MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 424/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 424         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 8 iunie 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 36 din 31 ianuarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 lit. c) şi art. 11 alin. (1) lit. d) pct. (ii) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 28/1999 privind obligaţia operatorilor economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale, în forma anterioară modificărilor aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2015 pentru modificarea şi completarea unor acte normative

 

Decizia nr. 37 din 31 ianuarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari

 

Decizia nr. 42 din 31 ianuarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România

 

Decizia nr. 328 din 10 mai 2017 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, precum şi a art. 41 din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011

 

ACTE ALE CONSILIULUI PENTRU SUPRAVEGHEREA ÎN INTERES PUBLIC A PROFESIEI CONTABILE

 

30. - Decizie privind modificarea şi completarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Consiliului pentru Supravegherea în Interes Public a Profesiei Contabile, aprobat prin Decizia Consiliului superior al Consiliului pentru Supravegherea în Interes Public a Profesiei Contabile nr. 18/2014

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 36

din 31 ianuarie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 lit. c) şi art. 11 alin. (1) lit. d) pct. (ii) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 28/1999 privind obligaţia operatorilor economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale, în forma anterioară modificărilor aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2015 pentru modificarea şi completarea unor acte normative

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Cristina Cătălina Turcu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. I pct. 10 şi 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2014 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 28/1999 privind obligaţia operatorilor economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale, excepţie ridicată de Societatea Miro Allshop - S.R.L. - D. din Baia Mare în Dosarul nr. 2.295/296/2015 al Judecătoriei Satu Mare - Secţia civilă. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.348D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, Magistratul-asistent referă că la dosar nu a fost restituită dovada de înmânare a citaţiei transmise autorului excepţiei, acesta fiind recitat cu telegramă la adresa menţionată în citativ, potrivit art. 49 alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 6/2012. De asemenea arată că Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus note scrise prin care solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată.

3. Curtea ia act de situaţia procedurală învederată, apreciind că procedura de citare este legai îndeplinită.

4. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.672D/2015, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. I pct. 10 şi 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2014 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 28/1999 privind obligaţia operatorilor economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale, excepţie ridicată de Societatea Euromod - S.R.L. din Tulcea în Dosarul nr. 2.540/327/2015 al Judecătoriei Tulcea.

5. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă că Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus la dosar note scrise prin care solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată.

6. Preşedintele Curţii Constituţionale, având în vedere obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele nr. 1.348D/2015şi nr. 1.672D/2015, pune în discuţie, din oficiu, problema conexării acestora.

7. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor.

8. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.672D/2015 la Dosarul nr. 1.348D/2015, care este primul înregistrat.

9. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, în principal, ca inadmisibilă, arătând că textele de lege supuse controlului sunt criticate din perspectiva aplicării de către instanţa de judecată. În subsidiar, apreciază că excepţia poate fi respinsă ca neîntemeiată, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:

10. Prin încheierea din 8 septembrie 2015 şi Sentinţa civilă nr. 2.876 din 14 octombrie 2015, pronunţate în dosarele nr. 2.295/296/2015 şi nr. 2.540/327/2015, Judecătoria Satu Mare - Secţia civilă şi Judecătoria Tulcea au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. I pct. 10 şi 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2014 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 28/1999 privind obligaţia operatorilor economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Societăţile Miro Allshop - S.R.L. - D. din Baia Mare şi Euromod - S.R.L. din Tulcea, în cauze având ca obiect soluţionarea unor plângeri formulate împotriva unor procese-verbale de constatare a contravenţiilor reglementate şi sancţionate potrivit art. 10 lit. c) şi art. 11 alin. (1) lit. d) pct. (ii) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 28/1999 privind obligaţia operatorilor economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale.

11. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii arată că un agent economic poate avea în casa de marcat, la un moment al zilei, sume mai mici, mai mari sau egale cu valorile ce rezultă din operaţiunile de vânzare sau prestare servicii din ziua respectivă. Aceste diferenţe, atunci când sumele sunt nesemnificative, pot să provină din folosirea în scopuri personale pentru perioade foarte scurte, chiar ore (în minus), din bacşişuri (în plus), din greşeli de calcul, în plus sau în minus, sau chiar din fraude ale gestionarilor. Atunci când diferenţele de sume în gestiunea zilnică provin din acte sau fapte de natură evazionistă, ele constituie fie contravenţie, fie infracţiune, în funcţie de gradul de pericol social. În cazul în care constituie contravenţie, sunt incidente, de exemplu, prevederile art. 10 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 28/1999. Însă atât contravenţia, cât şi infracţiunea trebuie probate, sancţiunea neputând fi aplicată pe baza unei simple prezumţii, spre exemplu, aceea că prezenţa în casa de marcat a unei sume mai mari decât cea care rezultă din operaţiunile înregistrate echivalează cu nefolosirea casei de marcat. Atunci când există neregularităţi în gestiune, sub formă de sume în plus sau în minus, dar acestea nu sunt contravenţii sau infracţiuni în sensul de diminuare intenţionată şi semnificativă a bazei impozabile, intervenţia statului, prin organul de control operativ, reprezintă o încălcare a proprietăţii private. Aceasta constă în diminuarea patrimoniului agentului economic supus sancţiunilor, ca urmare a aplicării amenzii contravenţionale şi a confiscării sumelor de bani în plus faţă de cele înregistrate, precum şi în suspendarea activităţii. Într-o economie de piaţă în care agenţii economici controlaţi au capital privat, organele de control ale statului nu au de ce să se intereseze asupra modului în care se realizează gestiunea.

12. Judecătoria Satu Mare - Secţia civilă arată că excepţia este lipsită de fundament, deoarece sancţiunile aplicate sunt conforme cu limitele în care este garantată proprietatea privată, conform art. 44 din Legea fundamentală, asupra acesteia putând exista restrângeri cu scopul de a apăra o ordine socială, aşa cum prevede art. 53 din Constituţie, şi de a descuraja comportamentul economic necorespunzător al tuturor agenţilor autorizaţi să desfăşoare activităţi economice, care presupun atât fiscalizarea corespunzătoare a acesteia, cât şi o atitudine corectă de bună-credinţă a respectivilor agenţi în raport cu terţii şi cu statul.

13. Judecătoria Tulcea arată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

14. În conformitate cu prevederile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

15. Guvernul apreciază că excepţia este neîntemeiată, făcând referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

16. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

17. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1) şi (2), art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

18. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit actelor de sesizare, prevederile art. I pct. 10 şi 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2014 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 28/1999 privind obligaţia operatorilor economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 966 din 30 decembrie 2014.

19. Potrivit art. 62 teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010: „Dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta.” Având în vedere aceste prevederi, precum şi temeiurile legale reţinute în procesele-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, Curtea constată că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 10 lit. c) şi art. 11 alin. (1) lit. d) pct. (ii) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 28/1999 privind obligaţia operatorilor economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 21 ianuarie 2005, cu modificările aduse prin art. I pct. 10 şi 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2014, în forma anterioară modificărilor aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2015 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 285 din 28 aprilie 2015, care au următorul conţinut:

- Art. 10 lit. c): „Constituie contravenţii următoarele fapte dacă, potrivit legii penale, nu sunt considerate infracţiuni: [...]

c) neemiterea bonului fiscal pentru toate bunurile livrate sau serviciile prestate ori emiterea de bonuri cu o valoare inferioară celei reale.”;

- Art. 11 alin. (1) lit. d) pct. (ii): „(1) Contravenţiile prevăzute la art. 10 se sancţionează cu amendă aplicată operatorilor economici, după cum urmează: [...]

d) cele prevăzute la art. 10 lit. b), c), d), e) şi dd), cu amendă de la 10.000 lei la 15.000 lei, precum şi cu: [...]

(îi) suspendarea activităţii operatorului economic în punctul de lucru, de la o lună la 3 luni, în funcţie de gravitatea faptelor, pentru contravenţiile prevăzute la lit. b), c), d) şi e)”.

20. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, aceste prevederi contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 135 alin. (1) potrivit cărora „Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă” şi art. 136 alin. (5), în conformitate cu care „Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice

21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra unor prevederi din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 28/1999, ce reglementau în mod similar cu privire la contravenţii şi sancţiunile aplicabile săvârşirii acestora.

22. Cu acele prilejuri, Curtea a reţinut că legiuitorul este liber să reglementeze referitor la răspunderea contravenţională a persoanei juridice, întrucât niciun articol din Legea fundamentală nu interzice reglementarea unei astfel de răspunderi (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 128 din 10 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 6 iunie 2016, paragraful 19).

23. Totodată, Curtea a reţinut că textele de lege criticate nu aduc atingere prevederilor art. 135 alin. (1) din Constituţie, Ci reprezintă opţiunea legitimă a legiuitorului, ce are ca scop impunerea unei discipline fiscale necesare într-o economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă.

24. Cât priveşte critica referitoare la încălcarea art. 136 alin. (5) din Constituţie, Curtea a observat că legiuitorul a reglementat inviolabilitatea proprietăţii private în condiţiile legii organice, ceea ce are semnificaţia instituirii unor limite în exercitarea dreptului de proprietate. Reglementarea unor contravenţii şi a sancţiunilor aplicabile acestora are drept consecinţă diminuarea patrimoniului operatorului economic, dar aceasta este o măsură justificată obiectiv şi raţional, de imperativul protejării interesului social şi al ordinii de drept, prin adoptarea unor reguli specifice de preîntâmpinare şi sancţionare a faptelor care generează sau ar putea genera fenomene economice negative, cum ar fi evaziunea fiscală (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 308 din 13 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 25 iulie 2013 şi Decizia nr. 128 din 10 martie 2016, paragraful 16).

25. Curtea a reţinut, de asemenea, că instanţa de judecată are posibilitatea şi, totodată, obligaţia ca, administrând întregul material probatoriu, să constate în ce măsură fapta contravenientului este sau nu săvârşită cu vinovăţie şi să anuleze procesul-verbal, în măsura în care fapta nu este săvârşită cu vinovăţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 828 din 11 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 828 din 10 decembrie 2012 şi Decizia nr. 128 din 10 martie 2016, paragraful 18).

26. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudenţa Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

27. Pentru argumentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Miro Allshop - S.R.L. - D. din Baia Mare în Dosarul nr. 2.295/296/2015 al Judecătoriei Satu Mare - Secţia civilă şi de Societatea Euromod - S.R.L. din Tulcea în Dosarul nr. 2.540/327/2015 al Judecătoriei Tulcea şi constată că prevederile art. 10 lit. c) şi art. 11 alin. (1) lit. d) pct. (ii) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 28/1999 privind obligaţia operatorilor economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale, în forma anterioară modificărilor aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2015 pentru modificarea şi completarea unor acte normative sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Satu Mare - Secţia civilă şi Judecătoriei Tulcea, şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 31 ianuarie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Cătălina Turcu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 37

din 31 ianuarie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Cristina Cătălina Turcu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, excepţie ridicată de Gabriela Tăcu în Dosarul nr. 17.018/4/2013 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.442D/2015.

2. La apelul nominal se prezintă, pentru partea Asociaţia de Proprietari din Strada Luică nr. 154-156 E-F din Bucureşti, domnul avocat Adrian Rusu, lipsind autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită la domiciliul ales.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului părţii, care solicită respingerea excepţiei ca inadmisibilă deoarece este vorba despre o excepţie de nelegalitate, iar nu de neconstituţionalitate, excepţie care nu este nici motivată, în subsidiar, solicita respingerea excepţiei ca neîntemeiată, arătând că art. 2, art. 26 şi art. 48 din Legea nr. 230/2007 instituie o serie de drepturi şi obligaţii comune atât în sarcina proprietarilor care fac parte din asociaţie, cât şi a celor care nu fac parte. În acest sens, face referire la cele reţinute prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 393 din 19 martie 2009 nr. 727 din 1 iunie 2010.

4. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată, pentru motivele reţinute în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin încheierea din 11 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 17.018/4/2013, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţionali cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 50 din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari.

6 În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul arată că dispoziţiile de lege criticate aduc atingere textelor constituţionale invocate, deoarece asociaţia de proprietari poate chema în judecată o persoană fizică pentru a-i imputa cheltuieli pe care acesta nu are cum să le datoreze câtă vreme nu este parte a asociaţiei.

7. Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece majoritatea criticilor nu reprezintă probleme de constituţionalitate, ci de interpretare şi aplicare a legii. Pe de altă parte, asociaţia de proprietari a fost creată prin lege în vederea realizării unui scop de interes general, respectiv administrarea în bune condiţii a clădirilor cu mai multe apartamente, ţinând seama de interesele locatarilor legate de realizarea unei bune convieţuiri, astfel încât prevederile legale criticate, potrivit cărora asociaţia poate chema în judecată orice proprietar care nu este membru al acesteia, nu aduc atingere accesului liber la justiţie.

8. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, deoarece susţinerile autorului nu constituie veritabile critici de neconstituţionalitate, d aspecte ce privesc „propriile considerente şi propria interpretare a legii”, articolele din Constituţie fiind invocate formal, fără ca excepţia să fie motivată, ceea ce aduce atingere art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.

10. Avocatul Poporului apreciază că prevederile art. 50 din Legea nr. 230/2007 sunt constituţionale. Astfel, potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 230/2007, hotărârile adunării generale sunt obligatorii şi pentru proprietarii care nu sunt membri ai asociaţiei, obligaţia de plată rezultând din starea de indiviziune, respectiv existenţa unor spaţii în proprietate comună şi perpetuă, precum şi imposibilitatea încheierii unor contracte individuale cu marii furnizori de utilităţi, de către toţi proprietarii. Invocă, în acest sens deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.155 din 11 decembrie 2007 şi nr. 393 din 19 martie 2009. Oricare dintre proprietari are dreptul de a ataca în justiţie hotărârile asociaţiei, care sunt de natură a-i prejudicia interesele, astfel încât nu se poate susţine că se aduce atingere accesului liber la justiţie.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile apărătorului părţii şi cele ale procurorul lui, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, aşa cum a fost reţinut în încheierea de sesizare, îl constituie prevederile art. 50 din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 23 iulie 2007. Curtea reţine, analizând concluziile autorului excepţiei, că, în realitate, critica priveşte doar art. 50 alin. (1) din Legea nr. 230/2007, text asupra căruia Curtea se va pronunţa prin prezenta decizie şi care are următorul conţinut: „Asociaţia de proprietari are dreptul de a acţiona în justiţie pe orice proprietar care se face vinovat de neplata cotelor de contribuţie la cheltuielile asociaţiei de proprietari mai mult de 90 de zile de la termenul stabilit. “

14. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textul de lege criticat aduce atingere dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 referitor la accesul liber la justiţie şi art. 124 alin. (2) privind înfăptuirea justiţiei. De asemenea, sunt încălcate prevederile art. 6 referitoare la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că autorul excepţiei critică textul de lege anterior citat din perspectiva acordării dreptului asociaţiei de proprietari de a-i acţiona în justiţie pe proprietarii care nu sunt membri ai acesteia, şi care nu plătesc cotele de contribuţie la cheltuielile comune, ceea ce aduc» atingere art. 16, art. 21 şi art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală.

16. Curtea constată că, asupra unor critici similare, s-a mai pronunţat în jurisprudenţa sa, respingând de fiecare dată excepţiile.

17. Astfel, Curtea a reţinut că, în cazul unui imobil cu mai multe locuinţe, proprietarii deţin, pe lângă dreptul de proprietate individuală asupra apartamentelor sau spaţiilor cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă, şi un drept de proprietate comună pe cote-părţi stabilă şi forţată asupra celorlalte spaţii dintr-un condominiu. Pornind de la această stare de coproprietate forţată asupra părţilor comune ale imobilului, precum şi de la necesitatea reprezentării intereselor proprietarilor în raporturile cu terţii furnizori de servicii, legiuitorul a reglementat posibilitatea înfiinţării asociaţiilor de proprietari, structuri asociative cu personalitate juridică ce au ca scop administrarea, folosirea, întreţinerea şi exploatarea imobilului în interesul tuturor proprietarilor. Din perspectiva scopului anterior menţionat, care nu poate fi calificat decât ca fiind unul legitim, asociaţiile de proprietari pot introduce acţiuni în justiţie în temeiul art. 50 alin, (1) din Legea nr. 230/2007 împotriva oricărui proprietar, indiferent că acesta este membru sau nu al asociaţiei, care se face vinovat de neplata cotelor de contribuţie la cheltuielile asociaţiei (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 726 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 9 martie 2015, paragrafele 22 şi 23).

18. Curtea a apreciat că textul criticat nu aduce atingere dreptului proprietarului la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 727 din 1 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 27 iulie 2010).

19. Curtea a observat, de asemenea, că, potrivit art. 26 din Legea nr. 230/2007, oricare dintre proprietari poate ataca în justiţie hotărârile asociaţiei de proprietari, dacă apreciază că acestea sunt de natură să producă daune intereselor sale, şi să ceară instanţei suspendarea executării acestora până la soluţionarea litigiului, ceea ce dă eficienţă dreptului de acces la justiţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 726 din 16 decembrie 2014, paragraful 23).

20. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudenţa Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

21. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea art. 16 din Legea fundamentală, Curtea observă că autorul nu a indicat motivele pe care aceasta se întemeiază şi ca dispoziţiile art. 124 alin. (2) din Constituţie nu au incidenţă în cauză.

22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gabriela Tăcu în Dosarul nr. 17.018/4/2013 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă şi constată că prevederile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 31 ianuarie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Cătălina Turcu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 42

din 31 ianuarie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, excepţie ridicată de Lucica Nina Ţăran şi Andreea Emilia Ţăran, prin reprezentant legal Lucica Nina Ţăran, în Dosarul nr. 8.557/86/2013 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 328D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, procedura de citare fiind legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că, la dosarul cauzei, autoarele excepţiei de neconstituţionalitate au depus note scrise prin care arată, în principal, că unele instanţe de judecată interpretează greşit dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, statuând în mod eronat că legiuitorul condiţionează dreptul la indemnizaţie de vătămarea directă în accident. Apreciază că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea acestei chestiuni de drept şi suspendarea cauzei până la pronunţarea instanţei supreme. Totodată, solicită şi judecarea cauzei în lipsă.

4. Având cuvântul cu privire la această cerere, reprezentantul Ministerului Public o apreciază ca fiind inadmisibilă, întrucât nu intră în competenţa Curţii Constituţionale de a sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la aceste aspecte. Totodată, arată că nu există temei legal pentru suspendarea cauzei în faţa instanţei constituţionale.

5. Curtea, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă şi al art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, respinge cererea autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate.

6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, întrucât autoarele acesteia solicită, în realitate, modificarea textului legal criticat şi fac diverse observaţii cu privire la modul de aplicare a acestuia în cauza dedusă judecăţii.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

7. Prin încheierea din 1 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 8.557/86/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, excepţie ridicată de Lucica Nina Ţăran şi Andreea Emilia Ţăran, prin reprezentant legal Lucica Nina Ţăran, într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva unei decizii prin care a fost admis apelul declarat de partea pârâtă, o societate de asigurare, şi a fost respinsă ca nefondată cererea autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate de acordare a despăgubirilor, în temeiul poliţei de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto, pentru prejudiciile suferite ca urmare a decesului conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului.

8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că textul de lege criticat aduce atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 21, 24, 48, 49 şi art. 124, deoarece neagă dreptul la despăgubiri al soţiei şi al minorei, persoană aflată în întreţinerea conducătorului auto vinovat de producerea accidentului, cu excepţia situaţiei în care acestea au fost vătămate direct în accident, astfel cum a reţinut şi Curtea de Apel Suceava în decizia recurată.

9. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocata este neîntemeiată.

10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

11. Guvernul consideră ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

12. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.

13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi

29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 30 decembrie 1995, cu modificările şi completările ulterioare. Curtea observă că, după sesizarea sa, Legea nr. 136/1995 a fost abrogată prin art. 40 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi tramvaie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 19 septembrie 2016. Însă, având în vedere Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea Constituţională urmează să se pronunţe asupra prevederilor legale cu care a fost sesizată, deoarece acestea sunt aplicabile în continuare cauzei deduse judecăţii instanţei de fond. Textul de lege criticat are următorul cuprins: „Se acordă despăgubiri şi în cazul în care persoanele care formulează pretenţii de despăgubiri sunt soţul (soţia) sau persoane care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului autovehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului

16. În opinia autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 48 privind familia, art. 49 privind protecţia copiilor şi a tinerilor şi art. 124 privind înfăptuirea justiţiei.

17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în prezenta cauză, astfel cum rezultă din actele dosarului, autoarele excepţiei de neconstituţionalitate au calitatea de soţie, respectiv fiică a conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului şi care, nemulţumite fiind de soluţia instanţei de apel, că nu au dreptul la despăgubiri, întrucât nu au fost vătămate de către şoferul vinovat de producerea accidentului, au formulat recurs şi au invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995.

18. Faţă de motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că, în realitate, autoarele acesteia sunt nemulţumite de modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale criticate de către instanţa de judecată, considerându-le neconstituţionale deoarece le neagă dreptul la despăgubiri, cu excepţia situaţiei în care acestea au fost vătămate direct în accident.

19. Or, Curtea reţine că interpretarea şi aplicarea normelor legale la speţa dedusă judecăţii este atributul instanţelor de judecată şi nu intră în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, iar nu cu privire la modul de aplicare a legii, astfel încât excepţia va fi respinsă ca inadmisibilă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 149 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 11 mai 2016),

20. De altfel, Curtea observă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a examinat un recurs în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 36/1995 privind asigurările şi reasigurările din România, cu privire la posibilitatea acordării de despăgubiri rudelor celui vinovat de producerea accidentului, ca urmare a decesului produs din culpa exclusivă a victimei înseşi, în cazul asigurării de răspundere civilă obligatorie, R.C.A. Astfel, Completul competent să judece recursul în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 23 din 26 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 1 februarie 2016, a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, dreptul la despăgubiri recunoscut soţului (soţiei) sau persoanelor care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, priveşte doar vătămările lor corporale, ca victime directe ale evenimentului rutier.

21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin, (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, excepţie ridicată de Lucica Nina Ţăran şi Andreea Emilia Ţăran, prin reprezentant legal Lucica Nina Ţăran, în Dosarul nr. 8.557/86/2013 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a fl-a civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 31 ianuarie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Andreea Costin

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 328

din 10 mal 2017

referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, precum şi a art. 41 din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent-şef

 

1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, precum şi a art. 41 din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011, obiecţie formulată de un număr de 124 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal, Uniunii Salvaţi România şi Partidului Mişcarea Populară, în temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

2. Cu Adresa nr. 2/4.058 din 20 aprilie 2017, Secretarul general al Camerei Deputaţilor a trimis Curţii Constituţionale sesizarea de neconstituţionalitate formulată, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 4.970 din 20 aprilie 2017 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.478A/2016.

3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, autorii obiecţiei formulează critici de neconstituţionalitate extrinsecă şi intrinseca.

4. Motivele de neconstituţionalitate extrinsecă vizează, pe de o parte, adoptarea de norme cu caracter organic (criteriile pe baza cărora se determină pragul de la care o unitate administrativ-teritorială are obligaţia de a angaja personal de specialitate cunoscător al limbii minorităţilor naţionale sunt prevăzute în Legea nr. 215/2001, lege organică) în cadrul unei legi care a fost dezbătută şi adoptată ca o lege cu caracter ordinar, şi, pe de altă parte, redactarea prevederilor legale fără a fi respectate normele de tehnică legislativă referitoare la caracterul clar, fluent şi inteligibil. Sub acest din urmă aspect, textul legal nu specifică, fără echivoc, dacă este vorba despre personalul de specialitate de asistenţă medicală sau socială cunoscător al limbii unei minorităţi naţionale sau a mai multor limbi vorbite de minorităţile naţionale şi nici dacă face referire la o singură minoritate naţională cu o pondere de peste 20% sau cel puţin 5.000 din numărul de locuitori sau este vorba despre reprezentanţii mai multor minorităţi naţionale care, însumate, au o pondere peste pragul menţionat de lege. Aceste aspecte sunt de natură a afecta principiul legalităţii, prevăzut de art. 1 alin (5) din Constituţie.

5. Un prim motiv de neconstituţionalitate intrinsecă vizează introducerea unui nou criteriu, alternativ, în baza căruia unităţile sanitare din România sunt obligate să asigure personal de specialitate medicală sau socială cunoscător al limbilor minorităţilor naţionale, respectiv acela al numărului locuitorilor care trebuie să fie de minimum 5.000. Prevederile noului text de lege sunt în contradicţie cu trăsătura socială a statului român, prevăzută în art. 1 alin. (3) din Constituţie, care „presupune ca statul să nu rămână indiferent în faţa exigenţelor cetăţenilor săi, indiferent de identitatea lor etnică, culturală, lingvistică sau religioasă, şi indiferent de proporţia în care sunt în statul român”. Statul trebuie să intervină, să ia măsuri pentru asigurarea celor necesare pentru toţi cetăţenii săi, nu să le măsoare proporţia şi apoi să ia aceste măsuri. De altfel, chiar şi în alte domenii de activitate statală, cum ar fi distribuirea energiei, a gazelor etc., statul trebuie să acţioneze nu pe baza profitului, ci pe baza necesităţii asigurării exigenţelor umane. În acelaşi fel, statul trebuie să asigure asistenţa sanitară şi pe cea socială, în aceleaşi condiţii, fără discriminare şi cu respectarea principiului de stat social Criteriul alternativ de 5.000 de locuitori încalcă principiul legalităţii, care decurge din art. 1 alin. (5) din Constituţie, precum şi principiul egalităţii în drepturi, prevăzut de art. 16 alin. (1), întrucât intră în contradicţie cu alte dispoziţii legale în vigoare (art. 19 din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală), care stipulează un singur criteriu de îndeplinit pentru asigurarea de personal cunoscător al limbilor naţionale în unităţile administrativ-teritoriale, şi anume acela al ponderii de peste 20% din numărul locuitorilor.

6. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate mai susţin că dispoziţiile criticate încalcă şi prevederile art. 6 din Constituţie, întrucât pragul de 20% sau de 5.000 de cetăţeni „generează O gravă discriminare faţă de ceilalţi cetăţeni români, din alte etnii, care nu îndeplinesc un asemenea criteriu, cu toate că, potrivit Constituţiei, trebuie să se asigure egalitatea şi nediscriminarea în raport cu toţi ceilalţi cetăţeni români”.

7. În fine, critica de neconstituţionalitate vizează şi încălcarea prevederilor art. 138 alin. (5) din Constituţie, întrucât prin dispoziţiile legale se stabilesc obligaţii de natură financiară pentru administraţiile publice locale, fără a se indica sursa de finanţare. Acestea derivă din obligaţia de angajare a personalului de specialitate, cunoscător al limbilor minorităţilor naţionale, pe posturi care în prezent nu există în organigrama autorităţilor locale care intră sub incidenţa celui de-al doilea criteriu alternativ de îndeplinit (5.000 de locuitori). Înfiinţarea noilor funcţii se poate realiza numai prin existenţa unor surse de finanţare suplimentare, pe care legiuitorul nu le precizează. În sprijinul criticii formulate se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

8. Pentru aceste argumente, autorii sesizării solicită admiterea criticilor formulate şi constatarea neconstituţionalităţii Legii pentru completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, precum şi a art. 41 din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011.

9. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a comunica punctul lor de vedere.

10. Autorităţile publice nu au comunicat punctul lor de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând obiecţia de neconstituţionalitate, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile Legii pentru completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, precum şi a art. 41 din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011, precum şi prevederile Constituţiei, reţine următoarele:

11. Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1,10,15,16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate.

12. Obiectul sesizării de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii pentru completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, precum şi a art. 41 din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011, care au următorul conţinut:

„Art. I. - Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august 2015, cu modificările şi completările ulterioare, se completează după cum urmează:

1. La articolul 7, după litera I) se introduce o nouă literă, litera m), cu următorul cuprins:

«m) asigurarea în unităţile sanitare şi a personalului de specialitate de asistenţă medicală sau socială, după caz, cunoscător al limbii minorităţilor naţionale în unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii minorităţilor naţionale fie au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, fie numărul lor este de cel puţin 5000, cu respectarea celorlalte prevederi din fişa postului.»

2. La articolul 16 alineatul (1), după litera k) se introduce o nouă literă, litera I), cu următorul cuprins:

«I) elaborează normele de organizare şi funcţionare a unităţilor care asigură asistenţa de sănătate publică, cu luarea în considerare şi a prevederilor art. 7 lit. m), autorizează şi controlează activitatea instituţiilor de sănătate publică şi asigură funcţionarea unităţilor din subordine.»

Art. II. - După alineatul (5) al articolului 41 din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, cu modificările ulterioare, se introduce un nou alineat, alin. (6), cu următorul cuprins:

«(6) în unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii minorităţilor naţionale fie au o pondere de peste 20% din numărul total al locuitorilor; fie numără cel puţin 5.000 de cetăţeni, prin grija autorităţilor administraţiei publice locale, instituţiile şi unităţile de asistenţă socială asigură şi personal cunoscător al limbii minorităţilor naţionale respective, cu respectarea celorlalte prevederi din fişa postului.»

Art. III. - Prezenta lege intră în vigoare la data de 1 ianuarie 2018. “

13. Autorii sesizării susţin că actul normativ criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), care consacră statul social şi obligativitatea respectării legii şi a Constituţiei, art. 6 referitor la dreptul la identitate al minorităţilor naţionale, art. 16 alin. (1) privind principiul egalităţii în drepturi, art. 76 alin. (1) referitor la procedura de adoptare a legilor organice, precum şi ale art. 138 alin. (5) privind stabilirea sursei de finanţare a cheltuielilor bugetare.

14. În vederea soluţionării prezentei sesizări, Curtea procedează, mai întâi, la verificarea admisibilităţii acesteia. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată prin raportare la art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cei puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.”Astfel, se constată că actul supus controlului de constituţionalitate este o lege adoptată de Parlamentul României, sesizarea fiind formulată de un număr de 124 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal, Uniunii Salvaţi România şi Partidului Mişcarea Populară, care potrivit dispoziţiilor legale, întruneşte calitatea de titular al sesizării.

15. Propunerea legislativă privind completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, precum şi a art. 41 din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011 a fost înaintată Senatului României, în calitate de primă Cameră sesizată, la data de 26 aprilie 2016. Iniţiativa legislativă a fost justificată în Expunerea de motive de necesitatea transpunerii în legislaţia naţională a dispoziţiilor Cartei europene a limbilor regionale său minoritare din 5 noiembrie 1992, ratificate de România prin Legea nr. 282/2007, în domeniul furnizării serviciilor sociale şi de sănătate, respectiv a art. 13 pct. 2 lit. c), care prevăd angajamentul statelor semnatare de a veghea ca instituţiile sociale, cum ar fi spitalele, căminele de bătrâni, azilurile, să ofere posibilitatea de a primi şi de a îngriji, în propria lor limbă, pe vorbitorii unei limbi regionale sau minoritare, care necesită îngrijiri din motive de sănătate, vârstă etc.

16. În data de 17 mai 2016, Consiliul Economic şi Social avizează nefavorabil propunerea legislativă, motivând că legislaţia actuală nu interzice încadrarea de personal cunoscător al limbii minorităţilor naţionale în unităţile sanitare, iar încadrarea trebuie şi aibă la bază criteriul competenţei profesionale. Consiliul legislativ, în data de 2 iunie 2016, avizează favorabil iniţiativa legislativă, încadrând-o în categoria legilor ordinare şi stabilind, în temeiul art. 75 alin. (1) din Constituţie, calitatea de primă Cameră sesizată a Senatului.

17. În punctul de vedere transmis Senatului la data de 20 septembrie 2016, Guvernul arată că nu susţine adoptarea propunerii legislative. Arată că, întrucât Legea nr. 215/2001 prevede că în unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, autorităţile administraţiei publice locale, instituţiile publice aflate în subordinea acestora, precum şi serviciile publice deconcentrate asigură folosirea, în raporturile cu aceştia, şi a limbii materne, în conformitate cu prevederile Constituţiei, ale prezentei legi şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, modificările legislative propuse nu sunt justificate. Pe de altă parte, se arată că propunerea legislativă introduce un criteriu alternativ la ponderea de peste 20% din numărul locuitorilor, respectiv 5.000 de persoane, care nu a fost avut în vedere de Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare.

18. Propunerea legislativă este aprobată în procedură tacită de Senat, în data de 22 decembrie 2016, şi trimisă spre Camera decizională în data de 1 februarie 2017. La 11 aprilie 2017, Camera Deputaţilor; în temeiul art. 75 şi art. 76 alin. (2) din Constituţie, adoptă legea, cu 263 voturi pentru, 0 împotrivă, 0 abţineri, şi o trimite spre promulgare Preşedintelui României, în data de 24 aprilie 2017.

19. În termenul legal, Secretarul general al Camerei Deputaţilor a trimis Curţii Constituţionale sesizarea formulată de un număr de 124 de deputaţi cu privire la prezenta obiecţie de neconstituţionalitate.

20. În ceea ce priveşte criticile formulate prin raportare la dispoziţiile art. 76 alin. (1) din Constituţie, autorii susţin că legea contestată, adoptată în regim de lege ordinară, conţine prevederi care determină pragul de la care o unitate administrativ-teritorială are obligaţia de a angaja personal de specialitate cunoscător al limbii minorităţilor naţionale, prevederi parţial preluate din Legea nr. 215/2001, lege organică.

21. Analizând Legea pentru completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, precum şi a art. 41 din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011, supusă în cauza de faţă controlului de constituţionalitate, Curtea observă că aceasta prevede, pe de o pârtie, completarea principiilor care stau la baza asistenţei de sănătate publică cu principiul asigurării în unităţile sanitare şi a personalului de specialitate de asistenţă medicală sau socială, după caz, cunoscător al limbii minorităţilor naţionale în unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii minorităţilor naţionale fie au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, fie numărul lor este de cel puţin 5.000, cu respectarea celorlalte prevederi din fişa postului, şi, pe de altă parte, obligaţia instituţiilor şi unităţilor de asistenţă socială de a asigura, în unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii minorităţilor naţionale fie au o pondere de peste 20% din numărul total al locuitorilor, fie numără cel puţin 5.000 de cetăţeni, personal cunoscător al limbii minorităţilor naţionale respective, cu respectarea celorlalte prevederi din fişa postului.

22. Curtea reţine, aşadar, că, pentru ambele ipoteze, prevederile enumerate âu ca scop asigurarea folosirii, în raporturile dintre instituţiile publice aflate în subordinea autorităţilor administraţiei publice locale şi cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, şi a limbii materne a acestora, în conformitate cu prevederile Constituţiei şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte.

23. Reglementarea-cadru, care instituie regulile aplicabile în materia folosirii limbii în unităţile administrativ-teritoriale în care locuiesc cetăţeni aparţinând minorităţilor naţionale, este reprezentată de Legea nr. 282/2007 pentru ratificarea Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare, adoptată la Strasbourg la 5 noiembrie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea, I, nr. 752 din 6 noiembrie 2007. Potrivit art. 7 din lege, „Prin sintagma zonă în cadrul căreia o limbă regională sau minoritară este folosită, prevăzută la art. 1 paragraful b) din Cartă, se înţelege unităţile administrativ-teritoriale în care o limbă regională sau minoritară este folosită de cel puţin 20% din numărul locuitorilor acelei unităţi administrativ-teritoriale”.

24. Legea nr. 282/2007 are caracter ordinar, astfel cum rezultă din menţiunea finală a acesteia, care atestă că „legea a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată”.

25. Curtea observă că normele cuprinse în legea criticată, referitoare la folosirea limbii materne a minorităţilor naţionale, particularizează regulile instituite prin Legea nr. 282/2007 la domeniile specifice privind sănătatea publică şi asistenţa socială. Această particularizare nu reprezintă, însă, o simplă translatare a regulilor generale la domeniul menţionat. Prin legea criticată se instituie o regulă nouă, diferită de cea stabilită prin reglementarea-cadru, şi anume se consacră pragul de cel puţin 5.000 de persoane, alternativ celui de peste 20% din numărul locuitorilor deja existent. Sub acest aspect, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că ori de câte ori o lege nouă derogă de la o altă lege sau o modifică, ea trebuie să aibă cel puţin aceeaşi forţă juridică cu legea anterioară (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 442 din 10 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 15 iulie 2015, paragraful 29). Prin urmare, normele care urmează a fi introduse în Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, precum şi cele din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011, prin legea criticată, trebuie să aibă cel puţin aceeaşi forţă juridică precum cele în detalierea şi completarea cărora sunt edictate, respectiv Legea nr. 282/2007. Cu alte cuvinte, modificările operate asupra celor două acte normative pot fi realizate printr-un act normativ adoptat conform art. 76 alin. (2) din Constituţie

26. În cauza de faţă, Curtea constată că legea supusă controlului de constituţionalitate îndeplineşte aceste cerinţe, având caracter ordinar, astfel cum rezultă din menţiunea finală a acesteia, care atestă că legea „a fost adoptată de Parlamentul României cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată”. Din stenograma şedinţei plenului Camerei Deputaţilor rezultă că legea a fost adoptată cu 263 voturi pentru, dintr-un număr de 329 de deputaţi, membri ai Camerei Deputaţilor, în legislatura 2016 - prezent. În jurisprudenţa sa, Curtea a dat prevalenţă celor înscrise în formula de atestare a autenticităţii legii, care, potrivit art. 40 coroborat cu art. 46 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, include formula de atestare a legalităţii adoptării proiectului de lege, utilizată de fiecare Cameră a Parlamentului. Importanţa acestei menţiuni rezidă în faptul că ea reprezintă indiciul esenţial cu privire la respectarea procedurii de adoptare a legilor, astfel cum aceasta este consacrată în Legea fundamentală. Astfel, ordinea în care cele două Camere ale Parlamentului vor dezbate proiectul sau propunerea legislativă depinde şi de caracterizarea legii ca organică sau ordinară, în funcţie de această caracterizare urmând să fie determinată Camera competentă să adopte legea în calitate de Cameră de reflecţie, respectiv Cameră decizională, în temeiul art. 75 alin. (1) din Constituţie. Aşadar, calificarea ab initio a legii ce urmează să fie adoptată, ca organică sau ordinară, are influenţă asupra procesului legislativ, determinând parcursul proiectului de lege sau al propunerii legislative. În cazul de faţă, legea a fost considerată ca aparţinând categoriei legilor ordinare, ceea ce a atras competenţa Senatului Ga primă Cameră sesizată şi pe cea de Cameră decizională a Camerei Deputaţilor.

27. În ceea ce priveşte invocarea prevederilor Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 20 februarie 2007, ca reprezentând norma care stabileşte criteriile prin care se determină pragul de la care o unitate administrativ-teritorială are obligaţia de a angaja personal de specialitate cunoscător al limbii minorităţilor naţionale, Curtea reţine că aceste dispoziţii nu reprezintă decât transpuneri ale aceleiaşi norme-cadru, reprezentate de Legea nr. 282/2007, în domeniul lor specific de incidenţă - administraţia publică locală. Chiar dacă, potrivit art. 73 alin. (3) lit. o) şi art. 120 alin. (2) din Constituţie, Legea nr. 215/2001 reglementează într-un domeniu rezervat legii organice, ceea ce a determinat adoptarea acesteia conform procedurii prevăzute de art. 76 alin. (1) din Constituţie, o atare împrejurare nu este de natură a conferi în mod implicit caracterul de normă organică dispoziţiilor referitoare la folosirea limbii minoritare pe teritoriul României.

28. În concluzie, în considerarea argumentelor mai sus prezentate, Curtea constată că Legea pentru completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, precum şi a art. 41 din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011 a fost adoptată ca lege ordinară, fiind respectate prevederile art. 75 şi art. 76 alin. (2) din Constituţie.

29. Critica de neconstituţionalitate a Legii pentru completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, precum şi a art. 41 din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011, în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, are în vedere modul defectuos în care legiuitorul şi-a exercitat competenţa de legiferare, prin încălcarea cerinţelor referitoare la previzibilitatea pe care trebuie să o aibă un act normativ. Noţiunea de previzibilitate a legii poate fi analizată sub aspectul modului în care destinatarul normei receptează conţinutul normativ adoptat de legiuitor, a capacităţii acestuia de a înţelege norma în scopul de a-şi adecva comportamentul, de a se conforma prescripţiei legale. Din această perspectivă, previzibilitatea legii impune legiuitorului ca normele pe care le edictează să fie clare, uşor de înţeles, fără un conţinut echivoc, precise, în corelare cu întreg ansamblul normativ.

30. Referitor la cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate ale legii, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa, prin Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015 (paragraful 29), că trăsătura esenţială a statului de drept o constituie supremaţia Constituţiei şi obligativitatea respectării legii (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 232 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 15 noiembrie 2001, Decizia nr. 234 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 7 septembrie 2001, sau Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011) şi că „Statul de drept asigură supremaţia Constituţiei, corelarea tuturor legilor şi tuturor actelor normative cu aceasta” (Decizia nr. 22 din 27 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 17 martie 2004), ceea ce înseamnă că aceasta „implică, prioritar, respectarea legii, iar statul democratic este prin excelenţă un stat în care se manifestă domnia legii” (Decizia nr. 13 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 aprilie 1999). În acest sens, prin Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225, Curtea a reţinut că una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative şi că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013).

31. Raportând aceste considerente de principiu la speţa dedusă controlului, Curtea apreciază că nu poate fi reţinută critica potrivit căreia textele de lege nu specifică, fără echivoc, dacă este vorba despre personalul de specialitate de asistenţă medicală sau socială cunoscător al limbii unei minorităţi naţionale sau a mai multor limbi vorbite de minorităţile naţionale sau dacă face referire la o singură minoritate naţională cu o pondere de peste 20% sau cel puţin 5.000 din numărul de locuitori sau este vorba despre reprezentanţii mai multor minorităţi naţionale care, însumate, au o pondere peste pragurile menţionate de lege, aspecte de natură a afecta principiul legalităţii prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie.

32. Din analiza normelor criticate rezultă în mod clar că intenţia legiuitorului a fost aceea de a crea cadrul legislativ necesar folosirii limbii materne a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale în raporturile cu anumite instituţii publice, prin transpunerea în dreptul intern a prevederilor art. 13 pct. 2 lit. c) din Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare. Aceste prevederi consacră angajamentul statelor părţi semnatare ca, în domeniul activităţilor economice şi sociale, „în măsura în care autorităţile publice sunt competente în zona în care limbile regionale sau minoritare sunt folosite şi dacă acest lucru este posibil [...] să vegheze ca instituţiile sociale, cum ar fi spitalele, căminele de bătrâni, azilurile, să ofere posibilitatea de a primi şi de a îngriji, în propria lor limbă, pe vorbitorii unei limbi regionale sau minoritare, care necesită îngrijiri din motive de sănătate, vârstă etc. “ în înţelesul Legii nr. 282/2007, limbile minoritare sau regionale sunt limbile minorităţilor naţionale, iar potrivit dispoziţiilor art. 2 din lege, limbi minoritare folosite pe teritoriul României sunt: limba albaneză, limba armeană, limba bulgară, limba cehă, limba croată, limba germană, limba greacă, limba italiană, limba idiş, limba macedoneană, limba maghiară, limba poloneză, limba romani, limba rusă, limba ruteană, limba sârbă, limba slovacă, limba tătară, limba turcă şi limba ucraineană. Normele criticate prevăd angajarea în unităţile sanitare şi în instituţiile şi unităţile de asistenţă socială de personal de specialitate de asistenţă medicală sau socială cunoscător al limbii minorităţilor naţionale în unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii minorităţilor naţionale fie au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, fie numărul lor este de cel puţin 5.000. Cu alte cuvinte, în toate unităţile administrativ-teritoriale în care o minoritate naţională depăşeşte unul dintre pragurile instituite de lege, instituţiile publice prevăzute în ipoteza normei legale au obligaţia de a efectua demersuri în vederea asigurării comunicării cu cetăţenii aparţinând acelei minorităţi, în limba lor maternă, prin intermediul unui personal calificat cunoscător al respectivei limbi. Astfel, organele competente din cadrul acestor instituţii trebuie să depună toate diligenţele în scopul creării posturilor corespunzătoare angajării noului personal, pe de o parte, şi al îndeplinirii procedurilor prevăzute de lege în vederea ocupării lor, pe de altă parte. Aceste demersuri trebuie realizate în condiţii care să asigure în mod efectiv şi cumulativ atât respectarea dreptului minorităţii la folosirea limbii materne în relaţia cu instituţia publică, cât şi accesul la un act medical sau de asistenţă socială de calitate, deci cu respectarea cerinţelor de competenţă profesională, stabilite prin fişa postului.

33. În mod evident, obligaţia trebuie îndeplinită prin asigurarea personalului calificat cunoscător al limbilor minoritare pentru toate minorităţile naţionale care îndeplinesc, fiecare în parte, condiţia pragului în respectiva unitate administrativ-teritorială. Ţinând cont că serviciile medicale şi socio-medicale sunt caracterizate printr-un grad mare de personalizare, sunt servicii în care comunicarea pacient-medic şi beneficiar-îngrijitor are un rol covârşitor, putând chiar face diferenţa între viaţă şi moarte, trebuie să fie asigurat dreptul pacientului, respectiv al persoanei care beneficiază de asistenţă socială, de a fi informat/ă cu privire la starea sa de sănătate, la tratamentele cu privire la care i se cere acordul de a-i fi aplicate, respectiv de a fi asistat social în limba pe care acesta/aceasta o cunoaşte. Din această perspectivă, scopul legii este realizat dacă, respectând obligaţia legală, instituţiile publice angajează personal cunoscător al limbii minorităţii/limbilor minorităţilor naţionale, ne fiind relevant dacă o persoană cunoaşte una sau mai multe limbi minoritare şi nici dacă aparţine sau nu minorităţii naţionale sau majorităţii româneşti. Curtea constată că orice interpretare contrară ar conduce la o discriminare pe criteriul naţionalităţii între cetăţenii români, interzisă expres de art. 4 din Legea fundamentală. Aşadar, această finalitate este atinsă dacă, pe lângă competenţele profesionale cerute de fişa postului, personalul deţine competenţele lingvistice necesare folosirii limbii minoritare în raporturile dintre instituţiile publice şi cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale.

34. Pentru aceste argumente, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie este neîntemeiată.

35. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate, potrivit căreia introducerea unui nou criteriu, alternativ, în baza căruia unităţile sanitare sau cele de asistenţă socială din România sunt obligate să asigure personal de specialitate medicală sau socială cunoscător al limbilor minorităţilor naţionale, respectiv acela al numărului locuitorilor care trebuie să fie de minim 5.000, contravine art. 1 alin. (3) şi (5), care consacră statul social şi obligativitatea respectării legii şi a Constituţiei, art. 6 referitor la dreptul la identitate al minorităţilor naţionale, art. 16 alin. (1) privind principiul egalităţii în drepturi, Curtea apreciază că nici aceasta nu este întemeiată.

36. În reglementarea drepturilor minorităţilor naţionale, care au ca finalitate prezervarea dreptului la identitate, potrivit art. 6 din Constituţie, statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, în condiţii conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români. Potrivit preambulului Cartei europene din 5 noiembrie 1992 a limbilor regionale sau minoritare, Consiliul Europei arată, pe de o parte, că dreptul de a practica o limbă regională sau minoritară în viaţa privată şi publică reprezintă un drept imprescriptibil, în conformitate cu principiile cuprinse în Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice al Naţiunilor Unite şi în conformitate cu spiritul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a Consiliului Europei, şi, pe de altă parte, că protecţia şi încurajarea limbilor regionale sau minoritare nu trebuie să se facă în detrimentul limbilor oficiale şi al necesităţii de a le însuşi. Potrivit art. 7 - Obiective şi principii din Cartă, „părţile se angajează să elimine, dacă nu au făcut-o deja, orice distincţie, excludere, restricţie sau preferinţă nejustificată referitoare la folosirea unei limbi regionale sau minoritare şi având drept scop descurajarea sau punerea în pericol a menţinerii ori dezvoltării acesteia. Adoptarea de măsuri speciale în favoarea limbilor regionale sau minoritare, destinate să promoveze egalitatea între vorbitorii acestor limbi şi restul populaţiei ori urmărind să ţină seama de situaţiile lor specifice, nu este considerată ca un act de discriminare faţă de vorbitorii limbilor mai răspândite” De asemenea art. 10 - Autorităţile administrative şi serviciile publice, pct. 3 din Cartă prevede că, „în ceea ce priveşte serviciile publice asigurate de către autorităţile administrative ori de către alte persoane care acţionează în cadrul competenţei acestora, părţile contractante se angajează, în zonele în care limbile regionale sau minoritare sunt folosite, în funcţie de situaţia fiecărei limbi şi în măsura în care acest lucru este posibil:

a) să vegheze ca limbile regionale sau minoritare să fie folosite în cadrul serviciilor publice; sau b) să permită vorbitorilor de limbi regionale sau minoritare să formuleze cereri şi să primească răspunsuri în aceste limbi; sau c) să permită vorbitorilor de limbi regionale sau minoritare să formuleze cereri în aceste limbi. “În fine, art. 13 - Viaţa economi că şi socială prevede la pct. 2 lit. c) că „În domeniul activităţilor economice şi sociale, părţile se angajează, în măsura în care autorităţile publice sunt competente în zona în care limbile regionale sau minoritare sunt folosite şi dacă acest lucru este posibil, să vegheze ca instituţiile sociale, cum ar fi spitalele, căminele de bătrâni, azilurile, să ofere posibilitatea de a primi şi de a îngriji, în propria lor limbă, pe vorbitorii unei limbi regionale sau minoritare, care necesită îngrijiri din motive de sănătate, vârstă etc. “

37. În aplicarea dispoziţiilor Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare, pe care România a ratificat-o prin Legea nr. 282/2007, legiuitorul român este liber să stabilească criteriile pe baza cărora statul este obligat să ofere protecţie cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale. Aceste criterii sunt adoptate în funcţie de condiţiile specifice şi de tradiţiile istorice proprii diferitelor regiuni ale statului şi constituie fundamentul măsurilor destinate să promoveze egalitatea între vorbitorii limbilor minoritare şi restul populaţiei. Opţiunea legiuitorului în sensul păstrării/modificării pragului deja instituit prin legislaţia în vigoare sau în sensul introducerii unui prag alternativ nu contravine, prin ea însăşi, dispoziţiilor constituţionale invocate de autorii sesizării, atâta timp cât modificările operate nu sunt de natură a impieta asupra drepturilor cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale. Mai mult, aşa cum stabileşte Carta limbilor regionale sau minoritare, cu titlu de principiu, adoptarea oricăror măsuri speciale în favoarea limbilor regionale sau minoritare nu poate fi considerată ca un act de discriminare faţă de vorbitorii limbii populaţiei majoritare, ci au ca scop tocmai asigurarea de oportunităţi egale în raporturile cu autorităţile publice<, fiind menite să promoveze principiul egalităţii şi nediscriminării în raport cu ceilalţi cetăţeni români. De altfel, Curtea observă că, prin utilizarea sintagmei „personal de specialitate de asistenţă medicală sau socială”, legiuitorul a prevăzut, drept condiţie premisă a angajării personalului cunoscător al limbii minorităţilor naţionale, îndeplinirea criteriilor de competenţă profesională, stabilite în acord cu sarcinile/atribuţiile/cerinţele prevăzute în fişa postului. Această condiţie legală satisface dreptul oricărui cetăţean, indiferent de naţionalitate, la un act medical sau de asistenţă socială de calitate, dar şi dreptul minorităţii naţionale la folosirea limbii materne în relaţia cu instituţia care oferă serviciul public de sănătate sau de asistenţă socială.

38. În acest context, Curtea reţine că dispoziţiile Legii pentru completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, precum şi a art. 41 din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011 dau expresie prevederilor constituţionale privind dreptul la ocrotirea sănătăţii, consacrate de art. 34, al cărui alin. (3) prevede că „Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii”.

39. Curtea observă că domeniile sănătăţii publice şi asistenţei sociale nu sunt singurele domenii în care legiuitorul a creat un cadru normativ favorabil prezervării identităţii lingvistice a cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale. Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 prevede în capitolul II: Structura sistemului naţional de învăţământ preuniversitar, secţiunea 12: învăţământul pentru persoanele aparţinând minorităţilor naţionale, la art. 45 alin. (1) că „Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să studieze şi să se instruiască în limba maternă, la toate nivelurile, tipurile şi formele de învăţământ preuniversitar, în condiţiile legii”. Mai mult, potrivit aceleiaşi legi, minorităţile naţionale au dreptul la reprezentare proporţională cu numărul de clase în organele de conducere ale unităţilor de învăţământ, ale inspectoratelor şcolare sau ale instituţiilor echivalente, cu respectarea criteriilor de competenţă profesională [art. 45 alin. (8)]. În unităţile şcolare cu predare şi în limbile minorităţilor naţionale, unul dintre directori va fi un cadru didactic din rândul minorităţilor respective, cu respectarea criteriilor de competenţă profesională [art. 45 alin. (9)], iar în unităţile conexe învăţământului preuniversitar din judeţele în care funcţionează forme de învăţământ în limbile minorităţilor naţionale, se asigură încadrarea cu specialişti şi din rândul minorităţilor naţionale, cu respectarea criteriilor de competenţă profesională [art. 45 alin. (10)].

40. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate care vizează încălcarea prevederilor art. 138 alin. (5) din Constituţie, întrucât prin dispoziţiile legale se stabilesc obligaţii de natură financiară pentru administraţiile publice locale fără a se indica sursa de finanţare, Curtea constată că şi aceasta este neîntemeiată.

41. Cu referire la art. 138 alin. (5) din Constituţie, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că aceasta „face diferenţa între stabilirea sursei de finanţare şi caracterul suficient al resurselor financiare din sursa astfel stabilită. Primul aspect este legat de imperativele art. 138 alin. (5) din Constituţie (a se vedea Decizia nr. 47 din 15 septembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 28 septembrie 1993, sau Decizia nr. 64 din 16 noiembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 310 din 28 decembrie 1993). Art. 138 alin. (5) din Constituţie impune stabilirea concomitentă atât a alocaţiei bugetare, ce are semnificaţia unei cheltuieli, cât şi a sursei de finanţare, ce are semnificaţia venitului necesar pentru suportarea ei, spre a evita consecinţele negative, pe plan economic şi social, ale stabilirii unei cheltuieli bugetare fără acoperire (â se vedea Decizia nr. 36 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996). Majorarea cheltuielilor din sursa indicată poate fi realizată în cursul anului bugetar, cu condiţia menţinerii în alocaţia aferentă sursei (Decizia nr. 6 din 24 ianuarie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 31 ianuarie 1996, sau Decizia nr. 515 din 24 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.195 din 14 decembrie 2004). În textul Constituţiei se vorbeşte numai despre stabilirea sursei de finanţare înainte de aprobarea cheltuielii, iar nu despre obligativitatea indicării în lege a sursei respective (Decizia nr. 173 din 12 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 9 iulie 2002, Decizia nr. 320 din 19 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 8 iulie 2013, sau Decizia nr. 105 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 371 din 20 mai 2014). Lipsa precizării exprese a sursei de finanţare nu presupune implicit inexistenţa sursei de finanţare (Decizia nr. 1.056 din 14 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 802 din 23 noiembrie 2007, Decizia nr. 320 din 19 iunie 2013, precitată, Decizia nr. 1.092 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 20 octombrie 2008, sau Decizia nr. 1.093 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 20 octombrie 2008).

42. În schimb, aprecierea caracterului suficient al resurselor financiare nu îşi are temeiul în art. 138 alin. (5) din Constituţie, fiind o problemă exclusiv de oportunitate politică, ce priveşte, în esenţă, relaţiile dintre Parlament şi Guvern. Dacă Guvernul nu are resurse financiare suficiente, poate să propună modificările necesare pentru asigurarea lor, în virtutea dreptului său de iniţiativă legislativă (a se vedea Decizia nr. 47 din 15 septembrie 1993, precitată, sau Decizia nr. 64 din 16 noiembrie 1993, precitată). Curtea a mai adăugat că „sursa de finanţare indicată [trebuie - n.r.] să fie în mod real aptă să acopere cheltuiala în condiţiile legii bugetare anuale. Prin urmare, textul constituţional [art. 138 alin. (5) din Constituţie - n.r.] se referă la caracterul obiectiv şi efectiv al sursei de finanţare şi operează cu elemente de certitudine şi previzibilitate bugetară, [...jart 138 alin. (5) din Constituţie nu se referă la existenţa în concreta a unor resurse financiare suficiente la momentul adoptării legii, ci la faptul ca acea cheltuială să fie previzionată în deplină cunoştinţă de cauză în bugetul de stat pentru a putea fi acoperită în mod cert în cursul anului bugetar”.

43. Având în vedere aceste considerente, raportat la prevederile constituţionale ale art. 138 alin. (5) din Constituţie, Curtea constată că legea criticată a fost adoptată la data de 11 aprilie 2017 şi ar urma să intre în vigoare, potrivit art. III din lege, la data de 1 ianuarie 2018, deci în următorul exerciţiu bugetar. Mai mult, este important de reţinut că, în cauza de faţă, alocaţia bugetară nu trebuie creată, ea deja există, legea criticată vizând doar o majorare a fondului de salarii a instituţiilor publice care cad sub incidenţa noilor reglementări, majorare menită să suporte salariile personalului care urmează a fi încadrat în muncă, în condiţiile legii. Or, Curtea, prin Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 2 martie 2016, paragraful 60, a subliniat expres că „nu poate stabili dacă se depăşeşte sau nu alocarea bugetară pentru că acest aspect nu este de competenţa sa”. De asemenea, Curtea nu are competenţa de a aprecia asupra caracterului suficient al resurselor financiare, pentru că o asemenea operaţiune nu îşi are temeiul în art. 138 alin. (5) din Constituţie, fiind o problemă exclusiv de oportunitate, ce priveşte, în esenţă, relaţiile dintre Parlament şi Guvern.

44. Independent de criticile formulate, dar pornind de la ele, Curtea apreciază necesară formularea următoarei observaţii: drepturile minorităţilor naţionale, expresie a dreptului la identitate, recunoscut şi garantat de statul român prin dispoziţiile art. 6 din Legea fundamentală, sunt consacrate în legislaţia infraconstituţională într-o serie de acte normative care reglementează în domeniile educaţie, justiţie, autorităţi administrative şi servicii publice, mijloace de comunicare, activităţi şi facilităţi culturale etc. Potrivit art. 73 alin. (3) lit. r), legiuitorul constituanta prevăzut expres reglementarea prin lege organică a statutului minorităţilor naţionale din România. Or, Curtea constată că norma constituţională menţionată nu a fost transpusă într-un act normativ al legiuitorului ordinar, în prezent neexistând nicio lege care să reglementeze în mod unitar, coerent şi previzibil această materie, Mai mult, Curtea reţine că art. 73 alin. (3) lit. r) este singura normă din enumerarea cuprinsă de acest alineat care nu are corespondent în legislaţie, statutul minorităţilor naţionale din România, deşi recunoscut la nivel constituţional, ca expresie a tradiţiei istorice a statului român, întemeiat pe principiile democraţiei şi ale diversităţii culturale, în cadrul suveranităţii naţionale şi al integrităţii teritoriale, nefiind încă reglementat juridic aşa cum norma constituţională o cere.

45. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de un număr de 124 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal, Uniunii Salvaţi România şi Partidului Mişcarea Populară şi constată că Legea pentru completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, precum şi a art. 41 din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011 este constituţională în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată 1ti şedinţa din data de 10 mai 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent-şef,

Mihaela Senia Costinescu

 

ACTE ALE CONSILIULUI PENTRU SUPRAVEGHEREA ÎN INTERES PUBLIC A PROFESIEI CONTABILE

 

CONSILIUL PENTRU SUPRAVEGHEREA ÎN INTERES PUBLIC A PROFESIEI CONTABILE

 

DECIZIE

privind modificarea şi completarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Consiliului pentru Supravegherea în Interes Public a Profesiei Contabile, aprobat prin Decizia Consiliului superior al Consiliului pentru Supravegherea în Interes Public a Profesiei Contabile nr. 18/2014

 

În urma deliberărilor din cadrul şedinţei din data de 27 aprilie 2017,

în temeiul prevederilor art. 69 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2008 privind auditul statutar al situaţiilor financiare anuale şi al situaţiilor financiare anuale consolidate şi supravegherea în interes public a profesiei contabile, aprobată cu modificări prin Legea nr. 278/2008, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 15, art. 25 alin. (1) şi (2) şi art. 40 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului pentru Supravegherea în Interes Public a Profesiei Contabile, aprobat prin Decizia Consiliului superior al Consiliului pentru Supravegherea în Interes Public a Profesiei Contabile nr. 18/2014, cu modificările şi completările ulterioare,

Consiliul superior al Consiliului pentru Supravegherea în Interes Public a Profesiei Contabile adoptă următoarea decizie:

Art. I. - Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului pentru Supravegherea în Interes Public a Profesiei Contabile, aprobat prin Decizia Consiliului superior al Consiliului pentru Supravegherea în Interes Public a Profesiei Contabile nr. 18/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 28 mai 2014, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La articolul 40, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 40. - (1) Activitatea Consiliului se desfăşoară în cadrul departamentelor de specialitate, conform structurii organizatorice aprobate de Consiliul superior prevăzută în anexa care face parte integrantă din prezentul regulament.”

2. La articolul 51, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alineatul (2), cu următorul cuprins:

„(2) Secretariatul CSIPPC funcţionează în cadrul Departamentului servicii interne şi achiziţii publice şi este asigurat de către o persoană care ocupă funcţia de secretar sau de personalul din cadrul CSIPPC cu atribuţii delegate în acest sens prin fişa postului.”

3. După articolul 66 se introduce o anexă, având cuprinsul prevăzut în anexa care face parte integrantă din prezenta decizie.

Art. II. - Prezenta decizie se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Preşedintele Consiliului Superior al Consiliului pentru Supravegherea în Interes Public a Profesiei Contabile,

Angela Guran

 

Bucureşti, 27 aprilie 2017.

Nr. 30.

 

ANEXĂ

(Anexă la regulament)

 

ORGANIGRAMA

Consiliului pentru Supravegherea în Interes Public a Profesiei Contabile (CSIPPC)

 

 

 

 

 

Consiliul superior al CSIPFC

(7)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Preşedinte Consiliu superior

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Comisii tehnice

(min. 5)

 

Comitetul executiv al CSIPPC

 

Comisia de disciplină

(5)

 

 

 

 

 

 

Director executiv coordonator

 

 

 

Preşedinte Comisie de disciplină

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Director adjunct

 

 

 

 

 

 

 

Director adjunct

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

* Departament inspecţii

(3)

 

* Departament monitorizare şi investigaţii

(3)

 

* Departament relaţii interne şi internaţionale

(3)

 

* Departament servicii interne şi achiziţii publice

(5)

 

* Departament emitere norme şi avizare

(4)

 

* Departament financiar - contabil şi resurse umane

(4)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

* Departamentele sunt organizate la nivel de compartiment.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.