MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 602/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 602         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Miercuri, 26 iulie 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 246 din 25 aprilie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă

 

Decizia nr. 298 din 4 mai 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

 

Decizia nr. 303 din 4 mai 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 202 alin. (4) lit. d), art. 218 şi art. 219 din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 366 din 30 mai 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

508. - Hotărâre pentru modificarea anexei la Hotărârea Guvernului nr. 977/2016 privind alocarea unei sume din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul 2016, pentru judeţul Neamţ

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 246

din 25 aprilie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Varga Attila - judecător

Valentina Bărbăţeanu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată din oficiu de Tribunalul Bacău - Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 11.247/180/2015 şi care formează obiectul Dosarului nr. 93D/2016 al Curţii Constituţionale.

2. La apelul nominal răspunde, pentru partea Societatea Kruk România - S.R.L. din Bucureşti, domnul avocat Claudiu Gânţoi, în calitate de apărător ales, cu împuternicire depusă la dosarul cauzei, constatându-se lipsa celeilalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 349D/2016, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi prevederi de lege, excepţie ridicată din oficiu de aceeaşi instanţă în Dosarul nr. 2.104/110/2015.

4. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie problema conexării celor două dosare. Reprezentantul părţii prezente şi cel al Ministerului Public sunt de acord cu propunerea de conexare. Deliberând, Curtea dispune, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, conexarea Dosarului nr. 349D/2016 la Dosarul nr. 93D/2016, care a fost primul înregistrat.

6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului părţii Societatea Kruk România - S.R.L. din Bucureşti, care solicită admiterea acesteia, precizând că o persoană juridică poate fi reprezentată legal printr-o altă persoană juridică, astfel cum rezultă şi din prevederile art. 800 din Codul civil privind administrarea bunurilor altuia. Dacă instanţa consideră că persoana juridică nu are capacitate de folosinţă, în sensul că nu are în obiectul de activitate reprezentarea juridică, această activitate fiind permisă doar avocaţilor şi consilierilor juridici, ar trebui să ridice excepţia lipsei capacităţii de folosinţă, fără să genereze o îngrădire a accesului liber la justiţie.

7. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, apreciind că textul de lege criticat nu contravine prevederilor constituţionale referitoare la principiul egalităţii în drepturi, dreptul de acces liber la justiţie sau dreptul la apărare. Invocă, în acest sens, cele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în jurisprudenţa sa cu caracter obligatoriu, respectiv prin Decizia nr. XXII din 12 iunie 2006 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii şi deciziile nr. 9 din 4 aprilie 2016 şi nr. 2 din 30 ianuarie 2017 privind pronunţarea unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea de unor probleme de drept.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:

8. Prin încheierile din 15 decembrie 2015 şi 16 februarie 2016, pronunţate în Dosarul nr. 11.247/180/2015 şi, respectiv, în Dosarul nr. 2.104/110/2015, Tribunalul Bacău - Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de instanţă, din oficiu, în cauze având ca obiect învestirea cu formulă executorie a unui contract de credit, respectiv soluţionarea unei contestaţii la executare, cauze în care, în temeiul textului de lege supus controlului de constituţionalitate, s-a invocat lipsa calităţii de reprezentant în faţa instanţei de judecată.

9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, identică în cele două dosare conexabile, Tribunalul Bacău apreciază, în esenţă, că textul de lege criticat limitează posibilitatea reprezentării convenţionale a persoanelor juridice exclusiv la reprezentarea prin avocat sau consilier juridic în faţa oricăror instanţe, nefiind permisă reprezentarea convenţională prin altă persoană juridică, aceasta din urmă reprezentată prin avocat sau consilier juridic, deşi în cazul persoanelor fizice nu există limitări similare ale reprezentării convenţionale. Autoarea excepţiei apreciază că se instituie o discriminare între persoanele fizice şi cele juridice în ce priveşte modul de reglementare a reprezentării convenţionale în faţa instanţelor de judecată. Aceasta, deoarece în cazul persoanei fizice nu există limitări cu privire la alegerea mandatarului convenţional, care poate fi şi o persoană juridică, de vreme ce art. 83 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu cuprinde nicio interdicţie privind reprezentarea, făcând referire la mandatul dat unei alte persoane, fără distincţie între persoanele fizice sau juridice. Susţine că se încalcă astfel principiul egalităţii în faţa legii şi dreptul de acces liber la justiţie. Consideră că limitarea menţionată ar putea reprezenta o sarcină disproporţionată, de natură a descuraja persoanele juridice să apeleze la serviciul justiţiei. Precizează că, de exemplu, o persoană juridică străină nu ar putea fi reprezentată de propria filială deschisă în România, prin reprezentantul filialei, consilierul juridic al acesteia sau avocatul filialei, ci trebuie să încheie un contract de asistenţă juridică distinct cu un avocat, deşi filiala sa are deja propriul avocat sau un consilier juridic angajat. Susţine că argumentele avute în vedere de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 485 din 23 iunie 2015 referitoare la reglementarea căilor de atac se impun şi în ce priveşte sesizarea primei instanţe.

10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

11. Guvernul consideră, în punctul de vedere transmis în Dosarul nr. 93D/2016, că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, apreciind că argumentele cuprinse în deciziile nr. 485 din 23 iunie 2015 şi nr. 462 din 17 septembrie 2014, cu referire la obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat/consilier juridic, nu sunt aplicabile tale quale şi nici mutatis mutandis regimului juridic particular instituit de art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă cât priveşte reprezentarea convenţională a persoanelor juridice, de vreme ce norma legală criticată nu exclude de plano accesul la justiţie şi exercitarea dreptului la apărare pe calea reprezentării legale a acestor subiecte de drept.

12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere ale Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului părţii S.C. Krukk România - S.R.L., concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care au următoarea redactare: „Persoanele juridice pot fi reprezentate convenţional în faţa instanţelor de judecată numai prin consilier juridic sau avocat, în condiţiile legii”.

15. În opinia instanţei care a ridicat din oficiu excepţia de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din Legea fundamentală cuprinse în art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, art. 21 care consacră dreptul de acces liber la justiţie şi art. 24 care garantează dreptul la apărare.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, în esenţă, se susţine că prevederile art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale, întrucât limitează posibilitatea reprezentării convenţionale a persoanelor juridice în faţa instanţelor judecătoreşti exclusiv la reprezentarea prin avocat sau consilier juridic, nefiind permisă reprezentarea convenţională prin altă persoană juridică, aceasta din urmă reprezentată, la rândul său, prin avocat sau consilier juridic. Având în vedere că se invocă încălcarea unor drepturi fundamentale garantate la nivel constituţional explicit persoanelor fizice, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a statuat că exigenţele unor drepturi sau libertăţi fundamentale, spre exemplu accesul liber la justiţie, libertatea individuală, dreptul de proprietate privată ori libertatea economică se aplică şi în privinţa persoanelor juridice (Decizia nr. 40 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 16 martie 2004, Decizia nr. 1.360 din 27 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 15 decembrie 2000, Decizia nr. 5 din 4 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 5 martie 1999, sau Decizia nr. 498 din 10 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea i, nr. 428 din 28 iunie 2012). Curtea a apreciat, totodată, că exigenţele şi garanţiile rezultate din drepturile şi libertăţile fundamentale reglementate prin Constituţie sunt aplicabile şi în privinţa persoanelor juridice, în măsura în care conţinutul lor normativ este compatibil cu natura, specificul şi particularităţile care caracterizează regimul juridic al persoanei juridice (Decizia nr. 485 din 23 iunie 2015, paragraful 27, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 20 iulie 2015).

17. În continuare, Curtea reţine că, în argumentarea neconstituţionalităţii prevederilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanţa care a ridicat excepţia de neconstituţionalitate face trimitere la Decizia nr. 485 din 23 iunie 2015, prin care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor din Codul de procedură civilă care făceau referire la obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs de către persoanele juridice prin avocat sau consilier juridic. Autoarea prezentei excepţii susţine că un raţionament similar ar justifica şi în cauza de faţă constatarea neconstituţionalităţii textului de lege supus controlului. Prin decizia menţionată, Curtea a statuat, în esenţă, că obligaţia reprezentării şi asistării persoanelor juridice prin consilier juridic sau avocat pentru exercitarea recursului echivalează cu o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac excesivă faţă de scopul legitim urmărit, care poate conduce la imposibilitatea exercitării căii de atac a recursului, contravenind astfel prevederilor din Legea fundamentală care consacră dreptul de acces liber la justiţie şi care garantează dreptul la apărare.

18. În cauza de faţă, Curtea reţine că textul de lege criticat are în vedere ipoteza reprezentării convenţionale a persoanelor juridice în faţa instanţelor de judecată, indiferent de etapa procesuală, în primă instanţă sau în soluţionarea unei căi de atac, aceasta realizându-se numai prin consilier juridic sau avocat. Ca regulă generală, persoanelor fizice sau juridice care au calitatea de părţi într-un proces legea le recunoaşte posibilitatea de a-şi exercita drepturile procesuale şi de a îndeplini actele procedurale fie în mod direct, personal, fie mediat, prin intermediu] unui reprezentant. În unele cazuri, reprezentarea este obligatorie, fiind ele natură legală. Astfel, persoanele fizice lipsite de capacitate de exerciţiu vor fi întotdeauna reprezentate în instanţă, după caz, de către părinţi sau tutori. În ce priveşte persoanele juridice, reprezentarea legală este necesară în considerarea naturii specifice a acestor subiecte de drept, caracterizate printr-o imposibilitate obiectivă de a participa în mod direct şi nemijlocit la raporturile sociale. De aceea, art. 209 din Codul civil stabileşte regula potrivit căreia persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, adică prin persoanele fizice sau juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice.

19. Alături de reprezentarea legală, persoanele juridice pot beneficia şi de o reprezentare convenţională, care, aşa cum precizează textul de lege criticat, se poate realiza în faţa instanţelor de judecată numai prin consilier juridic sau avocat. Faptul că legiuitorul a redus posibilitatea reprezentării convenţionale a persoanelor juridice în faţa instanţelor doar la avocat sau consilier juridic nu este de natură să aducă atingere dreptului de acces liber la justiţie, de vreme ce reprezentarea convenţională este o simplă facultate, persoanele juridice păstrându-şi permanent, în condiţiile prevederilor de lege ce formează obiectul prezentei excepţii, posibilitatea de a sta în justiţie prin reprezentantul legal. Prin urmare, în măsura în care nu pot îndeplini exigenţele impuse de prevederile art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, persoanele juridice au posibilitatea de a introduce acţiuni şi de a formula cereri, a ridica excepţii şi a propune probe, precum şi de a efectua orice alt act procesual prin reprezentantul legal. Prin urmare, nu se pune problema încălcării dreptului de acces liber la justiţie sau a dreptului la apărare.

20. Curtea reţine, aşadar, că există o deosebire fundamentală faţă de ipoteza examinată prin Decizia nr. 485 din 23 iunie 2015, prin care a constatat că, în cazul introducerii cererii de recurs, precum şi în ce priveşte susţinerea acestuia, dreptul persoanei juridice de a avea un reprezentant convenţional era transformat într-o obligaţie. Astfel, prevederile de lege criticate în cauza de faţă nu restricţionează posibilitatea persoanelor juridice ca, în situaţia în care nu apelează la un reprezentant convenţional - avocat sau consilier juridic, să stea în justiţie prin reprezentantul legal. Faptul că art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, criticat în cauza de faţă, interzice, implicit, reprezentarea convenţională a persoanelor juridice prin alte persoane juridice nu se poate constitui într-un fine de neconstituţionalitate. De altfel, atât timp cât legea oferă posibilitatea reprezentării într-o manieră profesionalizată, fie prin intermediul unui avocat ales, cu care a încheiat un contract de reprezentare judiciară, fie prin consilierul juridic propriu, angajat cu contract de muncă, nici nu îşi găseşte raţiunea eventuala reprezentare convenţională printr-o altă persoană juridică, într-o logică firească, reprezentantul pe care şi-l desemnează partea pentru a-i apăra interesele în cursul procesului trebuie să fie apt să îşi îndeplinească în mod eficient mandatul, ceea ce înseamnă că trebuie să aibă calităţile necesare pentru a construi o apărare rezonabilă. Or, nicio altă entitate nu poate fi mai calificată decât cele două profesii specializate în desfăşurarea activităţii de asistenţă juridică şi reprezentare judiciară menţionate în textul de lege criticat, respectiv avocaţii şi consilierii juridici.

21. În acest sens, este relevantă şi Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016, referitoare la examinarea sesizării formulate de Tribunalul Braşov - Secţia I civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României. Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra modului de interpretare a dispoziţiilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, concluzionând că cererea de chemare în judecată şi reprezentarea convenţională a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată nu se pot face prin mandatar persoană juridică şi nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă. Dacă s-ar agrea ideea ca o persoană juridică să fie reprezentată de o altă persoană juridică, s-ar ajunge la concluzia, de neacceptat, că reprezentarea în sine ar putea constitui obiect de activitate al mandatarului (paragraful 35). Instanţa supremă a precizat că activitatea de reprezentare convenţională în faţa instanţelor de judecată este o activitate necomercială, rezervată prin lege avocaţilor şi consilierilor juridici.

22. În sprijinul acestei idei este şi Decizia nr. XXII din 12 iunie 2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 20 noiembrie 2006, prin care s-a statuat că nu este permisă înfiinţarea societăţilor comerciale de consultanţă, asistenţă şi reprezentare juridică. Prin decizia menţionată, instanţa supremă a constatat că activităţile de reprezentare juridică, de redactare a unor acte juridice, de formulare de acţiuni sau de exercitare şi motivare a căilor de atac nu se încadrează în categoria faptelor de comerţ, astfel că acestea nu pot fi exercitate de societăţi constituite cu un asemenea obiect, iar cererile de autorizare a constituirii şi de înmatriculare a societăţilor comerciale de consultanţă, asistenţă şi reprezentare juridică sunt inadmisibile.

23. În sublinierea aceleiaşi idei, Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie a formulat şi argumentul potrivit căruia contractul de mandat încheiat între două persoane juridice produce efecte doar în planul dreptului material, nu şi în planul dreptului procesual, care este guvernat, în materia reprezentării, de norme legale imperative (paragraful 33 din Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016). Ca atare, în ce priveşte reprezentarea convenţională, persoana juridică va putea utiliza exclusiv mijloacele procedurale permise de legea procesual civilă, neputându-se prevala de regulile valabile în cazul contractului de mandat civil, subzistând, însă, în orice moment, posibilitatea reprezentării legale, ca o garanţie a dreptului de acces liber la justiţie şi a exercitării efective a dreptului la apărare.

24. Curtea Constituţională reţine că, nici chiar în situaţia care a determinat Tribunalul Bacău să ridice prezenta excepţie de neconstituţionalitate în primul dintre cele două dosare conexate din cauza de faţă nu se poate reţine încălcarea prevederilor art. 21 şi nici ale art. 24 din Constituţie. Nimic nu împiedică reclamanta, persoană juridică al cărei sediu se află în străinătate, care a sesizat instanţa de judecată prin intermediul filialei sale din România, să încheie cu un avocat un contract distinct de asistenţă juridică. Codul de procedură civilă oferă remedii procedurale pentru acoperirea lipsei dovezii calităţii de reprezentant a celui care a acţionat în numele părţii, stabilind, prin art. 82 alin. (1), obligaţia instanţei de a da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor, iar dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată,

25. Instanţa autoare a excepţiei mai susţine că, prin prevederile textului de lege criticat, s-ar crea o discriminare între persoanele juridice şi cele fizice, în cazul acestora din urmă neexistând limitări similare ale reprezentării convenţionale. Faţă de această critică, Curtea observă că dispoziţiile art. 83 alin. (1) din Codul de procedură civilă stabilesc că persoanele fizice pot fi reprezentate în instanţă de către avocat sau alt mandatar, fără să distingă după cum acesta din urmă este persoană fizică sau juridică. Textul citat trebuie interpretat, însă, în lumina interdicţiei reliefate în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, mai sus evocată, referitoare la nelegalitatea constituirii unor persoane juridice al căror obiect de activitate să îl reprezinte consultanţa, asistenţa şi reprezentarea juridică. Astfel înţeles textul care reglementează reprezentarea convenţională în faţa instanţelor a persoanelor fizice, se constată că nu există, în realitate, nicio diferenţă între persoanele juridice şi cele fizice în ce priveşte acest aspect, astfel că nu se poate reţine nici pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.

26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin, (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de Tribunalul Bacău - Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal în dosarele nr. 11.247/180/2015 şi nr. 2.104/110/2015 şi constată că prevederile art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bacău - Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 25 aprilie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Valentina Bărbăţeanu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 298

din 4 mai 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Ovidiu Arion Bălan-Pop în Dosarul nr. 5.805/337/2015 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penala şi de minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.742D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

3. Preşedintele Curţii dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 232D/2017 şi nr. 373D/2017, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Petru Mureşan în Dosarul nr. 1.941/265/2014/a2 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi, respectiv, de Andrei Nicuşor Hirsch în Dosarul nr. 43.730/245/2014 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori

4. La apelul nominal răspunde pentru autorul excepţiei din Dosarul Curţii nr. 232D/2017 avocat Ionel Manole, din cadrul Baroului Bihor, având împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipseşte autorul excepţiei din Dosarul Curţii nr. 373D/2017, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. Magistratul-asistent precizează că. În Dosarul Curţii nr. 232D/2017, autorul excepţiei a depus un memoriu în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor, iar apărătorul prezent şi reprezentantul Ministerului Public arată ca sunt de acord cu conexarea. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 232D/2017 şi nr. 373D/2017 la Dosarul nr. 2.742D/2016, care a fost primul înregistrat.

6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului autorului din Dosarul nr. 232D/2017, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, reiterând motivele cuprinse în notele scrise aflate la dosar, totodată precizând că, faţă de jurisprudenţa anterioară a instanţei de control constituţional în materie, elementul de noutate invocat în prezenta speţă îl constituie situaţia de discriminare pozitivă de care se bucură persoanele care au fost condamnate anterior la o pedeapsă a închisorii cu aplicarea suspendării sub supraveghere a executării, comparativ cu un recidivist postcondamnatoriu condamnat la pedeapsa închisorii cu aplicarea suspendării condiţionate a executării, în condiţiile săvârşirii unei noi infracţiuni, în termenul de încercare, pentru care textul sancţionator prevede alternativa pedepsei amenzii.

7. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că autorii excepţiei, prin formularea motivelor de neconstituţionalitate, compară instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei cu instituţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Or, cele două instituţii sunt diferite, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere fiind reglementată atât în vechea legislaţie, la art. 861, cât şi în noul Cod penal, la art. 91-98. Totodată, precizează că modalitatea de interpretare şi aplicare a prevederilor legale criticate a fost dezlegată prin Decizia nr. 13 din 6 mai 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

8. Prin încheierea din 3 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 5.805/337/2015, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Ovidiu Arion Bălan-Pop cu ocazia soluţionării apelului declarat împotriva Sentinţei penale nr. 79 din 15 aprilie 2016, pronunţată de Judecătoria Zalău în Dosarul nr. 5.805/337/2015, prin care autorul excepţiei a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe şi furt în scop de folosinţă. Infracţiunile pentru care autorul excepţiei a fost trimis în judecată au fost comise în perioada termenului de încercare, fiind anterior condamnat la pedeapsa închisorii, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pentru o infracţiune comisă sub incidenţa Codului penal din 1969.

9. Prin încheierea penală nr. 171 din 21 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.941/265/2014/a2, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

Excepţia a fost ridicată de Petru Mureşan cu ocazia soluţionării apelului declarat împotriva Sentinţei penale nr. 74 din 24 februarie 2016, pronunţată de Judecătoria Năsăud în Dosarul nr. 1.351/866/2015, prin care autorul excepţiei a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe. Inculpatul, autor al excepţiei, este recidivist postcondamnatoriu, având o condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

10. Prin Decizia penală nr. 18 din 19 ianuarie 2017 pronunţată în Dosarul nr. 43.730/245/2014, Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Andrei Nicuşor Hirsch. cu ocazia soluţionării apelului declarat împotriva Sentinţei penale nr. 614 din 7 martie 2016, pronunţată de Judecătoria Iaşi, prin care autorul excepţiei a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată, prin aceeaşi sentinţă fiind revocată suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată anterior de Judecătoria Iaşi prin Sentinţa penală nr. 2.550 din 24 septembrie 2010.

11. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul din Dosarul Curţii nr. 2.742D/2016 susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate permit instanţelor de judecată, în determinarea legii penale mai favorabile, să combine dispoziţiile art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969, privitoare la revocarea în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni, cu cele ale actualului Cod penal, cu încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi art. 61 alin. (1), întrucât, prin combinarea dispoziţiilor penale din mai multe legi succesive se creează, pe cale judiciară, o a treia lege (lex tertia). Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014.

12. Autorul excepţiei din Dosarul Curţii nr. 232D/2017 susţine, în esenţă, că motivele de neconstituţionalitate privesc situaţia de discriminare pozitivă de care se bucură persoanele care au „beneficiat” de o condamnare anterioară la o pedeapsă a închisorii cu aplicarea suspendării sub supraveghere a executării, comparativ cu un recidivist postcondamnatoriu condamnat la pedeapsa închisorii cu aplicarea suspendării condiţionate a executării, în condiţiile săvârşirii unei noi infracţiuni, în termenul de încercare, pentru care textul sancţionator prevede alternativa pedepsei amenzii. Susţine că, în condiţiile aplicării unei pedepse cu amenda, prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 aduc atingere inclusiv principiului aplicării globale a legii penale mai favorabile, consfinţit prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014, impunând, în speţă, aplicarea legii defavorabile - Codul penal din 1969 - după ce la stabilirea pedepsei s-ar aplica legea mai favorabilă - noul Cod penal.

13. Autorul excepţiei din Dosarul Curţii nr. 373D/2017 susţine că reglementarea criticată generează o vădită stare de inegalitate între persoanele ce au săvârşit infracţiuni pedepsite cu închisoarea, dar cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, sub imperiul Codului penal din 1969 şi care, ca efect al eliminării din noua reglementare a instituţiei suspendării condiţionate, nu vor putea beneficia de reglementările mai favorabile cuprinse în noua reglementare penală referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul săvârşirii de noi infracţiuni, şi persoanele ce au săvârşit o infracţiune pedepsită cu închisoarea, dar cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei sub imperiul Codului penal din 1969 şi care, în temeiul art. 16 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, pot beneficia de reglementările mai favorabile referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul săvârşirii de noi infracţiuni - art. 96 alin. (4) din noul Cod penal.

14. Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori, exprimându-şi opinia în dosarele Curţii nr. 2.742D/2016 şi nr. 232D/2017, arată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi, în acest sens, face referire la considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 414 din 16 iunie 2016 şi nr. 648 din 11 noiembrie 2014, precizând, totodată, că norma tranzitorie criticată este clară şi previzibilă şi nu contravine principiului constituţional al egalităţii în drepturi.

15. Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că prevederile criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate, în condiţiile în care nu se poate pune semnul egalităţii între revocarea suspendării executării pedepsei dispusă conform prevederilor art. 81 din Codul penal din 1969 şi revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere dispusă conform prevederilor art. 86 din Codul penal din 1969, ca urmare a săvârşirii unei noi infracţiuni în termenul de încercare stabilit de instanţă.

16. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şt exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

17. Guvernul, exprimându-şi punctul de vedere în dosarele conexate, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Reţine că menţinerea regimului legal în vigoare la data Sa care s-a aplicat o hotărâre definitivă de condamnare apare ca o soluţie logică având în vedere faptul că suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu se mai regăseşte în legea actuală, astfel încât trebuia identificat de către legiuitor un regim aplicabil de la data intrării în vigoare a noului Cod penal. Observă că operează o prezumţie legală, în sensul că vechea modalitate de individualizare a pedepsei este mai favorabilă, nefiind necesară modificarea acesteia ca efect al intrării în vigoare a dispoziţiilor privind amânarea aplicării pedepsei. Arată că, în contextul consacrării explicite în Constituţie a principiului separaţiei puterilor în stat, a fost stabilită relaţia între principiul autorităţii de lucru judecat şi aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive şi face referire, în acest sens, la Decizia Curţii Constituţionale nr. 365 din 25 iunie 2014.

18. Avocatul Poporului, exprimându-şi punctul de vedere în dosarele conexate, arată că a transmis punctul său de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 în dosarele Curţii Constituţionale nr. 357D/2016, nr. 247D/2016 şi nr. 1.970D/2016, fiind reţinut în deciziile Curţii Constituţionale nr. 632 din 8 octombrie 2015, nr. 715 din 27 octombrie 2015 şi nr. 724 din 6 decembrie 2016. Precizează că îşi menţine punctul de vedere anterior exprimat.

19. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, memoriul depus în Dosarul Curţii nr. 232D/2017, concluziile apărătorului prezent, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

20. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

21. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012. Dispoziţiile de lege criticate au următorul conţinut: „Regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzute la alin. (1), inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal din 1969”

22. Autorul excepţiei din Dosarul Curţii nr. 2.742D/2016 susţine că prevederile criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, art. 15 alin. (2) referitor la principiul neretroactivităţii, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, şi art. 61 alin. (1) potrivit căruia Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării. Autorii excepţiei din dosarele Curţii nr. 232D/2017 şi nr. 373D/2017 susţin că normele criticate aduc atingere dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, fără privilegii şi fără discriminări, art. 21 alin. (3) privind dreptul părţilor la un proces echitabil şi art. 124 alin. (1) referitor la înfăptuirea justiţiei

23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, din perspectiva afectării dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) referitor la principiul aplicării legii penale mai favorabile şi art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, prin Decizia nr. 648 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 14 ianuarie 2015, Curtea reţinând că situaţia din speţa dedusă controlului de constituţionalitate se caracterizează prin faptul ca cel condamnat, fiindu-i aplicată suspendarea condiţionată a executării pedepsei potrivit Codului penal din 1969, a săvârşit o nouă infracţiune, descoperită în termenul de încercare, procesul său fiind pendinte la data intrării în vigoare a noului Cod penal. Această situaţie tranzitorie este reglementată de art. 15 din Legea nr. 187/2012, care prevede că măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate în baza Codului penal din 1969 se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal, iar regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzute la alin. (1), inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal din 1969. Totodată, Curtea a constatat că instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei nu se mai regăseşte în Codul penal intrat în vigoare la 1 februarie 2014. Având în vedere că instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei nu a mai fost preluată în noua reglementare, iar această instituţie priveşte modul de executare a pedepsei, Curtea a apreciat că, din perspectiva aplicării legii penale în timp, este justificat ca regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei, precum şi motivele care pot duce la revocarea măsurii să fie supuse legii în vigoare de la momentul aplicării acesteia (considerente reluate şi în deciziile nr. 221 din 2 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 424 din 15 iunie 2015; nr. 632 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 24 noiembrie 2015; nr. 666 din 15 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 869 din 20 noiembrie 2015; nr. 682 din 20 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 894 din 27 noiembrie 2015, nr. 692 din 20 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 882 din 25 noiembrie 2015, şi nr. 715 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 869 din 20 noiembrie 2015).

24. Curtea a reţinut, de asemenea, că autorul excepţiei de neconstituţionalitate a pus în balanţă, în momentul formulării criticilor de neconstituţionalitate, modul de revocare a măsurii suspendării condiţionate şi de individualizare a pedepsei pentru noua infracţiune, având în vedere, pe de-o parte, instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei (art. 81 din Codul penal din 1969), iar, pe de altă parte, instituţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art. 91 din Codul penal). Or, cele două instituţii sunt instituţii diferite, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere fiind reglementată atât în vechea legislaţie, la art. 861, cât şi în noul Cod penal, la art. 91-98. Astfel, chiar dacă, potrivit art. 96 alin. (5) din Codul penal în vigoare, pedeapsa principală pentru noua infracţiune, în cazul revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere, se stabileşte şi se execută, după caz, potrivit dispoziţiilor referitoare la recidivă sau la pluralitatea intermediară, această nouă reglementare nu poate fi considerată lege penală mai favorabilă în raport de vechea reglementare a suspendării condiţionate a executării pedepsei, ci doar în ceea ce priveşte, eventual, vechea reglementare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Aşa fiind, Curtea a apreciat că declararea neconstituţionalităţii textului de lege criticat din perspectiva susţinută nu poate atrage aplicarea în speţă a reglementărilor referitoare la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere din Codul penal.

25. Cât priveşte critica referitoare la crearea unui regim discriminatoriu între persoanele a căror pedeapsă a fost suspendată condiţionat şi persoanele a căror pedeapsă a fost suspendată sub supraveghere, se constată că o problemă similară a fost analizată prin Decizia nr. 221 din 2 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 424 din 15 iunie 2015, paragrafele 16 şi 17, ocazie cu care s^a reţinut că, fiind în prezenţa unor instituţii juridice diferite, şi regimul juridic diferit reglementat de către legiuitor este justificat. În aceste condiţii, diferenţa de tratament juridic aplicabilă persoanelor aflate în ipoteza celor două norme legale este justificată tocmai de faptul că acestea nu se află în situaţii juridice similare.

26. Curtea a reţinut, totodată, că modalitatea de interpretare şi aplicare a prevederilor legale criticate a fost dezlegată prin Decizia nr. 13 din 6 mai 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prilej cu care s-a statuat că „în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă, cu suspendarea condiţionată a executării, care, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu îndeplineşte condiţiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii şi, respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiţionate se realizează potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior”.

27. Cât priveşte critica potrivit căreia dispoziţiile de lege criticate permit instanţelor de judecată, în determinarea legii penale mai favorabile, să legifereze, contrar celor statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, Curtea a reţinut că principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat presupune existenţa unui control reciproc între puterile statului, sub aspectul exercitării în conformitate cu legea a atribuţiilor lor specifice, acesta fiind un mecanism specific statului de drept şi democratic, pentru evitarea abuzurilor din partea uneia sau alteia dintre puterile statului (Decizia nr. 1.109 din 8 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 773 din 2 noiembrie 2011). Controlul textelor de lege invocate ca temei de drept, realizat de instanţa învestită cu soluţionarea unei cauze penale, corespunde atribuţiilor constituţionale ale instanţelor judecătoreşti. Potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţie, în activitatea de înfăptuire a justiţiei, judecătorii se supun numai legii, a cărei interpretare se realizează în mod necesar în procesul soluţionării cauzelor, întrucât interpretarea este o fază indispensabilă aplicării legii. În aceste condiţii, prin interpretarea şi aplicarea de către instanţă a textelor de lege criticate nu se realizează un „transfer” de competenţă din sfera puterii legislative în sfera puterii judecătoreşti.

28. În ceea ce priveşte invocarea de către autorii excepţiei a dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), Curtea a reţinut că principiul legalităţii este unul de rang constituţional (a se vedea Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009), astfel încât încălcarea legii are drept consecinţă imediată nesocotirea dispoziţiilor constituţionale precitate, care prevăd că respectarea legilor este obligatorie. Statul de drept asigură supremaţia Constituţiei, corelarea tuturor legilor cu aceasta (a se vedea Decizia nr. 22 din 27 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea i, nr. 233 din 17 martie 2004). În aceste condiţii, instanţa de control constituţional nu a putut reţine contrarietatea între prevederile de lege criticate şi dispoziţiile constituţionale invocate, ci, dimpotrivă, pentru considerentele dezvoltate în precedent, Curtea a constatat corelarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 cu dispoziţiile constituţionale referitoare la separaţia şi echilibrul puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, egalitatea în drepturi a cetăţenilor, legea penală mai favorabilă şi înfăptuirea justiţiei.

29. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor precitate sunt aplicabile şi în prezenta cauză.

30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ovidiu Arion Bălan-Pop în Dosarul nr. 5.805/337/2015 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori, de Petru Mureşan în Dosarul nr. 1.941/265/2014/a2 al Curţii de Apei Cluj - Secţia penală şi de minori şi, respectiv, de Andrei Nicuşor Hirsch în Dosarul nr. 43.730/245/2014 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 4 mai 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 303

din 4 mai 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 202 alin. (4) lit. d), art. 218 şi art. 219 din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218 şi art. 219 din Codul de procedură penală raportate la art. 202 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Nicuşor Florin Muşat, în Dosarul nr. 4.091/740/2016 al Judecătoriei Alexandria, respectiv soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Alexandru Cosmin Călin, în dosarul nr. 473/87/2016/a3 (2.174/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi care formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 1.361 D/2016, respectiv nr. 2.973D/2016.

2. Dezbaterile au avut loc la data de 25 aprilie 2017, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea, dată la care Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a dispus conexarea Dosarului nr. 2.973D/2016 la Dosarul nr. 1.361 D/2016, care a fost primul înregistrat. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de şedinţă din data de 25 aprilie 2017, când, având în vedere cererea formulată de apărătorul autorilor excepţiilor, avocat Iulian Creaţă, din cadrul Baroului Teleorman, de amânare a pronunţării în vederea depunerii de concluzii scrise, în temeiul dispoziţiilor art. 222 alin. (2) din Codul de procedură civilă coroborate cu ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 4 mai 2017, când a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin încheierea din 13 iulie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.091/740/2016, Judecătoria Alexandria a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218 şi art. 219 din Codul de procedură penală raportate la art. 202 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Nicuşor Florin Muşat în soluţionarea, în principal, a cererii de revocare a măsurii preventive a arestului la domiciliu şi, în subsidiar, a cererii de înlocuire a măsurii arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar.

4. Prin Decizia penală nr. 340/CO din 30 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 473/87/2016/a3 (2.174/2016), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218 din Codul de procedură penală.

Excepţia a fost ridicată de Alexandru Cosmin Călin, în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva încheierii nr. 73 din 14 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Teleorman - Secţia penală, în Dosarul nr. 473/87/2016/a3, prin care s-a respins, ca nefondată, cererea de constatare a încetării de drept a măsurii arestului la domiciliu formulată de autorul excepţiei.

5. În motivarea excepţiilor de neconstituţionalitate, autorii susţin, în esenţă, că normele procesual penale sunt neconstituţionale, întrucât măsura preventivă a arestului la domiciliu nu este prevăzută în Legea fundamentală, prin aceasta fiind încălcate dispoziţiile constituţionale referitoare la libertatea individuală şi aducându-se atingere principiilor nulla poena sine lege, respectiv nullum crimen sine lege.

6. Judecătoria Alexandria apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi, în acest sens, reţine considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 361 din 7 mai 2015, paragraful 13 şi următoarele.

7. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 712 din 4 decembrie 2014. Reţine că ingerinţa generată de măsura arestului la domiciliu vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertate individuală, libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, dreptul la învăţătură şi muncă şi protecţia socială a muncii, este reglementată prin lege, respectiv art. 218-222 din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii în primă instanţă, se impune, fiind adecvată în abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Reţine, totodată, că aspectele invocate de autor În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate excedează competenţei Curţii Constituţionale, deoarece, dacă instanţa de control constituţional ar fi chemată să se pronunţe în sensul solicitat, ar însemna ca aceasta să devină legislator pozitiv, aspect prohibit prin dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate ce face obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.361 D/2016 este neîntemeiată. În acest sens face referire la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 650 din 11 noiembrie 2014. Exprimându-şi punctul de vedere în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 2.973D/2016, Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este, în principal, inadmisibilă şi, în subsidiar, neîntemeiată. Arată că simpla înşiruire a unor texte constituţionale, fără a indica, în concret, în ce constă, în opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, contrarietatea între textele Constituţiei şi norma legală criticată, constituie un motiv de respingere a excepţiei, ca inadmisibilă. Cât priveşte soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, face referire la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 361 din 7 mai 2015, apreciind că, mutatis mutandis, acestea sunt valabile şi în prezenta cauză.

10. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile criticate sunt constituţionale. Reţine că prevederile de lege criticate constituie aplicarea, la nivelul legislaţiei infraconstituţionale, a prevederilor art. 23 alin. (2) din Legea fundamentală. Analizând textul constituţional precitat, observă că acesta se referă, în mod generic, la noţiunea de „arestare”, aşa încât, reţine că, în aprecierea acestei dispoziţii constituţionale, legiuitorul a reglementat o serie de măsuri preventive ce pot fi dispuse în scopul bunei desfăşurări a procesului penal. Cu privire la măsurile preventive arată că acestea sunt instituţii de drept procesual penal, cu caracter de constrângere, prin care suspectul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal, însă întrucât ingerinţa generată de luarea măsurilor preventive vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertatea individuală, legiuitorul a instituit garanţii procesuale temeinice, constând în numeroasele condiţii ce trebuie realizate cumulativ pentru a se putea dispune o măsură de prevenţie (Decizia Curţii Constituţionale nr. 744 din 13 decembrie 2016). Invocă considerente ale Deciziei Curţii Constituţie na ie nr. 361 din 7 mai 2015, referitoare la condiţiile de luare a măsurii arestului la domiciliu.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile scrise ale autorilor excepţiei, concluziile orale ale apărătorului autorilor excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 202 alin. (4) lit. d), art. 218 şi art. 219 din Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, care au următorul conţinut:

- Art. 202 alin. (4) lit. d): „Măsurile preventive sunt: [...] d) arestul la domiciliu;”;

- Art. 218: „(1) Arestul la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 223 şi luarea acestei măsuri este necesară şi suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile prevăzute la art. 202 alin. (1).

(2) Aprecierea îndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. (1) se face ţinându-se seama de gradul de pericol al infracţiunii, de scopul măsurii, de sănătatea, vârsta, situaţia familială şi afte împrejurări privind persoana faţă de care se ia măsura.

(3) Măsura nu poate a dispusă cu privire la inculpatul faţă de care există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit o infracţiune asupra unui membri de familie şi cu privire la inculpatul care a fost anterior condamnat definitiv pentru infracţiunea de evadare.

(4) Persoanei faţă de care s-a dispus măsura arestului la domiciliu i se comunică, sub semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83, dreptul prevăzut la art. 210 alin. (1) şi (2), dreptul de acces la asistenţă medicală de urgenţă, dreptul de a contesta măsura şi dreptul de a solicita revocarea sau înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură preventivă, iar în cazul în care persoana nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal.;

- Art. 219: „(1) Judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune, la propunerea motivată a procurorului, arestul la domiciliu al inculpatului.

(2) Procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi propunerea prevăzută la alin. (1) împreună cu dosarul cauzei.

(3) Judecătorul de drepturi şi libertăţi, sesizat conform alin. (1), fixează termen de soluţionare în camera de consiliu în termen de 24 de ore de la înregistrarea propunerii şi dispune citarea inculpatului.

(4) Neprezentarea inculpatului nu împiedică judecătorul de drepturi şi libertăţi să soluţioneze propunerea înaintată de procuror.

(5) Judecătorul de drepturi şi libertăţi îl audiază pe inculpat atunci când acesta este prezent.

(6) Asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii.

(7) Judecătorul de drepturi şi libertăţi admite sau respinge propunerea procurorului prin încheiere motivată.

(8) Dosarul cauzei se restituie organului de urmărire penală, în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de formulare a contestaţiei.

(9) Judecătorul de drepturi şi libertăţi care respinge propunerea de luare a măsurii arestului la domiciliu faţă de inculpat poate dispune, prin aceeaşi încheiere, luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b) şi c), dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege.”

14. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor procesual penale criticate se invocă dispoziţiile constituţionale ale art. 23 referitor la libertatea individuală.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că măsura arestului la domiciliu a fost reglementată pentru prima dată prin dispoziţiile Codului de procedură penală - Legea nr. 135/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010. Potrivit art. 202 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală, una dintre măsurile preventive care se pot dispune este cea a arestului la domiciliu, această măsură fiind reglementată de dispoziţiile art. 218-222, titlul V, capitolul I, secţiunea a 5-a din Codul de procedură penală. Totodată, prin Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 14 ianuarie 2015, paragraful 15, Curtea a reţinut că, potrivit Codului de procedură penală, măsura arestului la domiciliu face parte din categoria măsurilor preventive, pe lângă reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune şi arestarea preventivă. S-a observat că instanţa de control constituţional, prin Decizia nr. 531 din 13 octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 942 din 21 octombrie 2005, a stabilit că măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual cu caracter de constrângere, având drept scop asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal. Ele vizează starea de libertate a învinuitului sau inculpatului şi au drept efect fie privarea de libertate, fie restrângerea libertăţii de mişcare.

16. De asemenea, în Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014, paragraful 20, Curtea a statuat în sensul că, din perspectiva naturii/substanţei, duratei, efectelor, modalităţii de executare şi a intensităţii, atât măsura arestului preventiv, cât şi măsura preventivă a arestului la domiciliu privesc o interferenţă majoră în dreptul la libertate individuală a persoanei. Aşa fiind, atât persoanele aflate în arest preventiv, cât şi cele aflate în arest la domiciliu se află într-o formă de privare de libertate, de vreme ce, spre deosebire de controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauţiune, unde se poate impune interdicţia de a părăsi ţara sau o anumită localitate, ce reprezintă o restrângere a exerciţiului la liberă circulaţie, atât în cazul arestului la domiciliu, cât şi în cazul arestului preventiv inculpatul este obligat, pe durata luării măsurilor, să se afle într-un loc anume desemnat Aceeaşi concluzie a fost reiterată de Curte şi în Decizia nr. 361 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 21 iunie 2015, paragraful 15. Astfel, în susţinerea caracterului de măsură privativă de libertate a arestului la domiciliu, Curtea a reţinut două argumente de natură normativă, respectiv faptul că, în privinţa condiţiilor de luare a măsurii arestului la domiciliu, art. 218 din Codul de procedură penală face trimitere la art. 223 din acelaşi cod, care reglementează condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, şi faptul că această măsură poate fi dispusă de către un judecător (judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară şi instanţa de judecată), iar nu de către procuror, aşa încât Curtea a reţinut că, şi din această perspectivă, cele două măsuri preventive au un regim juridic similar. De altfel, instanţa de control constituţional a reţinut Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 6 noiembrie 1980, pronunţată în Cauza Guzzardi împotriva Italiei (paragrafele 93 şi 95), potrivit căreia privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme, nu întotdeauna asemănătoare cu închisoarea, acestea fiind necesara fi evaluate nu din perspectiva formei, ci a conţinutului, cum ar fi obligaţia de a sta într-un spaţiu limitat, izolarea de societate şi de familie, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale, imposibilitatea contactului liber cu diferite categorii de persoane.

17. Totodată, în Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014, paragrafele 17 şi 19, Curtea a reţinut că inviolabilitatea libertăţii individuale este reglementată de art. 23 din Constituţie, Alin. (2) al aceluiaşi articol dispune în sensul că percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege, iar alin. (4) prevede că arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal. De asemenea, din ansamblul prevederilor constituţionale rezultă că restrângerea libertăţii individuale are un cadru mult mai strict reglementat decât cel al restrângerii dreptului la liberă circulaţie. Curtea a observat că nici prevederile constituţionale ale art. 23, nici cele convenţionale ale art. 5 nu se referă la măsura arestului la domiciliu. Însă, Curtea a constatat că instanţa de la Strasbourg a statuat că privarea de libertate poate lua diferite forme, precum şi că locul executării măsurii nu trebuie să fie neapărat o instituţie de detenţie, în înţeles clasic, ci trebuie să se aibă în vedere anumiţi factori, în special natura, durata, efectele şi maniera de executare a măsurii în cauză, art. 5 din Convenţie neavând ca obiect simplele restricţii ale circulaţiei - distincţia dintre privarea de libertate şi limitarea acesteia fiind una de grad sau de intensitate şi nu una de natură sau de substanţă. Aşadar,

Curtea a reţinut, în acord cu instanţa de la Strasbourg, că măsura arestului la domiciliu reprezintă o măsură preventivă privativă de libertate, în accepţiunea art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fiind citate, în acest sens, Hotărârea din 2 august 2001, pronunţată în Cauza Mancini împotriva Italiei; Hotărârea din 28 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Lavents împotriva Letoniei; Hotărârea din 8 iulie 2004, pronunţată în Cauza Vachev împotriva Bulgariei; Hotărârea din 30 septembrie 2004, pronunţată în Cauza Nikolova împotriva Bulgariei (nr. 2); Hotărârea din 30 martie 2006, pronunţată în Cauza Pekov împotriva Bulgariei; Hotărârea din 7 noiembrie 2013, pronunţată în Cauza Ermakov împotriva Rusiei (paragraful 24 al Deciziei nr. 650 din 11 noiembrie 2014).

18. Cu privire la măsurile preventive, Curtea a reţinut, în Decizia nr. 744 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 102 din 6 februarie 2017 (paragrafele 25,26), că acestea sunt instituţii de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care suspectul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia, sunt măsuri de constrângere puse la dispoziţia organelor judiciare penale pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, pentru a împiedica sustragerea suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală ori de la judecată sau pentru prevenirea comiterii de către acesta a unei alte infracţiuni. Noul Cod de procedură penală prevede cinci măsuri preventive - reglementate expres şi limitativ în art. 202 alin. (4), trei fiind privative de libertate (reţinerea, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă), iar alte două fiind restrictive de drepturi (controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune). Curtea a reţinut, totodată, că, întrucât prin luarea măsurilor preventive se aduce atingere dreptului fundamental al inviolabilităţii persoanei, aşadar libertăţii individuale, atât legislaţia naţională (Codul de procedură penală, art. 23 din Constituţia României), cât şi cea europeană (art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale) au instituit o serie de garanţii procesuale care să prevină abuzul şi arbitrariul în luarea, menţinerea, prelungirea şi confirmarea acestora, transpuse în numeroase condiţii ce trebuie realizate cumulativ. De altfel, Curtea a observat că actualul Cod de procedură penală prevede posibilitatea luării unor măsuri privative sau restrictive de libertate „doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege” [art. 9 alin. (2)]. Scopul şi condiţiile generale pentru luarea măsurilor preventive sunt reglementate în art. 202 din Codul de procedură penală, reglementări aplicabile indiferent de măsura preventivă ce se instituie, condiţiile specifice de luare a fiecărei măsuri şi procedura de urmat, conţinutul şi efectele dispunerii lor fiind reglementate prin norme procesual penale cu caracter special cuprinse în secţiunile a 2-a („Reţinerea”), a 3-a („Controlul judiciar”), a 4-a („Controlul judiciar pe cauţiune”), a 5-a („Arestul la domiciliu”) şi a 6-a („Arestarea preventivă”) ale capitolului privind măsurile preventive. Aşadar, în decizia precitată, Curtea a reţinut că noua lege procesual penală stabileşte obligaţia organului judiciar ca, la alegerea măsurii preventive, să analizeze cumulativ următoarele condiţii generale: să existe probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune [art. 202 alin. (1)], măsura aleasă să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei [art. 202 alin. (3)], măsura preventivă să fie necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia [art. 202 alin. (3)] - condiţia necesităţii măsurilor privative sau restrictive de libertate fiind exprimată sub condiţia caracterului excepţional al acestora [art. 9 alin. (2)] şi să nu existe, la momentul dispunerii, confirmării, prelungirii sau menţinerii măsurii preventive, vreo cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale.

19. Curtea constată că, pentru luarea măsurii arestului la domiciliu, art. 218 din Codul de procedură penală face trimitere la scopul şi condiţiile reglementate în art. 202 alin. (1) al aceluiaşi act normativ, iar condiţiile generale prevăzute de lege pentru oricare dintre măsurile preventive se completează cu condiţiile speciale şi cazurile de aplicare prevăzute în art. 223 din Codul de procedură penală, pentru arestarea preventivă. Aceasta în condiţiile în care, astfel cum s-a arătat, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă au un regim juridic similar.

20. Având în vedere cele arătate în precedent şi reţinând că libertatea individuală, invocată în prezenta cauză, nu este un drept absolut, ci unul relativ, astfel cum s-a arătat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, limitele libertăţii individuale fiind menţionate expres în dispoziţiile art. 23 alin. (2)-(12) din Constituţie. Curtea constată că lipsa consacrării arestului la domiciliu în cuprinsul Legii fundamentale nu are drept consecinţă neconstituţionalitatea reglementării infraconstituţionale a acestei măsuri preventive privative de libertate. Într-adevăr, sub aspectul măsurilor preventive privative de libertate, textul art. 23 alin. (2) din Constituţie menţionează reţinerea şi arestarea unei persoane, Insă, în ceea ce priveşte arestarea, astfel cum a reţinut Curtea în deciziile precitate, textul constituţional nu o limitează numai la arestul efectuat într-un loc de deţinere - arest preventiv -, ci se referă la aceasta într-un sens larg, astfel încât revine legiuitorului competenţa de a reglementa, la nivel infraconstituţional, o altă măsură preventivă privativă de libertate având ca standard maximal reglementările constituţionale referitoare la arestul preventiv.

21. În final, Curtea constată că, în concluziile scrise - depuse la dosar ca urmare a amânării pronunţării pentru prezentul termen - apărătorul autorului excepţiei a invocat şi încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (1) şi art. 53 din Constituţie, precum şi ale art. 5 şi art. 18 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aşadar alt temei de neconstituţionalitate în afara celui arătat prin ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate În faţa instanţei de judecată. Cu privire la această susţinere, Curtea reţine că, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, părţile trebuie să îşi motiveze, în scris sau oral, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, adică să indice prevederile şi/sau principiile din Constituţie pretins a fi încălcate de dispoziţiile de lege criticate. Astfel invocată în faţa instanţei de judecată, excepţia de neconstituţionalitate trebuie pusă în discuţia părţilor, iar instanţa de judecată trebuie să îşi formuleze opinia cu privire la temeinicia excepţiei, toate acestea fiind menţionate în încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, de exemplu Decizia nr. 234 din 17 iunie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 4 august 1997, .Actul de sesizare a Curţii Constituţionale este încheierea pronunţată de instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate. Litigiul constituţional se desfăşoară în limitele determinate de actul de sesizare”. De asemenea, prin Decizia nr. 24 din 27 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 27 februarie 2004, Curtea a reţinut că „litigiul constituţional se desfăşoară numai în limitele determinate prin încheierea de sesizare, fără ca acestea să poată fi modificate de vreuna dintre părţi.” Astfel, Curtea reţine că este necesar a se distinge între situaţia în care, ulterior sesizării Curţii Constituţionale, autorul excepţiei invocă şi alte temeiuri de neconstituţionalitate decât cele arătate prin ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate în faţa instanţei de judecată (în scris sau oral), adică se invocă şi alte dispoziţii sau principii din Constituţie pretins a fi încălcate de textele de lege criticate, ceea ce este inadmisibil, şi, pe de altă parte, situaţia în care autorul excepţiei îşi expune argumentele pentru care susţine că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, fără a indica temeiuri de drept noi, păstrând limitele sesizării - limite referitoare, pe de-o parte, la dispoziţiile de lege criticate, şi, pe de altă parte, la temeiurile constituţionale invocate, însă putând aduce argumente noi celor deja arătate în faţa instanţei de judecată care a sesizat Curtea Constituţională, ceea ce este în concordanţă cu prevederile Legii nr. 47/1992 (în aceiaşi sens, Decizia nr. 722 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 20 ianuarie 2017, paragraful 29).

22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nicuşor Florin Muşat în Dosarul nr. 4.091/740/2016 al Judecătoriei Alexandria şi de Alexandru Cosmin Călin În Dosarul nr. 473/87/2016/a3 (2.174/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că dispoziţiile art. 202 alin. (4) lit. d), art. 218 şi art. 219 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Alexandria şi Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 4 mai 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 366

din 30 mai 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent-şef

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, excepţie ridicată de Gabriela Petroi în Dosarul nr. 3.758/2/2016 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII l-a contencios administrativ şi fiscal. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.359D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantul Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, arătând că determinarea cadrului legal în funcţie de care cetăţenii beneficiază de facilităţile acordate de lege se realizează potrivit principiului „tempus regit actum”.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 7 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.758/2/2016, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare. Excepţia a fost ridicată de Gabriela Petroi, reclamantă într-o cauză având ca obiect anularea actului administrativ emis de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi, prin care i s-a respins cererea de acordare a indemnizaţiei de ieşire la pensie egală cu 7 indemnizaţii de încadrare lunare brute, întemeiată pe dispoziţiile art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea arată că, prin motivele prezentate de Guvern în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, nu s-a dovedit existenţa unor situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată şi nici nu s-a motivat urgenţa cerută de către textul constituţional al art. 115 alin. (4). În primul rând este de observat că măsurile privind salarizarea personalului din sectorul bugetar şi măsurile financiare în domeniul bugetar nu au apărut în anul 2015, ci ele datează din 2010. Suspendarea plăţii drepturilor stabilite prin Legea nr. 303/2004 nu este proporţională cu scopul urmărit şi poate fi considerată nerezonabilă, deoarece nu se stabileşte momentul la care se va face plata, aspect ce afectează însăşi substanţa dreptului. Autoarea excepţiei subliniază că dreptul este acordat prin lege, lege care nu a fost abrogată, iar plata dreptului a fost suspendată prin ordonanţe succesive. Uzitând de procedura reglementărilor repetate, pentru a da eficienţă principiului temporalităţii măsurii, şi nestabilind o dată certă a plăţii drepturilor al căror exerciţiu a fost suspendat, în fapt, statul refuză plata unor drepturi legale. Or, nu se poate susţine şi stabili cu caracter de certitudine că o anumită categorie socioprofesională poate fi lipsită, în tot sau în parte, de drepturile speciale acordate, iar alta nu, fără existenţa unor criterii care să justifice măsura. Nu se poate susţine că unii sunt mai importanţi şi alţii mai puţin importanţi, că unii au un nivel de trai adecvat şi alţii nu. Atât timp cât dreptul există, legea nefiind abrogată, toţi beneficiarii trebuie să suporte în aceeaşi măsură consecinţele situaţiei invocate în preambulul ordonanţei.

6. Autoarea excepţiei susţine că s-a produs o discriminare şi în cadrul aceleiaşi categorii de personal, în sensul că, deşi prin art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 se prevede că, în anul 2016, dispoziţiile legale privind acordarea indemnizaţiilor la ieşirea la pensie nu se aplică, prin alin. (2) al art. 11 se stabileşte o excepţie: Prevederile alin. (1) nu se aplică în situaţia încetării raporturilor de muncă sau serviciu ca urmare a decesului angajatului Acordarea unei facilităţi pentru urmaşii angajatului decedat nu este justificată şi legală. Nu se poate susţine că aceştia ar avea o altă situaţie, mai defavorizată, decât cea a angajatului în viaţă sau că ar fi vorba despre altă categorie de personal (dreptul derivă din calitatea de angajat al decedatului) sau de alt drept.

7. Pornind de la premisa stabilită de Curtea Constituţională că dreptul reclamat nu este un drept consacrat constituţional, ci reprezintă un beneficiu acordat de către stat, autoarea excepţiei apreciază, în virtutea textelor constituţionale invocate, că şi acest drept este apărat de Constituţie, iar statul nu poate dispune de el în mod discreţionar. Având în vedere dispoziţiile art. 1 din Constituţie, legea fundamentală garantează toate drepturile, iar nu numai pe cele fundamentale. Mai mult, restrângerea pentru o perioadă determinată a beneficiului acordării indemnizaţiilor de ieşire la pensie a fost prevăzută nu prin lege, ci printr-o ordonanţă de urgenţă, împrejurare ce constituie o ingerinţă ce a avut ca efect privarea reclamantului de bunul său în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Chiar dacă privarea s-a realizat pe perioade de timp limitate, prin ordonanţe, unele aprobate prin lege, întrucât aceasta a operat succesiv, efectul a fost limitarea pe o perioadă nedeterminată a dreptului. Ca atare, dispoziţia din ordonanţă nu poate fi calificată ca având natura juridică a unei măsuri cu caracter excepţional, deoarece lipseşte una dintre cele două caracteristici esenţiale ale acesteia, şi anume caracterul temporar, limitat în timp.

8. Pe de altă parte, autoarea excepţiei susţine că statul are obligaţia să ia măsuri de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent, iar una dintre aceste măsuri o reprezintă şi textul de lege care acordă dreptul la încasarea indemnizaţiei reclamate, al cărui exerciţiu este suspendat nelegal prin dispoziţiile ordonanţei criticate.

9. Pentru toate aceste argumente, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate solicită Curţii admiterea criticilor formulate şi constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale criticate.

10. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, contrar dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate, limitându-se la a constata îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a acestui incident procedural.

1l. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

12. Guvernul a trimis punctul său de vedere prin Adresa nr. 5/334/2017, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.524 din 10 februarie 2017, prin care apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 291 din 23 mai 2013 şi Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010.

13. Avocatul Poporului a trimis punctul său de vedere prin Adresa nr. 802/28 februarie 2017, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.458 din 2 martie 2017, prin care susţine constituţionalitatea dispoziţiilor criticate. Cât priveşte pretinsa încălcare a art. 16 alin. (1) din Constituţie menţionează că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, situaţia diferită în care se găsesc persoanele în funcţie de aplicarea principiului tempus regit actum nu poate fi considerată ca fiind contrară dispoziţiilor constituţionale referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor. Totodată, având în vedere faptul că actul normativ criticat vizează interesul public, iar reglementarea situaţiilor nu putea fi amânată, apreciază că este justificată situaţia de urgenţă. În plus, prin instituţia delegării legislative prevăzută de art. 115 alin. (4)-(8) din Legea fundamentală, Guvernul este îndrituit să adopte ordonanţe de urgenţă în anumite condiţii, şi anume în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, cu obligaţia de a motiva urgenţa. Referitor la criticile de neconstituţionalitate raportate la prevederile art. 47 alin. (1) şi (2) din Constituţie se arată că acestea sunt neîntemeiate, întrucât ajutoarele sau indemnizaţiile vizate de textele de lege criticate nu constituie drepturi fundamentale, astfel încât legiuitorul este liber să dispună cu privire la conţinutul, limitele şi condiţiile de acordare a acestora, precum şi să dispună diminuarea ori chiar încetarea acordării lor.

14. Preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor nu au comunicat punctul lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

15. Curtea â fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 11 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 11 decembrie 2015, care au următorul cuprins: „Prevederile alin. (1) nu se aplică în situaţia încetării (aporturilor de muncă sau serviciu ca urmare a decesului angajatului”. Prevederile alin. (1), la care norma criticată face trimitere, au următorul cuprins: „în anul 2016, dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, a indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică.”

17. Din analiza notelor scrise prin care se invocă şi argumentează excepţia de neconstituţionalitate rezultă că obiectul criticilor formulate vizează, de fapt, prevederile art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, acestea constituind temeiul juridic al refuzului Parchetului de pe lângă Tribunalul Călăraşi de a acorda reclamantei, autoare a prezentei excepţii, indemnizaţia de ieşire la pensie egală cu 7 indemnizaţii de încadrare lunare brute. Prin urmare, Curtea urmează a reţine ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate doar aceste prevederi.

18. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate contravin normelor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea în drepturi, art. 31 alin. (1) şi (2) privind dreptul la informaţie, art. 47 alin. (1) şi (2) referitor la nivelul de trai, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi şi în art. 115 alin. (4) referitor la adoptarea ordonanţelor de urgenţă. De asemenea sunt invocate şi prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile legale criticate prevăd suspendarea, pentru anul 2016, a dispoziţiilor legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, a indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă, iar, până la data pronunţării asupra prezentei cauze, prevederile art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 nu au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate. Soluţia legislativă criticată, într-o reglementare identică, se regăsea, însă, în cuprinsul art. II art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, ordonanţă publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 10 septembrie 2010, şi aprobată cu modificări şt completări prin Legea nr. 283/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 14 decembrie 2011. Aceste prevederi au fost supuse controlului de constituţionalitate, Curtea pronunţând Decizia nr. 1.576 din 7 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 16 ianuarie 2012, şi Decizia nr. 291 din 23 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 27 iunie 2013.

20. Curtea a constatat că actele normative criticate reglementau o serie de măsuri cu caracter financiar având impact asupra unei game largi de drepturi de natură bănească de care se bucură o serie de categorii socioprofesionale, drepturi ce îşi au izvor fie în Legea fundamentală, fie în alte acte normative.

21. În ceea ce priveşte prevederile referitoare la indemnizaţiile acordate cu prilejul ieşirii la pensie, retragerii, încetării raporturilor de serviciu ori trecerii în rezervă, Curtea a statuat că aceste drepturi reprezintă beneficii acordate anumitor categorii socioprofesionale în virtutea statutului special al acestora, fără a avea însă un temei constituţional. Aşa fiind, Curtea a constatat că drepturile afectate de dispoziţiile criticate nu sunt consacrate la nivel constituţional, neavând în consecinţă un caracter fundamental, astfel încât dispoziţiile art. 53 din Constituţie nu sunt incidente, acestea având în vedere doar restrângerea exerciţiului unor drepturi fundamentale.

22. Curtea a reţinut, totodată, că prevederile de lege criticate nu creează discriminări între persoane aflate într-o situaţie identică, iar măsurile financiare dispuse nu aduc atingere înseşi substanţei drepturilor băneşti vizate, ci doar amână acordarea acestor indemnizaţii pe o durată limitată de timp, pentru a nu se crea o datorie bugetară dificil de suportat. Curtea a apreciat că măsurile financiare criticate sunt necesare într-o societate democratică, fiind, în acelaşi timp, proporţionale cu scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat). În egală măsură, Curtea a considerat că există un echilibru just între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

23. Analizând critica de neconstituţionalitate raportată la dispoziţiile art. 47 alin. (1) şi (2) din Constituţie, Curtea a considerat relevante considerentele Deciziei nr. 765 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 6 iulie 2011, în care a reţinut că „stabilirea acelui standard al nivelului de trai care poate fi considerat ca fiind decent trebuie apreciată de la caz la caz, în funcţie de o serie de factori conjuncturali. Situaţia economică a ţării, resursele de care dispune statui în vederea atingerii acestui obiectiv, dar şi nivelul de dezvoltare al societăţii, gradul de cultură şi civilizaţie la un anumit moment şi modul de organizare a societăţii reprezintă deopotrivă coordonate care trebuie luate în considerare atunci când se evaluează nivelul «decent» al vieţii. În concluzie, aprecierea modului şi a măsurii în care statul reuşeşte să ducă la îndeplinire obligaţia de a asigura un nivel de trai decent trebuie să fie raportată la aceşti factori, nefiind posibilă stabilirea unui standard fix, imuabil”.

24. Or, în lumina acestor considerente, Curtea a apreciat că dispoziţiile legale criticate nu pot fi privite ca aducând atingere dreptului constituţional la un nivel de trai decent, ci mai degrabă ca instituind un set de măsuri de adaptare la condiţiile economico-sociale existente, în funcţie de care nivelul de trai nu poate fi evaluat ca având un standard mai ridicat.

25. În fine, Curtea a reţinut că „legiuitorul este liber să aleagă, în funcţie de politica statului, de resursele financiare, de prioritatea obiectivelor urmărite şi de necesitatea îndeplinirii şi a altor obligaţii ale statului consacrate deopotrivă la nivel constituţional, care sunt măsurile prin care va asigura cetăţenilor un nivel de trai decent şi să stabilească condiţiile şi limitele acordării lor. De asemenea va putea dispune modificarea sau chiar încetarea acordării măsurilor de protecţie socială luate, fără a fi necesar să se supună condiţiilor art. 53 din Constituţie, întrucât acest text constituţional priveşte numai drepturile consacrate de Legea fundamentală, iar nu şi cele stabilite prin legi”.

26. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în decizia menţionată îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

27. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, raportate la dispoziţiile art. 115 alin. (4) din Constituţie, Curtea reţine că Guvernul a motivat intervenţia sa pe calea delegării legislative, invocând argumentul că „neadoptarea acestor măsuri ar genera un impact suplimentar asupra deficitului bugetului general consolidat de 2,2% din produsul intern brut în anul 2016, ceea ce presupune un deficit bugetar în 2016 de 5% din produsul intern brut, afectând în mod semnificativ sustenabilitatea finanţelor publice”. Cu alte cuvinte, „în situaţia neadoptării acestor măsuri în regim de urgenţă, deficitul bugetar în anul 2016 va depăşi pragul de 3% din produsul intern brut prevăzut de Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, ratificat prin Legea nr. 13/2008, ceea ce va determina declanşarea de către Comisia Europeană a procedurii de deficit excesiv”. Pe de altă parte, luarea acestor măsuri în regim de urgenţă se impune „având în vedere necesitatea adoptării, în cel mai scurt timp, a legii bugetului de stat şi a legii bugetului asigurărilor sociale de stat”, aceste elemente vizând interesul general public şi constituind situaţii de urgenţă şi extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată.

28. Curtea apreciază că cele invocate de Guvern în nota de fundamentare întrunesc condiţiile existenţei unei situaţii extraordinare şi urgente care, în mod obiectiv, impun emiterea unei ordonanţe de urgenţă. Astfel, necesitatea identificării mijloacelor prin care să se asigure sustenabilitatea finanţelor publice, aşa cum este inter alia suspendarea ajutoarelor sau, după caz, a indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă, şi riscul ca prin neluarea acestor măsuri să sporească deficitul bugetar, cu consecinţa nerespectării angajamentelor pe care statul şi le-a asumat în calitatea sa de membru al Uniunii Europene, reprezintă motive ce justifică intervenţia legislativă a Guvernului pentru evitarea unei grave atingeri aduse interesului public.

29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gabriela Petroi, în Dosarul nr. 3.758/2/2016 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi generai obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 30 mai 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent-şef,

Mihaela Senia Costinescu

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

pentru modificarea anexei la Hotărârea Guvernului nr. 977/2016 privind alocarea unei sume din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul 2016, pentru judeţul Neamţ

 

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Anexa la Hotărârea Guvernului nr. 977/2016 privind alocarea unei sume din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul 2016, pentru judeţul Neamţ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.039 din 22 decembrie 2016, se modifică şi se înlocuieşte cu anexa la prezenta hotărâre.

 

PRIM-MINISTRU

MIHAI TUDOSE

Contrasemnează:

Viceprim-ministru, ministrul dezvoltării regionale, administraţiei publice şi fondurilor europene,

Sevil Shhaideh

p. Ministrul finanţelor publice,

Daniela Pescaru,

secretar de stat

 

Bucureşti, 20 iulie 2017.

Nr. 508.

 

ANEXĂ

 

Repartizarea sumelor pentru judeţul Neamţ

 

Nr. crt.

Unitatea administrativ-teritorială

Obiectivul

Suma alocată - mii lei -

1.

Consiliul Judeţean Neamţ

Construire corp nou pavilion central - Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică Războieni, în comuna Dragomireşti, judeţul Neamţ

11.000

2.

Consiliul Judeţean Neamţ

Construire clădire - Complex de Servicii pentru Persoane Adulte cu Handicap Roman, în comuna Dragomireşti, judeţul Neamţ

11.770

 

Total:

 

22.770

 

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.