MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 501/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 501         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Vineri, 30 iunie 2017

 

SUMAR

 

LEGI ŞI DECRETE

 

150. - Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2016 pentru modificarea Legii nr. 289/2002 privind perdelele forestiere de protecţie

 

573. - Decret pentru promulgarea Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2016 pentru modificarea Legii nr. 289/2002 privind perdelele forestiere de protecţie

 

151. - Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/2017 pentru modificarea şi completarea art. 8 din Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe

 

574. - Decret pentru promulgarea Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/2017 pentru modificarea şi completarea art. 8 din Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe

 

ACTE ALE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

 

Hotărârea din 19 iulie 2016 în Cauza Călin şi alţii împotriva României

 

LEGI SI DECRETE

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

LEGE

privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2016 pentru modificarea Legii nr. 289/2002 privind perdelele forestiere de protecţie

 

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

 

Articol unic. - Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50 din 31 august 2016 pentru modificarea Legii nr. 289/2002 privind perdelele forestiere de protecţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 689 din 6 septembrie 2016, cu următoarele modificări şi completări:

1. La articolul I punctul 1, alineatul (5) al articolului 4 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„(5) Documentaţiile tehnico-economice se realizează de către structurile teritoriale ale autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, în calitate de autoritate contractantă. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi realizarea Obiectivelor de investiţii privind înfiinţarea perdelelor forestiere de protecţie se face de către Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, în calitate de autoritate contractantă, pe baza documentaţiilor tehnico-economice transmise în condiţiile legii de structurile teritoriale ale autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură.”

2. La articolul I, după punctulI1 se introduce un nou punct, punctul 11, cu următorul cuprins:

„11. La articolul 6, alineatele (1) şi (2) se modifică şi vor avea următorul cuprins:

«Art. 6. - (1) Perdelele forestiere de protecţie a terenurilor agricole se înfiinţează în zonele din Câmpia Română, Câmpia Tisei, Lunca Dunării şi Podişul Dobrogei, afectate frecvent de fenomene de secetă. Amplasarea se face pe bază de documentaţii tehnice, de regulă în reţele rectangulare, În mod eşalonat, în ordinea urgenţelor, prioritate având terenurile situate în zonele cele mai aride, la propunerea autorităţii publice centrale pentru agricultură şi dezvoltare rurală.

(2) Perdelele forestiere antierozionale se realizează în toate zonele ţării, pe terenuri aflate în diferite grade de degradare. Procedura de identificare şi de împădurire a terenurilor degradate este prevăzută în Legea nr. 100/2010 privind împădurirea terenurilor degradate. În această categorie se încadrează şi terenurile cu nisipuri mobile, care necesită lucrări de împădurire pentru fixarea lor.»“

3. La articolul I, punctul 2 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„2. La articolul 7 alineatul (3), literele d) şi f) se modifică şi vor avea următorul cuprins:

«d) identificarea proprietarilor, dacă este posibil;

...........................................................................................................................

f) documentaţia cadastrală întocmită în sistem stereografic de proiecţie 1970, avizată de către oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară În a cărui rază teritorială sunt situate imobilele, cu atribuire de numere cadastrale.»“

4. La articolul I, după punctul 2 se introduce un nou punct, punctul 21, cu următorul cuprins:

„21. La articolul 8, alineatul (2) se abrogă.”

5. La articolul I punctul 3, alineatul (1) al articolului 9 se abrogă.

6. La articolul I, după punctul 3 se introduc cinci noi puncte, punctele 4-8, cu următorul cuprins:

„4. Articolele 12-21 se abrogă.

5. La articolul 25, alineatul (4) se modifică şi va avea următorul cuprins:

«(4) Perdelele forestiere de protecţie se administrează prin ocoalele silvice de stat din structura Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva.»

6. Articolul 29 se modifică şi va avea următorul cuprins:

«Art. 29. - Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură şi/sau structurile teritoriale de specialitate ale acesteia organizează controlul asupra modului în care se aplică regimul silvic în perdelele forestiere de protecţie.»

7. La articolul 31, alineatul (3) se abrogă.

8. Articolul 40 se modifică şi va avea următorul cuprins:

«Art. 40. - Guvernul, la propunerea autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, va lua măsuri pentru adaptarea structurii şi activităţii Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva în teritoriu, în vederea realizării Sistemului naţional al perdelelor forestiere de protecţie.»“

7. La articolul II, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. II. - (1) Perdelele forestiere de protecţie prevăzute la art. 2 din Legea nr. 289/2002 se realizează pe terenurile:

a) deţinute de unităţi administrativ-teritoriale sau alte instituţii publice care se vor transmite în proprietatea publică a statului şi în administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva, la solicitarea autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură;

b) care au dobândit regimul de proprietate publică prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, realizată de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva.”

8. La articolul II, alineatul (2) se abrogă.

9. După articolul II se introduce un nou articol, articolul III, cu următorul cuprins:

„Art. III. - Procedura de expropriere a terenurilor necesare realizării perdelelor forestiere de protecţie se realizează potrivit prevederilor Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, cu modificările şi completările ulterioare.”

 

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

PREŞEDINTELE SENATULUI

PETRU-GABRIEL VLASE

CĂLIN-CONSTANTIN-ANTON POPESCU-TĂRICEANU

 

Bucureşti, 27 iunie 2017.

Nr. 150.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

pentru promulgarea Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2016 pentru modificarea Legii nr. 289/2002 privind perdelele forestiere de protecţie

 

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (1) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se promulgă Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2016 pentru modificarea Legii nr. 289/2002 privind perdelele forestiere de protecţie şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al

României, Partea I.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 27 iunie 2017.

Nr. 573.

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

LEGE

privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/2017 pentru modificarea şi completarea art. 8 din Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe

 

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

 

Articol unic. - Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30 din 5 aprilie 2017 pentru modificarea şi completarea art. 8 din Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 13 aprilie 2017, cu următoarele modificări şi completări:

1. Titlul ordonanţei de urgenţă se modifică şi va avea următorul cuprins:

„ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ

pentru modificarea şi completarea Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe”

2. La articolul I, partea introductivă se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. I. - Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 740 din 21 octombrie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:”.

3. La articolul I, înainte de punctul 1 se introduc şase noi puncte, cu următorul cuprins:

„- La articolul 2, alineatul (11) se modifică şi va avea următorul cuprins:

«(11) în aplicarea prevederilor alin. (10), tipurile de contracte-cadru şi criteriile de analiză a eligibilităţii investitorilor se stabilesc prin norme metodologice de aplicare a prezentei legi.»

- La articolul 3, alineatul (7) se modifică şi va avea următorul cuprins:

«(7) Stabilirea sau clarificarea regimului juridic al terenurilor se realizează în baza planurilor urbanistice aprobate, înainte de promovarea programelor de dezvoltare a construcţiilor de locuinţe prin programele prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. c) şi e).»

- La articolul 4, alineatul (73) se modifică şi va avea următorul cuprins:

«(73) Penalităţile de întârziere prevăzute la alin. (72), datorate A.N.L. pentru neîndeplinirea obligaţiilor de plată la scadenţă, reprezintă 0,05%/zi din suma datorată, dar nu mai mult de cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.»

- La articolul 6 alineatul (1), litera g1) se modifică şi va avea următorul cuprins:

«g1) sume provenite din încasarea penalităţilor sau a majorărilor de întârziere prevăzute la art. 4 alin. (73), art. 8 alin. (14) şi art. 10 alin. (11) şi (31);».

- La articolul 7, alineatele (1) şi (4) se modifică şi vor avea următorul cuprins:

«Art. 7. - (1) Programele guvernamentale prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. c) sunt programe multianuale, iar fundamentarea alocaţiilor bugetare pentru realizarea acestora se efectuează de A.N.L., prin Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, care este ordonatorul principal de credite.

...........................................................................................................................

 (4) Finanţarea multianuală a obiectivelor de investiţii propuse la finanţare prin programele multianuale prevăzute la alin. (1) se efectuează în limita creditelor de angajament aprobate şi a creditelor bugetare aprobate şi/sau estimate pentru anii ulteriori cu această destinaţie în bugetul Ministerului Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene prin legea bugetară anuală, care se înscriu cumulat pentru toată perioada de finanţare, pe o perioadă de maximum 4 ani. Pe durata de valabilitate a contractelor de achiziţie publică, valoarea creditelor bugetare alocate este egală cu valoarea creditelor de angajament. În funcţie de prevederile bugetare aprobate anual cu această destinaţie, durata finanţării poate fi prelungită până la maximum 2 ani, asigurându-se finalizarea obiectivelor de investiţii propuse la finanţare prin program în interiorul perioadei maxime de finanţare.»

- La articolul 8, după alineatul (11) se introduce un nou alineat alineatul (12), cu următorul cuprins:

«(12) Familia, în sensul prevederilor prezentei legi, este compusă din soţ/soţie, copii şi/sau alte persoane aflate în întreţinerea soţului/soţiei, dacă persoanele aflate în întreţinere nu realizează venituri.»“

4. La articolul I punctul 1 articolul 8, alineatul (9) se modifică şi va avea următorul cuprins:

(9) în funcţie de veniturile nete pe membru de familie ale titularului contractului de închiriere, realizate în ultimele 12 luni, chiria lunară rezultată după aplicarea coeficienţilor în funcţie de anul recepţiei la terminarea lucrărilor, prevăzuţi la alin. (81), se ponderează astfel:

 

Venit net

Coeficient

Venitul net pe membru de familie mai mic sau egal cu salariul net rezultat din salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, stabilit prin hotărâre a Guvernului, în condiţiile art. 164 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, calculate conform legii

0,80

Venitul net pe membru de familie mai mare decât salariul net rezultat din salariul de bază minim brut pe ţară garantat în piaţă, stabilit prin hotărâre a Guvernului, în condiţiile art. 164 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi care nu depăşeşte cu 100% salariul net rezultat din salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, calculate conform legii

0,90

Venitul net pe membru de familie mai mare decât 100% salariul net rezultat din salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, stabilit prin hotărâre a Guvernului, în condiţiile art. 164 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, calculate conform legii

1,00”

 

5. La articolul I punctul 3 articolul 8 alineatul (91), literele a), b) şi c) se modifică şi vor avea următorul cuprins:

„a) 10% din venitul mediu de bază net lunar pe membru de familie, calculat în funcţie de veniturile realizate în ultimele 12 luni, în cazul în care venitul net pe membru de familie este mai mic sau egal cu salariul net rezultat din salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, stabilit prin hotărâre a Guvernului, în condiţiile art. 164 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, calculate conform legii;

b) 20% din venitul mediu net lunar pe membru de familie, calculat în funcţie de veniturile realizate în ultimele 12 luni, în cazul în care venitul net pe membru de familie este mai mare decât salariul net rezultat din salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, stabilit prin hotărâre a Guvernului, în condiţiile art. 164 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi care nu depăşeşte cu 100% salariul net rezultat din salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, calculate conform legii;

c) 30% din venitul mediu net lunar pe membru de familie, calculat în funcţie de veniturile realizate în ultimele 12 luni, în cazul în care venitul net pe membru de familie este mai mare decât 100% salariul net rezultat din salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, stabilit prin hotărâre a Guvernului, în condiţiile art. 164 alin, (1) din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, calculate conform legii, dar nu mai mult de 5.000 lei.”

6. La articolul I, după punctul 3 se introduc zece noi puncte, punctele 4-13, cu următorul cuprins:

„4. La articolul 8, alineatul (14) se modifică şi va avea următorul cuprins:

«(14) Penalităţile de întârziere prevăzute la alin. (13), datorate A.N.L. pentru neîndeplinirea obligaţiilor de plată la scadenţă, reprezintă 0,05%/zi din suma datorată, dar nu mai mult de cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.»

5. La articolul 10 alineatul (2), litera g) se modifică şi va avea următorul cuprins:

«g) la data vânzării, venitul mediu net pe membru de familie al titularului contractului de închiriere a locuinţei, realizat în ultimele 12 luni, să nu depăşească cu 100% salariul mediu net pe economie.»

6. La articolul 10, alineatul (3) se modifică şi va avea următorul cuprins:

«(3) Sumele obţinute din vânzarea locuinţelor prevăzute la alin. (1) se utilizează numai pentru finanţarea construcţiei de locuinţe pentru tineri. După reţinerea comisionului prevăzut la alin. (2) lit. d) şi, după caz, a valorii de vânzare a construcţiilor prevăzute la art. 2 alin. (7), sumele obţinute se virează de către autorităţile administraţiei publice locale, ale sectoarelor municipiului Bucureşti şi, respectiv, de operatorii economici în a căror administrare se află imobilele respective, precum şi de către autorităţile administraţiei publice centrale din domeniul învăţământului, respectiv din domeniul sănătăţii sau de către unităţile aflate în subordinea ori sub coordonarea acestor autorităţi în a căror administrare se află imobilele respective, în termen de maximum 30 de zile de la încasare, prin bugetul propriu, către A.N.L., iar orice întârziere atrage plata de penalităţi, conform prevederilor legale în vigoare. În colaborare cu autorităţile administraţiei publice locale, ale sectoarelor municipiului Bucureşti şi cu autorităţile administraţiei publice centrale din domeniul învăţământului şi sănătăţii, A.N.L. ţine evidenţa sumelor rezultate din vânzare şi încasate.»

7. La articolul 10, după alineatul (3) se introduce un nou alineat, alineatul (31), cu următorul cuprins:

«(31) Penalităţile de întârziere prevăzute la alin. (3), datorate A.N.L. pentru neîndeplinirea obligaţiilor de plată la scadenţă, reprezintă 0,05%/zi întârziere din suma datorată, dar nu mai mult de cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.»

8. La articolul 20, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

«(2) Necesitatea şi oportunitatea realizării construcţiilor de locuinţe pentru tineri destinate închirierii, prevăzute la alin. (1), se stabilesc de către autorităţile administraţiei publice locale, ale sectoarelor municipiului Bucureşti sau ale administraţiei publice centrale interesate, în condiţiile legii. Documentaţiile elaborate se finanţează din surse prevăzute cu această destinaţie în bugetele proprii ale autorităţilor administraţiei publice locale ori ale administraţiei publice centrale interesate sau din alte surse legal constituite.»

9. La articolul 20, alineatul (2) se abrogă.

10. Articolul 21 se modifică şi va avea următorul cuprins:

«Art. 21. - (1) A.N.L. achiziţionează documentaţii tehnico-economice pentru realizarea construcţiilor de locuinţe pentru tineri destinate închirierii, prevăzute la art. 20, care vor fi supuse aprobării potrivit legii.

(2) Finanţarea documentaţiilor prevăzute la alin. (1) se asigură din alocaţii de la bugetul de stat, prevăzute cu această destinaţie prin bugetul Ministerului Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, aprobat în condiţiile legii.»

11. La articolul 25, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

«(2) Necesitatea şi oportunitatea realizării construcţiilor de locuinţe prevăzute la alin. (1) se stabilesc de către instituţiile şi/sau autorităţile administraţiei publice centrale sau locale interesate, precum şi de persoanele juridice cu capital privat, în condiţiile legii. Documentaţiile elaborate se finanţează din surse prevăzute cu această destinaţie în bugetele proprii ale instituţiilor şi/sau ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale interesate şi, după caz, din bugetele persoanelor juridice cu capital privat.»

12. La articolul 25, alineatul (3) se abrogă.

13. La articolul 25, alineatul (4) se modifică şi va avea următorul cuprins:

«(4) Pentru realizarea de locuinţe prevăzute la alin. (1), solicitanţii răspund de punerea la dispoziţie a terenurilor, libere de orice sarcină, prin darea în folosinţă gratuită A.N.L., până la finalizarea lucrărilor de construcţie a locuinţelor respective, astfel încât regimul juridic al acestora să asigure categoria de folosinţă prevăzută în planurile urbanistice aprobate. Terenurile aferente construcţiilor de locuinţe se transmit separat de cele destinate realizării reţelelor de utilităţi şi dotărilor tehnico-edilitare necesare asigurării condiţiilor de locuit.»“

 

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

PREŞEDINTELE SENATULUI

PETRU-GABRIEL VLASE

CĂLIN-CONSTANTIN-ANTON POPESCU-TĂRICEANU

 

Bucureşti, 27 iunie 2017.

Nr. 151.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

 

DECRET

pentru promulgarea Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/2017 pentru modificarea şi completarea art. 8 din Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe

 

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (1) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată,

 

Preşedintele României decretează;

 

Articol unic. - Se promulgă Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/2017 pentru modificarea şi completarea art. 8 din Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 27 iunie 2017.

Nr. 574.

 

ACTE ALE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

 

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECŢIA A PATRA

 

HOTĂRÂREA

din 19 iulie 2016

în Cauza Călin şi alţii împotriva României

 

(cererile nr. 25.057/11, 34.739/11 şi 20.316/12)

Strasbourg

 

Definitivă la 19 octombrie 2016

 

Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă, în Cauza Călin şi alţii împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din András Sajó, preşedinte, Paulo Pinto de Albuquerque, Krzysztof Wojtyczek, Egidijus Kūris, Iulia Motoc, Gabriele Kucsko-Stadlmayer, Marko Bošnjak, judecători, şi Andrea Tamietti, grefier adjunct de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 14 iunie 2016, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află trei cereri (nr. 25.057/11, 34.739/11 şi 20.316/12) îndreptate împotriva României, prin care trei resortisanţi ai acestui stat, domnul Dumitru Leonard Călin (primul reclamant), doamna Antonia Miruna Moldovan (a două reclamantă) şi domnul Andrei Marian Mihalcea (al treilea reclamant), au sesizat Curtea la 23 martie 2011,23 mai 2011 şi, respectiv, 22 martie 2012, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia),

2. Primul reclamant, avocat în Iaşi, s-a reprezentat singur. A două reclamantă a fost reprezentată de N.A. Adam, avocat în Mureş, iar al treilea reclamant a fost reprezentat de C.D. Dinu, avocat în Argeş. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamanţii se plâng, în special, de o atingere adusă dreptului lor la respectarea vieţii private, garantat de art. 8 din Convenţie, cauzată de imposibilitatea legală de a introduce acţiuni în stabilirea paternităţii ca urmare a termenului de prescripţie prevăzut de legea internă.

4. La 25 octombrie 2012, cererile au fost comunicate Guvernului.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

5. Reclamanţii s-au născut în 1967, 2003 şi, respectiv, 1989 şi au domiciliul în Iaşi, Ulieş şi Curtea de Argeş.

A. Contextul general al cauzelor

6. Reclamanţii sunt copii născuţi în afara căsătoriei.

7. La data naşterii lor, Codul familiei (CF) prevedea că acţiunea în stabilirea paternităţii copilului născut în afara căsătoriei aparţine copilului şi se porneşte în numele său de către mamă ori de reprezentantul lui legal în termen de un an de la naşterea copilului sau, în cazul în care mama copilului a convieţuit cu pretinsul tată, în termen de un an de la încetarea convieţuirii.

8. În prezentele cauze, acţiunile în stabilirea paternităţii nu au fost introduse de mamele reclamanţilor în mod corespunzător, în termenul prevăzut de lege.

9. La 8 noiembrie 2007, a intrat în vigoare Legea nr. 288/2007 pentru modificarea şi completarea Codului familiei (Legea nr. 288/2007). Această lege a completat art. 60 din Codul familiei cu un al patrulea alineat, care prevedea că dreptul copilului de a introduce o acţiune în stabilirea paternităţii nu se prescrie în timpul vieţii acestuia. Art. II din aceeaşi lege prevedea că dispoziţiile acesteia, inclusiv cele privind acţiunea în stabilirea paternităţii copilului născut în afara căsătoriei, sunt aplicabile şi în cazul copiilor născuţi înainte de intrarea sa în vigoare (infra, pct. 41).

10. Printr-o decizie din 9 decembrie 2008 Curtea Constituţională a declarat neconstituţional art. II din Legea nr. 288/2007. Instanţa a decis că principiul neretroactivităţii legii nu permite aplicarea dispoziţiilor noii legi în cazul copiilor născuţi înainte de intrarea în vigoare a legii (infra, pct. 44).

B. Circumstanţele specifice fiecărei cauze

1. Cererea nr25.057/11

a) Prima acţiune în stabilirea paternităţii introdusă de primul reclamant

11. În 2001, în temeiul dispoziţiilor din Codul familiei în vigoare la data naşterii sale, primul reclamant a introdus la Judecătoria Iaşi o primă acţiune în stabilirea paternităţii faţă de R.R.L. În cadrul acestei acţiuni, R.R.L. a invocat prescrierea dreptului la acţiune al reclamantului întrucât aceasta nu fusese introdusă în termen de un an de la naşterea sa.

12. Reclamantul a ridicat o excepţie de neconstituţionalitate a art. 60 din Codul familiei cu privire la termenul de un an prevăzut pentru introducerea unei acţiuni în stabilirea paternităţii. Prin Decizia din 6 mai 2003, Curtea Constituţională a respins excepţia şi a decis că termenul de prescripţie este conform cu Constituţia, ţinând seama de necesitatea de a asigura securitatea raporturilor juridice şi buna administrare a justiţiei.

13. La 8 septembrie 2003, reclamantul a renunţat la acţiune.

b) Acţiunea în stabilirea paternităţii introdusă în temeiul prevederilor Codului familiei completat prin Legea nr. 288/2007

14. La 6 mai 2008, în temeiul art. 60 alin. (4) din Codul familiei aşa cum era prevăzut în Legea nr. 288/2007, primul reclamant a introdus la Judecătoria Iaşi o nouă acţiune în stabilirea paternităţii faţă de R.R.L.

15. Prin Hotărârea din 4 martie 2010, Judecătoria Iaşi a admis acţiunea şi a constatat că R.R.L. este tatăl reclamantului. Instanţa şi-a întemeiat hotărârea pe declaraţiile martorilor ascultaţi şi pe concluziile celor două expertize medico-legale care au constatat că există, între reclamant şi R.R.L., asemănări specifice legăturii de filiaţie dintre tată şi fiu.

16. R.R.L. a declarat apel împotriva hotărârii, susţinând că rezultatele expertizelor nu erau fiabile, că nu avusese nicio relaţie cu mama reclamantului şi că actualul proces, pornit după atât de mult timp de la naşterea copilului, i-a cauzat neplăceri în plan personal şi social.

17. Prin Hotărârea din 25 octombrie 2010, Tribunalul Iaşi a respins apelul lui R.R.L., arătând că judecătoria a stabilit în mod corect faptele.

18. R.R.L. a declarat recurs la Curtea de Apel Iaşi, susţinând că citarea sa în faţa tribunalului nu fusese realizată corect şi că ar fi trebuit dispus un test ADN.

19. Curtea de Apel a supus din oficiu dezbaterii părţilor excepţia de tardivitate a acţiunii, făcând trimitere la Decizia Curţii Constituţionale din 9 decembrie 2008 (supra, pct. 10).

20. Reclamantul a precizat în observaţiile sale scrise că, la data introducerii acţiunii, art. 60 alin. (4) din Codul familiei prevedea că acţiunea în stabilirea paternităţii era imprescriptibilă şi că instanţele care examinaseră cauza anterior nu supuseseră acest aspect dezbaterii părţilor.

21. Prin Hotărârea definitivă din 9 februarie 2011, adoptată cu majoritate, curtea de apel a respins acţiunea ca prescrisă. Pentru a ajunge la această soluţie, curtea de apel a reţinut că, prin decizia din 9 decembrie 2008, Curtea Constituţională a acordat prioritate principiului neretroactivităţii legii civile. Instanţa a mai explicat că art. 8 din Convenţie nu a fost încălcat ca urmarea respingerii acţiunii ca tardiv formulată, întrucât dreptul reclamantului de a introduce o astfel de acţiune se stinsese anterior ratificării Convenţiei de către România, astfel încât nu avea nicio speranţă legitimă de a obţine realizarea dreptului său.

22. Într-o opinie separată, unul dintre judecătorii de la curtea de apel a considerat că acţiunea nu se prescrisese, interesele copilului privilegiate de legiuitor prin adoptarea Legii nr. 288/2007 trebuind să prevaleze asupra principiului neretroactivităţii legii civile. Acesta a adăugat că sus-menţionata decizie a Curţii Constituţionale nu a repus în discuţie art. 60 alin. (4) din Codul familiei şi că legea trebuia interpretată în sensul producerii de efecte juridice. În plus, aceasta a arătat că, întrucât dreptul la acţiunea în stabilirea paternităţii era un drept personal nepatrimonial, acest drept era imprescriptibil.

2. Cererea nr. 34.739/11

a) Acţiunea în stabilirea paternităţii introdusă de mama celei de a două reclamante

23. La 27 martie 2004, mama celei de a două reclamante a sesizat Judecătoria Târgu Mureş cu o acţiune introdusă în nume propriu împotriva lui B.C. în scopul stabilirii paternităţii acestuia faţă de reclamantă. Întrucât mama reclamantei nu a dat curs solicitării instanţei de efectuare a unei expertize medico-legale în termenul indicat, judecătoria a pronunţat Hotărârea definitivă din 14 martie 2006 prin care a constatat perimarea acţiunii.

b) Acţiunea în stabilirea paternităţii introdusă de a două reclamantă

24. La 3 martie 2008, în temeiul art. 56, art. 59 şi art. 60 alin. (4) din Codul familiei aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 288/2007, a două reclamantă, reprezentată de mama sa, a sesizat Judecătoria Târgu Mureş cu o acţiune în stabilirea paternităţii faţă de B.C. Acesta din urmă a contestat afirmaţiile reclamantei şi, invocând art. 60 alin. (1) din Codul familiei, a ridicat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

25. Prin Hotărârea din 9 noiembrie 2009, judecătoria a respins acţiunea, fără să administreze probe, pe motiv că aceasta se prescrisese, nefiind introdusă în termenul de un an de la naşterea copilului. Instanţa şi-a întemeiat hotărârea pe Decizia Curţii Constituţionale din 9 decembrie 2008 şi a explicat că termenul de prescripţie aplicat în speţă era justificat de necesitatea de a asigura securitatea raporturilor juridice şi buna administrare a justiţiei.

26. A două reclamantă a declarat apel, susţinând că articolele de lege pe care se întemeia acţiunea sa nu au fost declarate neconstituţionale şi că drepturile nepatrimoniale sunt, prin natura lor, imprescriptibile. Aceasta a invocat totodată art. 8 din Convenţie, explicând că termenul de prescripţie prevăzut de lege în momentul naşterii sale restrânge dreptul său de a-şi stabili ascendenţa.

27. Prin Hotărârea din 25 mai 2010, Tribunalul Mureş a admis apelul reclamantei şi a trimis cauza la judecătorie spre a fi examinată pe fond. Tribunalul a considerat că termenul de prescripţie aplicat în speţă era contrar interesului superior al copilului, care nu putea obţine stabilirea, conform legii, a filiaţiei faţă de tată.

28. B.C. a formulat recurs, argumentând, între altele, că art. 8 din Convenţie protejează nu doar interesele copilului, ci şi interesele pretinsului tată împotriva acţiunilor abuzive în stabilirea paternităţii.

29. Prin Decizia definitivă din 24 noiembrie 2010, pronunţată în majoritate şi în temeiul Deciziei Curţii Constituţionale din 9 decembrie 2008, Curtea de Apel Mureş a admis recursul lui B.C., a respins apelul celei de a două reclamante şi a menţinut hotărârea pronunţată în primă instanţă. Unul dintre judecătorii de la curtea de apel, într-o opinie separată, a considerat că respingerea acţiunii ca prescrisă contravenea art. 8 din Convenţie, care impunea statului obligaţia de a lua măsuri legislative pentru a acorda prioritate realităţii biologice şi sociale în faţa simplelor prezumţii. Acesta a adăugat că reclamanta rămânea într-o stare de incertitudine faţă de propria identitate şi nu putea stabili statutul său civil în privinţa ascendenţei sale.

3. Cererea nr. 20.316/12

30. Mama celui de al treilea reclamant şi M.M., tatăl prezumtiv, au convieţuit din 1987 până la 11 iulie 2004, data decesului acestuia din urmă.

31. La 10 ianuarie 2011, în temeiul art. 59 şi art. 60 din Codul familiei, al treilea reclamant a sesizat Judecătoria Curtea de Argeş cu o acţiune în stabilirea paternităţii faţă de M.M. - decedat, reprezentat la proces de moştenitorii săi legali M.A., P.P. şi D.C.V. Acesta a susţinut că mama sa şi M.M. au avut o relaţie de notorietate şi că, în cercul lor de prieteni apropiaţi, era cunoscut ca fiul lui M.M., care de altfel a şi contribuit la întreţinerea sa.

32. Prin Hotărârea din 22 martie 2011, judecătoria a respins acţiunea reclamantului ca tardiv formulată, aplicând art. 60 alin. (3) din Codul familiei aşa cum era în vigoare la data naşterii reclamantului.

33. Acesta din urmă a declarat apel. Reclamantul a susţinut, printre altele, că respingerea acţiunii sale ca tardiv formulată, în temeiul Deciziei Curţii Constituţionale din 9 decembrie 2008, aduce atingere dreptului său protejat de art. 8 din Convenţie. Acesta a citat Cauza Kroon şi alţii împotriva Olandei (27 octombrie 1994, seria A nr. 297-C). Acesta a adăugat că, în temeiul art. 20 din Constituţie, Convenţia este aplicabilă direct în dreptul intern.

34. Prin Hotărârea din 30 iunie 2011, Tribunalul Argeş a respins apelul celui de al treilea reclamant. Făcând trimitere la art. 147 alin. (1) din Constituţie, tribunalul a reţinut că, începând din data de 31 august 2008, dispoziţiile Legii nr. 288/2007 au încetat să producă efecte juridice şi că, prin urmare, dreptul aplicabil reclamantului era cel definit la art. 60 alin. (3) din Codul familiei. Instanţa a mai explicat că faptul de a nu extinde imprescriptibilitatea acţiunii pentru persoanele născute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 288/2007 urmărea un scop legitim, şi anume asigurarea respectării principiului neretroactivităţii legii civile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie. Instanţa a adăugat că legiuitorul a luat totodată în considerare interesul superior al copilului.

35. Referitor la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie, tribunalul a reţinut că existenţa unui termen de prescripţie nu este în sine contrară art. 8. Făcând trimitere la faptele cauzei, instanţa a observat că presupusul tată al reclamantului decedase deja şi că, înainte de a muri, acesta ţinuse legătura cu reclamantul. Instanţa a considerat că nerecunoaşterea legală a reclamantului avea doar consecinţe materiale, reclamantul nefiind în măsură să beneficieze de bunurile tatălui. De asemenea, instanţa a considerat că nu este aplicabilă în speţă Cauza Kroon şi alţii, citată anterior.

36. Al treilea reclamant a declarat recurs, invocând totodată art. 8 din Convenţie.

37. Prin Hotărârea definitivă din 16 noiembrie 2011, Curtea de Apel Piteşti a confirmat respingerea acţiunii ca tardiv formulată. Instanţa a hotărât că dispoziţiile Legii nr. 288/2007 nu erau aplicabile în speţă având în vedere textul Deciziei Curţii Constituţionale din 9 decembrie 2008. Instanţa a precizat că argumentul reclamantului întemeiat pe art. 8 din Convenţie coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţie nu era aplicabil în speţă întrucât realitatea biologică a legăturilor dintre presupusul tată şi copil nu fusese dovedită în faţa unei instanţe.

II. Dreptul şi practica interne relevante

A. Constituţia

38. Dispoziţiile relevante din Constituţie sunt următoarele:

Art. 15

„(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.”

Art. 20

„(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”

Art. 26

.(1) Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.”

Art. 147

(1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.

[...]

(4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.”

B. Dispoziţiile legale relevante cu privire la starea civilă a persoanelor

1. Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice în vigoare în momentul faptelor

39. Conform art. 8 din Decretul nr. 31/1954 sus-menţionat, persoana devine majoră şi dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu la împlinirea vârstei de optsprezece ani. Conform art. 11 din decret, minorul care nu a împlinit vârsta de paisprezece ani este lipsit total de capacitate de exerciţiu.

2. Codul familiei în vigoare până la 8 noiembrie 2007

40. Dispoziţiile relevante din Codul familiei în vigoare în momentul naşterii reclamanţilor erau redactate după cum urmează:

Art. 56

„Filiaţia faţă de tată se stabileşte [...] prin recunoaştere [din partea tatălui - n.n.] sau prin hotărâre judecătorească.”

Art. 59

„(1) Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei aparţine copilului şi se porneşte în numele său de către mamă [...] ori de reprezentantul lui legal.”

Art. 60

„(1) Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la naşterea copilului.

[...]

(3) În cazul în care mama a convieţuit cu pretinsul tată ori dacă acesta din urmă a prestat copilului întreţinere, termenul de un an va curge de la încetarea convieţuirii ori a întreţinerii.”

3. Modificările aduse prin Legea nr. 288/2007

41. Legea nr. 288/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 4/1953 - Codul familiei („Legea nr. 288/2007”) a intrat în vigoare la 8 noiembrie 2007. Aceasta conţinea următoarele modificări:

Art. I

„[...]

5. La articolul 60, după alineatul (3) se introduce un nou alineat, alineatul (4), cu următorul cuprins:

«Acţiunea aparţinând copilului nu se prescrie în timpul vieţii acestuia.»

Art. II

„Dispoziţiile prezentei legi privind [...] acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei sunt aplicabile şi în cazul copiilor născuţi înainte de intrarea sa în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de judecată.”

4. Modificările aduse prin Legea nr. 287/2009 privind noul Cod civil

42. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil („Legea nr. 287/2009”), intrată în vigoare la 1 octombrie 2011, prevede următoarele:

Art. 424 Stabilirea paternităţii prin hotărâre judecătorească

„Dacă tatăl din afara căsătoriei nu îl recunoaşte pe copil, paternitatea acestuia se poate stabili prin hotărâre judecătorească.”

Art. 425 Acţiunea în stabilirea paternităţii

„(1) Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei aparţine copilului şt se porneşte în numele Iul de către mamă, chiar dacă este minoră, sau de către reprezentantul lui legal.

[...]”

Art. 427 Termenul de prescripţie

„(1) Dreptul la acţiunea în stabilirea paternităţii nu se prescrie în timpul vieţii copilului.

[...]”

5. Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009

43. Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil („Legea nr. 71/2011”), intrată în vigoare la 1 octombrie 2011, a abrogat Legea nr. 288/2007. Dispoziţia relevantă din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 are următorul cuprins:

Art. 47

„Stabilirea filiaţiei [...] este supusă dispoziţiilor Codului civil şi produce efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor născuţi după intrarea lui în vigoare.”

C. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

44. Prin Decizia nr. 1.345 din 9 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial la 23 decembrie 2008, Curtea Constituţională a declarat neconstituţional art. II din Legea nr. 288/2007, acordând prioritate principiului neretroactivităţii legii civile. Instanţa a motivat decizia astfel:

„Analizând motivele de neconstituţionalitate formulate, din această perspectivă [a încălcării art. 15 alin. (2) din Constituţie privind neretroactivitatea legii - n.n.], Curtea [constituţională - n.n.] constată că prevederile art. II din Legea nr. 288/2007, privind acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei, contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 15 alin. (2), neretroactivitatea fiind un principiu constituţional, prevăzut în mod expres, legiuitorul neputând adopta norme juridice cu aplicare retroactivă, în materie civilă, indiferent dacă este vorba de legi materiale sau legi procesuale.

Astfel, neconstituţionalitatea reglementării rezultă din faptul că legea nouă se aplică şi copiilor născuţi înainte de intrarea ei în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de soluţionare, de vreme ce aceasta se aplică unui drept născut sub imperiul legii vechi.”

45. Pentru a evita o practică divergentă sau nerespectarea deciziilor sale, Curtea Constituţională prezintă în deciziile sale efectele pe care acestea trebuie să le producă (a se vedea, de exemplu, deciziile cu nr. 665 din 5 iulie 2007 şi nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, în care Curtea Constituţională a precizat efectele constatării neconstituţionalităţii pentru viitor).

III. Dreptul internaţional relevant

46. Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptata de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 şi intrată în vigoare la 2 septembrie 1990, prevede următoarele:

Articolul 7

„1. Copilul se înregistrează imediat după naşterea sa şi are, prin naştere, dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cetăţenie şi, în măsura posibilului, dreptul de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi crescut de aceştia,”

IV. Alte acte adoptate de Consiliul Europei

47. Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei, adoptată la 15 septembrie 1975, a fost ratificată de România la 30 noiembrie 1992. Partea din Convenţie relevantă în speţă este formulată după cum urmează:

Art. 3

„Filiaţia faţă de tată a tuturor copiilor născuţi în afara căsătoriei poate fi constatată sau stabilită prin recunoaştere voluntară sau prin hotărâre judecătorească.”

48. Raportul explicativ al acestei Convenţii precizează următoarele cu privire la art. 3:

„16. Acest articol prevede cele două moduri de constatare ori stabilire a filiaţiei faţă de tată care sunt descrise în cele ce urmează; de asemenea, stabileşte regula generală că acţiunea în stabilirea paternităţii trebuie să fie posibilă în toate cazurile.

[...]

20. Desemnarea persoanelor sau a autorităţilor care pot sau trebuie să acţioneze în vederea stabilirii paternităţii unui copil născut în afara căsătoriei, ca şi a termenelor în care se poate introduce o astfel de acţiune rămân la aprecierea legislaţiilor interne.”

49. Comitetul de experţi în dreptul familiei (CJ-FA) a întocmit o „carte albă” despre principiile referitoare la stabilirea şi la consecinţele juridice ale filiaţiei, adoptată de Comitetul european de cooperare juridică (CDCJ) în cadrul celei de a 79-a reuniuni de plen din 11-14 mai 2004. Principiul nr. 8 era formulat astfel:

„1. Dacă filiaţia faţă de tată nu este stabilită nici prin prezumţie, nici prin recunoaştere voluntară, legislaţia trebuie să prevadă posibilitatea de a introduce o acţiune în stabilirea ei prin hotărâre judecătorească.

2. Copilul ori reprezentantul său au dreptul de a introduce o acţiune în stabilirea filiaţiei faţă de tată. Acest drept poate fi acordat, de asemenea, uneia sau mai multora dintre persoanele următoare:

- mama;

- persoana care pretinde că este tatăl;

- orice persoană care justifică un interes specific;

- o autoritate publică.

3. Statele pot stabili termene pentru introducerea unei acţiuni în stabilirea filiaţiei faţă de tată.”

50. Raportul mai preciza următoarele:

„Alin. 3 de la art. 8 menţionează posibilitatea de a stabili termene pentru introducerea unei acţiuni ca să permită stabilizarea, în timp, a situaţiei familiale a persoanelor vizate. În consecinţă, dreptul copilului de a introduce o acţiune în stabilirea filiaţiei sale faţă de tată poate fi totuşi limitat (asta se poate întâmpla mai ales după un timp, după ce copilul a împlinit vârsta majoratului).”

ÎN DREPT

I. Cu privire la conexarea cererilor

51. Ţinând seama de similitudinea cererilor în privinţa problemelor de fond pe care le ridică, Curtea consideră oportună conexarea lor, în temeiul art. 42 § 1 din Regulament.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie

52. Invocând art. 8 din Convenţie, toţi reclamanţii se plâng de încălcarea dreptului lor la respectarea vieţii lor private ca urmare a imposibilităţii stabilirii filiaţiei faţă de tată având în vedere termenul de prescripţie care li s-a aplicat în temeiul dreptului intern. Pentru a se plânge de aceeaşi încălcare, reclamantul din Cererea nr. 25.057/11 invocă şi art. 6 § 1 din Convenţie, Curtea consideră că afirmaţiile reclamanţilor trebuie să fie examinate exclusiv din perspectiva art. 8 din Convenţie, care prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

A. Cu privire la admisibilitate

1. Argumentele părţilor

53. Guvernul reproşează reclamanţilor că au aşteptat mai mult de trei ani după Decizia Curţii Constituţionale din 9 decembrie 2008 înainte de a sesiza Curtea. În opinia sa, întrucât reclamanţii consideră că decizia Curţii Constituţionale a avut ca finalitate influenţarea modului de soluţionare a acţiunilor lor în stabilirea paternităţii, aceştia ar fi trebuit să sesizeze Curtea în termen de şase luni de la data acestei decizii.

54. Reclamanţii nu au prezentat observaţii cu privire la excepţia întemeiată pe nerespectarea termenului de 6 luni.

2. Motivarea Curţii

a) Principiile aplicabile

55. Termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenţie urmăreşte să asigure securitatea juridică, oferind garanţia că acele cauze care ridică probleme legate de Convenţie sunt examinate într-un termen rezonabil şi că nu există posibilitatea ca deciziile pronunţate să fie contestate pe termen nedefinit (Zorica Jovanovic împotriva Serbiei, nr. 21.794/08, pct. 52, CEDO 2013). Această regulă marchează limita în timp a controlului efectuat de organele Convenţiei şi indică atât persoanelor private, cât şi autorităţilor termenul după expirarea căruia nu se mai poate exercita acest control [Sabri Guneş împotriva Turciei (MC), nr. 27.396/06, pct. 40,29 iunie 2012].

56. În general, termenul de 6 luni începe să curgă de la data deciziei definitive pronunţate în cadrul procesului de epuizare a căilor de atac interne. Doar căile de atac obişnuite şi efective pot fi luate în considerare pentru termenul de 6 luni deoarece un reclamant nu poate amâna termenul strict impus de Convenţie încercând să adreseze cereri inadecvate instanţelor sau instituţiilor care nu au puterea sau competenţa necesară pentru acordarea, în temeiul Convenţiei, a unei reparaţii efective privind respectivul capăt de cerere [Femie împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 14.881/04,5 ianuarie 2006].

57. În cazul în care este clar de la început că reclamantul nu dispune de nicio cale de atac efectivă, termenul de 6 luni începe să curgă de la data la care sunt denunţate actele sau măsurile ori de la data la care reclamantul ia cunoştinţă de ele sau resimte efectele ori prejudiciul cauzat de ele [Dennis şi alţii împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 76.573/01, 2 iulie 2002]. În sfârşit, Curtea aminteşte că o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale poate avea forma nu doar a unui act instantaneu, ci şi a unei situaţii continue. Conceptul de „situaţie continuă” indică o stare de fapt determinată de acţiuni continue care sunt realizate de stat ori în numele acestuia şi ale căror victime sunt reclamanţii, iar termenul de 6 luni nu începe să curgă cât timp situaţia continuă persistă (Dardczy împotriva Ungariei, nr. 44.378/05, pct. 18,1 iulie 2008).

b) Aplicarea principiilor sus-menţionate

58. În prezenta cauză, Curtea constată că toţi reclamanţii s-au născut în afara căsătoriei şi că, în temeiul legislaţiei aplicabile la data naşterii lor, dreptul de a introduce o acţiune În stabilirea paternităţii se prescrisese la un an după naşterea lor (cererile nr. 25.057/11 şi 34.739/11) sau la un an după decesul presupusului tată (Cererea nr. 20.316/12). Toţi reclamanţii erau minori la data la care s-a împlinit termenul de prescripţie prevăzut de legea în vigoare la data naşterii lor.

59. Curtea observă, în continuare, că Legea nr. 288/2007, intrată în vigoare la 8 noiembrie 2007, prevedea că dreptul copilului la acţiune în stabilirea paternităţii nu se prescrie în timpul vieţii acestuia şi a precizat că această dispoziţie era aplicabilă copiilor născuţi anterior intrării sale în vigoare. Prin urmare, dreptul la acţiune în stabilirea paternităţii al reclamanţilor a renăscut şi aceştia au putut, în temeiul noii legi, să sesizeze în mod legitim instanţele interne cu o acţiune în stabilirea filiaţiei faţă de tată. Curtea observă că, prin Decizia sa din 9 decembrie 2008, Curtea Constituţională a declarat neconstituţional art. II din Legea nr. 288/2007. Întrucât, în conformitate cu dreptul intern, decizia Curţii Constituţionale este obligatorie pentru instanţele interne de la data publicării sale în Monitorul Oficial, iar dispoziţiile legii declarate neconstituţionale încetează să mai producă efecte juridice în termen de 45 de zile de la publicare dacă nu sunt aduse în conformitate cu Constituţia (supra, pct. 38), Curtea constată că dispoziţia favorabilă reclamanţilor nu mai era aplicabilă în dreptul intern începând din data de 23 decembrie 2008.

69. De altfel, Curtea consideră că, în prezenta cauză, nu poate fi vorba de o „situaţie continuă” în sensul regulii celor 6 luni, ci de un eveniment deosebit survenit la o dată exactă, respectiv Decizia Curţii Constituţionale din 9 decembrie 2008, care a anulat la nivel intern dreptul la acţiune în stabilirea paternităţii. Faptul că un eveniment are consecinţe importante în timp nu înseamnă că a generat o „situaţie continuă” (Posti şi Rahko împotriva Finlandei, nr. 27.824/95, pct. 39-40, CEDO 2002-VII). În plus, Curtea consideră că sus-menţionata decizie a Curţii Constituţionale precizează clar că, ulterior pronunţării sale, reclamanţii nu mai dispuneau în plan intern de o cale de atac efectivă pentru soluţionarea capătului lor de cerere formulat în temeiul art. 8 din Convenţie.

61. Având în vedere aceste constatări preliminare, Curtea trebuie să examineze pe rând dacă reclamanţii din prezentele cauze au sesizat-o în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenţie.

(i) Cu privire la cererile nr. 25.057/11 şi 34.739/11

62. Curtea observă că reclamanţii care au introdus aceste cereri au pornit acţiunile în stabilirea paternităţii atunci când dispoziţiile Legii nr. 288/2007 erau încă în vigoare. În timpul în care procesele erau pendinte în primă instanţă, Decizia Curţii Constituţionale din 9 decembrie 2008 a devenit obligatorie pentru instanţele interne.

63. Or, în cazul primului reclamant, instanţele interne au judecat cauza pe fond în primă instanţă şi în apel. Doar instanţa de recurs a ridicat din oficiu excepţia privind termenul de prescripţie stabilit prin Decizia Curţii Constituţionale din 9 decembrie 2008. În cazul celei de a două reclamante, deşi în primă instanţă acţiunea a fost respinsă ca tardiv formulată, instanţa de apel a trimis cauza la judecătorie pentru judecarea pe fond.

64. Prin urmare, Curtea consideră că celor doi reclamanţi nu li se poate reproşa că au încercat să introducă o acţiune care li s-a părut, cel puţin la acel moment, că poate constitui un remediu pentru capătul lor de cerere (Campos Costa şi alţii împotriva Portugaliei, nr. 10.172/04, pct. 23,30 octombrie 2007). Din punctul lor de vedere era rezonabil să aştepte soluţionarea acţiunii în stabilirea paternităţii pe care au introdus-o în mod corespunzător înainte de a sesiza Curtea. Astfel, reclamanţii au oferit instanţelor interne posibilitatea de a remedia situaţia în litigiu.

65. Rezultă că deciziile interne definitive, în sensul art. 35 § 1 din Convenţie, sunt într-adevăr cele pronunţate în acţiunile în stabilirea paternităţii, adică Decizia definitivă a Curţii de Apel Iaşi din 9 februarie 2011 şi, respectiv, cea a Curţii de Apel Mureş din 24 noiembrie 2010.

66. Ţinând seama de faptul că reclamanţii au sesizat-o în termenul de 6 luni de Sa data rămânerii definitive a deciziei interne respective, Curtea consideră că aceste cereri nu sunt tardive Deci excepţia Guvernului urmează a fi respinsă.

(ii) Cu privire la Cererea nr. 20.316/12

67. Curtea aminteşte că un reclamant nu are obligaţia de a utiliza căi de atac care nu sunt nici adecvate, nici efective [Akdivar şi alţii împotriva Turciei, 15 septembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV, pct. 67; şi Prystavska împotriva Ucrainei (dec.), nr. 21.287/02, CEDO 2002-X], Utilizarea căilor de atac are consecinţe asupra stabilirii „deciziei definitive” şi deci asupra calculării momentului în care începe să curgă termenul de 6 luni [a se vedea, de exemplu, Kucherenko împotriva Ucrainei (dec.), nr. 41.974/98, 4 mai 1999; şi Rezgui împotriva Franţei (dec.), nr. 49.859/99, CEDO-XI].

68. Curtea aminteşte că tocmai a constatat că Decizia Curţii Constituţionale din 9 decembrie 2008 a avut ca efect: suspendarea şi apoi anularea temeiului legal intern care i-ar fi permis celui de-al treilea reclamant să sesizeze în mod valid instanţele naţionale [supra, pct. 60). În acest context, acţiunea în stabilirea paternităţii introdusă de reclamant, la aproximativ doi ani de la pronunţarea sus-menţionatei decizii a Curţii Constituţionale, era sortită eşecului şi nu constituia o cale de atac ce trebuia epuizată în sensul Convenţiei. Curtea mai observă că, deşi reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe art. 8 din Convenţie pe lângă dispoziţiile de drept comun, instanţele interne au respins acţiunea sa ca inadmisibilă, fără să examineze fondul cauzei, considerând că reclamantul nu avea temei legal în dreptul intern pentru a introduce o astfel de acţiune.

69. Prin urmare, Curtea consideră că al treilea reclamant ar fi trebuit să formuleze capătul de cerere cel târziu în termen de 6 luni de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale, respectiv 9 decembrie 2008. Excepţia ridicată de Guvern urmează aşadar să fie admisă.

c) Concluzie

70. Curtea constată că cererile nr. 25.057/11 şi nr. 34.739/11 nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, Curtea le declară admisibile.

71. Referitor la Cererea nr. 20.316/12, Curtea constată că este tardivă şi trebuie respinsă, în temeiul art. 35 § 1 şi art. 35 §4 din Convenţie.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

a) Reclamanţii

72. Reclamanţii precizează că durata termenelor de prescripţie în vigoare la momentul naşterii lor conferea un caracter iluzoriu acţiunii în stabilirea paternităţii, în măsura în care aceasta era subordonată diligenţei mamei lor sau a reprezentantului lor legal în termen de un an de la naşterea lor. Astfel, aceştia nu au beneficiat niciodată, ei înşişi, de dreptul electiv la o astfel de acţiune şi nici de o cale de atac alternativă pentru a face să prevaleze realitatea biologică şi socială în faţa prezumţiilor legale.

(i) Cererea nr. 25.057/11

73. Primul reclamant consideră că legislaţia naţională ar trebui să prevadă un mecanism care să asigure prevalenţa realităţii biologice faţă de prezumţiile legale. Acesta a amintit că dreptul la stabilirea filiaţiei faţă de tată este un drept nepatrimonial care trebuie să fie imprescriptibil şi că legislaţia trebuie interpretată în sensul producerii de efecte juridice.

(ii) Cererea nr. 34.739/11

74. A doua reclamanta precizează că, în cazul său, termenul de prescripţie s-a împlinit în ziua primei sale aniversări. Aceasta aminteşte că, până nu împlinesc vârsta de 14 ani, copiii nu au capacitate de exerciţiu şi că drepturile lor depind de diligenţa mamei lor sau a reprezentantului lor legal. De asemenea, aceasta consideră că un copil nu poate fi sancţionat şi nici lipsit de drepturile sale de a cunoaşte realitatea biologică şi de a avea un tată din cauza unor fapte imputabile unui terţ.

75. Reclamanta explică faptul că ea a introdus acţiunea în stabilirea paternităţii de îndată ce un astfel de drept i-a fost recunoscut de dreptul intern. Aceasta subliniază că Legea nr. 288/2007 modificase Codul familiei, prevăzând imprescriptibilitatea acţiunii în stabilirea paternităţii. Aceasta adaugă că legea acorda prioritate intereselor copilului şi posibilităţii de a stabili realitatea biologică şi socială a relaţiilor dintre copil şi tatăl său.

76. Aceasta mai adaugă că, în prezenta cauză, nu este vorba de o aplicare retroactivă a unei legi civile, având în vedere caracterul nepatrimonial al dreptului respectiv. În opinia sa, orice drept având ca obiect starea civilă a persoanelor este perpetuu şi imprescriptibil. Aceasta precizează că termenul de prescripţie prevăzut de lege la data naşterii sale constituia o excepţie faţă de dreptul comun privind starea civilă a persoanelor şi că, în dreptul intern, nu a avut un drept actual de a introduce o acţiune în stabilirea paternităţii decât după intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2007. Aceasta consideră că deosebirea făcută între persoanele născute anterior şi cele născute ulterior intrării în vigoare a legii sus-menţionate este lipsită de temei.

b) Guvernul

77. Guvernul invocă în primul rând faptul că reclamanţii nu au acţionat cu diligentă pentru a-şi exercita drepturile în plan intern. În acest sens, Guvernul susţine că reclamanţii au introdus acţiuni în stabilirea paternităţii fără să respecte termenul prevăzut în acest scop de legea în vigoare la data naşterii lor. De asemenea, reclamanţii din cererile nr. 25.057/11 şi nr. 34.739/11 au introdus aceste acţiuni după ce acţiunile anterioare le-au fost respinse ca tardiv introduse sau pe motiv de nerespectare a normelor de procedură.

78. Guvernul precizează că legea aplicabilă reclamanţilor la momentul naşterii lor şi al introducerii primelor acţiuni în stabilirea paternităţii le acorda pe deplin posibilitatea de a afla identitatea tatălui stabilind totodată termene clare pentru introducerea acţiunii. În opinia sa, aceste termene aveau ca scop să asigure securitatea juridică, să împiedice sesizarea instanţelor cu plângeri tardive şi să protejeze potenţialii pârâţi de plângeri vexatorii şi neîntemeiate. Termenul de prescripţie îi încuraja pe petenţi să dea dovadă de promptitudine în revendicarea propriilor drepturi. Guvernul subliniază lipsa de diligentă a reclamanţilor din prezentele cauze, care au aşteptat mulţi ani înainte de a sesiza instanţele interne cu acţiunile lor. De asemenea, reclamanţii au aşteptat mai mulţi ani până să sesizeze Curtea ulterior pronunţării deciziei Curţii Constituţionale. În plus, reclamanţii nu au invocat circumstanţe particulare de natură să justifice absenţa oricărui demers oficial din partea lor într-o perioadă atât de lungă.

79. Făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii [Mizzi împotriva Maltei, nr. 26.111/02, CEDO 2006-I (fragmente); Shofman împotriva Rusiei, nr. 74.826/01, 24 noiembrie 2005; şi, mutatis mutandis, Phinikaridou împotriva Ciprului, nr. 23.890/02, pct. 51, 20 decembrie 2007], Guvernul precizează că stabilirea unui termen de prescripţie nu este în sine incompatibilă cu Convenţia şi că este necesar să se examineze în fiecare cauză dacă acest termen este în concordanţă cu Convenţia. Acesta subliniază că art. 8 din Convenţie protejează, pe lângă interesele copilului, drepturile presupusului tată şi că este necesară protejarea acestuia din urmă de plângeri tardive referitoare la fapte care datează de mulţi ani. De asemenea, acesta precizează că interesele terţilor (în principal, familia presupusului tată) sunt puse în discuţie.

80. Guvernul explică în continuare că nu există nicio obligaţie a legiuitorului naţional de a atribui efect retroactiv unei legi anumite. Făcând trimitere la Cauza Rafinăriile elene Stran şi Stratis Andreadis împotriva Greciei (9 decembrie 1994, pct. 49, seria A, nr. 301-B), acesta aminteşte că principiul preeminenţei dreptului şi noţiunea de proces echitabil se opun, cu excepţia existenţei unor motive imperioase de interes general, oricărei ingerinţe a puterii legislative în administrarea justiţiei în scopul influenţării deznodământului judiciar al unui litigiu. În opinia sa, autorităţile naţionale s-au limitat, în speţă, la a acorda prioritate principiilor securităţii juridice şi ne retroactivităţii legii, în conformitate cu principiile Convenţiei.

81. În sfârşit, Guvernul precizează că autorităţile româneau modificat dispoziţiile legale privind termenul de prescripţie şi că, în conformitate cu Legea nr. 288/2007, copilul avea dreptul de a porni acţiunea în stabilirea paternităţii în orice moment. Acesta precizează că legiuitorul român a decis astfel să acorde prioritate interesului copilului pentru stabilirea legăturii de filiaţie cu persoana pe care o consideră tatăl său natural.

2. Aprecierea Curţii

a) Cu privire la aplicabilitatea art. 8 din Convenţie

82. Curtea observă că reclamanţii, născuţi în afara căsătoriei, au încercat să obţină pe cale judiciară recunoaşterea legăturii lor juridice cu persoanele pe care le consideră a fi taţii lor stabilind adevărul biologic. În faţa Curţii, aceştia se plâng că termenul prevăzut de lege la data naşterii lor şi care le era opozabil ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale din 9 decembrie 2008 i-a lipsit de posibilitatea de a obţine stabilirea, în faţa instanţelor interne, a filiaţiei lor faţă de tată.

83. Curtea reaminteşte că naşterea şi în special circumstanţele acesteia intră în sfera „vieţii private  a copilului şi ulterior a adultului, garantată de art. 8 din Convenţie [Odičvre împotriva Franţei (MC), nr. 42.326/98, pct. 29, CEDO 2003-III]. Respectarea vieţii private impune ca fiecare persoană să aibă posibilitatea de a stabili detaliile identităţii sale de fiinţă umană, iar dreptul unei persoane la astfel de informaţii este esenţial, având în vedere influenţa lor asupra formării personalităţii (a se vedea, de exemplu, Mikulic împotriva Croaţiei, nr. 53.176/99, pct. 53-54, CEDO 2002-I; şi Gaskin împotriva Regatului Unit, 7 iulie 1989,53, seria A, nr. 160, pct. 36-37 şi 39). Aceasta include obţinerea de informaţii necesare pentru aflarea adevărului despre un aspect important al identităţii persoanei sale, de exemplu identitatea părinţilor săi biologici (Jäggi împotriva Elveţiei, nr. 58.757/00, pct. 25, CEDO 2006-X; şi Backlund împotriva Finlandei, nr. 36.498/05, pct. 37, 6 iulie 2010).

84. În consecinţă, faptele cauzei intră în domeniul de aplicare a art. 8 din Convenţie.

b) Cu privire la respectarea ari 8 din Convenţie

85. Curtea reaminteşte că art. 8 din Convenţie urmăreşte, în esenţă, să protejeze persoanele împotriva ingerinţelor arbitrare din partea autorităţilor publice; la acest angajament negativ se pot adăuga obligaţii pozitive inerente respectării elective a vieţii private sau de familie. Aceste obligaţii pozitive pot implica adoptarea unor măsuri pentru respectarea vieţii private, chiar şi în ceea ce priveşte relaţiile dintre persoane (Kroon şi alţii, citată anterior, pct. 31; şi Roman împotriva Finlandei, nr. 13.072/05, pct. 45, 29 ianuarie 2013). Limita dintre obligaţiile pozitive şi negative care îi revin statului în temeiul art. 8 nu se pretează totuşi unei definiţii precise, deşi principiile aplicabile lor sunt similare. Pentru a stabili dacă există o obligaţie pozitivă este necesar să se ţină seama de justul echilibru care trebuie păstrat între interesul general şi interesele individului; de asemenea, statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere atât în privinţa obligaţiilor pozitive, cât şi a obligaţiilor negative (Mikulić, citată anterior, pct. 57-58; şi Odičvre, citată anterior, pct. 40).

86. Curtea reaminteşte, de asemenea, că sarcina sa nu este dea se substitui autorităţilor naţionale competente să soluţioneze litigiile interne în materie de paternitate; rolul său este de a examina, din perspectiva Convenţiei, deciziile pronunţate de aceste autorităţi în exercitarea puterii lor de apreciere (Konstantinidis împotriva Greciei, nr. 58.809/09, pct. 43, 3 aprilie 2014, Roman, citată anterior, pct. 46; şi Rozariski împotriva Poloniei, nr. 55.339/00, pct. 62, 18 mai 2006).

(i) Cu privire la chestiunea dacă respingerea acţiunilor reclamanţilor era „prevăzută de lege”şi urmărea un scop legitim

87. Curtea observă că reclamanţii nu contestă faptul că respingerea acţiunilor acestora în stabilirea paternităţii era „prevăzută de lege”.

88. În acest sens trebuie observat că instanţele interne au respins acţiunile reclamanţilor bazându-se pe decizia Curţii Constituţionale din 9 decembrie 2008 care, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, este de aplicabilitate imediată, chiar şi în litigiile în curs de judecată (supra, pct. 38). În temeiul acestei decizii, instanţele interne au aplicat aşadar art. 60 alin. (1) din Codul familiei, care prevedea că acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la naşterea copilului. Prin urmare, Curtea consideră că respingerea acţiunilor reclamanţilor era „prevăzută de lege”.

89. Curtea constată că Curtea Constituţională şi instanţele interne au considerat necesar să protejeze principiul neretroactivi taţii legii civile şi, astfel, să asigure securitatea juridică.

90. Curtea admite într-adevăr că stabilirea filiaţiei poate avea repercusiuni considerabile nu doar asupra vieţii private şi de familie a rudelor apropiate ale pretinsului tată, ci şi asupra situaţiei lor patrimoniale, ceea ce permite legiuitorului să reglementeze chestiunile legate de filiaţie (Konstantinidis, citată anterior, pct. 52; şi Pascaud împotriva Franţei, nr. 19.535/08, pct. 59 şi 62,16 iunie 2011). Ingerinţa în litigiu avea, aşadar, ca scop protejarea „drepturilor şi libertăţilor altora”.

91. Rămâne de stabilit dacă, în circumstanţele particulare ale prezentelor cauze, ingerinţa era „necesară într-o societate democratică”.

(ii) Cu privire la necesitatea ingerinţei

92. Pentru a se pronunţa dacă art. 8 din Convenţie a fost sau nu respectat, Curtea trebuie nu doar să cântărească interesele persoanei faţă de interesul general al colectivităţii în ansamblu, ci şi să cântărească interesele private concurente aflate în joc. În acest sens trebuie observat că expresia „orice persoană” prevăzută la art. 8 din Convenţie se aplică atât copilului, cât şi presupusului tată. Pe de o parte, există dreptul la cunoaşterea propriilor origini - care are fundamentul în interpretarea extinsă a noţiunii de viaţă privată (Odičvre, citată anterior, pct. 42). Persoanele aflate în situaţia reclamanţilor au un interes vital, protejat de Convenţie, de a obţine informaţiile care le sunt indispensabile pentru a afla adevărul despre un aspect important al identităţii lor personale şi a înlătura orice incertitudine în această privinţă (Mikulić, citată anterior, pct. 64 şi 65). Pe de altă parte, nu se poate nega interesul unui presupus tată de a fi protejat de plângeri tardive referitoare la fapte care datează de mulţi ani. În sfârşit, pe lângă interesele concurente care tocmai au fost menţionate, mai pot intra în discuţie alte interese, de exemplu, cele ale unor terţi, în esenţă familia presupusului tată, precum şi interesul general pentru securitatea juridică (Backlund, citată anterior, pct. 46; şi Röman, citată anterior, pct. 51).

93. În speţă, Curtea constată că situaţia reclamanţilor este oarecum diferită de cea descrisă în cauzele examinate până acum. Dacă în cauzele Phinikaridou, Konstantinidis şi Backlund, sus-menţionate, reclamanţii nu au putut să introducă o acţiune în stabilirea paternităţii în termenul prevăzut de lege pe motiv că nu cunoşteau identitatea presupusului lor tată natural, în prezenta cauză, motivul ţine de absenţa capacităţii depline de exerciţiu a reclamanţilor pentru a introduce o astfel de acţiune în cursul termenului de prescripţie.

94. În această privinţă trebuie constatat că legea aplicabilă în speţă prevedea ca moment de începere a termenului de prescripţie un moment obiectiv, şi anume data naşterii reclamanţilor. Astfel, prevederile Codului familiei în versiunea în vigoare în momentul naşterii reclamanţilor protejau interesele unui copil a cărui mamă sau al cărui reprezentant legal a introdus o acţiune în stabilirea paternităţii în termenul prevăzut de lege. În schimb, Codul familiei nu conţinea prevederi cu privire la persoanele aflate în situaţia reclamanţilor, ai căror reprezentanţi legali nu au introdus acţiuni în stabilirea paternităţii în termenul prevăzut de lege.

95. Astfel, în prezentele cauze, termenul de prescripţie pentru introducerea unei acţiuni în stabilirea paternităţii s-a împlinit atunci când reclamanţii au împlinit vârsta de un an, deci cu mult timp înainte ca aceştia să aibă capacitate deplină de exerciţiu pentru a introduce ei înşişi o acţiune în stabilirea paternităţii. Prin urmare, reclamanţii depindeau de diligenţa mamei lor sau a reprezentantului lor legal pentru a introduce o acţiune în stabilirea paternităţii şi, având în vedere că aceştia din urmă nu au făcut-o, reclamanţii nu au avut niciodată posibilitatea de a introduce personal o astfel de acţiune. Dacă primului reclamant i s-a aplicat prescripţia din cauza inacţiunii mamei sale, aceeaşi constatare este valabilă pentru cea de-a două reclamantă, a cărei mamă nu a urmat în mod corect procedura internă.

96. În acest context, Curtea consideră importantă precizarea că, în cadrul examinării cauzei Phinikaridou, citată anterior, a efectuat o cercetare comparativă a legislaţiei statelor contractante cu privire la acţiunile având ca obiect recunoaşterea paternităţii. Cercetarea a arătat că nu există o abordare uniformă în materie. Spre deosebire de paşii făcuţi pentru procedurile în recunoaşterea sau în tăgada paternităţii introduse de taţi, potrivit acestui raport, un mare număr de state nu prevedeau un termen de prescripţie pentru acţiunile în stabilirea paternităţii introduse de copii. S-a constatat, astfel, o tendinţă de a proteja mai mult dreptul copilului la stabilirea filiaţiei faţă de tată (Phinikaridou, citată anterior, pct. 58).

97. În statele care prevedeau un termen de prescripţie pentru acţiunile introduse de copii, durata acestui termen era cuprinsă între un an şi 30 de ani. Deşi există diferenţe în definirea noţiunii dies a quo, majoritatea acestor state lăsau să curgă termenul fie de la împlinirea vârstei majoratului copilului, fie de la pronunţarea unei hotărâri definitive prin care se infirma paternitatea, chiar dacă copilul a avut cunoştinţă de aspecte ale identităţii tatălui său, fără excepţie (Phinikaridou, citată anterior, pct. 59).

98. Curtea consideră că, în principiu, termenul de un an existent în legislaţia română nu este lipsit de caracter rezonabil din perspectiva duratei sale. În schimb, problema o constituie dies a quo deoarece, în aceste cauze, lasă să curgă un termen care nu permite deloc compensarea lipsei de acţiune din partea mamei sau a reprezentantului legal cât timp copilul a fost minor (a se compara cu Cauza Konstantinidis, citată anterior, pct. 54, în care Curtea a considerat că termenul de prescripţie de un an prevăzut de legislaţia elenă în beneficiul copilului nu era neîntemeiat pentru că începea să curgă de la împlinirea vârstei majoratului şi permitea astfel compensarea lipsei de acţiune din timpul minoratului). Curtea constată astfel că stabilirea termenului de prescripţie, aşa cum şi-a produs efectele în speţă, a restrâns dreptul reclamanţilor de a introduce acţiuni în stabilirea paternităţii ducând până la stingerea acestuia.

99. Curtea reaminteşte apoi că a apreciat deja că termenele de prescripţie rigide sau alte obstacole în calea acţiunilor în stabilirea paternităţii care se aplică chiar dacă reclamanţii nu au cunoştinţă de identitatea presupusului lor tată înainte de împlinirea termenului de prescripţie (Phinikaridou, citată anterior, pct. 56; Backlund, citată anterior, pct. 48; şi Roman, citată anterior, pct. 52) încalcă art. 8 din Convenţie. Curtea consideră că acest criteriu trebuie să fie luat în considerare în prezentele cauze. Curtea constată în această privinţă că dreptul intern nu prevede nicio excepţie care le-ar fi permis reclamanţilor să introducă ei înşişi o acţiune în stabilirea paternităţii la împlinirea vârstei majoratului (Konstantinidis, citată anterior) sau într-un anumit termen ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 288/2007, care a conferit caracter imprescriptibil dreptului copiilor născuţi după intrarea în vigoare a acesteia de a introduce o acţiune în stabilirea paternităţii.

100. În plus, Curtea observă că reiese clar din Decizia Curţii Constituţionale din 9 decembrie 2008 şi din hotărârile pronunţate de instanţele interne că s-a acordat o importanţă mai mare interesului general reprezentat de securitatea juridică şi drepturilor şi intereselor concurente ale tatălui şi familiei acestuia decât dreptului reclamanţilor de a-şi cunoaşte originile. Curtea considera însă că o restrângere atât de radicală adusă dreptului reclamanţilor de a introduce o acţiune în stabilirea paternităţii necesita din partea instanţelor române punerea în balanţă a intereselor implicate. Curtea observă că, atunci când au respins acţiunile reclamanţilor, instanţele interne nu au luat în considerare în niciun moment dreptul acestora de a-şi cunoaşte ascendenţa şi dreptul acestora la stabilirea filiaţiei faţă de tată.

101. Astfel, în Decizia sa din 9 decembrie 2008, Curtea Constituţională nu a examinat interesele persoanelor aflate în situaţia reclamanţilor şi a acordat prioritate principiului neretroactivităţii legii civile fără să pună în balanţă interesele implicate (supra, pct. 44). Deşi este adevărat că Curtea Constituţională este garantul constituţionalităţii legilor şi al principiului neretroactivităţii legii civile, nu este mai puţin adevărat că în Constituţie se prevede ocrotirea vieţii private şi prioritatea reglementărilor internaţionale, astfel încât punerea în balanţă a tuturor intereselor ar 11 putut conduce la o dezbatere la nivel intern. Ulterior, instanţele interne au urmat decizia Curţii Constituţionale. În opinia Curţii, nu s-a demonstrat suficient în ce mod interesul general de protejare a securităţii juridice a legăturilor de familie sau interesul presupusului tată are prioritate faţă de dreptul reclamanţilor de a avea cel puţin o posibilitate de a stabili în justiţie filiaţia faţă de tată. În această privinţă, Curtea reaminteşte că scopul Convenţiei este apărarea unor drepturi care nu sunt teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective [a se vedea, mutatis mutandis, Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, pct. 33, seria A nr. 37; şi Karoussiotis împotriva Portugaliei, nr. 23.205/08, pct. 84, CEDO 2011 (fragmente)].

102. Pe de altă parte, Curtea ia act de evoluţia dreptului român în materie de filiaţie, evoluţie care se dovedeşte favorabilă prevalenţei realităţii biologice asupra ficţiunilor legale. Astfel, conform noului Cod civil, acţiunea în stabilirea paternităţii este imprescriptibilă în timpul vieţii copilului (supra, pct. 42). Totuşi, reclamanţii nu au putut să beneficieze de această evoluţie a dreptului român din cauza Deciziei Curţii Constituţionale din 9 decembrie 2008.

103. Având în vedere cele de mai sus şi chiar ţinând cont de marja de apreciere de care dispune statul, Curtea consideră că instanţele naţionale nu au menţinut un „echilibru just” între diversele interese implicate şi că, prin urmare, ingerinţa în dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii lor private nu a fost proporţională cu scopurile legitime urmărite,

104. În consecinţă, Curtea constată încălcarea art. 8 din Convenţie.

II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări

105. În observaţiile sale din 9 aprilie 2013, a două reclamantă a invocat şi art. 6 § 1 din Convenţie, plângându-se de nerespectarea dreptului său de acces la instanţă. Curtea consideră că acesta este un nou capăt de cerere, pe care reclamanta nu l-a menţionat în formularul de cerere, şi că nu constituie un capăt de cerere asupra căruia părţile au făcut schimb de observaţii. Prin urmare, nu este necesară examinarea lui în prezenta cerere [Piryanik împotriva Ucrainei, nr. 75.788/01, pct. 19-20,19 aprilie 2005; M.C. şi alţii împotriva Italiei, nr. 5.376/11, pct. 54, 3 septembrie 2013; şi Dumitrescu împotriva României (dec.), nr. 23.858/08, pct. 38-39].

III. Cu privire la art. 46 şi art. 41 din Convenţie

A. Cu privire la art. 46 din Convenţie

106. Pasajele relevante ale art. 46 din Convenţie prevăd următoarele:

„1. Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.

2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri, care supraveghează executarea ei.”

107. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu art. 46, părţile contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi, Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei fiind însărcinat să supravegheze executarea acestor hotărâri. Rezultă, în special, că statul pârât declarat răspunzător pentru încălcarea obligaţiilor sale prevăzute de Convenţie trebuie să aleagă, sub supravegherea Comitetului Miniştrilor, măsurile generale şi/sau, după caz, măsurile individuale care trebuie adoptate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte şi a remedia pe cât posibil efectele acesteia, indiferent dacă reclamantul a solicitat sau nu acordarea unei reparaţii echitabile. Statul pârât este liber, sub supravegherea Comitetului Miniştrilor, să îşi aleagă mijloacele pentru îndeplinirea obligaţiei sale legale în conformitate cu art. 46 din Convenţie, cu condiţia ca aceste mijloace să fie compatibile cu concluziile din hotărârea Curţii (McCaughey şi alţii împotriva Regatului Unit, nr. 43.098/09, pct. 142, CEDO 2013 şi trimiterile citate acolo).

108. Totuşi, pentru a ajuta statul pârât să îşi îndeplinească obligaţiile prevăzute la art. 46, Curtea poate încerca să indice tipul de măsuri, individuale şi/sau generale, care ar putea fi luate pentru a stopa situaţia constatată [Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr. 31.443/96, pct. 194, CEDO 2004-V; Stanev împotriva Bulgariei (MC), nr. 36.760/06, pct. 255, CEDO 2012; şi M.D. şi alţii împotriva Maltei, nr. 64.791/10, pct. 87,17 iulie 2012].

109. În speţă, Curtea consideră că este necesar, în baza constatării încălcării art. 8 din Convenţie, să indice măsurile individuale de executare în cadrul prezentei hotărâri. Curtea reaminteşte că a constatat încălcarea acestui articol în principal din cauza imposibilităţii primilor doi reclamanţi de a introduce în mod valid o acţiune în stabilirea paternităţii în faţa instanţelor interne. De asemenea, Curtea a observat nereguli la punerea în balanţă, de către instanţele interne, a tuturor intereselor implicate atunci când au examinat cauzele. Curtea consideră că, pentru a înlătura consecinţele încălcării drepturilor primilor doi reclamanţi, autorităţile ar trebui să se asigure că aceştia vor avea posibilitatea de a introduce la instanţele interne o acţiune în stabilirea paternităţii în cadrul căreia toate interesele implicate vor fi puse în balanţă. Cu toate acestea, nimic din prezenta hotărâre nu trebuie să fie interpretat ca exprimând vreo opinie despre modul de soluţionare a unei astfel de acţiuni.

110. În plus. Curtea consideră că lacunele identificate în aceste cauze pot conduce în viitor la alte cereri întemeiate. Prin urmare, Curtea recomandă statului pârât să aibă în vedere măsurile generale necesare pentru a asigura respectarea dreptului la viaţă privată al persoanelor respective.

B. Cu privire la art. 41 din Convenţie

111. În conformitate cu art. 41 din Convenţie:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

1. Prejudiciu

112. Primul reclamant solicită suma de 485.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care pretinde că l-a suferit, constând în neliniştea cauzată de incertitudinea legată de filiaţia sa şi atingerile aduse imaginii sale de avocat în urma respingerii acţiunii sale în justiţie.

113. A două reclamantă solicită suma de 42.020 EUR pentru prejudiciul material, reprezentând echivalentul obligaţiei de întreţinere la care consideră că ar fi avut dreptul dacă şi-ar fi putut stabili filiaţia faţă de tată. Aceasta mai solicită 50.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit ca urmare a neliniştii cauzate de incertitudinea legată de filiaţia sa şi de lipsa afecţiunii paterne.

114. În ceea ce priveşte prejudiciul material solicitat de a două reclamantă, Guvernul precizează că acesta nu poate fi calculat în funcţie de succesul unei acţiuni în stabilirea paternităţii, nici în baza sumelor pe care instanţa competentă ar fi putut să le acorde în urma unei astfel de acţiuni.

115. Guvernul solicită Curţii să constate că o eventuală hotărâre de constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă a prejudiciului moral. Acesta mai consideră că sumele solicitate de primul reclamant şi a două reclamantă sunt excesive în raport cu jurisprudenţa Curţii în materie.

116. Curtea consideră că prejudiciul material pretins de a două reclamantă nu a fost stabilit în mod suficient şi respinge această pretenţie. În schimb, Curtea consideră necesar să i se acorde fiecărui reclamant suma de 4.500 EUR pentru prejudiciul moral.

2. Cheltuieli de judecată

117. Primul reclamant solicită suma de 6.000 EUR, corespunzătoare cheltuielilor suportate în procedura internă pentru expertize, înfăţişarea martorilor şi taxa de timbru. Actele doveditoare depuse la dosar corespund unei sume de aproximativ 300 EUR.

118. A două reclamantă solicită suma de 4.104 EUR pentru onorariul avocatului aferent procedurilor interne şi în faţa Curţii, precum şi pentru cheltuielile de corespondenţă. Aceasta a depus la dosar facturile aferente sumelor plătite avocatului ca să o reprezinte în faţa instanţelor interne şi a Curţii, precum şi cele aferente cheltuielilor de traducere şi de corespondenţă cu Curtea.

119. Guvernul precizează ca cheltuielile pretinse de primul reclamant sunt doar parţial susţinute de documente justificative, în plus, acesta observă că a două reclamantă a omis să trimită copia eventualului contract de asistenţă juridică sau detalii despre numărul de ore de asistenţă juridică de care a beneficiat. Acesta consideră de asemenea că onorariul pretins este excesiv în raport cu asistenţa juridică pe care avocatul a oferit-o efectiv clientei sale. În ceea ce priveşte justificarea cheltuielilor de corespondenţă, în cuantum de 25 lei româneşti (RON), Guvernul observă că chitanţa trimisă este ilizibilă şi nu permite identificarea unei eventuale legături cu procedura în faţa Curţii.

120. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora [Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 31.107/96, pct. 54, CEDO 2000-XI], în speţă, ţinând seama de documentele pe care le deţine şi de jurisprudenţa sa, Curtea consideră rezonabil să acorde primului reclamant suma de 300 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată pentru procedura internă, iar celei de a două reclamante suma de 4,104 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată pentru procedura internă şi pentru procedura în faţa Curţii.

3. Dobânzi moratorii

121. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA:

1. hotărăşte, în unanimitate, să conexeze cererile;

2. declară, în unanimitate, admisibile cererile nr. 25.057/11 şi nr. 34.739/11;

3. declară, în majoritate, inadmisibilă cererea nr. 20.316/12;

4. hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 8 din Convenţie în cererile nr. 25.057/11 şi nr. 34.739/11;

5. hotărăşte, în unanimitate:

a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 §2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:

(i) 4.500 EUR (patru mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, fiecărui reclamant din cauzele nr. 25.057/11 şi nr. 34.739/11, pentru prejudiciul moral;

(ii) 300 EUR (trei sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecata, reclamantului din Cauza nr. 25.057/11;

(iii) 4.104 EUR (patru mii o sută patru euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamantă cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată, reclamantei din Cauza nr. 34.739/11;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

6. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 19 iulie 2016, în temeiul art. 77§2 şi art. 77§ 3 din Regulamentul Curţii.

PREŞEDINTE,

ANDRÁS SAJÓ

Grefier adjunct,

Andrea Tamietti

 

La prezenta hotărâre sunt anexate, în conformitate cu art. 45 §2 din Convenţie şi art. 74 §2 din Regulament, următoarele opinii separate:

- opinia parţial dizidentă a judecătorului Kūris;

- declaraţia de dezacord a judecătorului Bošnjak.

 

A.S.

A.N.T.

 

Opinia parţial dizidentă a judecătorului Kūris

 

1. Este jenant faptul că cererea celui de-al treilea reclamant a fost declarată inadmisibilă. Sunt în total dezacord cu majoritatea în această privinţă. Noi, membrii Camerei, am dat dovadă de un formalism excesiv în această privinţă, şi, în consecinţă, am fost prea stricţi cu acest reclamant. Prea insensibili.

2. Curtea a declarat în repetate rânduri, prima dată în Decizia Walker împotriva Regatului Unit [(dec.), nr. 34.979/97, CEDO 2000-I], că „regula celor şase luni [..,] are ca scop să servească securităţii juridice . Este vorba de bazele justificării admisibilităţii cererilor în temeiul art. 35 din Convenţie.

Cu toate acestea, pentru ca aplicarea acestei reguli nu doar Să creeze aparenţa de a servi interesele securităţii juridice, ci să le servească în mod real, punctul de plecare a termenului de şase luni trebuie să fie el însuşi cert.

Or, nu este cazul în speţă.

3. Din punct de vedere formal, cererea respectivă a fost introdusă după împlinirea termenului de 6 luni, dacă începutul acestuia se consideră a fi data intrării în vigoare a Deciziei Curţii Constituţionale din 9 decembrie 2008 Consider că, în circumstanţele cauzei, nu aceasta este data care trebuie considerată ca punct de plecare a termenului respectiv deoarece aceasta nu ţine seama de câteva elemente importante.

4. Reclamantul avea 15 ani la data decesului persoanei pe care, potrivit afirmaţiilor sale, toată lumea o considera ca fiind tatăl său (eu cred că. În absenţa vreunei informaţii în sens contrar, putem să considerăm această persoană ca fiind „tatăl reclamantului”). Acesta avea cel mult 19 ani atunci când Curtea Constituţională a pronunţat decizia. În acel moment este posibil ca acesta să fi crezut în mod îndreptăţit că legătura părintească dintre el şi tatăl său decedat era stabilită oficial dincolo de orice îndoială şi nu putea fi contestată în mod legitim. Ştia el că această chestiune nu fusese soluţionată definitiv? Se poate presupune în mod legitim că nu, deoarece el, tatăl său şi mama sa trăiau împreună ca familie (pct. 31 din hotărâre). Nu a fost prezentat niciun element că acesta ar fi avut vreun motiv să creadă altceva.

Dar nu ştim asta cu certitudine.

5. La data la care Curtea Constituţională a pronunţat decizia este posibil ca reclamantul să nu fi bănuit că decizia avea vreo legătură cu situaţia sa. La urma urmei, decizia respectivă nu a fost pronunţată în propria cauză, nu îl viza pe el. Faptul că reclamantul nu a introdus nicio acţiune în stabilirea filiaţiei faţă de tată îndreptată împotriva tatălui său imediat după 8 noiembrie 2007, când a intrat în vigoare legea care permitea această măsură, tinde oarecum să confirme această prezumţie.

Nici asta nu ştim.

6. Cu alte ocazii, când a considerat că regula celor 6 tuni este strictă, Curtea nu a considerat însă că este bătută în cuie. De exemplu, a considerat că „[atunci când un reclamant recurge la o cale de atac aparent disponibilă şi abia ulterior află de existenţa unor circumstanţe care o fac ineficientă, poate fi indicat să se considere că termenul de 6 luni a început să curgă la data la care reclamantul a luat sau ar fi trebuit să ia cunoştinţă prima dată de aceste circumstanţe” [a se vedea, printre altele, Paul şi Audrey Edwards împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 46.477/99, 7 iunie 2001; Manukyan împotriva Georgiei (dec.), nr. 53.073/07, 14 noiembrie 2007; sn.]. În aceste cauze, aplicarea regulii termenului de 6 luni depindea de faptul dacă reclamantul avea sau nu cunoştinţă de lipsa de eficacitate a căii de atac. Este greu de înţeles de ce nu se adoptă un raţionament similar pentru aplicarea acestei reguli în funcţie de cunoaşterea (sau nu) de către reclamant a existenţei deciziilor care ar putea aduce atingere drepturilor sale prevăzute de Convenţie. Cine i-ar putea imputa în mod justificat unei persoane că nu a introdus un capăt de cerere „în timp util”, cu promptitudinea şi rapiditatea necesară, dacă ea nici măcar nu a avut cunoştinţă de faptul că drepturile sale ar fi putut fi încălcate?

7. La pct. 98 şi 99 din hotărâre, legislaţia românească, atât cea aplicabilă anterior modificării din 2007, cât şi cea intrată în vigoare ulterior pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, este criticată în mod justificat pentru că nu a luat în considerare faptul evident că momentul în care persoana în cauză ia efectiv cunoştinţă de problema identităţii părintelui său poate surveni la mult timp după expirarea termenului rigid prevăzut de lege. În consecinţă, stabilirea unui termen imperativ, mai ales dacă este foarte scurt, în care persoana să introducă acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de tată şi care expiră conform legii înainte ca persoana să ia cunoştinţă de existenţa unor motive faptice pentru introducerea acţiunii, înseamnă să ceri imposibilul. Legislaţia ignoră (şi continuă să ignore) mottoul lex non cogitad impossibilia.

În plus, persoanele aflate în situaţii similare cu cea a celui de-al treilea reclamant devin, prin această legislaţie, ostaticele bunei (sau relei) - voinţe a terţilor. Acest fapt reiese neechivoc din prezenta hotărâre.

8. Decizia Curţii Constituţionale este prea formalistă. Art. 15 din Constituţia României pare să fi fost interpretat fără a ţine seama de cerinţele statului de drept, care este totodată un principiu constituţional. Potrivit acestei interpretări, maxima, prevăzută de acest articol, devine o valoare în sine, chiar dacă aduce o atingere nejustificată intereselor atâtor persoane. Lege doar pentru lege.

9. De asemenea, legea în temeiul căreia era permisă introducerea acestei acţiuni în orice moment din viitor era în vigoare, iar reclamantul, ca multe alte persoane aflate într-o situaţie similară, putea avea aşteptarea legitimă ca efectele acestei legi să nu fie suspendate brusc la un an după adoptarea acesteia.

Ce se întâmplă cu securitatea juridică în privinţa acestor persoane?

10. După ce a luat în mod corespunzător notă de formalismul excesiv al legislaţiei româneşti, Camera a avut ea însăşi o abordare nejustificat de formalistă. Camera nu a abordat problema momentului în care reclamantul a realizat că chestiunea juridică a legăturii de filiaţie faţă de tată nu era soluţionată.

Da, nu ştim - dar de ce nu vrem să ştim?

Şi de ce interpretăm această incertitudine, pe care nici măcar nu am încercat să o risipim, în detrimentul reclamantului!?

11. Pretinzând ca cel de-al treilea reclamant să introducă cererea sa în termen de 6 luni de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale din 9 decembrie 2008, fără a lua în seamă faptul că, la acea dată, era posibil ca reclamantul nici să nu ştie că decizia este aplicabilă în situaţia sa, noi înşine am încălcat mottoul lex non cogit ad impossibilia. Asta constituie o denegare de dreptate.

12. Prezenta hotărâre este foarte sinceră şi foarte corectă în multe privinţe. Totuşi, acest unic aspect face totodată din aceasta - coabitare regretabilă! - o manifestare a triumfului formalismului orb.

„Slova omoară” (2 Corinteni 3:6),

 

Declaraţia de dezacord a judecătorului Bošnjak

 

Regret, dar nu pot fi de acord cu opinia majorităţii, potrivit căreia Cererea nr. 20.316/12 trebuie declarată inadmisibilă. De asemenea, eu consider că a fost încălcat art. 8 din Convenţie în privinţa celui de-al treilea reclamant.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.