul organismului de gestiune colectivă conform art. 127 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 8/1996, cu condiţia de a fi respectată limita maximă de 15% prevăzută de art. 134 alin. (2) lit. b) din lege.

33. Prima condiţie prevăzută de art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 pentru a se putea considera că o asemenea operaţiune este supusă TVA este aceea ca operaţiunea în discuţie să constituie o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, efectuată cu plată.

34. Având în vedere faptul că Legea nr. 571/2003 defineşte noţiunea de „prestare de servicii” prin opoziţie cu cea de „livrare de bunuri”, precum şi faptul că operaţiunea de colectare a remuneraţiilor de către organismul de gestiune în numele titularilor nu constituie în mod cert o livrare de bunuri, rezultă că sunt incidente dispoziţiile art. 129 din Legea nr. 571/2003 pentru a stabili dacă operaţiunea în cauză constituie o prestare de serviciu

35. În opinia instanţei de trimitere, operaţiunea de colectare a remuneraţiei unice echitabile, realizată de către organismul de gestiune în numele titularilor drepturilor conexe, constituie o activitate de prestare de servicii ce se poate încadra în dispoziţiile art. 129 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 571/2003 - având în vedere faptul că intimatul-reclamant CREDIDAM este persoană impozabilă şi că realizează această operaţiune nu în nume propriu, ci în contul titularilor drepturilor conexe dreptului de autor-artiştii interpreţi sau executanţi ale căror fonograme se pretinde că au fost utilizate de către apelanta-pârâtă, în modalitatea radiodifuzării.

36. În continuare, problema de drept care se ridică este aceea dacă această operaţiune de colectare (în privinţa căreia opinia instanţei de trimitere este că poate fi calificată drept o prestare de servicii) este efectuată cu plată.

37. Având în vedere faptul că celelalte condiţii prevăzute de art. 126 alin. (1) lit. b)-d) din Legea nr. 571/2003 sunt îndeplinite, de răspunsul la această întrebare depinde însăşi calificarea operaţiunii în cauză drept impozabilă sau nu, deoarece, dacă comisionul suportat de titularii de drepturi conexe nu poate fi considerat o „plată” în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, atunci operaţiunea efectuată de organismul de gestiune colectivă nu va fi supusă TVA.

38. Astfel, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a considerat a fi îndeplinite celelalte condiţii prevăzute de art. 126 alin. (1) lit. b)-d) din Legea nr. 571/2003, deoarece: locul de prestarea serviciilor este în România; prestarea serviciului este realizată de o persoană impozabilă; prestarea serviciului rezultă din una dintre activităţile economice prevăzute la art. 127 alin. (2) [aşa cum s-a arătat, opinia instanţei de trimitere este în sensul că ne aflăm în prezenţa unei activităţi economice decurgând din exploatarea, în numele şi pe seama titularilor de drepturi de autor şi de drepturi conexe, de bunuri incorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, în sensul art. 127 alin. (2) teza finală din Legea nr. 571/2003 şi art. 9 alin. (1)teza finală din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (Directiva 2006/112/CE)].

39. În opinia instanţei de trimitere, comisionul încasat de organismul de gestiune colectivă nu poate fi considerat o „plată” în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003.

40. Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa a avut în vedere modul de redactare a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Directiva 2006/112/CE - potrivit căruia prestarea de servicii este supusă TVA dacă este „efectuată cu titlu oneros” de către o persoană impozabilă care acţionează ca atare.

41. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în interpretarea acestei norme din Directiva 2006/112/CE este în sensul că o prestare de servicii nu este efectuată cu titlu oneros decât în cazul în care între prestator şi beneficiar există un raport juridic în care au loc prestaţii reciproce, plata primită de prestator constituind contravaloarea efectivă a serviciului furnizat beneficiarului (Hotărârea din 3 martie 1994, pronunţată în Cauza C-16/93, paragraful 14; Hotărârea din 27 octombrie 2011, pronunţată în Cauza C-93/10, paragraful 18, şi Hotărârea din 3 mai 2012, pronunţată în Cauza C-520/10, paragraful 27). Potrivit acestei jurisprudenţe, existenţa unei legături directe între serviciul prestat şi contraprestaţia primită este, aşadar, necesară. Astfel, atunci când activitatea unui prestator constă în furnizarea în exclusivitate a prestaţiilor fără o contravaloare directă, nu există o bază de impozitare şi aceste prestaţii nu sunt, aşadar, supuse plăţii TVA.

42. În speţă, există un raport juridic triunghiular - între utilizatori (organismele de radiodifuziune), titularii drepturilor conexe patrimoniale (artiştii interpreţi sau executanţi ale căror fonograme sunt utilizate în modalitatea radiodifuzării) şi organismele de gestiune colectivă desemnate de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor drept colectori ai remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerţ şi a celor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune - în care organismele de radiodifuziune care utilizează fonogramele au obligaţia conform legii şi metodologiilor aplicabile să plătească o remuneraţie unică echitabilă către organismele de gestiune colectivă şi în care organismele de gestiune colectivă au dreptul conform legii drepturilor de autor şi a drepturilor conexe să reţină un comision stabilit conform statutului propriu, cu limita stabilită conform art. 134 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996.

43. În opinia instanţei de trimitere, nu există un raport juridic direct în care să aibă loc prestaţii reciproce între, pe de o parte, artiştii interpreţi sau executanţi în calitate de titulari de drepturi conexe patrimoniale şi, respectiv, organismul de gestiune colectivă care acţionează în numele lor şi, pe de altă parte, organismul de radiodifuziune care utilizează fonogramele. Obligaţia utilizatorilor de a plăti remuneraţia unică echitabilă, respectiv a titularilor drepturilor conexe de a suporta comisionul îşi are izvorul în lege - art. 98 alin. (1) lit. g1) şi art. 1065 din Legea nr. 8/1996 şi metodologiile aplicabile, care determină cuantumul remuneraţiei unice echitabile, respectiv art. 127 alin. (1) lit. i) şi art. 134 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996.

44. În al doilea rând, se impune a fi lămurit modul de interpretare a dispoziţiilor art. 134 şi 140 din Legea nr. 571/2003, în sensul dacă faptul generator şi, respectiv, exigibilitatea taxei, în funcţie de care se stabileşte cota de TVA aplicabilă, au loc la data utilizării drepturilor conexe de autor care a generat obligaţia de plată a remuneraţiei unice echitabile sau la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a fost stabilită obligaţia de plată amintită.

45. Opinia instanţei de trimitere este în sensul că se aplică acea cotă de TVA care este în vigoare la data utilizării drepturilor conexe, pentru următoarele motive:

46. Principiul prevăzut de teza întâi a art. 134 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 571/2003 este cel conform căruia regimul de impozitare aplicabil este acela în vigoare la data la care intervine faptul generator, iar potrivit art. 1341 din Legea nr. 571/2003, faptul generator intervine la data prestării serviciilor.

47. De asemenea, potrivit art. 140 alin. (3) din Legea nr. 571/2003, regula este aceea a cotei de TVA în vigoare la data la care intervine faptul generator, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 1342 alin. (2), când se aplică cota de TVA în vigoare la data exigibilităţii taxei.

48. Excepţia prevăzută de teza a două a art. 134 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 571/2003 este aceea conform căreia, în anumite situaţii, expres prevăzute de art. 1342 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, se aplică regimul de impozitare în vigoare la data exigibilităţii taxei.

49. Instanţa de trimitere a reţinut că, în speţa de faţă, nu este incidenţă niciuna dintre cele trei situaţii de excepţie prevăzute limitativ de art. 1342 alin. (2) din Legea nr. 571/2003.

50. În opinia Curţii de Apel Bucureşti este aplicabilă regula prevăzută de teza întâi a art. 134 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 571/2003 şi art. 140 alin. (3) teza întâi din acelaşi act normativ, cota TVA fiind aceea în vigoare la data la care intervine faptul generator, respectiv data prestării serviciilor, conform art. 1341 alin. (1) din Legea nr. 571/2003.

VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

51. Curţile de apel Timişoara, Ploieşti, Piteşti, Oradea, laşi, Craiova, Constanţa, Cluj, Bacău, Alba Iulia, Galaţi şi Braşov au comunicat că nu au identificat hotărâri judecătoreşti cu privire la această problemă de drept.

52. La nivelul Curţii de Apel Bucureşti s-au identificat şi comunicat 12 hotărâri judecătoreşti, toate pronunţate de completurile specializate în materia proprietăţii intelectuale din cadrul Secţiei a IV-a civile a acestei curţi de apel, Secţiei a III-a civile şi pentru cauze cu minori şi de familie a Tribunalului Bucureşti, respectiv din cadrul fostei Secţii a IX-a civile şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a Curţii de Apel Bucureşti.

53. Din datele comunicate a rezultat că practica judiciară la nivelul Curţii de Apel Bucureşti este neunitară, după cum urmează:

54. Cu privire la prima problemă de drept din sesizare au fost exprimate trei opinii:

Într-o opinie, activitatea de colectare de către organismul colectiv de gestiune a remuneraţiei datorate pentru utilizarea operelor protejate prin dreptul de autor constituie o prestare de servicii supusă TVA, conform art. 126 alin. (1) şi art. 129 alin. (1) din Legea nr. 571/2003.

În altă opinie s-a reţinut că, în cazurile în care angajarea răspunderii utilizatorului se face pe temeiul răspunderii civile delictuale, atunci solicitarea de aplicare a TVA este neîntemeiată, faţă de caracterul de despăgubiri al sumelor de plată rezultate din fapta ilicită de comunicare a operelor muzicale fără autorizarea prin licenţă şi faţă de prevederile art. 137 alin, (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003 potrivit cărora baza de impozitare a TVA nu cuprinde sumele reprezentând daune-interese stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

În cea de-a treia opinie s-a arătat că operaţiunea de colectare a remuneraţiilor datorate pentru utilizarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe, efectuată de către organismele de gestiune colectivă, nu reprezintă o operaţiune de prestare de servicii efectuată cu plată, deoarece comisionul încasat de organismul de gestiune colectivă nu poate fi considerat o „plată” în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003. Această opinie se întemeiază pe jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene creată în interpretarea Directivei 2006/112/CE.

55. Cu privire la cea de-a două problemă de drept au fost exprimate trei opinii:

Într-o opinie, exigibilitatea TVA intervine la data la care are loc faptul generator, potrivit art. 1342 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, iar faptul generator intervine, potrivit art. 1341 alin. (1) din acelaşi act normativ, la data livrării bunurilor sau la data prestării serviciilor, cu excepţiile prevăzute de lege. Aşadar, TVA aferentă remuneraţiilor datorate pentru utilizarea operelor ce constituie obiectul dreptului de autor intervine cel mai târziu la data exigibilităţii remuneraţiei înseşi asupra căreia TVA este calculată. Exigibilitatea nu intervine la data emiterii facturii fiscale, întrucât o asemenea interpretare ar nesocoti natura accesorie a obligaţiei de plată a TVA.

Într-o altă opinie, cota de TVA aplicabilă este cea în vigoare la data la care intervine faptul generator, care este reprezentat de emiterea facturilor fiscale în temeiul hotărârii judecătoreşti.

În cea de-a treia opinie, cota de TVA aplicabilă este cea în vigoare la data utilizării dreptului de autor care a generat obligaţia de plată a remuneraţiei, deoarece faptul generator intervine la data prestării serviciilor, potrivit art. 1341 din Legea nr. 571/2003

56. La nivelul Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost pronunţată Decizia nr. 380 din 19 februarie 2016 în Dosarul nr. 9.561/3/2009**, prin care s-a reţinut că suma de bani solicitată de către organismul de gestiune colectivă pe temeiul răspunderii civile delictuale este exclusă din baza de calcul pentru aplicarea taxei pe valoarea adăugată, potrivit art. 137 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003, atât timp cât norma se referă la daune-interese stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, indiferent de cauza juridică a obligaţiei - contractuală sau delictuală.

57. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 460/C/687/111-5/2017 din 2 martie 2017, a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

58. Nu au fost identificate decizii relevante ale Curţii Constituţionale cu privire la chestiunile de drept ce fac obiectul prezentei sesizări.

59. Prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 18 ianuarie 2017 pronunţată în Cauza C-37/16 s-a stabilit că Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/45/UE a Consiliului din 13 iulie 2010, trebuie interpretată în sensul că titularii drepturilor de reproducere nu efectuează o prestare de servicii, în sensul acestei directive, în favoarea producătorilor şi a importatorilor de suporturi neînregistrate şi de aparate de înregistrare şi de reproducere de la care organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe percep pe seama acestor titulari, însă în nume propriu, remuneraţii compensatorii pentru vânzarea acestor aparate şi suporturi.

IX. Raportul asupra chestiunii de drept

60. Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

61. Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, opinia judecătorilor-raportori a fost că, în interpretarea dispoziţiilor art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, art. 98 alin. (1) lit. g1) şi art. 1065 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, artiştii interpreţi şi executanţi nu efectuează o prestare de servicii în favoarea unui terţ care utilizează, prin radiodifuzare sau comunicare publică, înregistrări sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale titularilor în cauză.

X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

62. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere formulate de către părţi şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

63. Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. “

64. Norma relevă o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

- existenţa unei cauze în curs de judecată;

- cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să o soluţioneze în ultimă instanţă;

- ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată;

- chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;

- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

65. Primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite.

66. Cauza în care s-a ivit chestiunea de drept se află în curs de judecată la Curtea de Apel Bucureşti, pe rolul unui complet de judecată specializat în materia proprietăţii intelectuale, învestit cu soluţionarea unui apel într-un litigiu ce are ca obiect cererea formulată de un organism de gestiune colectivă de obligare a unui post de radio la plata remuneraţiei cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi pentru utilizarea de fonograme prin radiodifuzare şi a accesoriilor acestui debit (inclusiv TVA), în temeiul Legii nr. 8/1996.

67. Determinarea competenţei şi a căii de atac deschise împotriva hotărârii intră în atribuţiile instanţei de trimitere, iar constatările sale pe acest aspect sunt suficiente în verificarea admisibilităţii sesizării în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă.

68. Completul de judecată care a adresat întrebarea s-a considerat legal învestit cu soluţionarea apelului împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti şi, de asemenea, a apreciat că judecă în ultimă instanţă, hotărârea sa nefiind supusă recursului.

69. În ceea ce priveşte condiţia ca soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, se reţin următoarele:

70. Motivele de apel au vizat, în ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată (TVA) ce a fost aplicată prin hotărârea primei instanţe la remuneraţia stabilită în sarcina pârâtei persoană juridică, chestiunea cotei de TVA.

71. În cursul judecării apelului, instanţa a pus în discuţie chestiunile ce constituie obiect al sesizării de faţă, anume calificarea colectării remuneraţiilor de către organismele de gestiune colectivă drept operaţiune impozabilă, în raport cu faptul încasării unui comision, precum şi data la care este datorată TVA.

72. În situaţia în care sesizarea vizează o chestiune ce nu a fost invocată ca atare prin motivele de apel, dar a fost invocată din oficiu şi pusă în discuţia părţilor, revine instanţei de trimitere Obligaţia să aprecieze dacă eventualul răspuns poate fi valorificat în soluţionarea litigiului, ca motiv de apel de ordine publică, motiv de apel implicit sau printr-un alt mijloc procesual.

73. Pentru aprecierea condiţiei legăturii cu cauza este suficient că ambele întrebări din sesizare au în vedere chestiuni ce interesează soluţionarea apelului, astfel încât această condiţie se consideră a fi îndeplinită.

74. Întrucât această condiţie presupune ca răspunsul la chestiunea de drept să fie în mod efectiv valorificat în cauză, urmează a se avea în vedere categoria de titulari de drepturi în care se încadrează părţile din cauză şi aspectele specifice raporturilor juridice ale acestora cu terţii.

75. Totodată, este îndeplinită şi condiţia noutăţii chestiunii de drept a cărei rezolvare de principiu se solicită, chiar dacă această chestiune nu vizează un act normativ recent, dată fiind jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formată în interpretarea Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată.

76. În ceea ce priveşte ultima condiţie de admisibilitate se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunii de drept, iar chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

77. Referitor la fondul sesizării se constată că litigiul pendinte pe rolul instanţei de trimitere a fost generat de utilizarea neautorizată de către un post de radio de fonograme conţinând prestaţii ale unor artişti interpreţi sau executanţi, iar organismul de gestiune colectivă a solicitat în cauză obligarea utilizatorului la plata remuneraţiilor cuvenite titularilor drepturilor conexe, cu TVA, şi a penalităţilor de întârziere.

78. În raport cu data utilizării (2007-2013) este aplicabilă Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, abrogată cu începere de la 1 ianuarie 2016.

79. Faţă de obiectul cererii deduse judecăţii, prin prima întrebare formulată, instanţa de trimitere urmăreşte, în esenţă, a se clarifica dacă operaţiunea de colectare a remuneraţiilor pentru utilizarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe de către organismele de gestiune colectivă (denumită în continuare remuneraţie) poate fi calificată drept o operaţiune impozabilă în sensul art. 126 din Legea nr. 571/2003.

80. Potrivit art. 126 din Legea nr. 571/2003, pentru ca o operaţiune să fie considerată impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată (TVA) este necesară întrunirea cumulativă a mai multor condiţii.

81. Întrebarea instanţei de trimitere are în vedere doar prima condiţie, astfel încât, în limitele sesizării, se impune ca răspunsul să fie circumscris acesteia, independent de condiţiile prevăzute de art. 128 alin. (1) lit. b)-d) din Legea nr. 571/2003.

82. În conformitate cu art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, poate fi socotită drept operaţiune impozabilă din perspectiva TVA orice operaţiune „care, în sensul art. 128-130, constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată”.

83. Astfel cum rezultă din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, condiţia din art. 126 alin. (1) lit. a) referitoare la „plată” implică existenţa unei legături directe între operaţiune şi contrapartida obţinută.

84. În logica întrebării instanţei de trimitere, calificarea ca operaţiune impozabilă a remuneraţiei ar putea depinde de calificarea drept „plată”, în sensul normei anterioare, a comisionului ce i se cuvine organismului de gestiune colectivă în baza art. 127 alin. (1) lit. i) şi art. 134 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996.

85. Urmează a se verifica din această perspectivă relevanţa încasării comisionului de către organismul de gestiune colectivă.

86. Obiectul principal de activitate al oricărui organism de gestiune colectivă a dreptului de autor şi a drepturilor conexe, după cum rezultă din art. 124 al Legii nr. 8/1996, îl constituie „colectarea şi repartizarea drepturilor a căror gestiune le este încredinţată de către titulari”.

87. Gestiunea colectivă a dreptului de autor şi/sau a drepturilor conexe - cea efectuată de către un organism de gestiune colectivă, atunci când titularii optează pentru o asemenea modalitate ori gestiunea individuală nu poate fi exercitată - se exercită pe bază de mandat acordat de către acei titulari de drepturi care au creat în mod direct organismul de gestiune colectivă, prin liberă asociere, şi care sunt membri ai acestuia (art. 125 din Legea nr. 8/1996).

88. Comisionul vizat de art. 127 alin. (1) lit. i) şi art. 134 alin. (2) Ist. b) din Legea nr. 8/1996 este datorat de titularii de drepturi care sunt membri ai unui organism de gestiune colectivă şi are destinaţia de acoperire a cheltuielilor de funcţionare a acelui organism.

89. Aşadar, comisionul interesează exclusiv raporturile juridice dintre organismul de gestiune colectivă şi membrii săi, titulari de drepturi, fiind datorat şi reţinut efectiv (în condiţiile prevăzute de statutul fiecărui organism de gestiune colectivă) ulterior colectării remuneraţiilor şi înainte de repartizarea acestora către titulari.

90. În măsura în care comisionul poate fi calificat drept o .plată” în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, atare plată ar caracteriza o eventuală livrare de bunuri/prestare de servicii către membrii asociaţiei organism de gestiune colectivă, deci către titularii de drepturi înşişi, ca beneficiari, ţinând cont de cerinţa existenţei „unei legături directe între operaţiune şi contrapartida obţinută”, în termenii din norma metodologică.

91. În condiţiile în care în litigiul pendinte se pretinde plata de către utilizator a remuneraţiilor cuvenite titularilor drepturilor conexe din utilizarea acestora, înseamnă că se pune problema dacă se poate identifica o „operaţiune impozabilă”, în ceea ce priveşte TVA, în derularea chiar a raportului juridic direct legat de utilizarea drepturilor conexe. Prin prisma condiţiei din art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, interesează în cauză dacă remuneraţia însăşi reprezintă o „plată”, decurgând din legătura directă cu utilizarea de către un terţ.

92. Încasarea comisionului de către organismul de gestiune colectivă nu asigură o legătură directă cu utilizarea drepturilor conexe de către un terţ, deci calificarea operaţiunii de colectare a remuneraţiilor ca operaţiune impozabilă în sensul art. 126 din Legea nr. 571/2003 nu depinde de calificarea comisionului ca fiind sau nu o „plată”.

93. S-ar putea considera că, dimpotrivă, chestiunea comisionului depinde de aspectul referitor la remuneraţie, arătat anterior, atât timp cât comisionul este parte din remuneraţia încasată, cea pe care organismul de gestiune colectivă o reţine pentru cheltuielile proprii. Această chestiune nu se impune însă a fi clarificată în cauză, faţă de considerentele expuse mai sus la paragrafele 85-91.

94. Constatarea de la paragraful 92 nu este pusă în discuţie de eventuala incidenţă a dispoziţiilor art. 129 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, potrivit cărora „Atunci când o persoană impozabilă care acţionează în nume propriu, dar în contul altei persoane, ia parte la o prestare de servicii, se consideră că a primit şi a prestat ea însăşi serviciile respective”.

95. Pe acest temei, taxa pe valoarea adăugată aferentă serviciului prestat de un intermediar ar fi aplicabilă la contravaloarea serviciului distinct la care a participat, şi nu la contravaloarea serviciului propriu prestat.

96. Chiar dacă s-ar califica însă actul de colectare a remuneraţiei de către organismul de gestiune colectivă drept o intermediere de servicii, se observă că cerinţa esenţială de aplicare a normei este aceea ca intermedierea să vizeze o „prestare de servicii”, care trebuie să reprezinte o operaţiune impozabilă de sine stătătoare, distinctă de serviciul prestat de intermediar.

97. Şi în acest caz, tot raportul juridic direct legat de utilizarea drepturilor conexe interesează în cauză, aplicarea art. 129 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 depinzând aşadar de clarificarea acestuia din perspectiva identificării unei operaţiuni impozabile în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003.

98. Urmează a se cerceta în continuare dacă titularii de drepturi conexe din categoria celor din prezenta cauză efectuează o livrare de bunuri/prestare de servicii, în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, în favoarea unui terţ care utilizează, prin radiodifuzare, înregistrări sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale titularilor în cauză.

99. Potrivit art. 129 alin, (1) din Legea nr. 571/2003, „Se consideră prestare de servicii orice operaţiune care nu constituie livrare de bunuri, aşa cum este definită la art. 128”. Alin. (3) al aceleiaşi norme enumeră exemplificativ câteva operaţiuni care sunt considerate prestări de servicii din punctul de vedere al TVA. La lit. b) din alin. (3) este prevăzută în mod expres „cesiunea bunurilor necorporale, indiferent dacă acestea fac sau nu obiectul unui drept de proprietate, cum sunt: transferul şi/sau cesiunea drepturilor de autor, brevetelor, licenţelor, mărcilor comerciale şi a altor drepturi similare”.

100. Atât art. 126, cât şi art. 129 din Legea nr. 571/2003 au corespondent în Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, reprezentând echivalentul art. 2 alin. (1) lit. c), art. 24 şi art. 25 lit. a) din directivă.

101. Directiva, ca act al Uniunii Europene, nu produce, de regulă, efect direct în dreptul intern, însă trebuie ţinut cont de obligaţia ce revine instanţei naţionale de a interpreta dreptul intern în conformitate cu dreptul Uniunii Europene, consacrată prin Hotărârea din Cauza C-14/83 Von Colson şi Kamann pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi menţionată constant în jurisprudenţa Curţii. Astfel, în Hotărârea pronunţată în Cauza C-282/10 Maribel Dominguez (cauză ce viza interpretarea unei directive), Curtea a arătat că „principiul interpretării conforme impune (...) ca instanţele naţionale să facă tot ce ţine de competenţa lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern şi aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru a garanta efectivitatea deplină a directivei în discuţie şi pentru a identifica o soluţie conformă cu finalitatea urmărită de aceasta (...)” - paragraful 27 din hotărâre, cu jurisprudenţa acolo citată.

102. În temeiul principiilor efectului direct şi al priorităţii dreptului Uniunii Europene faţă de legile interne, revine instanţelor naţionale obligaţia de interpretare a legii naţionale ce transpune directiva prin prisma textului şi a finalităţii acelui act.

103. Prin Hotărârea pronunţată la data de 18 ianuarie 2017 în Cauza C-37/16, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a interpretat dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c), art. 24 şi art. 25 lit. a) din Directiva 2006/112/CE în sensul că „titularii drepturilor de reproducere nu efectuează o prestare de servicii, în sensul acestei directive, în favoarea producătorilor şi a importatorilor de suporturi neînregistrate şi de aparate de înregistrare şi de reproducere de la care organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe percep pe seama acestor titulari, însă în nume propriu, remuneraţii compensatorii pentru vânzarea acestor aparate şi suporturi”.

104. Se observă că titularii de drepturi din prezenta cauză sunt diferiţi de cei din cauza soluţionată de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

105. Cu toate acestea, avându-se în vedere obligaţia deja menţionată ce revine instanţei naţionale, urmează a se verifica dacă finalitatea directivei este atinsă prin interpretarea legii naţionale în mod similar interpretării făcute de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în respectiva hotărâre.

106. În acest context, se apreciază că artiştii interpreţi şi executanţi, ca titulari de drepturi conexe, nu efectuează o prestare de servicii, în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, în favoarea unui terţ care utilizează, prin radiodifuzare, înregistrări sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale titularilor în cauză.

107. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut două argumente principale pentru care a considerat că nu este vorba despre o „prestare de servicii”, ca operaţiune cu titlu oneros (echivalentul condiţiei „cu plată” din Legea nr. 571/2003):

108. Nu există un raport juridic în care au loc prestaţii reciproce între titularii drepturilor (de reproducere), pe de o parte, titularii drepturilor sau, eventual, organismul de gestiune colectivă a unor asemenea drepturi şi, pe de altă parte, producătorii şi importatorii de suporturi neînregistrate şi de aparate de înregistrare şi de reproducere. Obligaţia de a plăti prestaţii remuneratorii precum cele în discuţie în litigiul principal este impusă acestor producători şi importatori în temeiul legii naţionale, care determină şi cuantumul lor.

109. Compensaţia echitabilă cuvenită titularilor nu constituie contravaloarea directă a unei oarecare prestaţii, întrucât este legată de prejudiciul care rezultă pentru aceşti titulari din reproducerea neautorizată a operelor lor protejate.

110. În raport cu aceste argumente, Curtea nu a mai verificat natura prestării de servicii şi din perspectiva unei cesiuni a unui bun necorporal.

111. Aceste considerente sunt aplicabile mutatis mutandis şi în situaţia titularilor de drepturi conexe din cauză.

112. În conformitate cu art. 98 din Legea nr. 8/1996, artistul interpret sau executant are, ca regulă, dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza ori de a interzice actele de utilizare de către terţi a interpretării sau a execuţiei sale.

113. Acest drept este conservat şi în cazul unei utilizări prin radiodifuzarea ş/ comunicarea publică ale interpretării sau ale execuţiei sale, cu excepţia situaţiei în care interpretarea ori execuţia a fost deja fixată sau radiodifuzată, potrivit art. 98 alin. (1) Ut. g) din lege.

114. În situaţia de excepţie menţionată, titularii au dreptul numai la remuneraţie echitabilă [art. 98 alin. (1) lit. g1)], care se stabileşte şi se colectează conform procedurii prevăzute la art. 131,1311,1312 şi 133 [art. 98 alin. (3)].

115. Această prevedere este reluată într-o altă formă în art. 1065 din lege, cu referire expresă la utilizarea fonogramelor, în sensul că „Pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme au dreptul la o remuneraţie unică echitabilă”.

116. Se menţionează şi în aceste cazuri stabilirea şi colectarea remuneraţiei conform art. 131, 1311, 1312 şi 133 din Legea nr. 8/1996.

117. Normele la care se face trimitere prevăd stabilirea drepturilor patrimoniale cuvenite prin metodologii pe domenii de activitate, negociate cu utilizatorii în vederea plăţii acestor drepturi, în cazul acelor opere al căror mod de exploatare Face imposibilă autorizarea individuală de către titularii de drepturi.

118. Colectarea remuneraţiei echitabile se face prin intermediul organismului de gestiune colectivă desemnat drept colector unic de către Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, în speţă, reclamanta din cauză,

119. Aşadar, este vorba despre o situaţie similară cu cea în care s-a pronunţat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin hotărârea cu efecte obligatorii.

120. Prin aplicarea raţionamentului juridic din acea hotărâre se poate conchide că în cauză nu există un raport juridic direct în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, bazat pe prestaţii reciproce între titularii drepturilor conexe din cauză şi un terţ care face o radiodifuzare sau o comunicare publică a interpretării sau a execuţiei sale deja fixate pe suporturi.

121. De asemenea, remuneraţia echitabilă cuvenită titularilor nu constituie contravaloarea directă a unei prestaţii anume, întrucât este legată de prejudiciul care rezultă pentru aceşti titulari din reproducerea neautorizată a operelor lor protejate.

122. Această din urmă concluzie se impune cu atât mai mult în raport cu obiectul şi cauza litigiului pendinte, în care pretenţiile au fost formulate tocmai în considerarea utilizării neautorizate de către un terţ.

123. Faţă de toate considerentele expuse, rezultă că artiştii interpreţi şi executanţi nu efectuează o prestare de servicii, în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, în favoarea unui terţ care utilizează, prin radiodifuzare sau comunicare publică, înregistrări sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale titularilor în cauză.

124. În consecinţă, răspunsul la prima întrebare din sesizare este că, în interpretarea dispoziţiilor art. 126 alin. (1) lit. a) şi art. 129 din Legea nr. 571/2003, art. 98 alin, (1) lit. g1) şi art. 1065 din Legea nr. 8/1996, colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi şi executanţi pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale acestora nu reprezintă o operaţiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată.

125. În ceea ce priveşte cea de-a două întrebare, se constată că premisa acesteia este aceea în care este vorba despre o operaţiune impozabilă în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, solicitându-se a se clarifica momentul în raport cu care se stabileşte cota de TVA aplicabilă.

126. Cum răspunsul la prima întrebare este în sensul că nu se datorează taxa pe valoarea adăugată în speţă, se constată că cea de-a două întrebare nu mai are obiect.

127. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE şi JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 34.946/3/2013 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea dispoziţiilor art. 126 alin. (1) lit. a) şi art. 129 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, art. 98 alin. (1) lit. g1) şi art. 1065 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi şi executanţi pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale acestora nu reprezintă o operaţiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 iunie 2017.

 

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

GABRIELA ELENA BOGASIU

Magistrat-asistent,

Mihaela Lorena Mitroi

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.