MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 318/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 318         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 4 mai 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 76 din 28 februarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 alin. (9) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei

 

Decizia nr. 78 din 28 februarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei

 

ACTE ALE AUTORITĂŢII DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ

 

10. - Normă pentru modificarea şi completarea Normei nr. 3/2013 privind activitatea de marketing a fondului de pensii administrat privat, aprobată prin Hotărârea Consiliului Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private nr. 5/2013

 

11. - Normă pentru modificarea şi completarea Normei nr. 16/2013 privind activitatea de marketing al fondului de pensii facultative, aprobată prin Hotărârea Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 64/2013

 

12. - Normă pentru modificarea şi completarea Normei Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 26/2014 privind transferul participanţilor între fondurile de pensii administrate privat

 

ACTE ALE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

 

Hotărârea din 31 mai 2016 în Cauza Gheorghiţă şi Alexe împotriva României

 

ACTE ALE CAMEREI CONSULTANŢILOR FISCALI

 

7. - Hotărâre privind alegerea preşedintelui, prim-vicepreşedintelui şi a vicepreşedinţilor Consiliului superior al Camerei Consultanţilor Fiscali

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 76

din 28 februarie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 alin. (9) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel-Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Ingrid Alina Tudora - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 alin. (9) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, excepţie ridicată de Mihai Rafael-Hariton Kehaiyan şi Vincenţiu Garbiş Kehaiyan în Dosarul nr. 74.810/3/2011 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 444D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea din 22 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 74.810/3/2011, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 alin. (9) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Mihai Rafael-Hariton Kehaiyan şi Vincenţiu Garbiş Kehaiyan cu ocazia judecării recursului formulat de creditori împotriva unei sentinţe civile având ca obiect o contestaţie împotriva tabelului preliminar de creanţe.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia arată că, potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, termenul de recurs este de 7 zile de la data comunicării hotărârii, dacă legea nu prevede altfel, în acelaşi sens fiind şi prevederile Codului de procedură civilă care reglementează faptul că exercitarea căii de atac curge într-un anumit termen, calculat tot de la data comunicării hotărârii. Prin excepţie de la această regulă sunt însă prevederile art. 7 alin. (9) din Legea nr. 85/2006, prin intermediul cărora modalitatea de exercitare a căii de atac a recursului este condiţionată de îndeplinirea de către recurenţi a mai multor situaţii, ceea ce constituie, în opinia autorilor excepţiei, o nesocotire a accesului liber la justiţie. Susţine astfel că pentru a dispune de posibilitatea cunoaşterii momentului în care o hotărâre judecătorească a fost publicată în Buletinul procedurilor de insolvenţă, dată de la care trebuie calculat termenul de 7 zile în vederea exercitării căii de atac, este necesar ca persoana să aibă acces la Buletinul procedurilor de insolvenţă (BPI), ceea ce implică obligatoriu existenţa unui abonament, care nu este gratuit, ci contra cost. Arată, de asemenea, că furnizarea publicaţiei BPI se efectuează on line, iar, pentru acces, utilizatorul trebuie să deţină un cont în cadrul portalului Oficiului Naţional al Registrului Comerţului (ONRC), ceea ce implică deţinerea unui computer, precum şi accesul la internet. În aceste condiţii, apreciază că situaţiile impuse de prevederile de lege criticate nu sunt la îndemâna oricărei persoane care ar dori să exercite calea de atac, limitându-se în mod definitiv accesul pentru acei justiţiabili care nu pot accesa BPI. Toate aceste impedimente ar putea fi înlăturate însă dacă hotărârea ar fi comunicată justiţiabilului, conform dispoziţiilor procedurale civile.

6. În susţinerea acestor critici autorii excepţiei invocă Rezoluţia nr. (81 )7 a Comitetului Miniştrilor către statele membre privind mijloacele de facilitare a accesului la justiţie, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 462 din 17 septembrie 2014. Astfel, raportând decizia precitată la speţa dedusă judecăţii, arată că exercitarea recursului este condiţionată de încheierea în prealabil a unui abonament la BPI, de deţinerea unui calculator, dar şi de încheierea unui alt abonament pentru accesul la internet, ceea ce impune atât condiţii excesive pentru exercitarea căii de atac a recursului, cât şi costuri suplimentare.

7. Faţă de toate acestea, având în vedere că „inechităţile de fapt care pot apărea în urma aplicării prevederilor art. 7 alin. (9) din Legea nr. 85/2006 conduc la imposibilitatea exercitării unui recurs efectiv de către unii dintre justiţiabili”, se solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă apreciază că prevederile art. 7 alin. (9) din Legea nr. 85/2006 nu sunt contrare normelor constituţionale invocate în susţinerea excepţiei. În acest sens, instanţa de judecată reţine că, odată cu introducerea la art. 7 a alin. (31), legiuitorul a stabilit că prima citare şi comunicarea actelor de procedură către persoanele împotriva cărora se introduce o acţiune, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, se vor realiza, conform Codului de procedură civilă, şi prin Buletinul procedurilor de insolvenţă, oferindu-se, astfel, garanţii suplimentare pentru ca aceste persoane să aibă cunoştinţă de demersul judiciar formulat împotriva lor. De asemenea, referitor la susţinerile potrivit cărora accesul la BPI nu este gratuit, fiind percepute anumite costuri, sau că ar fi necesară deţinerea unui computer şi, implicit, accesul la internet, toate acestea fiind de natură, în opinia autorilor excepţiei, a le restrânge accesul la justiţie, instanţa precizează că existenţa unor costuri, în măsura în care au un caracter rezonabil şi proporţional, nu reprezintă o limitare a dreptului de acces la justiţie.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, exemplu fiind Decizia nr. 579 din 5 mai 2011 sau Decizia nr. 1.436 din 5 noiembrie 2009.

11. Avocatul Poporului apreciază că prevederile art. 7 alin. (9) din Legea nr. 85/2006 sunt constituţionale. În acest sens invocă Decizia nr. 1.137 din 4 decembrie 2007, prin care Curtea a observat că „legea instituie măsuri deosebite pentru ca părţile implicate în procedura insolvenţei, respectiv debitorii şi creditorii, să se bucure de o informare corectă a situaţiei lor juridice, inclusiv prin notificarea potrivit regulilor de drept comun, astfel încât, ulterior deschiderii procedurii, aceştia să îşi poată exercita dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil. Faptul că, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, persoanele notificate vor fi citate şi li se vor comunica actele de procedură prin intermediul Buletinului procedurilor de insolvenţă nu poate fi privit ca aducând atingere dreptului la apărare. Astfel, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul se bucură de atributul exclusiv de a stabili normele de procedură, putând să instituie prevederi speciale, derogatorii de la dreptul comun, în vederea unor situaţii specifice.”

12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şt ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 7 alin. (9) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 21 aprilie 2006, potrivit cărora „Publicarea actelor de procedură sau, după caz, a hotărârilor judecătoreşti în Buletinul procedurilor de insolvenţă înlocuieşte, de la data publicării acestora, citarea, convocarea şi notificarea actelor de procedură efectuate individual faţă de participanţii la proces, acestea fiind prezumate a fi îndeplinite la data publicării

15. Curtea constată că Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei a fost abrogată expres prin art. 344 lit. a) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014. În legătură cu examinarea unor texte de lege ce nu mai sunt în vigoare, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, interpretând sintagma „în vigoare”din cuprinsul art. 29 din Legea nr. 47/1992, text care circumstanţiază controlul de constituţionalitate numai la legile şi ordonanţele în vigoare, Curtea Constituţională a reţinut că acest control vizează „dispoziţiile aplicabile cauzei, chiar dacă acestea nu mai sunt în vigoare”, dar ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. Astfel, deşi nu mai sunt în vigoare, prevederile art. 7 alin. (9) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei îşi produc în continuare efectele juridice, fiind aplicabile cauzei, potrivit art. 343 din Legea nr. 85/2014, în conformitate cu care „Procesele începute înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse legii aplicabile anterior acestei date”, aşa încât, în aceste condiţii, Curtea urmează a se pronunţa asupra constituţionalităţii prevederilor legale care fac obiectul excepţiei de neconstituţionalitate.

16. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate prevederile criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 24 care consacră dreptul la apărare, art. 31 alin. (2) privind dreptul la o informare corectă din partea autorităţilor publice, art. 124 alin. (2) potrivit cărora „Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”, precum şi celor ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil, şi art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv.

17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile art. 7 alin. (9) din Legea nr. 85/2006 au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, în acest sens fiind, spre exemplu, Decizia nr. 579 din 5 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 18 iulie 2011, sau Decizia nr. 1.012 din 27 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 16 ianuarie 2013, prin care Curtea a constatat că prevederile de lege criticate nu sunt contrare Legii fundamentale.

18. Curtea reţine totodată că, după abrogarea Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, soluţia legislativă criticată a fost preluată identic în cuprinsul art. 42 alin. (10) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014. Astfel, pe calea controlului a priori, Curtea s-a pronunţat, printre altele, şi cu privire la constituţionalitatea acestor prevederi, în acest sens fiind Decizia nr. 283 din 21 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 20 iunie 2014, prilej cu care a statuat că acestea sunt constituţionale.

19. În contextul criticilor formulate în prezenta cauză, Curtea reţine faptul că, prin Decizia nr. 1.137 din 4 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 15 ianuarie 2008, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 7 sunt contrare prevederilor art. 24 şi art. 53 din Constituţie, în măsura în care se interpretează că prima comunicare a actelor de procedură către persoanele împotriva cărora se promovează o acţiune în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, se realizează numai prin Buletinul procedurilor de insolvenţă, iar nu şi potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă.

20. Ulterior pronunţării Deciziei nr. 1.137 din 4 decembrie 2007, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 173/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 792 din 26 noiembrie 2011, legiuitorul a introdus la art. 7 un nou alineat, şi anume alin. (31), modificat prin Legea nr. 169/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 21 iulie 2010, prin care s-a stipulat că, „Prin excepţie de la prevederile alin. (1), prima citare şi comunicarea actelor de procedură către persoanele împotriva cărora se introduce o acţiune, în temeiul dispoziţiilor prezentei legi, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, se vor realiza, conform Codului de procedură civilă, şi prin Buletinul procedurilor de insolvenţă. Instanţele judecătoreşti vor transmite actele de procedură în cauză, din oficiu, pentru publicare în Buletinul procedurilor de insolvenţă.”

21. În acest context, prin Decizia nr. 579 din 5 mai 2011, Curtea a reţinut că, faţă de dispoziţiile art. 7 alin. (1), care prevăd că „Citarea părţilor, precum şi comunicarea oricăror acte de procedură, a convocărilor şi notificărilor se efectuează prin Buletinul procedurilor de insolvenţă. Comunicarea citaţiilor, a convocărilor şi notificărilor faţă de participanţii la proces, al căror sediu, domiciliu sau reşedinţă se află în străinătate, este supusă dispoziţiilor Codului de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare”, noul text oferă garanţii suplimentare persoanelor împotriva cărora se introduce o acţiune, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, prin instituirea obligaţiei ca prima citare şi comunicarea actelor de procedură către acestea, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, să se realizeze atât conform Codului de procedură civilă, cât şi prin Buletinul procedurilor de insolvenţă, iar instanţele judecătoreşti vor transmite actele de procedură în cauză, din oficiu, pentru publicare în Buletinul procedurilor de insolvenţă.

22. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că întreaga procedură instituită prin Legea nr. 85/2006 are ca scop acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă şi, în acelaşi timp, pe un plan mai general, asanarea mediului comercial, ceea ce corespunde obligaţiei statului înscrise în art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie. Specificul procedurii a impus adoptarea unor reguli de procedură speciale, care derogă de la normele dreptului comun, stabilirea acestora constituind atributul exclusiv al legiuitorului, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie. În această materie, ca, de altfel, oriunde legiuitorul a condiţionat valorificarea unui drept de îndeplinirea anumitor cerinţe sau de exercitarea sa într-un anumit termen, nu s-a procedat în această manieră cu intenţia de a restrânge accesul liber la justiţie sau dreptul la apărare, ci exclusiv pentru a instaura un climat de ordine, indispensabil, în vederea exercitării drepturilor constituţionale prevăzute de art. 21 şi 24, prevenind astfel abuzurile şi asigurând protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalte părţi.

23. Curtea a statuat în mod constant că reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept - subiectiv sau procesual - nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă în detrimentul altor titulari de drepturi în egală măsură ocrotite. Aşa fiind, efectuarea citării părţilor, precum şi comunicarea oricăror acte de procedură, a convocărilor şi notificărilor prin Buletinul procedurilor de insolvenţă au în vedere soluţionarea procesului cu celeritate; în absenţa unei atari dispoziţii de lege, procedura insolvenţei, care, de regulă, este o procedură cu caracter colectiv, implicând participarea unui număr mare de creditori ce vin în concurs pentru satisfacerea propriilor creanţe, ar fi cu mult întârziată. Or, această situaţie ar genera o stare de perpetuă incertitudine cât priveşte raporturile juridice stabilite între părţile implicate, persoane fizice sau comercianţi, afectând grav stabilitatea şi securitatea care trebuie să le caracterizeze. Prin urmare, departe de a îngrădi drepturi consacrate constituţional, reglementarea prevăzută de art. 7 alin. (1) şi (9) din Legea nr. 85/2006 constituie o garanţie a aplicării principiului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind judecarea unei cauze în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părţilor prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluţionării unui proces.

24. De asemenea, prin Decizia nr. 283 din 21 mai 2014, la paragrafele 57 şi 58, referitor la chestiunea vizând plata unei taxe pentru a avea acces la Buletinul procedurilor de insolvenţă, prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Constituţie, Curtea a reţinut că accesul la justiţie şi exercitarea dreptului la apărare nu sunt drepturi absolute, legiuitorul putând să prevadă anumite condiţionări în vederea unei bune administrări a justiţiei, condiţionări ce pot îmbrăca şi forma unor obligaţii de ordin financiar. În mod evident, aceste condiţionări trebuie să îşi găsească o justificare rezonabilă şi proporţională cu obiectivul propus şi să nu ducă la imposibilitatea exercitării efective a drepturilor fundamentale mai sus menţionate. Curtea a constatat că citarea şi comunicarea actelor prin intermediul Buletinului procedurilor de insolvenţă îşi găsesc justificarea în însuşi specificul acestei proceduri şi au drept scop asigurarea desfăşurării cu celeritate a acesteia. Obligaţiile corelative ce decurg pentru părţi în acest caz nu pot fi privite ca aducând o restrângere a dreptului de proprietate ori a dreptului la apărare, atât timp cât părţile au posibilitatea, pe de o parte, să participe la termenele fixate de judecătorul-sindic şi să consulte dosarul în vederea cunoaşterii tuturor actelor de procedură depuse la acesta, iar, pe de altă parte, au posibilitatea de a solicita în cadrul cheltuielilor de judecată toate sumele avansate în vederea realizării drepturilor lor pe calea acestei proceduri, invocând în acest sens dispoziţiile Codului de procedură civilă privind cheltuielile de judecată.

25. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mihai Rafael-Hariton Kehaiyan şi Vincenţiu Garbiş Kehaiyan în Dosarul nr. 74.810/3/2011 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi constată că prevederile art. 7 alin. (9) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 februarie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ingrid Alina Tudora

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 78

din 28 februarie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel-Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Ingrid Alina Tudora - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, excepţie ridicată de S.C. „Urban şi Asociaţii Credit Management” - S.R.L., cu sediul în Bucureşti, în Dosarul nr. 12.187/3/2014 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă, Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 462D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea din 25 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 12.187/3/2014, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. Excepţia a fost ridicată de S.C. „Urban şi Asociaţii Credit Management” - S.R.L., cu sediul în Bucureşti, într-o cauză având ca obiect plata de despăgubiri (anularea actului de denunţare a contractului de mandat).

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia apreciază că prevederile criticate încalcă accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, întrucât impun obligaţia de a se abona la Buletinul procedurilor de insolvenţă. Susţine că din cauza prevederilor insuficient de dare ale textului criticat, instanţele de judecată nu mai comunică niciun înscris depus de părţi la dosar, ci doar prin intermediul acestui buletin, astfel încât nu se mai poate formula o apărare corespunzătoare. De asemenea, arată că, în măsura în care prevederile art. 7 din Legea nr. 85/2006 se interpretează în sensul că modul de comunicare a hotărârii judecătorului-sindic, pronunţată în temeiul art. 11, persoanelor care au promovat o acţiune în temeiul Legii nr. 85/2006 se realizează numai prin Buletinul procedurilor de insolvenţă, iar nu şi potrivit Codului de procedură civilă, acestea sunt contrare art. 24 din Constituţie, în susţinerea criticilor sale invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.137 din 4 decembrie 2007.

6. Opinia Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă este în sensul caracterului neîntemeiat al excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens arată că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul se bucură de atributul exclusiv de a stabili normele de procedură, putând să instituie prevederi speciale, derogatorii de la dreptul comun, în vederea unor situaţii specifice. Astfel, prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 îşi găsesc justificarea în specificul procedurii insolvenţei, care presupune un număr foarte mare de părţi şi o mare diversitate de acte procedurale de natură să îngreuneze mult desfăşurarea procedurii, reglementare ce apare ca o măsură specială prin care se asigură soluţionarea cu celeritate a cauzelor. Instituirea unor proceduri speciale, ţinând cont de specificul procedurii, nu poate fi privită însă ca aducând atingere dreptului la apărare sau dreptului la un proces echitabil.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, exemplu fiind Decizia nr. 564 din 29 aprilie 2010 sau Decizia nr. 1.436 din 5 noiembrie 2009, prin care s-a statuat în sensul constituţionalităţii prevederilor legale criticate.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 21 aprilie 2006, potrivit cărora „Citarea părţilor, precum şi comunicarea oricăror acte de procedură, a convocărilor şi notificărilor se efectuează prin Buletinul procedurilor de insolvenţă. Comunicarea citaţiilor, a convocărilor şi notificărilor faţă de participanţii la proces, al căror sediu, domiciliu sau reşedinţă se află în străinătate, este supusă dispoziţiilor Codului de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare. Buletinul procedurilor de insolvenţă va fi realizat şi în formă electronică.”

12. Curtea constată că Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei a fost abrogată expres prin art. 344 lit. a) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014. În legătură cu examinarea unor texte de lege ce nu mai sunt în vigoare, prin Decizia nr. 766 din

15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, interpretând sintagma „în vigoare”din cuprinsul art. 29 din Legea nr. 47/1992, text care circumstanţiază controlul de constituţionalitate numai la legile şi ordonanţele în vigoare, Curtea Constituţională a reţinut că acest control vizează „dispoziţiile aplicabile cauzei, chiar dacă acestea nu mai sunt în vigoare”, dar ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. Astfel, deşi nu mai sunt în vigoare, prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei îşi produc în continuare efectele juridice, fiind aplicabile cauzei potrivit art. 343 din Legea nr. 85/2014, în conformitate cu care „Procesele începute înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse legii aplicabile anterior acestei date”, aşa încât, în aceste condiţii, Curtea urmează a se pronunţa asupra constituţionalităţii prevederilor legale care fac obiectul excepţiei de neconstituţionalitate.

13. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 11 privind dreptul internaţional şi intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 24 care consacră dreptul la apărare, precum şi art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, în acest sens fiind, spre exemplu, Decizia nr. 579 din 5 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 18 iulie 2011, sau Decizia nr. 1.436 din 5 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 879 din

16 decembrie 2009, prin care Curtea a constatat că prevederile de lege criticate nu sunt contrare Legii fundamentale.

15. Curtea reţine totodată că, după abrogarea Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, soluţia legislativă criticată a fost preluată în cuprinsul art. 42 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014. Pe calea controlului a priori, Curtea s-a pronunţat, printre altele, şi cu privire la constituţionalitatea acestor prevederi, în acest sens fiind Decizia nr. 283 din 21 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 20 iunie 2014, prilej cu care a statuat că acestea sunt constituţionale.

16. În contextul criticilor formulate în prezenta cauză, Curtea reţine faptul că, prin Decizia nr. 1.137 din 4 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 15 ianuarie 2008, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 7 sunt contrare prevederilor art. 24 şi art. 53 din Constituţie, în măsura în care se interpretează că prima comunicare a actelor de procedură către persoanele împotriva cărora se promovează o acţiune în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, se realizează numai prin Buletinul procedurilor de insolvenţă, iar nu şi potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă.

17. Ulterior pronunţării Deciziei nr. 1.137 din 4 decembrie 2007, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 173/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 792 din 26 noiembrie 2011, legiuitorul a introdus la art. 7 un nou alineat, şi anume alin. (31), modificat prin Legea nr. 169/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 21 iulie 2010, prin care s-a stipulat că, „Prin excepţie de la prevederile alin. (1), prima citare şi comunicarea actelor de procedură către persoanele împotriva cărora se introduce o acţiune, în temeiul dispoziţiilor prezentei legi, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, se vor realiza, conform Codului de procedură civilă, şi prin Buletinul procedurilor de insolvenţă. Instanţele judecătoreşti vor transmite actele de procedură în cauză, din oficiu, pentru publicare în Buletinul procedurilor de insolvenţă. “

18. În acest context, prin Decizia nr. 579 din 5 mai 2011, Curtea a reţinut că, faţă de dispoziţiile art. 7 alin. (1), care prevăd că „Citarea părţilor, precum şi comunicarea oricăror acte de procedură, a convocărilor şi notificărilor se efectuează prin Buletinul procedurilor de insolvenţă. Comunicarea citaţiilor, a convocărilor şi notificărilor faţă de participanţii la proces, al căror sediu, domiciliu sau reşedinţă se află în străinătate, este supusă dispoziţiilor Codului de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare”, noul text oferă garanţii suplimentare persoanelor împotriva cărora se introduce o acţiune, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, prin instituirea obligaţiei ca prima citare şi comunicarea actelor de procedură către acestea, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, să se realizeze atât conform Codului de procedură civilă, cât şi prin Buletinul procedurilor de insolvenţă, iar instanţele judecătoreşti vor transmite actele de procedură în cauză, din oficiu, pentru publicare în Buletinul procedurilor de insolvenţă.

19. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că întreaga procedură instituită prin Legea nr. 85/2006 are ca scop acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă şi, în acelaşi timp, pe un plan mai general, asanarea mediului comercial, ceea ce corespunde obligaţiei statului înscrise în art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie. Specificul procedurii a impus adoptarea unor reguli de procedură speciale, care derogă de la normele dreptului comun, stabilirea acestora constituind atributul exclusiv al legiuitorului, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie. În această materie, ca, de altfel, oriunde legiuitorul a condiţionat valorificarea unui drept de îndeplinirea anumitor cerinţe sau de exercitarea sa într-un anumit termen, nu s-a procedat în această manieră cu intenţia de a restrânge accesul liber Sa justiţie sau dreptul la apărare, ci exclusiv pentru a instaura un climat de ordine, indispensabil, în vederea exercitării drepturilor constituţionale prevăzute de art. 21 şi 24, prevenind astfel abuzurile şi asigurând protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalte părţi.

20. Curtea a statuat în mod constant că reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept - subiectiv sau procesual - nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă în detrimentul altor titulari de drepturi în egală măsură ocrotite. Aşa fiind, efectuarea citării părţilor, precum şi comunicarea oricăror acte de procedură, a convocărilor şi notificărilor prin Buletinul procedurilor de insolvenţă au în vedere soluţionarea procesului cu celeritate; în absenţa unei atari dispoziţii de lege, procedura insolvenţei, care, de regulă, este o procedură cu caracter colectiv, implicând participarea unui număr mare de creditori ce vin în concurs pentru satisfacerea propriilor creanţe, ar fi cu mult întârziată. Or, această situaţie ar genera o stare de perpetuă incertitudine cât priveşte raporturile juridice stabilite între părţile implicate, persoane fizice sau comercianţi, afectând grav stabilitatea şi securitatea care trebuie să le caracterizeze.

21. De asemenea, prin Decizia nr. 1.436 din 5 noiembrie 2009, precitată, Curtea a reţinut că citarea şi comunicarea actelor prin intermediul Buletinului procedurilor de insolvenţă îşi găsesc justificarea în însuşi specificul acestei proceduri şi au drept scop asigurarea desfăşurării cu celeritate a acesteia. Părţile au posibilitatea, pe de o parte, să participe la termenele fixate de judecătorul-sindic şi să consulte dosarul în vederea cunoaşterii tuturor actelor de procedură depuse la acesta, iar, pe de altă parte, au posibilitatea de a solicita, în cadrul cheltuielilor de judecată, toate sumele avansate în vederea realizării drepturilor lor pe calea acestei proceduri, invocând în acest sens dispoziţiile Codului de procedură civilă privind cheltuielile de judecată, aplicabile în temeiul art. 149 din Legea nr. 85/2006. Prin urmare, nu poate fi privit ca aducând atingere dreptului la apărare faptul că, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, persoanele notificate vor fi citate şi li se vor comunica actele de procedură prin intermediul Buletinului procedurilor de insolvenţă,

22. Aşa fiind, Curtea a constatat că, departe de a îngrădi drepturi consacrate constituţional, reglementarea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 constituie o garanţie a aplicării principiului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind judecarea unei cauze în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părţilor prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluţionării unui proces.

23. De asemenea, prin Decizia nr. 283 din 21 mai 2014, la paragrafele 57 şi 58, referitor la chestiunea vizând plata unei taxe pentru a avea acces la Buletinul procedurilor de insolvenţă, prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Constituţie, Curtea a reţinut că accesul la justiţie şi exercitarea dreptului la apărare nu sunt drepturi absolute, legiuitorul putând să prevadă anumite condiţionări în vederea unei bune administrări a justiţiei, condiţionări ce pot îmbrăca şi forma unor obligaţii de ordin financiar. În mod evident, aceste condiţionări trebuie să îşi găsească o justificare rezonabilă şi proporţională cu obiectivul propus şi să nu ducă la imposibilitatea exercitării efective a drepturilor fundamentale mai sus menţionate. Curtea a constatat că citarea şi comunicarea actelor prin intermediul Buletinului procedurilor de insolvenţă îşi găsesc justificarea în însuşi specificul acestei proceduri şi au drept scop asigurarea desfăşurării cu celeritate a acesteia. Obligaţiile corelative ce decurg pentru părţi în acest caz nu pot fi privite ca aducând o restrângere a dreptului de proprietate ori a dreptului la apărare, atât timp cât părţile au posibilitatea, pe de o parte, să participe la termenele fixate de judecătorul-sindic şi să consulte dosarul în vederea cunoaşterii tuturor actelor de procedură depuse la acesta, iar, pe de altă parte, au posibilitatea de a solicita în cadrul cheltuielilor de judecată toate sumele avansate în vederea realizării drepturilor lor pe calea acestei proceduri, invocând în acest sens dispoziţiile Codului de procedură civilă privind cheltuielile de judecată.

24. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de S.C. „Urban şi Asociaţii Credit Management” - S.R.L., cu sediul în Bucureşti, în Dosarul nr. 12.187/3/2014 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi constată că prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 februarie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ingrid Alina Tudora

 

ACTE ALE AUTORITĂŢII DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ

 

AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ

 

NORMĂ

pentru modificarea şi completarea Normei nr. 3/2013 privind activitatea de marketing a fondului de pensii administrat privat, aprobată prin Hotărârea Consiliului Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private nr. 5/2013

 

Având în vedere prevederile art. 118 din Legea nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

în baza prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) şi d), art. 3 alin. (1) lit. b), art. 5 lit. c), art. 6 alin. (1) şi (2), ale art. 7 alin. (2) şi ale art. 28 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 113/2013, cu modificările şi completările ulterioare, în temeiul dispoziţiilor art. 24 lit. a) şi c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 313/2005, cu modificările şi completările ulterioare,

în urma deliberărilor Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară din şedinţa din data de 12.04.2017,

Autoritatea de Supraveghere Financiară emite prezenta normă.

Art. I. - Norma nr. 3/2013 privind activitatea de marketing a fondului de pensii administrat privat, aprobată prin Hotărârea Consiliului Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private nr. 5/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 22 martie 2013, cu modificările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La articolul 2 alineatul (2), după litera h) se introduce o nouă literă, litera h1), cu următorul cuprins:

„h1) semnătura biometrică - semnătură olografă utilizată pe un suport informatic specializat care înregistrează date temporale, precum viteza şi acceleraţia, presiunea cu care se semnează pe suportul informatic specializat, datele grafice ale semnăturii biometrice, unghiul şi diferenţa de unghi utilizate la semnare.”

2. La articolul 6, litera d) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„d) obţinerea acordului de aderare al persoanei eligibile la fondul de pensii administrat privat, prin semnarea actului individual pe suport hârtie sau prin utilizarea semnăturii biometrice.”

3. La articolul 51, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 51. - (1) Pentru retragerea avizului agenţilor de marketing persoane fizice la iniţiativa administratorului/agentului de marketing persoană juridică, acesta transmite Autorităţii următoarele documente:

a) o cerere de retragere a avizului sub formă de imagine scanată;

b) declaraţia pe propria răspundere a reprezentantului legal al administratorului sau al agentului de marketing persoană juridică din care reiese că pentru fiecare persoană fizică pentru care se solicită retragerea avizului ca agent de marketing există în arhiva administratorului sau agentului de marketing persoană juridică notificările privind încetarea relaţiilor contractuale cu privire la activitatea de marketing;

c) tabelul nominal al agenţilor de marketing persoane fizice, în format electronic, sub semnătură electronică extinsă.”

4. La articolul 63, după litera d) se introduce o nouă literă, litera d1), cu următorul cuprins:

„d1) să completeze actul individual de aderare prin folosirea unui dispozitiv electronic, în cazul în care persoana eligibilă optează pentru semnarea actului individual de aderare pe suport informatic specializat utilizând semnătura biometrică;”.

5. La articolul 63, litera g) se modifică şi va avea următorul cuprins:

,,g) să înmâneze persoanei eligibile un exemplar original al actului individual de aderare completat corect şi semnat, în cazul în care actul de aderare a fost semnat pe suport hârtie;”.

6. La articolul 63, după litera g) se introduce o nouă literă, litera h), cu următorul cuprins:

,,h) să transmită persoanei eligibile un exemplar semnat al actului individual de aderare, pe adresa de e-mail a acesteia sau la adresa de domiciliu ori de corespondenţă, după caz, în situaţia în care actul de aderare a fost semnat pe suport informatic specializat utilizând semnătura biometrică.”

7. După articolul 63 se introduce un nou articol, articolul 631, cu următorul cuprins:

„Art. 631. - În cazul în care persoana eligibilă semnează actul individual de aderare pe suport informatic specializat utilizând semnătura biometrică, agentul de marketing îl transmite administratorului prin intermediul unui dispozitiv electronic specializat, în termen de o zi lucrătoare de la semnare.”

8. La articolul 66, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

,,(2) Agentul de marketing persoană juridică poate transmite documentele prevăzute la alin. (1) în format electronic, sub formă de imagini scanate, cu semnătură electronică extinsă, în termen de 5 zile calendaristice de la data semnării acestora, cu obligaţia ca, în termen de 10 zile calendaristice de la data semnării acestora, să le predea, în original, administratorului.”

9. La articolul 69, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„(2) Agentul de marketing persoană fizică poate transmite documentele prevăzute la alin. (1) în format electronic, sub formă de imagini scanate, în termen de 5 zile calendaristice de la data semnării acestora, cu obligaţia ca în termen de 10 zile calendaristice de la data semnării acestora să le predea, în original, administratorului.”

Art. II. - Prezenta normă se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi intră în vigoare la data publicării.

 

Preşedintele Autorităţii de Supraveghere Financiară,

Mişu Negriţoiu

 

Bucureşti, 13 aprilie 2017.

Nr. 10.

 

AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ

 

NORMĂ

pentru modificarea şi completarea Normei nr. 16/2013 privind activitatea de marketing al fondului de pensii facultative, aprobată prin Hotărârea Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 64/2013

 

Având în vedere prevederile art. 741 alin. (2) şi ale art. 99 alin. (2) din Legea nr. 204/2006 privind pensiile facultative, cu modificările şi completările ulterioare,

în baza prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) şi d), art. 3 alin. (1) lit. b), art. 5 lit. c), art. 6 alin. (1) şi (2), ale art. 7 alin. (2) şi ale art. 28 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 113/2013, cu modificările şi completările ulterioare, în temeiul dispoziţiilor art. 24 lit. c) şi o) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 313/2005, cu modificările şi completările ulterioare,

în urma deliberărilor Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară din şedinţa din data de 12.04.2017,

Autoritatea da Supraveghere Financiară emite prezenta normă.

Art. I. - Norma nr. 16/2013 privind activitatea de marketing al fondului de pensii facultative, aprobată prin Hotărârea Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 64/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 3 din 6 ianuarie 2014, cu modificările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La articolul 2 alineatul (2), după litera g) se introduce o nouă literă, litera g1), cu următorul cuprins:

„g1) semnătură biometrică - semnătură olografă utilizată pe un suport informatic specializat care înregistrează date temporale, precum viteza şi acceleraţia, presiunea cu care se semnează pe suportul informatic specializat, datele grafice ale semnăturii biometrice, unghiul şi diferenţa de unghi utilizate la semnare;”.

2. La articolul 6, litera d) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„d) obţinerea acordului de aderare al persoanei eligibile la fondul de pensii facultative, prin semnarea actului individual de aderare pe suport hârtie sau prin utilizarea semnăturii biometrice

3. La articolul 51, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:

»Art. 51. - (1) Pentru retragerea avizului agenţilor de marketing persoane fizice la iniţiativa administratorului/agentului de marketing persoană juridică, acesta transmite Autorităţii următoarele documente:

a) o cerere de retragere a avizului sub forma de imagine scanată;

b) declaraţia pe propria răspundere a reprezentantului legal al administratorului sau al agentului de marketing persoană juridică din care reiese că pentru fiecare persoană fizică pentru care se solicită retragerea avizului ca agent de marketing există în arhiva administratorului sau agentului de marketing persoană juridică notificările privind încetarea relaţiilor contractuale cu privire la activitatea de marketing;

c) tabelul nominal al agenţilor de marketing persoane fizice, în format electronic, sub semnătură electronică extinsă.”

4. La articolul 63, după litera d) se introduce o nouă literă, litera d1), cu următorul cuprins:

„d1) să completeze actul individual de aderare prin folosirea unui dispozitiv electronic, în cazul în care persoana eligibilă

optează pentru semnarea actului individual de aderare pe suport informatic specializat utilizând semnătura biometrică;”,

5. La articolul 63, litera g) se modifică şi va avea următorul cuprins:

,,g) să înmâneze persoanei eligibile un exemplar original al actului individual de aderare completat corect şi semnat, în cazul în care actul de aderare a fost semnat pe suport hârtie;”.

6. La articolul 63, după litera g) se introduce o nouă literă, litera h), cu următorul cuprins:

,,h) să transmită persoanei eligibile un exemplar semnat al actului individual de aderare, pe adresa de e-mail a acesteia sau la adresa de domiciliu ori de corespondenţă, după caz, în situaţia în care actul de aderare a fost semnat pe suport informatic specializat utilizând semnătura biometrică.”

7. După articolul 63 se introduce un nou articol, articolul 631, cu următorul cuprins:

„Art. 631 - în cazul în care persoana eligibilă semnează actul individual de aderare pe suport informatic specializat utilizând semnătura biometrică, agentul de marketing îl transmite administratorului prin intermediul unui dispozitiv electronic specializat, în termen de o zi lucrătoare de la semnare.”

8. La articolul 66, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

,,(2) Agentul de marketing persoană juridică poate transmite documentele prevăzute la alin. (1) în format electronic, sub formă de imagini scanate, cu semnătură electronică extinsă, în termen de 5 zile lucrătoare de la data semnării acestora, cu obligaţia ca în termen de 10 zile lucrătoare de la data semnării acestora să le predea, în original, administratorului.”

9. La articolul 69, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„(2) Agentul de marketing persoană fizică poate transmite documentele prevăzute la alin. (1) în format electronic, sub formă de imagini scanate, în termen de 5 zile lucrătoare de la data semnării acestora, având obligaţia ca în termen de 10 zile lucrătoare de la data semnării acestora să le predea, în original, administratorului.”

Art. II. - Prezenta normă se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi intră în vigoare la data publicării.

 

Preşedintele Autorităţii de Supraveghere Financiară,

Mişu Negriţoiu

 

Bucureşti, 13 aprilie 2017.

Nr. 11.

 

AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ

 

NORMĂ

pentru modificarea şi completarea Normei Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 26/2014 privind transferul participanţilor între fondurile de pensii administrate privat

 

Având în vedere prevederile art. 39, art. 40 şi art. 41 lit. b) din Legea nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

în baza prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) şi d), art. 3 alin. (1) lit. b), art. 5 lit. c), art. 6 alin. (1) şi (2) şi ale art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 113/2013, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul dispoziţiilor art. 24 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 313/2005, cu modificările şi completările ulterioare,

în urma deliberărilor Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară din şedinţa din data de 12.04.2017,

Autoritatea de Supraveghere Financiară emite prezenta normă.

Art. I. - Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 26/2014 privind transferul participanţilor între fondurile de pensii administrate privat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 942 din 23 decembrie 2014, cu modificările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La articolul 2, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

.(2) În înţelesul prezentei norme următorii termeni se definesc astfel:

a) notificare - documentul prin care participantul înştiinţează administratorul fondului de pensii administrat privat al cărui participant este cu privire la transferul său la un alt fond de pensii administrat privat;

b) semnătură biometrică - semnătură olografă utilizată pe un suport informatic specializat care înregistrează date temporale, precum viteza şi acceleraţia, presiunea cu care se semnează pe suportul informatic specializat, datele grafice ale semnăturii biometrice, unghiul şi diferenţa de unghi utilizate la semnare.”

2. La articolul 5, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alineatul (21), cu următorul cuprins:

„(21) Semnarea actului individual de aderare se poate face de către participant atât pe suport hârtie, cât şi pe suport informatic specializat prin utilizarea semnăturii biometrice.”

3. La articolul 5 alineatul (4), partea introductivă se modifică şi va avea următorul cuprins:

„(4) Notificarea va fi întocmită în două exemplare, dintre care:”.

4. La articolul 5, după alineatul (5) se introduce un nou alineat, alineatul (51), cu următorul cuprins:

„(51) Participantul poate transmite, în format electronic, administratorului fondului de pensii administrat privat de la care doreşte să se transfere notificarea, actul individual de aderare prevăzut la alin. (1) lit. a) şi o copie a actului de identitate valabil la data depunerii documentaţiei.”

5. La articolul 10, alineatul (3) se modifică şi va avea următorul cuprins:

(3) în cazul în care contravaloarea activului personal net al participantului care se transferă este mai mică decât valoarea garantată, diferenţa se acoperă din contul bancar aferent activelor care acoperă provizionul tehnic al administratorului de la care acesta se transferă.”

6. La articolul 12, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„(2) Informarea prevăzută la alin. (1) cuprinde separat şi istoricul contribuţiilor/beneficiilor încasate şi convertite de administratorul anterior, în perioada cuprinsă între data de 31 decembrie a anului precedent şi data efectuării transferului.”

7. La articolul 15 alineatul (1), litera a) se modifică şi va avea următorul cuprins:

,,a) nerespectarea de către administratori a obligaţiilor prevăzute la art. 4 alin. (1), art. 5 alin. (2) şi (6), art. 7 alin. (1), art. 8 alin. (1), art. 9 alin. (4), art. 10 alin. (3) şi (8), art. 11 şi art. 12 alin. (1);”.

Art. II. - Prezenta normă se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi intră în vigoare la data publicării.

 

Preşedintele Autorităţii de Supraveghere Financiară,

Mişu Negriţoiu

 

Bucureşti, 13 aprilie 2017.

Nr. 12.

 

ACTE ALE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

 

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECŢIA A PATRA

 

HOTARAREA

din 31 mai 2016

în Cauza Gheorghiţă şi Alexe împotriva României

(Cererea nr. 32.163/13)

Strasbourg

Definitivă la 31 august 2016

 

Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă, în Cauza Gheorghiţă şi Alexe împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din András Sajó, preşedinte, Vincent A. de Gaetano, Boštjan M. Zupančič, Nona Tsotsoria, Paulo Pinto de Albuquerque, Egidijus Kūris, Iulia Motoc, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu la 10 mai 2016, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 32.163/13 îndreptată împotriva României, prin care doi resortisanţi ai acestui stat, doamna Stela Gheorghiţă şi domnul Gheorghiţă Gabriel Alexe (reclamanţii), au sesizat Curtea la 3 mai 2013, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de G.C. Drăghici, avocat în Făgăraş. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamanţii pretind, în special, că la 12 iunie 2012 au fost supuşi unor rele tratamente de către mai mulţi agenţi de poliţie. Aceştia invocă art. 3, art. 6 şi art. 13 din Convenţie,

4. La 2 aprilie 2014, capătul de cerere privind relele tratamente a fost comunicat Guvernului din perspectiva art. 3 din Convenţie, iar cererea a fost declarată inadmisibilă pentru restul capetelor de cerere

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

5. Reclamanţii s-au născut în 1969 şi, respectiv, în 1997, sunt de etnie romă şi au domiciliul în Făgăraş. Între aceştia nu există o legătură de rudenie.

A. Plângerea penală formulată de reclamanţi

6. La 25 iunie 2012, cei doi reclamanţi au depus plângeri penale împotriva a cinci agenţi de poliţie pentru purtare abuzivă (art. 250 din Codul penal). Aceştia susţineau, în principal, că la 12 iunie 2012 cei cinci agenţi de poliţie aflaţi în timpul cercetărilor pentru a-l identifica pe I .G., fiul reclamantei, au pătruns în curtea imobilului reclamantei şi au lovit-o pe aceasta la nivelul pieptului şi al picioarelor, cauzându-i o fractură la piciorul stâng şi determinând căderea ei pe jos; reclamanta şi soţul acesteia au fost încătuşaţi şi au fost conduşi la sediul poliţiei. În plus, agenţii de poliţie l-au imobilizat pe reclamant şi au încercat să îi ia telefonul mobil cu care fuseseră filmaţi. De asemenea i-au aplicat acestuia lovituri de picioare în spate şi în coaste.

7. Reclamanta a anexat plângerii sale un certificat medico-legal eliberat la 13 iunie 2012. Acesta atesta prezenţa la nivelul braţului stâng şi al mâinii drepte a unor echimoze cauzate prin compresie, a unui traumatism la glezna stângă, precum şi a unei fracturi de peroneu şi de maleolă tibială cauzate prin cădere şi în urma contactului cu un obiect dur sau o suprafaţă dură. Conform certificatului, starea persoanei în cauză necesita îngrijiri medicale pentru o perioadă de 50 până la 55 de zile, iar leziunile puteau avea ca dată de producere efectivă 12 iunie 2012.

8. Reclamantul a anexat plângerii sale un certificat medico-legal eliberat la 13 iunie 2012. Acesta descria patru excoriaţii la nivelul antebraţului stâng, o excoriaţie la nivelul gleznei stângi şi un traumatism al antebraţului drept care putea fi cauzat de o lovitură cu un obiect dur sau de un şoc. Conform certificatului, aceste leziuni necesitau îngrijiri medicale pentru o perioadă de 4 până la 5 zile şi puteau avea ca dată 12 iunie 2012.

B. Actele premergătoare urmăririi penale

9. La 17 iulie 2012, plângerile au fost transmise Parchetului de pe lângă Curtea de Apei Braşov care a dispus efectuarea actelor premergătoare urmării penale.

10. Au fost depuse la dosarul actelor premergătoare mai multe documente, rezultate dintr-o procedură paralelă deschisă faţă de reclamanţi pentru ultraj împotriva agenţilor de poliţie. Este vorba de declaraţii ale reclamanţilor, precum şi ale soţului reclamantei, rapoarte ale agenţilor de poliţie implicaţi în evenimente, de procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi de fotografii făcute în ziua evenimentelor.

1. Audierea agenţilor de poliţie

11. La 31 iulie 2012, şapte agenţi de poliţie printre care se aflau şi cei cinci agenţi împotriva cărora reclamanţii formulaseră plângere au fost ascultaţi de procuror cu privire la plângerea reclamantului.

12. Agentul de poliţie N.B, a declarat că la 12 iunie 2012 s-a deplasat împreună cu un coleg în strada unde domiciliau reclamanţii, o stradă locuită în principal de persoane de etnie romă, pentru a căuta şi eventual a identifica martorii unui incident în care fusese implicat şi fiul reclamantei. Acesta a explicat că cel din urmă era suspectat de intrarea fără drept într-un imobil, cu intenţia de a agresa locatarii şi de distrugere prin lovirea cu o bâtă a autoturismului celor din urmă menţionaţi. N.B. a adăugat că reclamanta le pusese întrebări agenţilor de poliţie cu privire la prezenţa lor pe stradă, îi ameninţase şi le ceruse să îl lase în pace pe fiul ei; acesta din urmă s-a apropiat şi a întrebat pe un ton agresiv ce îi reproşau şi i-a ameninţat. N.B. a declarat printre altele că iniţial el şi colegul său încercaseră să îl calmeze şi l-au invitat să îi însoţească la sediul poliţiei pentru a discuta. Pe fondul agresivităţii acestuia, au încercat să îi pună cătuşe, însă fără succes, căci acesta a fugit. N.B. a mai declarat că, în acest timp, vecinii se adunaseră în număr mare pe stradă protestând zgomotos ceea ce l-a determinat pe colegul său să ceară întăriri. Atunci au sosit mai mulţi agenţi de poliţie la faţa locului. N.B. a precizat că printre vecinii strânşi era şi un tânăr mai agresiv decât ceilalţi, care îi ameninţase şi care încercase să îi fotografieze şi să îi înregistreze cu telefonul său mobil. N.B. a povestit că ar fi încercat în van, cu ajutorul colegilor, să reţină persoana agresivă în vederea identificării sale; el, colegul său şi alţi câţiva agenţi sosiţi la faţa locului au fost împinşi de mulţime în curtea în care intrase tânărul; N.B. a declarat că l-a văzut pe reclamant, atunci când a intrat în curte, lovindu-l pe unul dintre agenţii de poliţie cu o navetă de sticle de plastic pentru a-l împiedica să îl imobilizeze. Acesta a mai adăugat că a observat un adult înarmat cu o bâtă care se îndrepta spre ei ameninţându-i cu moartea, iar o femeie mai în vârstă s-a aruncat la pământ. Acesta a declarat în cele din urmă ca reclamantul nu fusese agresat de agenţii de poliţie şi că un asemenea act ar fi declanşat cu certitudine represalii din partea mulţimii adunate în stradă.

13. Ceilalţi şase agenţi de poliţie au declarat în acord:

- că numeroşi vecini - între 50 până la 200 de persoane - se strânseseră pe stradă;

- că reclamantul care se afla pe stradă era foarte agresiv şi îi înjura;

- că încercaseră câţiva agenţi de poliţie să îl imobilizeze pe stradă, fără succes însă, întrucât mai mulţi membri ai familiei sale îi săriseră în ajutor;

- că mulţimea îi împinsese în curtea casei în care locuia familia reclamantului;

- că, în interiorul curţii, încercaseră să îl imobilizeze din nou fără succes;

- că reclamantul împinsese spre ei o navetă de sticle goale;

- că tatăl reclamantului năvălise în curte înarmat cu o bâtă, ameninţându-i;

- că nu îl agresaseră pe reclamant;

- că acesta din urmă acceptase în cele din urmă să meargă la sediul poliţiei, însoţit de mama sa, pentru a da declaraţii.

14. La 3 septembrie 2012 au fost ascultaţi şase agenţi de poliţie cu privire la plângerea reclamantei,

15. N.B. şi-a completat declaraţia din 31 iulie 2012 şi a precizat că, atunci când a intrat împreună cu colegul său în curtea casei reclamantei, aceasta a început să strige, soţul său a ieşit din casă în momentul în care alţi doi agenţi de poliţie sosiţi ca întăriri au pătruns în curte şi că, atunci când un agent de poliţie a încercat să îl imobilizeze, acesta a luat bâta cu care un copil vroia să îl atace pe agent. Conform lui N.B., nimeni nu a lovit-o pe reclamantă. N.B. a precizat că exista un spaţiu lângă poartă prin care mulţimea strânsă pe stradă putea să observe ce se întâmpla în curte şi că, în cazul în care ar fi fost agresată, acest lucru ar fi declanşat represalii din partea mulţimii.

16. A.I.M. a confirmat versiunea faptelor prezentate de N.B. şi a adăugat că solicitase soţului reclamantei să îi însoţească la sediul poliţiei; întrucât acesta refuzase să se tempereze, agentul, ajutat de un al treilea coleg, a încercat să îi pună cătuşele.

17. C.M. a declarat că în momentul în care pătrunsese în curte soţul reclamantei fusese deja imobilizat şi aceasta striga: „o să ne omoare pe toţi!”. Conform lui C.M., reclamanta se îndrepta spre poartă, a alunecat şi a căzut; el a ajutat-o să se ridice şi a condus-o la maşina poliţiei.

18. N.D.C. a menţionat că la sosirea sa la faţa locului colegii săi i-au solicitat să o conducă pe reclamantă, împreună cu soţul său, la sediul poliţiei. Acesta a declarat că cei doi au vociferat, fiind îngrijoraţi de motivele pentru care poliţia dorea să îl conducă pe fiul lor la sediu. El a precizat că reclamanta nu s-a plâns nici de dureri, nici de o fractură la picior.

19. Alţi doi agenţi de poliţie au confirmat versiunea faptelor descrisă de colegii lor şi au precizat că reclamanta nu fusese agresată în niciun mod şi că ea era cea care îi ameninţase.

2. Ascultarea reclamanţilor şi a martorilor propuşi de aceştia

20. Reclamanţii au fost, de asemenea, ascultaţi de parchet.

21. La 31 iulie 2012, reclamantul a declarat că împinsese o navetă de sticle goale înspre poliţişti atunci când aceştia îl urmăreau în curtea casei familiei sale, înainte de a fi imobilizat şi trântit la pământ. Acesta a indicat numele a trei din membrii familiei sale care se aflau pe stradă în momentul reţinerii sale.

22. Ascultată în aceeaşi zi, mama reclamantului a declarat, la rândul său, că atunci când se reîntorcea acasă l-a găsit pe fiul său trântit la pământ şi imobilizat de patru agenţi de poliţie: unul dintre aceştia îi pusese o mână la spate, altul îl ţinea de ceafă, al treilea îl imobilizase cealaltă mână şi ultimul îl ţinea de picioare.

23. Doi martori propuşi de reclamant au declarat că nu asistaseră la momentul imobilizării acestuia, dar că văzuseră patru agenţi de poliţie care îl urmăreau pentru că îi filmase cu telefonul său mobil.

24. La 5 septembrie 2012, reclamanta a declarat că se opusese reţinerii fiului său, I.G., care reuşise să scape. Aceasta a susţinut că ascultase de poliţiştii care îi ceruseră să intre în casă, unde se aflau mama sa, precum şi patru dintre copiii săi, cu vârste între 4 şi 10 ani. Ea a adăugat că după ce soţul său intrase şi el în casă, unul dintre poliţişti îi aplicase lovituri până ce acesta a căzut la pământ. Aceasta a precizat că un al doilea poliţist continuase să îl lovească cu picioarele la cap şi că şi ea însăşi fusese lovită. Aceasta a adăugat că fuseseră duşi în curtea casei, dar nu înainte ca poliţiştii să închidă poarta şi ca unul dintre aceştia să îi lovească cu piciorul interiorul gambei stângi. Potrivit acesteia, poliţiştii i-au izbit capul de peretele casei şi unul dintre ei i-a aplicat lovituri la nivelul spatelui. Soţul său şi ea au fost încătuşaţi şi conduşi la sediul poliţiei. În timpul audierii sale, aceasta a solicitat să fie ascultaţi de autorităţi soţul şi mama sa.

25. La 5 şi 11 septembrie 2012, procurorul i-a ascultat pe soţul şi mama reclamantei care au confirmat versiunea acesteia asupra faptelor.

3. Deciziile autorităţilor judiciare

26. Prin Rezoluţia din 11 septembrie 2012, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov a dispus neînceperea urmăririi penale. După ce a expus conţinutul declaraţiilor părţilor şi al diferiţilor martori, parchetul a apreciat că aplicarea principiului în dubio pro reo se impunea în cauză în beneficiul agenţilor de poliţie.

27. Reclamanţii, prin intermediul avocatului lor, au contestat această decizie în faţa procurorului general al parchetului. Aceştia s-au plâns de refuzul parchetului de a da curs cererii avocatului lor de a asista la audieri ceea ce, în opinia lor, le încălca dreptul la apărare. Aceştia au criticat între altele interpretarea declaraţiilor strânse în cauză realizată de parchet.

28. Prin Rezoluţia din 19 octombrie 2012, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov a confirmat Rezoluţia din 11 septembrie 2012. Acesta a reţinut, în primul rând, că avocatul nu fusese împuternicit legal să acţioneze în numele reclamanţilor. Cu titlu subsidiar, acesta a confirmat concluziile expuse în rezoluţia sus-menţionată şi a precizat că, în dreptul român, dreptul a asista la măsurile de instrucţie, reclamat de avocatul reclamanţilor, era garantat doar în etapa urmăririi penale, urmărire care nu fusese începută în speţă.

29. Reclamanţii au contestat în faţa Curţii de Apel Braşov rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale. Aceştia au invocat art. 3 din Convenţie şi s-au plâns de lipsa de eficienţă a anchetei realizate cu privire la acuzaţiile lor conform cărora, la 12 iunie 2012, fuseseră supuşi unor agresiuni care constituiau, în opinia lor, tratamente inumane şi degradante. Aceştia au criticat, în primul rând, refuzul parchetului de a admite cererea avocatului de a asista la măsurile de instrucţie penală, cu încălcarea dreptului la apărare garantat de art. 24 din Constituţie. Aceştia au menţionat, printre altele, că parchetul nu reţinuse declaraţiile martorilor pe care îi propuseseră, considerându-le lipsite de imparţialitate întrucât proveneau de la membrii de familie, însă a luat în considerare declaraţiile agenţilor de poliţie care aveau un interes în procedură. Aceştia au susţinut, de asemenea, că parchetul omisese să identifice şi să asculte şi alţi vecini dintre cei care asistaseră în număr mare la evenimente. Aceştia au reproşat, printre altele, parchetului că nu şi-a îndeplinit obligaţia de a identifica persoanele responsabile de săvârşirea relelor tratamente la care au fost supuşi la 12 iunie 2012. În cele din urmă, reclamanţii au susţinut că atât violenţele la care au fost supuşi, cât şi rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale adoptată în cauză erau motivate de consideraţii referitoare la etnia lor.

30. Prin Hotărârea definitivă din 28 martie 2013, Curtea de Apel Braşov a confirmat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale în speţă. În ceea ce priveşte dreptul de a asista la măsurile de instrucţie penală pretins de avocatul reclamanţilor, curtea de apel a confirmat abordarea procurorului general adoptată prin Ordonanţa din 19 octombrie 2012. În acest sens, instanţa a constatat că în cazul de faţă fusese efectuată doar o anchetă preliminară, în cursul căreia reclamanţii nu au avut calitatea de „părţi în procedură”.

Pe fond, curtea de apel a considerat că înscrisurile depuse la dosar nu conduceau la concluzia că reclamanţii fuseseră agresaţi de către agenţii de poliţie. În opinia sa, chiar dacă se presupune că vătămările reclamanţilor fuseseră provocate de acţiunea agenţilor, nimic nu lăsa să se întrezărească o intenţie deliberata din partea poliţiştilor de a aplica rele tratamente.

Cu privire la reclamant, curtea de apel a considerat că leziunile suferite de acesta, având în vedere tipologia şi zonele în care erau plasate, fuseseră provocate în timpul imobilizării acestuia la pământ. Aceasta a observat că reclamantul participase din iniţiativă proprie la evenimente, că agresase agenţii de poliţie, că refuzase să se liniştească în timp ce aceştia îi solicitaseră să înceteze să mai fie agresiv cu ei şi că refuzase să se identifice şi că scăpase împingând o navetă de sticle goale spre agenţii de poliţie. Aceasta a considerat că acest comportament justificase reacţia poliţiştilor care îl imobilizaseră şi că, dacă versiunea reclamantului era adevărată, acesta ar fi prezentat mai multe leziuni pe mai multe zone din corp. Instanţa a subliniat că reclamantul nu adusese probe noi.

În ceea ce priveşte reclamanta, curtea de apel a considerat că leziunile suferite de aceasta la nivelul braţelor, ţinând cont de tipologia şi de locul lor de amplasare, fuseseră suferite în timpul imobilizării acesteia. Referitor la fractura piciorului stâng, instanţa a observat că certificatul medico-legal depus la dosar atesta că fusese cauzată de o cădere şi un impact cu un obiect sau suprafaţă dure şi nu de lovituri aplicate de cineva. În plus, aceasta a observat că, pentru a stabili situaţia în fapt, nu era necesar să fie identificate alte persoane dintre cele prezente în stradă în timpul evenimentelor din moment ce agresiunea pretinsă avusese loc în curtea casei reclamantei şi toate persoanele care se aflau acolo fuseseră audiate de procuror. De altfel, aceasta a arătat că reclamanta nu menţionase alte persoane care să poată fi ascultate sau care să cunoască elemente esenţiale cu privire la cauză,

Ţinând cont de aceste elemente, curtea de apel a concluzionat că ancheta efectuată în cauză, chiar dacă a rămas la stadiul actelor premergătoare urmării penale, fusese efectivă şi completă.

II. Dreptul şi practica interne relevante

31. Dispoziţiile relevante ale Codului penal, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, se citesc după cum urmează:

Art. 250: Purtarea abuzivă

(1) întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană, de către un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un ah sau cu amendă.

(2) Ameninţarea săvârşită de către un funcţionar public, în condiţiile alin. 1, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

(3) Lovirea sau alte acte de violenţă săvârşite de către un funcţionar public, în condiţiile alin. 1, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(...)”

32. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă referitoare la admisibilitatea probelor în faza actelor premergătoare, din cadrul Codului de procedură penală în vigoare la momentul faptelor, sunt menţionate în hotărârile Creangă împotriva României [(MC), nr. 29.226/03, pct. 58 şi 60,23 februarie 2012], Niculescu împotriva României [(nr. 25.333/03, pct. 61-62,25 iunie 2013)] şi Blaj împotriva României [(nr. 36.259/04, pct. 65, 8 aprilie 2014)].

În special, Curtea Constituţională s-a exprimat astfel în Decizia nr. 962 din 25 iunie 2009 referitoare la constituţionalitatea art. 91 din Codul de procedură penală privind interceptările convorbirilor telefonice:

„Actele premergătoare au o natură proprie, care nu poate fi identificată sau subsumată naturii precise şi bine determinate a altor instituţii şi care au ca scop verificarea şi completarea informaţiilor deţinute de organele de urmărire penală în vederea fundamentării convingerii cu privire la oportunitatea urmăririi penale. Având un caracter sui-generis sustras hegemoniei garanţiilor impuse defaza propriu-zisă de urmărire penala, este unanim acceptat faptul că în cadrul investigaţiilor prealabile nu pot fi luate măsuri procesuale ori administrate probe care presupun existenţa certă a unei urmăriri penale începute”

ÎN DREPT

l. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie

33. Reclamanţii pretind că, la 12 iunie 2012, cu ocazia reţinerii lor, au fost victimele unor rele tratamente din partea agenţilor statului. Aceştia susţin, în plus, că autorităţile naţionale nu au efectuat o anchetă efectivă cu privire la acuzaţiile lor de rele tratamente. Invocă art. 3, art. 6 şi art. 13 din Convenţie.

Curtea consideră că este necesar ca aceste capete de cerere să fie examinate din perspectiva art. 3 din Convenţie, redactat astfel:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

A Cu privire la admisibilitate

34. Constatând că această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 §3 lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă.

B. Cu privire la fond

1. Cu privire la pretinsele rele tratamente

a) Argumentele părţilor

35. Reclamanţii susţin că, la 12 iunie 2012, au fost victimele unor rele tratamente din partea agenţilor statului. Aceştia denunţă intervenţia brutală şi violentă din partea agenţilor de poliţie faţă de o femeie - reclamanta - şi faţă de un copil - reclamantul, în vârstă de 15 ani la momentul faptelor -, şi apreciază că intervenţia respectivă a fost lipsită de orice fel de justificare, cauzându-le suferinţă şi umilire.

36. Guvernul admite că reclamanţii, şi, în special, reclamanta au suferit leziuni grave. Cu toate acestea, se referă la constatarea autorităţilor judiciare naţionale conform căreia nu s-a făcut dovada că leziunile fuseseră cauzate de agenţii de poliţie. Totuşi, acesta este de acord că, fără îndoială, agenţii de poliţie au ripostat la atacul reclamanţilor cu scopul de a-i calma. Acesta adaugă că, în hotărârea definitivă din 28 martie 2013, Curtea de Apel Braşov a considerat că, şi în condiţiile în care s-ar admite că leziunile ar fi fost provocate de agenţii de poliţie, aceştia nu ar fi putut fi urmăriţi penal pentru purtare abuzivă, întrucât reacţia lor fusese determinată de comportamentul violent al reclamanţilor.

b) Motivarea Curţii

37. Curtea reaminteşte că, pentru a intra sub incidenţa art. 3 din Convenţie, relele tratamente trebuie să atingă un grad minim de gravitate. Aprecierea acestui grad minim este relativă în esenţă; ea depinde de datele cauzei în ansamblu, în special de durata tratamentului şi de efectele sale fizice sau mentale, precum şi, uneori, de sex, vârstă şi starea de sănătate a victimei [Bouyid împotriva Belgiei (MC), nr. 23.380/09, pct. 86, CEDO 2015].

În speţă, Curtea subliniază, cu titlu preliminar, că nu este contestat faptul că leziunile reclamanţilor ating un nivel de gravitate suficient pentru a intra în sfera de aplicare a art. 3 din Convenţie.

38. În continuare, Curtea reaminteşte că, în ceea ce priveşte folosirea forţei în timpul unei reţineri, aceasta trebuie să cerceteze dacă forţa folosită era strict necesară şi proporţională şi dacă statul trebuie să fie considerat responsabil pentru leziunile suferite (Berliński împotriva Poloniei, nr. 27.715/95, şi 30.209/96, pct. 64, 20 iunie 2002). Pentru a clarifica această chestiune, Curtea trebuie să ţină seama de vătămarea cauzată şi de circumstanţele în care aceasta a avut loc (R.L şi M.-J.D. Împotriva Franţei, nr. 44.568/98, pct. 68, 19 mai 2004). În plus, în mod obişnuit, incumbă Guvernului să aducă dovezi relevante care să demonstreze că recurgerea la forţă a fost proporţională şi totodată necesară (Rehbock împotriva Sloveniei, nr. 29.462/95, pct. 72-76, CEDO 2000-XII; Ribitsch. împotriva Austriei, 4 decembrie 1995, pct. 34, seria A nr. 336; Altay împotriva Turciei, nr. 22.279/93, pct. 54, 22 mai 2001, şi Ivan Vassilev împotriva Bulgariei, nr. 48.130/99, pct. 79, 12 aprilie 2007).

39. Curtea subliniază, de asemenea, că, În cazul plângerilor ce invocă art. 3 din Convenţie, trebuie să efectueze o examinare deosebit de aprofundată (Vladimir Romanov împotriva Rusiei, nr. 41.461/02, pct. 59, 24 iulie 2008) în cazul în care a existat o procedură internă, nu intră totuşi în atribuţiile Curţii să substituie propria viziune asupra lucrurilor celei a instanţelor interne, Cărora le revine, în principiu, obligaţia de a aprecia informaţiile Obţinute de acestea (Jasar împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, nr. 69.908/01, pct. 49, 15 februarie 2007). Chiar dacă constatările instanţelor interne nu obligă Curtea, aceasta are totuşi nevoie de elemente convingătoare pentru a se putea abate de la constatările la care au ajuns instanţele respective.

40. Pentru a aprecia elementele care îi permit să afirme dacă a existat o încălcare a art. 3, Curtea se bazează pe principiul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”, dar adaugă că o astfel de probă poate rezulta dintr-o serie de indicii sau de prezumţii irefragabile, suficient de puternice, dare şi concordante [Jalloh împotriva Germaniei (MC), nr. 54.810/00, pct. 67, şi Bouyid citată anterior, pct. 82],

41. În speţă, Curtea observă că circumstanţele exacte în care reclamanţii au fost răniţi fac obiectul unei controverse aprinse între părţi. Dacă Guvernul admite că agenţii de poliţie au ripostat la un atac din partea reclamanţilor cu scopul de a-l neutraliza, respinge în schimb acuzaţia conform căreia aceştia le-au cauzat leziuni (pct. 36 supra). În ceea ce îi priveşte, reclamanţii susţin că vătămările lor au fost provocate de agenţii Statului la 12 iunie 2012, cu ocazia reţinerii lor.

42. Având în vedere probele contradictorii prezentate în faţa sa, în special declaraţiile martorilor (supra, pct. 12 şi 13,15-19 şi 21-25), Curtea apreciază că nu este în măsură să se pronunţe asupra chestiunii clarificării circumstanţelor în care au fost provocate leziunile în litigiu. În plus, în absenţa unei expertize medico-legale privind posibilele cauze ale leziunilor constatate, Curtea consideră că este imposibil să stabilească, pe baza probelor prezentate în faţa sa, dacă leziunile suferite de reclamanţi corespund sau nu unui recurs la forţă necesar şi totodată proporţional.

43. În consecinţă, Curtea apreciază că, în ceea ce priveşte pretinsele rele tratamente, nu poate concluziona în sensul existenţei unei încălcări a art. 3 sub aspectul său material.

2. Cu privire la caracterul efectiv al anchetei

a) Argumentele părţilor

44. Reclamanţii susţin că autorităţile naţionale nu au realizat o anchetă efectivă cu privire la relele tratamente de care s-au plâns. Aceştia consideră că ancheta realizată în speţă a fost pur formală şi nu a reuşit să stabilească circumstanţele factuale ale unui incident în cursul căruia o femeie şi un copil ar fi fost maltrataţi de agenţi de poliţie. Aceştia apreciază că ancheta a avut ca unic obiectiv exonerarea agenţilor de orice responsabilitate.

45. Guvernul susţine că autorităţile naţionale au efectuat o anchetă adecvată şi efectivă cu privire la acuzaţiile reclamanţilor şi că acestea au luat toate măsurile necesare cu scopul de a clarifica divergenţele existente între versiunile prezentate de părţi. Acesta apreciază că autorităţile judiciare naţionale au luat decizii pe baza probelor de la dosar, care constau, în opinia sa, într-un număr important de documente şi mărturii strânse în conformitate cu legea.

b) Motivarea Curţii

46. Curtea aminteşte că, atunci când un individ afirmă în mod întemeiat că a suferit, din partea poliţiei sau altor servicii similare ale statului, tratamente contrare art. 3 din Convenţie, această dispoziţie, coroborată cu obligaţia generală impusă statului prin art. 1, de a recunoaşte oricărei persoane care intră în jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite de Convenţie, impune, în mod implicit, efectuarea unei anchete oficiale efective. Este necesar ca această anchetă să poată conduce la identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile [Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, 28 octombrie 1998, pct. 102, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VIII, şi Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26.772/95, pct. 131, CEDO 2000-IV] şi să fie iniţiată din oficiu de către autorităţi.

47. Ancheta care se impune în cazul unor acuzaţii grave de rele tratamente trebuie să se desfăşoare cu celeritate şi să fie totodată temeinică, ceea ce înseamnă că autorităţile trebuie să depună întotdeauna eforturi considerabile pentru a descoperi ce s-a întâmplat şi, de asemenea, înseamnă că acestea nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a încheia ancheta sau pentru a-şi fundamenta decizia (Assenov şi alţii, citată anterior, pct. 103, şi Batý şi alţii împotriva Turciei, nr. 33.097/96 şi 57.834/00, pct. 136, CEDO 2004-IV). Autorităţile trebuie să ia toate măsurile rezonabile de care dispun pentru a obţine probele legate de incidentul în cauză, inclusiv, printre altele, declaraţiile martorilor oculari şi expertizele criminalistice [Tanrikuiu împotriva Turciei (MC), nr. 23.763/94, pct. 104, CEDO 1999-IV, şi Gül împotriva Turciei, nr. 22.676/93, pct. 89, 14 decembrie 2000]. Orice deficienţă a anchetei, care diminuează capacitatea de a stabili cauzele prejudiciului sau identitatea persoanelor responsabile, riscă să conducă la concluzia că aceasta nu respectă standardul de eficienţă necesar (Boicenco împotriva Moldovei, nr. 41.088/05, pct. 123, 11 iulie 2006).

48. În speţă, având în vedere elementele prezentate în faţa sa şi, în special, certificatele medicale ale reclamanţilor, Curtea consideră că acuzaţiile de rele tratamente erau întemeiate în sensul jurisprudenţei citate anterior, cel puţin începând din momentul în care autorităţile competente au luat cunoştinţă de certificatele medicale în cauză.

49. Curtea constată apoi că a fost efectuată o anchetă preliminară în prezenta cauză. Rămâne de apreciat diligenţa cu care aceasta a fost efectuată şi caracterul său efectiv.

50. În acest sens, Curtea observă că au avut loc omisiuni evidente în desfăşurarea anchetei.

51. În primul rând, aceasta observă că, din probele de la dosar, rezultă că în pofida declaraţiilor contradictorii ale persoanelor ascultate (supra, pct. 12, 13, 15-19 şi 21-25), autorităţile nu au încercat să clarifice circumstanţele Actuale ale cauzei, de exemplu, prin realizarea unor confruntări (Bucureşteanu împotriva României, nr. 20.558/04, pct. 55, 16 aprilie 2013).

52. În plus, Curtea constată că autorităţile naţionale nu au dispus efectuarea unei expertize medicale în cauză, deşi este vorba de un act de procedură esenţial pentru acest tip de speţă, de natură a permite elucidarea posibilelor cauze ale leziunilor suferite de reclamanţi, chestiune care se afla în centrul dezbaterilor judiciare şi care ar fi dat mai multă greutate concluziilor acestora (a se vedea, mutatis mutandis, Petru Roşea împotriva Moldovei, nr. 2.638/05, pct. 47, 6 octombrie 2009).

53. În orice caz, este necesar să se observe că nu a fost începută urmărirea penală. Or, Curtea a subliniat deja că neînceperea urmăririi penale în cauze care privesc acuzaţii de rele tratamente aplicate unor persoane care se află „în custodia poliţiei11 este de natură a compromite validitatea oricărei probe reţinute în cursul efectuării actelor premergătoare urmării penale (a se vedea, mutatis mutandis, Maslova şi Nalbandov împotriva Rusiei, nr. 839/02, pct. 94-96, 24 ianuarie 2008; Buntov împotriva Rusiei, nr. 27.026/10, pct. 132, 5 iunie 2012, şi Beresnev împotriva Rusiei, nr. 37.975/02, pct. 98, 18 aprilie 2013). În speţă, rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale s~a bazat pe simple declaraţii, care nu aveau calitatea de probe, în sensul regulilor de procedura penală române (supra, pct. 32). Acest fapt este cu atât mai grav într-un caz precum cel prezent, în care vătămările au fost atestate de certificate medicale (Poede împotriva României, nr. 40.549/11, pct. 60, 15 septembrie 2015).

54. Omisiunile enumerate mai sus au împiedicat autorităţile naţionale să stabilească faptele în mod complet, aşa cum ar fi putut să o facă în alte circumstanţe. Reamintind că procedura iniţiată împotriva agenţilor de poliţie fusese finalizată printr-o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale ce înclină balanţa în favoarea îndoielii, Curtea nu este convinsă că autorităţile naţionale nu putuseră să facă mai mult pentru a reconstitui faptele cu precizie şi a clarifica circumstanţele în care reclamanţii fuseseră vătămaţi.

55. În concluzie, Curtea apreciază că autorităţile naţionale nu au realizat o anchetă de natură a permite clarificarea în mod convingător a problemei dacă folosirea forţei de către agenţii statului împotriva reclamanţilor fusese proporţională şi necesară.

56. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspectul său procedural.

II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

57. Art. 41 din Convenţie prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

58. Reclamanta solicită 15.000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a violenţelor nejustificate a căror victimă a fost. Reclamantul solicită 5000 EUR cu acelaşi titlu.

59. Guvernul, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii în materie, susţine că sumele solicitate de reclamanţi sunt excesive.

60. Curtea consideră că trebuie să i se acorde reclamantei 7.500 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral. Este necesar să acorde reclamantului, cu acelaşi titlu, suma pe care a solicitat-o, şi anume 5000 EUR.

B. Cheltuieli de judecată

61. Reclamanţii nu au formulat nicio cerere cu acest titlu.

C. Dobânzi moratorii

62. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA:

1. declară cererea admisibilă;

2. hotărăşte că nu a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspect material;

3. hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspect procedural;

4. hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, pentru prejudiciul moral, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:

(i) 7500 EUR (şapte mii cinci sute de euro) reclamantei, la care se va adăuga orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit;

(ii) 5000 EUR (cinci mii de euro) reclamantului, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 31 mai 2016, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulament.

 

PREŞEDINTE

Grefier,

ANDRÁS SAJÓ

Marialena Tsirli

 

ACTE ALE CAMEREI CONSULTANŢILOR FISCALI

 

CAMERA CONSULTANŢILOR FISCALI

 

HOTĂRÂRE

privind alegerea preşedintelui, prim-vicepreşedintelui şi a vicepreşedinţilor Consiliului superior al Camerei Consultanţilor Fiscali

 

În temeiul prevederilor art. 31 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Camerei Consultanţilor Fiscali, aprobat prin Hotărârea Consiliului superior al Camerei Consultanţilor Fiscali nr. 3/2017,

Consiliul superior al Camerei Consultanţilor Fiscali, întrunit în şedinţa din 24 aprilie 2017, hotărăşte:

Art. 1. - În urma votului valabil exprimat au fost aleşi în funcţiile de preşedinte, prim-vicepreşedinte şi vicepreşedinte următorii membri ai Consiliului superior al Camerei Consultanţilor Fiscali:

- preşedinte - Manolescu Dan;

- prim-vicepreşedinte - Doroş Eugen-Dragoş;

- vicepreşedinte - Badea Romulus-Dimitrie;

- vicepreşedinte - Robu Sorin-Adrian;

- vicepreşedinte - Simion Ioan;

- vicepreşedinte - Sobolevschi-David Maria-Iulia;

- vicepreşedinte - Tănase Daniela.

Art. 2. - Prezenta hotărâre se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Preşedintele Camerei Consultanţilor Fiscali,

Dan Manolescu

 

Bucureşti, 24 aprilie 2017.

Nr. 7.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.