MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 460/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 460         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 20 iunie 2017

 

SUMAR

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

157. - Ordin al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale pentru aprobarea Ghidului solicitantului aferent măsurii I.22 „Valoarea adăugată, calitatea produselor şi utilizarea capturilor nedorite” din Programul operaţional pentru pescuit şi afaceri maritime 2014-2020

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 21 din 3 aprilie 2017 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)

 

Decizia nr. 32 din 15 mai 2017 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DEZVOLTĂRII RURALE

 

ORDIN

pentru aprobarea Ghidului solicitantului aferent măsurii 1.22 „Valoarea adăugată, calitatea produselor şi utilizarea capturilor nedorite” din Programul operaţional pentru pescuit şi afaceri maritime 2014-2020

 

Având în vedere Referatul de aprobare al Direcţiei generale pescuit - Autoritatea de management pentru POPAM nr. 309.803 din 9 mai 2017,

în baza prevederilor:

- Regulamentului (UE) nr. 1.303/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 decembrie 2013 de stabilire a unor dispoziţii comune privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune,

Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală şi Fondul european pentru pescuit şi afaceri maritime, precum şi de stabilire a unor dispoziţii generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune şi Fondul european pentru pescuit şi afaceri maritime şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1.083/2006 al Consiliului, cu modificările şi completările ulterioare;

- Regulamentului (UE) nr. 508/2014 al Parlamentului European şi al Consiliului privind Fondul european pentru pescuit şi afaceri maritime şi de abrogare a Regulamentelor (CE) nr. 2.328/2003, (CE) nr. 861/2006, (CE) nr. 1.198/2006 şi (CE) nr. 791/2007 ale Consiliului şi a Regulamentului (UE) nr. 1.255/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului;

- Regulamentului nr. 966/2012 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii şi de abrogare a Regulamentului nr. 1.605/2002 al Consiliului;

- Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 49/2015 privind gestionarea financiară a fondurilor europene nerambursabile aferente politicii agricole comune, politicii comune de pescuit şi politicii maritime integrate la nivelul Uniunii Europene, precum şi a fondurilor alocate de la bugetul de stat pentru perioada de programare 2014-2020 şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul garantării, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 56/2016;

- Ordinului ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 816/2016 privind aprobarea Listei detaliate a cheltuielilor eligibile pentru operaţiunile finanţate, inclusiv cheltuielile de personal ale Autorităţii de management, în cadrul Programului operaţional pentru pescuit şi afaceri maritime 2014-2020, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul prevederilor art. 9 alin. (5) şi (6) din Hotărârea Guvernului nr. 30/2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, precum şi pentru modificarea art. 6 alin. (6) din Hotărârea Guvernului nr. 1.186/2014 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii pentru Administrarea Sistemului Naţional Antigrindină şi de Creştere a Precipitaţiilor, cu modificările ulterioare, precum şi ale art. 21 din Hotărârea Guvernului nr. 347/2016 privind stabilirea cadrului general de implementare a operaţiunilor cofinanţate din Fondul European pentru Pescuit şi Afaceri Maritime prin Programul operaţional pentru pescuit şi afaceri maritime 2014-2020,

ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale emite prezentul ordin.

Art. 1. - La data intrării în vigoare a prezentului ordin se aprobă Ghidul solicitantului aferent măsurii I 22 „Valoarea adăugată, calitatea produselor şi utilizarea capturilor nedorite” din Programul operaţional pentru pescuit şi afaceri maritime 2014- 2020, prevăzut în anexa*) care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 2. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale,

Petre Daea

 

Bucureşti, 18 mai 2017.

Nr. 157.


*) Anexa se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 bis, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, Bucureşti, şos. Panduri nr. 1.

 

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

 

DECIZIA Nr. 21

din 3 aprilie 2017

 

Dosar nr. 3.945/1/2016

 

Judecător Iulia Cristina Tarcea - preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Judecător Lavinia Curelea - preşedintele delegat al Secţiei I civile

Judecător Roxana Popa - preşedintele Secţiei a II-a civile

Judecător Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Creţu Dragu - judecător la Secţia I civilă

Carmen Georgeta Negrilă - judecător la Secţia I civilă

Beatrice Ioana Nestor - judecător la Secţia I civilă

Paula C. Pantea - judecător la Secţia I civilă

Rodica Susanu - judecător la Secţia I civilă

Minodora Condoiu - judecător la Secţia a II-a civilă

Roxana Popa - judecător la Secţia a II-a civilă

Carmen Trănica Teau - judecător la Secţia a II-a civilă

Valentina Vrabie - judecător la Secţia a II-a civilă

Veronica Magdalena Dănăilă - judecător la Secţia a II-a civilă

Angelica Denisa Stănişor - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Veronica Năstasie - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Cezar Hîncu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Rodica Florica Voicu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Dana Iarina Vartires - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

 

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 3.945/1/2016 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 275 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamnă Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 24.938/3/2016, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dacă dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă conferă judecătorului prerogativa suspendării cauzei şi în ipoteza începerii urmăririi penale numai cu privire la faptă.

După prezentarea referatului cauzei de către magistratul-asistent, constatând că nu sunt chestiuni prealabile de discutat sau excepţii de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

1. Prin încheierea de şedinţă din 13 septembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 24.938/3/2016, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dacă dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă conferă judecătorului prerogativa suspendării cauzei şi în ipoteza începerii urmăririi penale numai cu privire la faptă.

2. Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 6 decembrie 2016 cu nr. 3.945/1/2016.

II. Temeiul juridic al sesizării

3. Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele:

„Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi, asupra acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

4. Art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă:

„(1) Instanţa poate suspenda judecata (...) 2. când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel; (...)

(2) Suspendarea va dura până când hotărârea pronunţată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă.

(3) Cu toate acestea, instanţa poate reveni motivat asupra suspendării, dacă se constată că partea care a cerut-o nu are un comportament diligent în cadrul procesului care a determinat suspendarea, tergiversând soluţionarea acestuia, ori dacă urmărirea penală care a determinat suspendarea durează mai mult de un an de la data la care a intervenit suspendarea, fără a se dispune o soluţie în acea cauză.”

5. Art. 244 alin. 1 pct. 2 din Codul de procedură civilă de la 1865:

„(1) Instanţa poate suspenda judecata (...) 2. când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea.

(2) Suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunţată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă.”

6. Art. 305 din Codul de procedură penală

„(1) Când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut.

(2) începerea urmăririi penale şi respectiv continuarea efectuării urmăririi penale se dispun prin ordonanţă care cuprinde, după caz, menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) lit. a), c) şi g).

(3) Atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect. Măsura dispusă de organul de cercetare penală se supune, în termen de 3 zile, confirmării procurorului care supraveghează urmărirea penală, organul de cercetare penală fiind obligat să prezinte acestuia şi dosarul cauzei.”

IV. Expunerea succintă a procesului

7. Prin încheierea din 27 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 108.708/299/2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a dispus suspendarea judecării cererii formulate de reclamanta A, în contradictoriu cu pârâtul B, până la soluţionarea dosarului înregistrat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti cu nr. 6.116/P/2015 şi la Secţia 3 Poliţie Bucureşti cu nr. 1.506.415 din 10 iunie 2015, cu motivarea că judecarea cauzei atârnă de soluţionarea acestor dosare, respectiv faţă de faptul că s-a început urmărirea penală in rem Sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 320 alin. 1 din Codul penal.

8. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, cauza fiind înaintată spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă.

V. Punctul de vedere al completului de judecată

9. Tribunalul a constatat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, fiind învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, fiind vorba de o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a recursului - prin încheierea recurată, prima instanţă a suspendat judecata cererii de întoarcere a executării silite în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, cu argumentul că soluţionarea cauzei atârnă de soluţionarea dosarelor penale, şi având în vedere că s-a început urmărirea penală în reni sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 320 alin. (1) din Codul penal, iar, prin cererea de recurs, reclamanta a contestat legalitatea măsurii suspendării facultative dispusă de prima instanţă, cu motivarea că a fost începută urmărirea penală în rem, sub aspectul săvârşirii acelei infracţiuni, însă fără a fi dispusă continuarea urmăririi penale in personam.

10. S-a apreciat, totodată, că suspendarea prevăzută de art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă este o suspendare facultativă, lăsată la aprecierea instanţei de judecată şi se întemeiază pe declanşarea urmăririi penale pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urinează să se pronunţe. Textul impune în mod expres şi neechivoc condiţia declanşării urmăririi penale pentru o infracţiune, precum şi existenţa unor elemente suficiente din care să rezulte că existenţa infracţiunii ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să se pronunţe în cauza supusă suspendării. După cum rezultă din prevederile art. 305 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, în ipoteza începerii urmăririi penale în rem, situaţia nu este cu mult mai conturată decât imediat după sesizarea organului de urmărire penală, din perspectiva celor ce interesează cazul de suspendare legală facultativă reglementat de art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă.

11. Textul de lege este astfel neclar şi susceptibil de interpretări diferite, prin urmare ar trebui stabilit dacă, pentru a se putea dispune suspendarea în temeiul acestui text de lege, este suficientă începerea urmăririi penale cu privire la faptă sau este necesară începerea urmăririi penale in personam, având în vedere şi faptul că durata unei astfel de suspendări, în principiu, nu poate fi mai mare de un an - art. 413 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

VI. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

12. Recurenta-reclamantă a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile menite să dea o interpretare de principiu art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, în sensul de a stabili dacă acest text de lege conferă judecătorului prerogativa suspendării cauzei şi în ipoteza urmăririi penale numai cu privire la faptă, ţinându-se cont de faptul că noile coduri au intrat în vigoare ulterior Codului de procedură civilă din anul 2013, iar, anterior intrării în vigoare a noilor coduri penale, nu exista instituţia începerii urmăririi penale cu privire la faptă, urmărirea penală fiind pornită fie direct cu privire la persoană, fie, atunci când era începută în rem, nu reprezenta prima măsură a organului de urmărire penală, ci era dispusă numai după efectuarea unor acte premergătoare. Legiuitorul nu a avut în vedere la edictarea art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă situaţia începerii penale cu privire la faptă, Ci numai situaţia în care urmărirea penală a fost începută cu privire la persoană: dacă s-ar interpreta că o cauză civilă poate fi suspendată şi dacă s-a început urmărirea penală cu privire la faptă, există posibilitatea unor abuzuri procesuale.

13. Intimatul-pârât a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, arătând că există o practică neunitară în privinţa interpretării acestor prevederi legale, în sensul că majoritatea hotărârilor pronunţate de către judecătorii de fond au fost în sensul interpretării ad literam a textului supus discuţiei (indiferent dacă urmărirea este in rem sau in personam), în timp ce, în recurs, completele de judecată au considerat că sintagma „s-a început urmărirea penală” trebuie interpretată numai în sensul dispoziţiilor art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală, „când din datele şi probele existente în cauză răzuită indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală...”.

VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

14. La nivelul Curţii de Apel Târgu Mureş nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti cu privire la această chestiune de drept.

15. La nivelul Curţii de Apel Oradea s-a apreciat că dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă conferă judecătorului prerogativa suspendării cauzei şi în ipoteza începerii urmăririi penale numai cu privire la faptă.

16. Instanţele din raza Curţii de Apel Ploieşti au apreciat că dispoziţiile legale vizează situaţia în care se începe urmărirea penală pentru o infracţiune, textul nefăcând distincţie dacă urmărirea penală este începută in rem sau in personam; pot exista situaţii în care, deşi autorul/autorii infracţiunii nu a/nu au fost încă identificat(ţi), situaţia de fapt cercetată de organele penale conduce la concluzia existenţei unei infracţiuni care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează a se da în cauza civilă, astfel încât se justifică suspendarea judecăţii în cauza civilă.

17. La nivelul Curţii de Apel Alba Iulia 1 - practica este în sensul aplicării dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă şi în cazul începerii urmăririi penale numai cu privire la faptă.

18. La nivelul Curţii de Apel Timişoara 2 - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi-a exprimat opinia în sensul că suspendarea judecării cauzei se dispune în funcţie de actele de la dosarul cauzei, judecătorul cauzei având libertatea de a dispune suspendarea judecării cauzei şi în cazul în care urmărirea penală a început numai cu privire la faptă, în măsura în care soluţionarea cauzei penale poate influenţa soluţia dată în cauza ce va fi suspendată.

19. La nivelul Curţii de Apel laşi - opinia majoritară este că textul de lege conferă posibilitatea suspendării cererii şi în situaţia în care urmărirea penală s-a început numai cu privire la faptă însă, această măsură este ineficientă ţinând cont de dispoziţiile art. 413 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

20. La nivelul Curţii de Apel Piteşti - opinia exprimată este în sensul că dispoziţiile legale conferă judecătorului prerogativa suspendării cauzei şi în ipoteza începerii urmăririi penale numai cu privire la faptă.

21. La nivelul Curţii de Apel Galaţi 3 - opinia majoritară este aceea că dispoziţiile legale conferă judecătorului prerogativa suspendării judecării cauzei şi în ipoteza începerii urmăririi penale numai cu privire la faptă; textul nu distinge după cum este începută urmărirea penală in rem sau in personam, singura condiţie impusă de lege fiind ca infracţiunea respectivă să aibă „o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea”. Opinia contrara - pentru a se dispune suspendarea judecării cauzei trebuie începută urmărirea penală in personam; chiar dacă Codul de procedură civilă nu face nicio distincţie, faţă de raţiunile suspendării facultative a judecăţii, care implică verificarea unui potenţial semnificativ de concretitudine a demersului penal, aceasta este nespecifică urmăririi penale în rem.

22. La nivelul Curţii de Apel Constanţa - Secţia I civilă, într-o opinie, s-a apreciat că aceste prevederi legale reglementează un caz de suspendare facultativă a judecăţii, conferind instanţei de judecată o marjă de apreciere în raport cu circumstanţele speţei asupra necesităţii luării unei asemenea măsuri odată ce condiţia legală este îndeplinită; faptele pentru care recurentul a fost concediat disciplinar sunt aceleaşi cu faptele pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă, deci printr-o hotărâre care nu este definitivă; problema dacă angajatorul poate desfăşura procedura de cercetare disciplinară pentru o faptă care face şi obiectul unui proces penal aflat în desfăşurare constituie o chestiune de fond; regulile de procedură nu permit instanţei de judecată să se pronunţe pe rând asupra chestiunilor de fond invocate în cauză, dimpotrivă toate acestea urmând a fi examinate la finalul procedurii. Într-o altă opinie 4 s-a apreciat că sintagma „când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează a se da” trebuie interpretată în sensul că nu în orice situaţie în care asupra uneia dintre părţi a început urmărirea penală se suspendă judecata civilă; instanţa de fond a preferat să dea curs termenului de suspendare facultativă fără a observa că soluţia definitivă din dosarul penal nu are nicio valenţă sub aspectul legalităţii deciziei de concediere. Secţia a II-a civilă a apreciat admisibilă suspendarea judecăţii pentru situaţia în care urmărirea penală s-a început in rem. 5 La nivelul Tribunalului Constanţa - suspendarea legală facultativă reglementată de aceste dispoziţii legale permite instanţei să aprecieze asupra oportunităţii sistării temporare a judecăţii, în condiţiile în care s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea; în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei se poate aprecia că începerea urmăririi penale in rem este suficientă pentru a opera suspendarea legală facultativă a judecăţii, sens în care sunt şi opiniile doctrinare exprimate, cu atât mai mult cu cât textul se referă la faptă, iar instanţa poate reveni motivat asupra suspendării dacă urmărirea penală care a determinat suspendarea durează mai mult de un an de la data la care a intervenit suspendarea, fără a se dispune o soluţie în acea cauză.6

23. La nivelul Curţii de Apel Suceava 7, într-o opinie, s-a apreciat că dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă conferă judecătorului prerogativa suspendării cauzei şi în ipoteza începerii urmăririi penale numai cu privire la faptă; un argument în sprijinul acestei opinii este reprezentat de faptul că textul de lege nu face referire la condiţia că ar fi necesar să se fi dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de o anumită persoană, iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus; de altfel, în multe dintre cazuri interesează doar consecinţele pe care le-ar avea săvârşirea respectivei infracţiuni asupra unor probe din procesul civil pendinte, nu şi persoana care ar fi săvârşit în concret infracţiunea respectivă (spre exemplu, falsificarea unui înscris), într-o altă opinie se consideră că sintagma „s-a început urmărirea penală” trebuie interpretată numai în sensul dispoziţiilor alin. (3) ale art. 305 din Codul de procedură penală; la momentul dispunerii începerii urmăririi penale în rem, situaţia cu privire la infracţiunea pentru care a fost sesizat organul de urmărire penală nu este suficient conturată, astfel încât să se poată aprecia cu privire la oportunitatea suspendării cauzei civile.

24. La nivelul Curţii de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal, practica este în sensul că este irelevant dacă începerea urmăririi penale s-a dispus in rem sau in personam. 8 Orientarea Tribunalului pentru minori şi familie Braşov este în sensul de a fi luată măsura suspendării unei cauze, ori de câte ori se constată că infracţiunea pentru care s-a pornit urmărirea penală ar putea avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează a se pronunţa în dosarul aflat pe rolul instanţei. Punctul de vedere exprimat de Judecătoria Braşov este acela că dispoziţiile legale conferă judecătorului prerogativa suspendării judecării cauzei şi în ipoteza începerii urmăririi penale numai cu privire la faptă, opinie îmbrăţişată şi de Judecătoria Făgăraş, Judecătoria Zărneşti şi Judecătoria Sfântu Gheorghe. Judecătoria Rupea a arătat că dispoziţiile legale conferă judecătorului prerogativa suspendării judecării cauzei doar în cazul începerii urmăririi penale in personam, nu şi în cazul începerii urmăririi penale în rem; din perspectiva procesului civil, pentru a dispune suspendarea acestuia, instanţa are nevoie să facă legătura între părţile litigiului aflat pe rolul său cu persoana faţă de care s-a început urmărirea penală. Judecătoria Târgu Secuiesc a arătat că, într-un singur dosar, s-a dispus suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, fiind începută urmărirea penală in personam. Punctul de vedere al magistraţilor din cadrul Judecătoriei întorsura Buzăului este că se poate suspenda judecata cauzei şi în situaţia în care urmărirea penală s-a început in rem. 9

25. La nivelul Curţii de Apel Bucureşti 10 - opinia majoritară este în sensul că aplicarea prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă este posibilă şi atunci când urmărirea penală a fost începută în rem. Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a susţinut, în primul rând, caracterul facultativ, iar nu obligatoriu al aplicării dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă; textul de lege nu face distincţie între cazurile de începere a urmăririi penale, in rem sau in personam, iar, în aceste condiţii, nu se poate aprecia că exclude de la aplicare ipoteza începerii urmăririi penale doar cu privire la faptă; pe cale de consecinţă, nefiind exclusă aplicarea textului în aceste condiţii, s-a concluzionat că este permisă suspendarea judecăţii cauzei, chiar în situaţia în care nu a fost încă identificat autorul faptei, singurele verificări întreprinse de judecătorul cauzei vizând aspecte de oportunitate a măsurii, respectiv existenţa unei legături între fapta cercetată şi obiectul dosarului dedus judecăţii; obiectul cauzelor aflate pe rolul secţiei de contencios administrativ fiscal vizează analiza legalităţii actelor administrative, tipice sau asimilate, emanând de la autorităţile publice, astfel că, în practică, se pot ivi multiple situaţii în care începerea urmăririi penale în rem, pentru o faptă care are legătură cu emiterea actului administrativ, să impună suspendarea judecăţii cauzei; normele speciale în materia contenciosului administrativ, respectiv prevederile Legii nr. 554/2004, art. 28 alin, (2), dispun că „instanţa de contencios administrativ nu poate suspenda judecarea pricinii când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune săvârşită în legătură cu actul administrativ atacat dacă reclamantul - persoană vătămată - stăruie în continuarea judecăţii”; per a contrario, în materia contenciosului administrativ, textul prevede posibilitatea suspendării judecăţii cauzei, în situaţia în care s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune săvârşită în legătură cu actul administrativ (în cazul în care reclamantul nu se opune), fără a distinge între situaţiile în care a fost identificat sau nu autorul faptei; opinia contrară este în sensul că suspendarea se poate dispune numai în cazul începerii urmăririi penale in personam; în prezenţa unei urmăriri penale în rem, instanţa civilă se vede în situaţia de a nu putea să concluzioneze că procesul penal ar avea o influenţă decisivă asupra soluţiei ce ar urma să dea în procesul civil; dacă s-ar accepta că este suficientă începerea urmăririi penale în rem, consecinţa imediată ar fi aceea că orice proces civil ar fi extrem de facil suspendabil; conform art. 285 din Codul de procedură penală, urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată; din dispoziţiile art. 305 din Codul de procedură penală reiese că, în primă fază, se poate dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă, chiar dacă autorul acesteia ar fi indicat ori cunoscut; în această fază, sesizarea organelor de urmărire penală este urmată doar de o verificare a condiţiilor de formă ale actului de sesizare - plângere penală, denunţ sau plângere prealabilă; în marea majoritate a cazurilor, urmărirea penală începe in rem imediat după sesizarea organelor judiciare penale, fără a se administra probe şi fără a avea indicii despre săvârşirea faptei de către făptuitorul indicat de persoana vătămată sau denunţător; din dispoziţiile art. 305 din Codul de procedură penală reiese că se poate dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de o anumită persoană, care dobândeşte calitatea de suspect, doar în situaţia în care există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală; sintagma „s-a început urmărirea penală” din cuprinsul art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă trebuie interpretată numai în corelaţie cu dispoziţiile art. 305 alin, (3) din Codul de procedură penală, fiind necesară începerea urmăririi penale in personam pentru a putea fi dispusă suspendarea judecăţii, mai ales şi prin prisma faptului că durata unei astfel de suspendări facultative, în principiu, nu poate fi mai mare de un an; în caz contrar, dacă s-ar interpreta că o cauză civilă ar putea fi suspendată şi atunci când s-a dispus începerea urmăririi penale doar cu privire la faptă, s-ar putea genera nenumărate abuzuri procesuale, în care persoane interesate de tergiversarea procesului civil să formuleze plângeri penale care, deşi nefondate, ar putea duce la suspendarea judecăţii în procesul civil; legiuitorul, la momentul la care a edictat noul Cod de procedură penală, nu l-a sincronizat cu prevederile cuprinse în Codul de procedură civilă; anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală nu exista instituţia începerii urmăririi penale cu privire la faptă şi cea a efectuării în continuare a urmăririi penale cu privire la o persoană; din perspectiva vechii reglementări exista un singur tip de urmărire penală, cea in personam.

26. La nivelul Curţii de Apel Cluj 11 - Secţia I civilă, Secţia a II-a civilă şi Secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal au comunicat că s-a dispus suspendarea judecării căii de atac în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, fără a se face distincţie între situaţia în care urmărirea penală este începută in personam şi cea în care urmărirea penală este începută numai în rem. Secţia civilă a Tribunalului Cluj a susţinut că aceste prevederi legale conferă posibilitatea suspendării judecării cauzei, fără însă a limita ca urmărirea penală să vizeze atât fapta, cât şi făptuitorul; faţă de situaţia litigioasă dedusă judecăţii şi înrâurirea hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea s-a considerat că este posibilă suspendarea judecării cauzei chiar dacă urmărirea penală este începută doar cu privire la faptă. Secţia I civilă a Tribunalului Maramureş - au fost identificate dosare în care a fost suspendată soluţionarea cauzei până la soluţionarea dosarului penal. 12 În alte dosare 13, instanţa a dispus suspendarea, reţinând faptul că împotriva uneia dintre părţile din dosar s-a început urmărirea penală. Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Maramureş - în cauzele în care s-a dispus suspendarea judecăţii în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, ipoteza a fost cea a începerii urmăririi penale cu privire la persoană. La nivelul judecătoriilor din circumscripţia tribunalului, opinia a fost în sensul suspendării cauzei şi în ipoteza începerii urmăririi penale numai cu privire la faptă, atât timp cât fapta are legătură cu obiectul dedus judecăţii. Judecătoria Năsăud a comunicat că instanţa a dispus suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, ca urmare a faptului că a fost începută urmărirea penală potrivit probelor de la dosar. Judecătoria Turda a arătat că, faţă de formularea textului legal, în care legiuitorul nu distinge cu privire la începerea urmăririi penale in rem sau in personam, se poate dispune suspendarea cauzei. Judecătoria Zalău a comunicat faptul că suspendarea este posibilă atât în cazul urmăririi penale în rem, cât şi în cazul urmăririi penale in personam, deoarece legea nu distinge, iar existenţa faptei penale poate influenţa raportul juridic de drept material civil.

27. La nivelul Curţii de Apel Bacău, punctul de vedere al magistraţilor a fost în sensul că se poate suspenda judecata cauzei şi în situaţia în care urmărirea penală s-a început in rem. 14 Punctul de vedere al judecătorilor Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Neamţ este în sensul că, în baza art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, se poate suspenda judecata cauzei şi în ipoteza începerii urmăririi penale cu privire la faptă, întrucât textul de lege sus-indicat nu distinge între urmărirea penală in personam şi urmărirea penală în rem. Judecătorii din cadrul Secţiei civile a Judecătoriei Piatra-Neamţ 15 au considerat că aceste dispoziţii legale conferă judecătorului prerogativa suspendării judecării cauzei şi în ipoteza începerii urmăririi penale numai cu privire la faptă; dispoziţiile legale prevăd că suspendarea facultativă a cauzei este lăsată la aprecierea instanţei atunci când „s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea”. Opinia magistraţilor din cadrul Judecătoriei Târgu-Neamţ este în sensul că dispoziţiile legale conferă judecătorului prerogativa suspendării cauzei inclusiv în ipoteza începerii urmăririi penale numai cu privire la faptă; textul de lege nu face nicio distincţie în funcţie de stadiul şi tipul urmăririi penale, cu privire la faptă sau cu privire la persoană, astfel că interpretarea trebuie să se realizeze conform principiului ubi tex non distinguit nec nos distinguere debemus; reglementarea prezentă reprezintă o formă îmbunătăţită a celei anterioare, fiind fixată o condiţie obiectivă, a cărei îndeplinire este uşor de verificat, respectiv condiţia urmăririi penale, nemaifiind suficiente simplele indicii referitoare la săvârşirea unei infracţiuni, oricât de precise, iar dispoziţiei legale nu îi poate fi adăugată o condiţionare suplimentară, aceea a începerii urmăririi penale cu privire la persoană. Opinia magistraţilor Tribunalului Bacău, judecătoriilor Bacău, Oneşti şi Buhuşi 16 este în sensul că textul de lege nu face distincţie, prin urmare se apreciază că se poate suspenda judecata şi în ipoteza începerii urmăririi penale numai cu privire la faptă, judecătorul fiind cel care apreciază asupra suspendării, întrucât legea nu distinge.

28. La nivelul Curţii de Apel Craiova - Secţia de contencios administrativ şi fiscal 17 a comunicat că opinia majoritară este în sensul că dispoziţiile legale nu disting între ipoteza începerii urmăririi penale cu privire la faptă şi cea a începerii urmăririi penale cu privire la persoană, astfel încât este posibilă suspendarea în ambele situaţii Secţia I civilă 18 a dispus suspendarea cauzei în baza art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, având în vedere începerea urmăririi penale în rem, cu motivarea că dispoziţiile sunt aplicabile şi în această ipoteză deoarece textul nu face distincţie. Tribunalul Olt19 - Secţia I civilă a apreciat că dispoziţiile legale conferă judecătorului prerogativa suspendării judecării cauzei şi în ipoteza începerii urmăririi penale numai cu privire la faptă; Secţia a II-a civilă a exprimat opinia potrivit căreia instanţa nu poate dispune suspendarea judecării cauzei şi în ipoteza începerii urmăririi penale numai cu privire la faptă, apreciind că dispoziţiile legale se aplică în cazul în care începerea urmăririi penale se face conform art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală, pentru că numai în această situaţie rezultă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care anterior s-a început urmărirea penală. Tribunalul Dolj 20 a arătat că textul de lege conferă judecătorului prerogativa suspendării judecării cauzei şi în ipoteza începerii urmăririi penale numai cu privire la faptă, întrucât codul nu distinge, fiind necesară doar declanşarea urmăririi penale cu privire la o infracţiune ce ar influenţa soluţia din pricina civilă. Tribunalul Gorj - Secţia a II-a civilă - s-a dispus suspendarea cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă şi în situaţia în care a început urmărirea penală in rem. 21 Opinia magistraţilor Secţiei I civile din cadrul Tribunalului Mehedinţi 22 este în sensul că suspendarea poate fi dispusă şi în situaţia în care urmărirea penală a fost pornită în rem. Judecătoria Drobeta-Turnu Severin 23, practica este neunitară, opinia majoritară fiind în sensul că nu este suficientă începerea urmăririi penale cu privire la faptă pentru a se dispune suspendarea în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă.

29. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 2.445/C/4487/111-5/2016 din 13 ianuarie 2017, a comunicat instanţei supreme că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat şi nu se verifică practică judiciară în problema de drept care formează obiectul sesizării.

VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

30. La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al Curţii Constituţionale nu a fost identificată jurisprudenţă cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

IX. Raportul asupra chestiunii de drept

31. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a arătat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept, iar, pe fondul cauzei, s-a apreciat că dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă conferă judecătorului prerogativa suspendării cauzei şi în ipoteza începerii urmăririi penale cu privire la faptă, textul de lege nefăcând nicio distincţie în raport cu cele două etape ale urmăririi penale (cu privire la faptă sau cu privire la persoană) -, interpretarea urmând astfel rigorile principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem), singura condiţie fiind aceea ca partea interesată să obţină suspendarea, să învedereze instanţei elementele concrete - date, informaţii, probe - care conturează existenţa infracţiunii şi în ce măsură constatarea acesteia ar influenţa soluţia din pricina civilă.

X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

32. Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, faţă de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

33. Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

34. Legiuitorul a instituit astfel o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

1. existenţa unei cauze aflată în curs de judecată; 2 instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; 3. cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; 4. soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; 5. chestiunea de drept a cărei lămurire sa cere să fie nouă; 6. chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

35. Primele trei condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, tribunalul învestit cu soluţionarea recursului urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care, potrivit art. 634 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedură civilă, este definitivă, iar cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit să o soluţioneze, potrivit art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Nu este îndeplinită condiţia ca soluţia ce urmează a se pronunţa să depindă în mod direct de chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, cu următoarele considerente:

36. Instanţa de sesizare a reţinut corect că problema de drept sesizată are incidenţă asupra fondului recursului, în condiţiile în care, prin încheierea recurată, prima instanţă a suspendat judecata cererii de întoarcere a executării silite în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, iar prin cererea de recurs, reclamanta a contestat legalitatea măsurii suspendării dispuse de prima instanţă, cu motivarea că a fost începută urmărirea penală în rem, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 320 alin. (1) din Codul penal, fără a fi dispusă continuarea urmăririi penale in personam.

Dezvoltarea considerentelor ce stau la baza sesizării conduc, însă, la concluzia că prin intermediul mecanismului de asigurare a unei practici unitare se tinde spre tranşarea în concret a aspectelor litigioase ale cauzei aflate pe rolul instanţei de trimitere, în condiţiile în care problema de drept este circumstanţiată la posibilitatea suspendării în raport cu

Începerea urmăririi penale cu privire la faptă sau la continuarea acestei urmăriri după identificarea făptuitorului.

Din această perspectivă se apreciază că textul legal al art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă este clar şi neechivoc, reglementând posibilitatea suspendării sub condiţia începerii urmăririi penale pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea.

37. Suspendarea prevăzută de art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă este o suspendare facultativă, lăsată la aprecierea instanţei de judecată. Textul legal nu face nicio distincţie în funcţie de stadiul şi tipul urmăririi penale - cu privire la faptă sau cu privire la persoană - astfel că interpretarea textului de lege trebuie să se realizeze conform principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.

38. Aşadar, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, se poate aprecia că începerea urmăririi penale in rem este suficientă pentru a opera suspendarea legală facultativă a judecăţii, sens în care sunt şi opiniile doctrinare exprimate. În alţi termeni, mai concişi, textul de lege permite judecătorului cauzei S8 aprecieze asupra oportunităţii sistării temporare a judecăţii în condiţiile în care s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea.

39. Totodată, prin chestiunea de drept supusă examinării în cauza de faţă se urmăreşte obţinerea unei dezlegări asupra obiectului dedus judecăţii în faţa instanţei de trimitere şi nu o rezolvare de principiu, astfel cum se stabileşte în cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

40. Deşi titularul sesizării, în expunerea propriului punct de vedere asupra problemei de drept - respectiv că suspendarea prevăzută de art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă este o suspendare facultativă, lăsată la aprecierea instanţei de judecată; că textul impune în mod expres şi neechivoc condiţia declanşării urmăririi penale pentru o infracţiune, precum şi existenţa unor elemente suficiente din care să rezulte că existenţa infracţiunii ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să se pronunţe în cauza supusă suspendării - în mod cu totul nejustificat concluzionează că acest text de lege este neclar şi susceptibil de interpretări diferite, respectiv că ar trebui stabilit dacă, pentru a se putea dispune suspendarea în temeiul acestui text de lege, este suficientă începerea urmăririi penale cu privire la faptă sau este necesară începerea urmăririi penale in personam.

Or, din modul de edictare al normei legale nu rezultă o asemenea distincţie, posibilitatea suspendării cauzei în condiţiile declanşării unei urmăriri penale pentru o infracţiune fiind circumstanţiată de evidenţierea elementelor care să conducă la concluzia că respectiva infracţiune ar avea o înrâurire determinantă asupra soluţiei ce urmează să se pronunţe în cauza supusă suspendării.

41. Prin aceasta nu se încearcă altceva decât deturnarea mecanismului reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă de la scopul firesc al unificării practicii judiciare şi utilizarea lui pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere.

42. În situaţii similare, instanţa supremă a reţinut că, „în cazul analizat, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale care nu comportă o reală dificultate, aşa încât o interpretare corectă a prevederilor în vederea soluţionării cererii impune realizarea unei analize de conţinut şi corelate a normelor respective”, şi că „este vorba de relaţionarea unor prevederi legale şi realizarea unui raţionament judiciar, prin aplicarea dispoziţiilor legale în raport cu o anumită situaţie de fapt, neputând fi identificate texte de lege lacunare ori controversate care să necesite interpretarea printr-o hotărâre prealabilă”. 24

43. În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi valorificat atât timp cât legiuitorul a stabilit, prin condiţiile restrictive de admisibilitate, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai în scopul preîntâmpinării apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei veritabile probleme de drept, astfel încât sesizarea nu este admisibilă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 24.938/3/2016, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă dispoziţiile art. 413 alin. (1)pct. 2 Cod de procedură civilă conferă judecătorului prerogativa suspendării judecării cauzei şi în ipoteza începerii urmăririi penale numai cu privire la faptă?.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 aprilie 2017.

 

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

IULIA CRIASTINA TARCEA

Magistrat-asistent,

Ileana Peligrad


1 Încheierile din 17 martie 2014 şi 22 octombrie 2015 ale Curţii de Apel Alba Iulia şi încheierea din 7 decembrie 2016 a Tribunalului Sibiu.

2 Încheierea de suspendare, pronunţată la data de 8 decembrie 2016 de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 881/115/2016.

3 Încheierea din 13 martie 2014 a Tribunalului Brăila, încheierea din 6 aprilie 2016 a Judecătoriei Făurei, încheierile din 23 octombrie 2014,5 mai 2015, 5 iunie 2015,25 august 2015,27 noiembrie 2015 şi 27 ianuarie 2016 ale Tribunalului Galaţi şi încheierile din 4 noiembrie 2014,27 noiembrie 2015 şi 9 februarie 2016 ale Judecătoriei Galaţi.

4 Decizia civilă nr. 173/CM din 26 mai 2014 şi 215/CM din 27 august 2014 ale Curţii de Apel Constanţa - Secţia I civilă.

5 Încheierea/CA da la 29 iunie 2016 a Curţii de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă.

6 Încheierile din 17 decembrie 2009,8 decembrie 2014,20 ianuarie 2016,15 martie 2016 şi 28 noiembrie 2016 ale Tribunalului Constanţa.

7 Încheierea din 8 noiembrie 2016 a Tribunalului Suceava - Secţia a II-a civilă.

8 Încheierile de la 16 mai 2014,8 ianuarie 2015,15 ianuarie 2015,3 martie 2016 şi 30 iunie 2016 ale Curţii de Apel Braşov.

9 Încheierea de la 18 noiembrie 2014 a Judecătoriei întorsura Buzăului.

10 Încheierea din 9 ianuarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 5.041/2/2016, încheierea din 30 septembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 7.301/2/2013*, încheierea din 19 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.694/2/2016 - ale Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal; Decizia nr. 809Rdin 17 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 36.480/3/2016 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă; încheierea din 11 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 22.995/3/2014, încheierea din 23 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 22.995/3/2014, încheierea din 29 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 14.177/3/2014 - ale Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale; încheierea din 26 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 20.799/4/2015, încheierea din 13 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 14.741/4/2013 ale Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti; încheierea din 7 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 12.988/302/2014, încheierea din 31 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 22.405/302/2015 ale Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti; încheierea din 21 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 6.035/94/2016, încheierea din 1 iulie 2016, pronunţată 1h Dosarul nr. 7.636/94/2015* ale Judecătoriei Buftea, încheierea din 3 ianuarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 5.681/740/2014, încheierea din 19 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.679/292/2013* şi încheierea din 20 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 858/292/2016 ale Tribunalului Teleorman.

11 Încheierea de şedinţă din data de 18 februarie 2015, pronunţată de Judecătoria Năsăud în Dosarul nr. 2.844/265/2013; încheierea de şedinţă din data de 3 februarie 2015, pronunţată de Judecătoria Năsăud în Dosarul nr. 3.060/265/2013; încheierea de şedinţă din data de 12 octombrie 2010, pronunţată de Judecătoria Năsăud în Dosarul nr. 1.370/265/2009; încheierea de şedinţă din data de 4 august 2010, pronunţată de Judecătoria Năsăud în Dosarul nr. 1.412/265/2009; încheierea de suspendare din 16.09,2016. pronunţată de Tribunalul Maramureş în Dosarul nr. 3/100/2016; încheierea din 16,08.2016, pronunţată de Tribunalul Maramureş în Dosarul nr. 4/100/2016; încheierea din 16.06.2015, pronunţata de Tribunalul Maramureş în Dosarul nr. 5.282/100/2014; încheierea din 13.09,2016, pronunţată de Tribunalul Maramureş în Dosarul nr. 345/100/2015; încheierea din 16.12.2014, pronunţată de Tribunalul Maramureş în Dosarul nr. 3.321/100/2014; încheierile din 22.04.2016 şi 22.10.2016, pronunţate de Tribunalul Maramureş în Dosarul nr. 257/336/2015; încheierea din 25.02.2015, pronunţată de Tribunalul Maramureş în Dosarul nr. 1.864/100/2014; încheierea din 8 decembrie 2014, pronunţată de Judecătoria Zalău în Dosarul nr. 1.477/337/2013; încheierea din 20 februarie 2014, pronunţată de Judecătoria Zalău în Dosarul nr. 5.530/337/2013; încheierea din 4 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 1.395/33/2015: Decizia civilă nr. 140 din 25 ianuarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 3.412/117/2015/al; încheierea din 30 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 4.674/100/201 Q/a9; încheierea din 8 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 1,451/S4/2014/a3;încheierea din 29 iunie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 6.267/100/2013; încheierea din 22 iunie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 6.267/100/2013; încheierea din 26 octombrie 2015. pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 6,268/100/2014; încheierea din 25 noiembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 6.136/117/2014; încheierea din 25 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 721/84/2014; încheierea din 7 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 4.814/117/2014.

12 Dosarul nr. 3/100/2016, Dosarul nr. 4/100/2016, Dosarul nr. 345/100/2015, Dosarul nr. 5.282/100/2014.

13 În Dosarele nr. 3/100/2016,4/100/2016, respectiv 5.282/100/2014.

14 Încheierea de la 9 iunie 2015, încheierea de la 10 martie 2016, încheierea de la 14 aprilie 2016, încheierea de la 21 octombrie 2016 şi încheierea de la 18 noiembrie 2016 ale Curţii de Apel Bacău.

15 Încheierea din data de 18 noiembrie 2015 a Judecătoriei Piatra-Neamţ.

16 Sentinţa civilă nr. 5.501/2015 de la 12 octombrie 2015 a Judecătoriei Bacău şi Decizia nr. 266/2015 a Tribunalului Bacău - Secţia I civilă.

17 Încheierea de la 5 noiembrie 2015, încheierea de la 28 octombrie 2013, încheierea de la 14 iunie 2016, încheierea de la 15 iunie 2016 ale Curţii de Apel Craiova - Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

18 Încheierea din 2.11.2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.117/104/2015.

19 Încheierea de la 21 septembrie 2016 a Tribunalului Olt - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, încheierea de la 9 noiembrie 2016 a Tribunalului Olt - Secţia I civilă, încheierea din 12 septembrie 2016 şi încheierea de la 6 mai 2016 ale Judecătoriei Corabia, încheierea de la 11 ianuarie şi încheierea din 24 mai 2016 ale Judecătoriei Caracal.

20 Încheierea de la 22 noiembrie 2016, încheierea de la 4 octombrie 2016, încheierea de la 1 noiembrie 2016, încheierea de la 11 octombrie 2016 şi încheierea de la 18 octombrie 2016 ale Tribunalului Dolj - Secţia a II-a civilă.

21 Încheierea da la 24 noiembrie 2014 şi încheierea de la 17 noiembrie 2015 ale Tribunalului Gorj.

22 Încheierea de la 26 octombrie 2016 â Tribunalului Mehedinţi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.

23 Încheierea de la 19 mai 2016 a Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin, casată prin Decizia nr. 83/2016 de la 22 septembrie 2016 a Tribunalului Mehedinţi, încheierea de la 12 ianuarie 2017 şi încheierea de la 22 iunie 2015 ale Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin.

24 Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 10/2016, Dosar nr. 602/1/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016.

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

DECIZIA Nr. 32

din 15 mai 2017

 

Dosar nr. 4.150/1/2016

 

Gabriela Elena Bogasiu - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Doina Popescu - pentru preşedintele delegat al Secţiei I civile

Rodica Dorin - pentru preşedintele Secţiei a II-a civile

Adina Georgeta Nicolae - judecător la Secţia I civilă

Elena Floarea - judecător la Secţia I civilă

Carmen Elena Popoiag - judecător la Secţia I civilă

Mihaela Paraschiv - judecător la Secţia I civilă

Andreia Liana Constanda - judecător la Secţia I civilă

Marian Budă - judecător la Secţia a II-a civilă

Iulia Manuela Cîrnu - judecător la Secţia a II-a civilă

Ileana Izabela Dolache - judecător la Secţia a II-a civilă

Virginia Florentina Duminecă - judecător la Secţia a II-a civilă

Valentina Vrabie - judecător la Secţia a II-a civilă

 

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 4.150/1/2016 este constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 275 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulament, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 27.932/303/2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părţi privind chestiunea de drept supusă judecăţii. La dosar au fost transmise hotărârile judecătoreşti relevante, identificate de instanţele naţionale, precum şi opiniile teoretice exprimate de judecători. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii,

Doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, constată că nu există chestiuni prealabile sau excepţii, iar completul rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

1. Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a dispus, prin încheierea din data de 27* iulie 2016, în Dosarul nr. 27.932/303/2015, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept ce vizează interpretarea sintagmei „interdicţia de înstrăinare a locuinţei pe o perioadă de 5 ani” din cuprinsul art. 1 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009 privind unele măsuri în vederea implementării programului „Prima casă”, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 368/2009, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009).

II. Expunerea succintă a procesului În cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept menţionată

2. Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti la data de 2 noiembrie 2015 cu nr. 27.932/303/2015, contestatorul statul român prin, Ministerul Finanţelor Publice, în contradictoriu cu intimatul A, a formulat contestaţie la executare împotriva executării silite demarate în Dosarul de executare nr. 465/2015 de către Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi B, prin care a solicitat instanţei admiterea cererii de suspendare a executării silite până la soluţionarea contestaţiei la executare, respectiv admiterea contestaţiei la executare şi, pe cale de consecinţă, anularea executării silite efectuate în Dosarul de executare nr. 465/2015.

3. Prin Sentinţa civilă nr. 10.377 din 9 decembrie 2015, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis contestaţia la executare şi a anulat actele de executare efectuate în Dosarul de executare nr. 465/2015 al Biroului Executorilor Judecătoreşti Asociaţi B, A fost respinsă cererea de suspendare a executării silite, ca rămasă fără obiect.

4. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că imobilul împotriva căruia a fost începută executarea silită a fost achiziţionat de numita C prin procedura reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009, fiind grevat de o ipotecă legală în favoarea statului român şi de o interdicţie de înstrăinare pe o perioadă de 5 ani.

5. Astfel, în temeiul art. 1 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009, instanţa a reţinut că statul român a dobândit dreptul de ipotecă de rang I asupra imobilului, drept ce a fost intabulat în cartea funciară la data de 24 octombrie 2011, cu interdicţia de înstrăinare pe o perioadă de 5 ani de la data dobândirii şi grevare cu alte sarcini pe întreaga durată a finanţării în cotă indiviză de 50% în favoarea sa şi în cotă indiviză de 50% în favoarea băncii.

6. În ceea ce priveşte interdicţia de înstrăinare, instanţa a reţinut că aceasta este o Interdicţie cu caracter absolut, vizând atât actele de înstrăinare voluntară, cât şi pe cele efectuate fără consimţământul proprietarului imobilului, având în vedere că textul nu distinge între modurile de înstrăinare, iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

7. Instanţa a constatat că imobilul a fost scos la vânzare prin licitaţie publică, potrivit publicaţiei de vânzare imobiliară emise la data de 2 noiembrie 2015 în Dosarul de executare nr. 465/2015 al Biroului Executorilor Judecătoreşti Asociaţi B, la cererea creditorului subsecvent A, în baza contractului de împrumut autentificat de notar.

8. Procedura de urmărire silită asupra bunurilor imobile constituie tot o modalitate de înstrăinare a dreptului de proprietate, neavând relevanţă inexistenţa consimţământului proprietarului la vânzarea bunului.

9. Mai mult decât atât, potrivit art. 2.329 alin. (2) şi (3) din Codul civil, toate bunurile care sunt, potrivit legii, inalienabile sunt şi insesizabile, adică nu pot fi executate silit, cu condiţia ca acestea să fie înscrise în registrele de publicitate imobiliară, condiţie care este îndeplinită în prezenta cauză.

10. În speţă, instanţa a constatat că, faţă de programul social iniţiat de Guvernul României, supus unei legislaţii speciale, în baza căreia a fost încheiat Contractul de garantare pentru achiziţia de locuinţe din data de 5 octombrie 2011, asupra locuinţelor dobândite prin intermediul acestui program este instituit un regim derogatoriu de la cel de drept comun, ce prevede o interdicţie legală absolută de înstrăinare a imobilelor, ce priveşte toate modalităţile de înstrăinare, inclusiv vânzarea în cadrul executării silite, pe o perioadă de 5 ani.

11. Acest regim este justificat de garantarea contractelor de credit cu ajutorul cărora beneficiarii legii achiziţionează imobile de către statul român, prin Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N., aspect care îndreptăţeşte statul la obţinerea anumitor garanţii şi la instituirea anumitor limite ale dreptului de proprietate asupra imobilelor dobândite.

12. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.

13. Prin Cererea formulată la data de 14 aprilie 2016. apelantul-intimat A a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept vizând interpretarea prevederilor art. 1 alin, (7) din Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 60/2009.

14. În motivarea acestei cereri, apelantul-intimat a arătat că există interpretări contrare ale instanţelor de judecată asupra sintagmei „interdicţie de înstrăinare”. Astfel, instanţa de fond a considerat că această prevedere legală face imposibilă executarea silită imobiliară asupra imobilului achiziţionat prin procedura reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009, întrucât interdicţia de înstrăinare este una cu caracter absolut, vizând atât actele de înstrăinare voluntară, cât şi pe cele efectuate fără consimţământul proprietarului imobilului, având în vedere că textul nu distinge între modurile de înstrăinare.

15. Apelantul-intimat a învederat instanţei faptul că există jurisprudenţă şi în sens contrar, respectiv că indisponibilizarea presupune suspendarea temporară a dreptului de dispoziţie al proprietarului, ceea ce nu se identifică sub nicio formă cu noţiunea de inalienabil sau insesizabil, şi că legiuitorul român a avut în vedere orice înstrăinare în sensul unui act juridic voluntar, nu şi executarea silită.

16. Apelantul-intimat a mai subliniat că în acest din urmă sens a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite în soluţionarea recursului în interesul legii cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 9 alin. 8 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că interdicţia de înstrăinare nu echivalează cu scoaterea din circuitul civil a acestor imobile.

17. La data de 18 iulie 2016, apelantul-contestator statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a depus la dosar note de şedinţă prin careta solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

18. În motivare, apelantul-contestator a arătat că, raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009 şi ale art. 2.329 din Codul civil, norme cu caracter special derogatorii de la dreptul comun, legiuitorul a înţeles să scoată din circuitul civil pe o perioadă de 5 ani imobilul achiziţionat prin programul „Prima casă”.

19. Interdicţia de înstrăinare şi grevare cu sarcini a imobilului pe o perioadă de 5 ani are un caracter absolut, întrucât se menţionează în mod generic noţiunea de înstrăinare fără a distinge dacă este vorba despre o înstrăinare voluntară sau una forţată, efectuată la cererea unui creditor al beneficiarului, iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.

20. De asemenea, o interpretare teleologică duce la aceeaşi concluzie a caracterului absolut al interdicţiei de înstrăinare, întrucât, în ipoteza contrară, s-ar putea eluda dispoziţiile legale imperative de protecţie a statului român care este corelativă avantajelor pe care acesta le procură debitorului prin intervenţia sa în calitate de garant al contractului de garantare.

21. Apelantul-contestator a mai învederat că, pe de o parte, dispoziţiile art. 1 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009 sunt suficient de clare să nu genereze reale dificultăţi de interpretare şi aplicare, iar, pe de altă parte, nu sunt incidente prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece chestiunea nu este nouă, aceasta fiind tranşată în mod definitiv de mai multe instanţe de judecată.

III. Aspectele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

22. Prin încheierea de sesizare din data de 27 iulie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 27.932/303/2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, reţinând următoarele aspecte:

23. În speţă, obiectul dosarului constă în cererile de apel formulate de ambele părţi împotriva Sentinţei civile nr. 10.377 din 9 decembrie 2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, tribunalul pronunţându-se prin decizie definitivă.

24. În ceea ce priveşte chestiunea de drept a cărei rezolvare se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de trimitere a reţinut că aceasta vizează interpretarea sintagmei „interdicţia de înstrăinare a locuinţei pe o perioadă de 5 ani” din cuprinsul art. 1 alin. (7) din Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 60/2009.

25. Această problemă de drept are incidenţă asupra fondului apelului, reprezentând unul dintre motivele de apel formulate de apelantul-intimat A.

26. Tribunalul Bucureşti a apreciat că este îndeplinită şi condiţia caracterului de noutate a chestiunii de drept în discuţie, câtă vreme nu există un recurs în interesul legii cu acest obiect, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţă materială în privinţa cererilor formulate în cadrul executărilor silite.

27. De asemenea, noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci şi de una veche, iar din hotărârile judecătoreşti depuse de apelanţi la dosar, precum şi din cele identificate de instanţa de trimitere rezultă împrejurarea că, asupra aceleiaşi probleme de drept, vizând modul de interpretare a prevederilor art. 1 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009, în privinţa sintagmei „interdicţia de înstrăinare a locuinţei pe o perioadă de 5 ani”, instanţele au opinii diferite.

IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

28. Susţinerile apelantului-intimat A, cel care a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, sunt în sensul că interdicţia de înstrăinare de 5 ani se aplică numai înstrăinărilor voluntare, nefiind o excepţie de la executarea silită, şi nu echivalează cu scoaterea imobilelor achiziţionate prin programul „Prima casă” din circuitul civil.

29. Apelantul-contestator statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi-a exprimat punctul de vedere în sensul că interdicţia de înstrăinare are caracter absolut, din moment ce textul nu distinge între înstrăinarea voluntară şi cea forţată. Prin raportare şi la prevederile art. 2.329 alin. (2) şi (3) din Codul civil, clauza de inalienabilitate atrage pe durata valabilităţii sale scoaterea din circuitul civil a bunului achiziţionat prin programul „Prima casă”.

30. După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au formulat puncte de vedere.

V. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

31. Opinia completului de judecată al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă este în sensul că, prin dispoziţiile art. 1 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.60/2009, legiuitorul român a avut în vedere înstrăinarea în sensul unui act voluntar prin care se transmite dreptul de proprietate al imobilului, nu şi vânzarea bunului imobil în cadrul executării silite, care presupune un transfer forţat al dreptului de proprietate din patrimoniul debitorului către o altă persoană în scopul valorificării creanţei creditorului urmăritor.

VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

32. În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au înaintat hotărârile judecătoreşti identificate şi care prezintă relevanţă pentru problema de drept în discuţie, precum şi punctele de vedere teoretice exprimate de judecători, preconizându-se apariţia unei practici judiciare neunitare în această materie.

33. Într-o primă opinie s-a apreciat că interdicţia prevăzută la art. 1 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009 vizează exclusiv înstrăinările voluntare, nu şi vânzarea bunului imobil respectiv în cadrul executării silite.

34. În cea de-a două opinie s-a considerat că prin dispoziţiile art. 1 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009 s-a instituit o clauză de inalienabilitate legală şi absolută, în sensul că vizează atât actele de înstrăinare voluntară, cât şi actele de înstrăinare silită, ca urmare a declanşării fazei procesuale a executării silite, în măsura în care textul de lege supus interpretării nu face nicio distincţie între cele două tipuri de transmitere a dreptului de proprietate.

35. La nivelul Judecătoriei Tulcea a fost identificată o cauză similară, suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

36. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 118/C/149/111-5/2017 din 24 martie 2017, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

37. Dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009 nu au făcut obiect al sesizării Curţii Constituţionale.

VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

38. Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

39. Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condiţiilor de admisibilitate, opinia judecătorilor-raportori a fost în sensul că sintagma „interdicţia de înstrăinare a locuinţei pe o perioadă de 5 ani”, cuprinsă în prevederile art. 1 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009 se interpretează în sensul că imobilele asupra cărora este instituită interdicţia de înstrăinare nu pot face obiectul unei executări silite pornite la cererea unor creditori chirografari, fiind alienabile condiţionat de acordul Ministerului Finanţelor Publice şi al băncii finanţatoare.

IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

40. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere formulate de părţi şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

41. Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvam de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

42. Prin textul de lege citat s-au instituit o serie de condiţii de admisibilitate care trebuie să fie îndeplinite cumulativ, după cum urmează:

- existenţa unei cauze în curs de judecată;

- cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului;

- instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să soluţioneze cauza în ultimă instanţă;

- judecarea pe fond a cauzei să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;

- chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;

- chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

43. Se constată că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate enumerate anterior, întrucât Tribunalul Bucureşti este legal învestit cu soluţionarea cererilor de apel formulate de ambele părţi din dosar împotriva unei hotărâri pronunţate de judecătorie asupra unei contestaţii la executare. Titularul sesizării soluţionează cauza în ultimă instanţă, aşa cum rezultă din prevederile art. 718 alin. (1) teza întâi coroborate cu dispoziţiile art. 95 pct. 2 şi art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

44. Totodată, de dezlegarea chestiunii de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei. Astfel, prin contestaţia formulată împotriva executării silite s-a invocat, printre alte motive de nelegalitate, că imobilul urmărit este insesizabil, fiind instituită asupra acestuia interdicţia de înstrăinare prevăzută de dispoziţiile art. 1 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009, punct de vedere însuşit de instanţa de executare.

45. Prin motivele de apel se susţine, în esenţă, că textul de lege sus-menţionat nu presupune decât suspendarea temporară a dreptului de dispoziţie al titularului dreptului de proprietate şi că imobilul, nefiind scos din circuitul civil, poate face obiectul executării silite. Aşa fiind, pentru soluţionarea pe fond a căii de atac se impune a statua asupra naturii juridice a interdicţiei legale temporare de înstrăinare a acestor categorii de imobile, dobândite prin credite garantate de stat, în cadrul programului guvernamental „Prima casă”.

46. Cu privire la această chestiune de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a pronunţat, iar aceasta nu face nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

47. De asemenea este îndeplinită şi cerinţa noutăţii problemei de drept supuse interpretării, care, conform art. 519 din Codul de procedură civilă, reprezintă o condiţie distinctă de admisibilitate.

48. Doctrina şi jurisprudenţa instanţei supreme au statuat, în ce priveşte îndeplinirea elementului de noutate, că este necesar fie ca problema de drept să nu fi făcut obiectul analizei, în interpretarea unui act normativ mai vechi, fie ca această problemă să decurgă dintr-un act normativ recent sau relativ recent prin raportare la data sesizării. Totodată, problema de drept poate fi considerată nouă atunci când nu a mai fost dedusă judecăţii anterior.

49. Chiar dacă actul normativ în discuţie, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009, a fost publicat în Monitorul Oficial al României la data de 4 iunie 2009, astfel că nu poate fi considerat un act nou, se constată că este vorba despre o chestiune de drept cu care instanţele au fost confruntate de curând, aşa cum rezultă din examenul jurisprudenţial. Prin urmare, nu există o practică judiciară consacrată, astfel că subzistă interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

50. Nu în ultimul rând, se constată că textul de lege ridică probleme reale şi dificile de interpretare. Normele de tehnică legislativă impun ea actele normative să fie formulate clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce, fără a se prejudicia stilul juridic, precizia şi claritatea dispoziţiilor [art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările şi completările ulterioare]. O normă juridică redactată în termeni neclari poate conduce la soluţii diferite în practica judiciară, de natură a afecta securitatea raporturilor juridice deduse judecăţii. Or, din analiza punctelor de vedere divergente exprimate de instanţele consultate rezultă că este îndeplinită situaţia premisă a iminenţei apariţiei unei practici judiciare neunitare.

51. În raport cu cele menţionate se concluzionează că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă şi, prin urmare, se impune declanşarea mecanismului de unificare instituit de acest text de lege, în vederea atingerii dezideratului instituţiei procesuale, respectiv preîntâmpinarea soluţionării diferite a unei probleme de drept de către instanţele judecătoreşti (control a priori).

52. Deşi întrebarea formulată este eliptică, limitându-se la a arăta că se cere interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009, faţă de împrejurarea că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, în jurisprudenţa sa anterioară, că este posibilă evaluarea calităţii şi clarităţii întrebării şi, după caz, reformularea acesteia 1, se constată că titularul sesizării a considerat necesară intervenţia mecanismului de unificare pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009, imobilele asupra cărora se instituie interdicţia de înstrăinare sunt sau nu sesizabile.

53. În speţă, se solicită rezolvarea de principiu a naturii juridice a interdicţiei legale de înstrăinare a imobilelor dobândite în cadrul programului „Prima casă”, în sensul de a stabili dacă în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009 este interzisă doar încheierea de acte juridice voluntare translative de proprietate sau interdicţia se extinde şi asupra vânzării în cadrul procedurii executării silite

54. Înainte de a intra în analiza propriu-zisă a naturii juridice a interdicţiei legale temporare de înstrăinare a acestei categorii de bunuri proprietate privată, respectiv imobile cu destinaţia de locuinţă dobândite prin credite garantate de stat, se impune a stabili contextul în care legiuitorul a instituit acest caz de indisponibilizare legală şi obiectivele urmărite de acesta,

55. Astfel, scopul declarat al adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 368/2009, cu modificările şi completările ulterioare, a fost acela de implementare de măsuri anticriză, prin deblocarea procesului de creditare şi dinamizarea activităţii de construcţii, precum şi facilitarea accesului persoanelor fizice la achiziţia sau construirea de imobile cu destinaţia de locuinţe prin contractarea de credite garantate de stat. Concret, în limita unui plafon anual al garanţiilor, Ministerul Finanţelor Publice a mandatat Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru întreprinderile Mici şi Mijlocii să emită garanţii în numele şi în contul statului, în favoarea băncilor care acordă credite persoanelor fizice pentru achiziţia sau construirea unei locuinţe, aşa cum rezultă din prevederile art. 1 alin, (3) şi (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009.

56. În esenţă, Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru întreprinderile Mici şi Mijlocii îşi asumă obligaţia, printr-un angajament expres, necondiţionat şi irevocabil, materializat într-un contract de garantare, să acopere pierderea suportată de finanţator, ca urmare a producerii riscului de credit, constând în neplata de către beneficiar a finanţării garantate [art. 1 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009, explicitat prin art. 5 lit. b), e) şi f) din anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 717/2009 privind aprobarea normelor de implementare a programului „Prima casă”, cu modificările şi completările ulterioare].

57. În baza contractului de garantare, asupra imobilelor achiziţionate în cadrul acestui program se instituie în favoarea statului român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi în favoarea finanţatorilor, proporţional cu procentul de garantare, un drept de ipotecă legală de rangul I, interdicţia de înstrăinare a locuinţei pe o perioadă de 5 ani şi interdicţia de grevare cu sarcini pe toată durata garanţiei.

58. Aşadar, prin art. 1 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009, a cărui interpretare se solicită prin prezenta sesizare, se instituie, în cadrul unor raporturi juridice complexe, stabilite între stat, banca finanţatoare-împrumutător, pe de o parte, şi aceasta din urmă şi beneficiarul-împrumutat, pe de altă parte, o serie de garanţii menite să asigure recuperarea creanţelor statului şi ale băncii.

59. Revenind la analiza naturii juridice a acestei interdicţii de înstrăinare a unui bun proprietate privată, se impune a preciza că dreptul de proprietate privată constituie obiectul unui regim de protecţie de ordin constituţional. Astfel, dreptul de proprietate este garantat, conţinutul şi limitele acestuia fiind stabilite prin lege, conform art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţia României.

60. Bunurile proprietate privată nu numai că sunt în circuitul civil general, dar circulaţia lor rapidă, punerea lor imediată în valoare sunt de natură să asigure însăşi vigoarea unei economii de tip concurenţial.

61. Potrivit art. 553 alin. (4) din Codul civil, bunurile obiect al proprietăţii private, indiferent de titular, sunt şi rămân în circuitul civil, dacă prin lege nu se dispune altfel.

62. Aceste bunuri pot fi înstrăinate, pot face obiectul unei urmăriri silite şi pot fi dobândite în orice alt mod prevăzut de lege. Prin urmare, dreptul de proprietate fiind un drept fundamental, exerciţiul său nu poate fi restrâns decât prin lege şi numai dacă se impune, în condiţiile art. 53 din Constituţia României, restrângerea nu poate fi decât temporară şi proporţională cu situaţia care a determinat-o, fără a atinge însăşi existenţa dreptului 2.

63. În acest context se impune a stabili natura juridică a unei astfel de interdicţii legale temporare de înstrăinare având ca obiect un bun proprietate, privată, respectiv dacă reprezintă o incapacitate legală de a înstrăina instituită intuitu personae, în considerarea titularului dreptului de proprietate, sau, dimpotrivă, constituie o indisponibilizare legală, instituită intuitu rei. adică în considerarea naturii, destinaţiei sau situaţiei juridice speciale a acelui bun.

64. O atare analiză este utilă, întrucât conduce la dezlegarea chestiunii de drept deduse spre rezolvare, anume dacă imobilele dobândite în condiţiile acestei legi speciale sunt sau nu sesizabile în perioada în care este incidenţă interdicţia de înstrăinare.

65. Astfel. Între incapacităţile civile de a înstrăina şi/sau a dobândi şi interdicţiile legale de înstrăinare a unor bunuri există deosebiri importante.

66. Ca domeniu de aplicare, incapacităţile civile de a înstrăina şi/sau a dobândi sunt fie interdicţii generale de a încheia anumite categorii de acte civile (incapacităţile de exerciţiu), fie interdicţii speciale de a încheia anumite acte civile (incapacităţile speciale de folosinţă). Or, inalienabilităţii sunt interdicţii de a înstrăina anumite categorii de bunuri.

67. După finalitatea lor, incapacităţile civile sunt măsuri de protecţie sau cu caracter de sancţiune, instituite intuitu personae, în considerarea persoanei declarate incapabile de a încheia acte de înstrăinare sau dobândire, în vreme ce cazurile de inalienabilitate fiind instituite propter rem, fie în considerarea naturii sau destinaţiei bunurilor, fie în considerarea situaţiei lor juridice speciale, sunt destinate să asigure folosirea bunurilor conform destinaţiei sau naturii lor ori în vederea realizării obiectivelor urmărite de legiuitor.

68. În funcţie de gradul de opozabilitate, incapacităţile civile pot fi absolute (instituite între incapabil şi toate celelalte persoane) sau relative (stabilite între persoane, pe de altă parte). Indisponibilizările legale sunt, dimpotrivă, interdicţii absolute de înstrăinare, în afară de cazul când prin lege s-ar dispune altfel, întrucât sunt instituite intuitu rei, iar nu în considerarea persoanei. Spre exemplu, sunt incapacităţi absolute incapacităţile speciale de folosinţă prevăzute de art. 988 şi de art. 1.653 alin. (1) din Codul civil, precum şi incapacităţile de exerciţiu propriu-zise. Incapacităţile relative sunt numai incapacităţile speciale de folosinţă, cum sunt cele prevăzute de art. 1.654 din Codul civil.

69. Se poate observa că incapacităţile civile sunt limite ale capacităţii civile de folosinţă sau de exerciţiu ale persoanei fizice sau persoanei juridice, în vreme ce cazurile de inalienabilitate sunt îngrădiri ale dreptului de proprietate, şi anume ale dreptului de dispoziţie (jus abutendi). Sub acest aspect, faţă de precizările făcute mai sus, bunurile proprietate privată nu pot fi declarate inalienabile decât temporar, proporţional cu situaţia ce a determinat această restrângere de drepturi, pe când îngrădirea capacităţii de folosinţă a persoanei poate fi dispusă şi pe durată nedeterminată, nefiind vorba de restrângerea exerciţiului unui drept subiectiv civil determinat, ci de limitarea vocaţiei de a dobândi un drept subiectiv civil.

70. Incapacităţile civile încetează fie prin abrogarea normei prohibitive, fie prin încetarea cauzei sau împrejurării în temeiul căreia au fost stabilite (ajungerea la majorat, încetarea calităţii de magistrat, grefier, practician în insolvenţă ş.a.m.d.), fie prin decesul persoanei incapabile. Or, indisponibilitatea unui bun încetează când este reintrodus în circuitul civil, prin abrogarea interdicţiei legale, prin împlinirea termenului pentru care fusese instituită sau, după caz, în momentul în care bunul este distrus sau demolat.

71. Faţă de cele mai sus arătate, interdicţia de înstrăinare instituită prin dispoziţiile art. 1 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009 este o inalienabilitate prevăzută propter rem, luată în consideraţia bunului (intuitu rei), iar nu a persoanei titulare a dreptului, nefiind o simplă incapacitate specială de înstrăinare a locuinţei, stabilită intuitu personae. Astfel, orice interdicţie de înstrăinare instituită intuitu personae, fie Că are caracter absolut, fie că are caracter relativ, are drept scop ocrotirea intereselor persoanelor incapabile faţă de abuzurile terţilor sau, după caz, ocrotirea intereselor titularului dreptului faţă de abuzurile persoanelor aflate în anumite situaţii speciale ce pot influenţa condiţiile vânzării.

72. Or, scopul urmărit de legiuitor prin instituirea acestei interdicţii de înstrăinare [interdicţie înscrisă, de altfel, şi în textul alin. (71) şi alin. (72) ale art. 1, ce stipulează acelaşi ansamblu de garanţii nu numai în căzui locuinţelor achiziţionate, ci şi în cazul locuinţelor ce urmează să se construiască de către beneficiari individuali sau prin asociaţii fără personalitate juridică] a fost total diferit. Astfel, creanţele rezultate din garanţiile acordate şi plătite instituţiilor de credit în cadrul programului sunt asimilate creanţelor bugetare, iar recuperarea acestora se realizează potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1 alin. (8)-(10) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009, potrivit cărora:

„(8) Creanţele rezultate din garanţiile acordate şi plătite instituţiilor de credit în cadrul Programului sunt asimilate creanţelor bugetare a căror recuperare se efectuează de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, conform procedurii reglementate de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care se aplică în mod corespunzător.

(81) Dispoziţiile art. 242 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt aplicabile în cazul executării silite pentru stingerea creanţelor datorate bugetului de stat rezultate din executarea garanţiilor emise în numele şi în contul statului în favoarea băncilor care acordă credite persoanelor fizice pentru achiziţia sau construirea unei locuinţe în cadrul Programului.

(9) Valorificarea bunului care face obiectul contractului de garanţie, în cadrul procedurii de executare silită prevăzute la alin. (8), se efectuează de către organele competente ale Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

(10) Sumele încasate potrivit prevederilor alin. (9), (102) şi (103) sunt venituri ale bugetului de stat, proporţional cu procentul de garantare stabilit potrivit alin. (33)”

73. În acest context, scopul instituirii interdicţiei de înstrăinare ce face obiectul analizei de faţă a fost acela ca, alături de celelalte garanţii instituite de legiuitor (ipoteca legală şi interdicţia de grevare cu alte sarcini), să asigure satisfacerea în proporţie cât mai mare a creanţei bugetare ce se naşte în cadrul acestor raporturi juridice complexe. Or, din această perspectivă, realizarea obiectivelor urmărite de legiuitor ar fi eludată în situaţia în care s-ar accepta că indisponibilizarea imobilului a fost stabilită în considerarea persoanei titulare a dreptului şi, fiind o simplă incapacitate specială de a înstrăina, sunt interzise doar actele juridice voluntare translative de proprietate, nu şi vânzarea silită, realizată în cadrul unei proceduri publice. Este lesne de observat că înstrăinarea prin acte juridice între vii a imobilului, categorie în care intră şi vânzarea silită, are ca efect reducerea şansei de realizare a creanţei bugetare, fie şi prin diminuarea sumelor cuvenite bugetului de stat cu cuantumul cheltuielilor de executare.

74. De altfel, prin alte legi speciale au mai fost instituite asemenea limite ale exerciţiului prerogativei dispoziţiei juridice privitor la bunuri proprietate privată dobândite în condiţiile prevăzute de aceste legi. Unele din aceste dispoziţii legale sunt aplicabile şi după intrarea în vigoare a noului Cod civil, cum ar fi interdicţia de înstrăinare a locuinţelor cumpărate cu credite de la Casa de Economii şi Consemnaţiuni, care nu pot vândute fără autorizarea prealabilă a finanţatorului până la rambursarea integrală a creditului (ari. 12 din Decretul-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie, cu modificările şi completările ulterioare), interdicţia de înstrăinare a investiţiilor imobiliare realizate prin acordarea de credite ipotecare, fără acordul scris şi prealabil dat de creditorul ipotecar (art. 5 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, cu modificările şi completările ulterioare).

75. Până la intrarea în vigoare a actualului Cod civil au existat şi alte indisponibilizări legale ale unor imobile, terenuri şi construcţii, dobândite în temeiul unor legi speciale, respectiv cele referitoare la locuinţele dobândite de chiriaşi în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare - art. 9 alin. (8) -, la terenurile atribuite în conformitate cu dispoziţiile art. 19 alin. (1), art. 21 şi art. 43 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (art. 32 din lege).

76. Aceste dispoziţii legale au fost abrogate expres prin art. 230 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, însă pentru analiza de faţă prezintă relevanţă cele statuate prin Decizia nr. LXXIX din 5 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, pronunţată în recurs în interesul legii, cu privire la interpretarea şi aplicarea art. 9 alin. 8 din Legea nr. 112/1995.

77. Astfel, prin decizia menţionată, instanţa supremă a stabilit că interdicţia de înstrăinare instituită prin acest text de lege nu echivalează cu scoaterea din circuitul civil a imobilului şi că, prin urmare, acesta poate constitui obiect al executării silite.

78. Această interpretare este folosită ca argument în sprijinul opiniei că indisponibilizarea locuinţelor prevăzută de art. 1 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009 nu împiedică vânzarea la licitaţie a acestora, în cadrul executării silite, pornite la cererea unui creditor chirografar.

79. Se constată însă că motivele pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a ajuns la această concluzie nu subzistă în cadrul sesizării de faţă. S-a reţinut, în esenţă, că indisponibilizarea pe o perioadă determinată, de 10 ani, a urmărit să restricţioneze eventualele tendinţe speculative cu asemenea imobile achiziţionate în condiţii speciale, de regulă avantajoase pentru dobânditori. Or, finalitatea textului ce face obiectul sesizării de faţă este diferită, constând, aşa cum s-a reţinut în precedentele considerente, în asigurarea satisfacerii creanţei bugetare. Şansele de realizare a creanţei, prin conservarea imobilului în patrimoniul beneficiarului programului „Prima casă” o perioadă determinată de timp, de 5 ani, ar fi în egală măsură zădărnicite atât prin înstrăinarea bunului în baza unor acte juridice voluntare, cât şi prin vânzarea lui pe calea executării silite.

80. Un alt argument în susţinerea opiniei că prevederile art. 1 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009 nu instituie un caz de inalienabilitate şi insesizabilitate temporară şi absolută, ci doar o incapacitate de drept civil, o indisponibilizare intuitu personae, constă în aceea că, înăuntrul termenului de 5 ani, este posibilă totuşi înstrăinarea imobilului, cu acordul sau, după caz, din iniţiativa Ministerului Finanţelor Publice şi a băncii finanţatoare.

81. Este adevărat că prin prevederile art. 1 alin. (74)-(711) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009 s-au instituit o serie de excepţii de la prevederile alin. (7)-(72) ale aceluiaşi articol. Însă, inalienabilitatea unor bunuri nu înseamnă că ele sunt indisponibile total, ci ea cunoaşte grade diferite, în funcţie de natura, destinaţia sau situaţia concretă a bunurilor scoase din circuitul civil.

82. În speţă, dat fiind scopul instituirii interdicţiei de înstrăinare, obiectivul urmărit de legiuitor, de garantare a realizării atât a creanţei bugetare, cât şi a creanţei băncii finanţatoare, imobilele sunt inalienabile parţial sau, altfel spus, sunt alienabile condiţionat de acordul Ministerului Finanţelor Publice şi al băncii finanţatoare.

83. În sfârşit, s-a mai susţinut că, potrivit art. 2.376 din Codul civil, actele de dispoziţie asupra imobilului ipotecat sunt valabile chiar dacă cel care a dobândit bunul cunoaşte stipulaţia din contractul de ipotecă ce interzice transferul, astfel că interdicţia de înstrăinare stipulată de textul de lege analizat nu poate avea nicio consecinţă câtă vreme asupra imobilului s-a constituit o ipotecă. Un atare argument este străin de chestiunea de drept ce face obiectul analizei întrucât, în speţă, este vorba de un caz de inalienabilitate legală, fiind stabilit prin lege, iar nu prin voinţa părţilor, respectiv printr-o clauză de inalienabilitate inclusă într-un contract de ipotecă.

84. Aşa fiind, este corectă opinia că, după cum rezultă în mod explicit din prevederile art. 2.329 alin. (2) din Codul civil, bunurile care sunt, potrivit legii, inalienabile sunt şi insesizabile. Cum, potrivit art. 2.324 alin. (2) din Codul civil, nu pot face obiectul garanţiei comune a creditorilor bunurile insesizabile, rezultă că imobilele dobândite în cadrul programului „Prima casă” nu pot face obiectul executării silite, pornite la cererea unui creditor chirografar, pe o perioadă de 5 ani de la data achiziţionării acestora.

85. Concluzionând, se reţine că interdicţia de înstrăinare prevăzută de art. 1 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009 este un caz de inalienabilitate legală, specială, deoarece vizează anumite imobile, achiziţionate sau construite în condiţiile legii speciale, prin credite garantate de stat. Totodată, este un caz de indisponibilitate parţială, întrucât locuinţele în discuţie pot fi înstrăinate cu acordul Ministerului Finanţelor Publice şi al băncii finanţatoare, dacă sunt îndeplinite condiţiile stipulate de lege, inclusiv prin vânzare forţată, în cadrul executărilor silite pornite de către cei doi creditori sus-arătaţi. În fine, inalienabilitatea are caracter temporar, imobilele neputând fi înstrăinate o perioadă de 5 ani.

86. Faţă de cele anterior expuse, interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009 este în sensul că imobilele asupra cărora este instituită interdicţia de înstrăinare nu pot face obiectul unei executări silite pornite la cererea unor creditori chirografari, fiind alienabile condiţionat de acordul Ministerului Finanţelor Publice şi al băncii finanţatoare.

87. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 521, cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 27.932/303/2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:

Sintagma „interdicţia de înstrăinare a locuinţei pe o perioadă de 5 ani”, cuprinsă în prevederile art. 1 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009 privind unele măsuri în vederea implementării programului „Prima casă”, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 368/2009, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că imobilele asupra cărora este instituită interdicţia de înstrăinare nu pot face obiectul unei executări silite pornite la cererea unor creditori chirografari, fiind alienabile condiţionat de acordul Ministerului Finanţelor Publice şi al băncii finanţatoare.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă,

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 mai 2017.

 

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

GABRIELA ELENA BOGASIU

Magistrat-asistent,

Mihaela Lorena Mitroi


1 Decizia nr. 28/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 16 octombrie 2015.

2 A se vedea, în acest sens, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 6 din 11 noiembrie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 4 martie 1993.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.