MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 324/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 324         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Vineri, 5 mai 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (3) şi (4) teza întâi şi ale art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 49 din 2 februarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 311 din Codul de procedură penală

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

99. - Ordin al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale privind modificarea Ordinului ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 1.348/2005 pentru aprobarea Regulilor privind testarea şi înregistrarea soiurilor de plante agricole şi a Ordinului ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 1.349/2005 pentru aprobarea Regulilor privind testarea şi înregistrarea soiurilor de legume

 

3.623. - Ordin al ministrului educaţiei naţionale pentru aprobarea Metodologiei privind evaluarea anuală a activităţii manageriale desfăşurate de directorii şi directorii adjuncţi din unităţile de învăţământ preuniversitar

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr.2

din 17 ianuarie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (3) şi (4) teza întâi şi ale art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia-Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (3) „teza întâi” din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ionuţ Brătilă şi Floarea Brătilă în Dosarul nr. 24.598/4/2015 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.443D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin, (3) „teza întâi” şi alin, (4) teza întâi din Codul de procedură penală. În acest sens arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale face o distincţie dară între o a două acuzaţie pentru aceeaşi faptă - care este interzisă de primul paragraf din articolul menţionat - şi reluarea unui proces în circumstanţe excepţionale, care este permisă potrivit paragrafului următor. Astfel, art. 4 paragraful 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie prevede în mod expres posibilitatea ca un individ să fie pus în situaţia de a accepta o acuzaţie pentru aceleaşi fapte, în conformitate cu dreptul intern, în situaţia în care un caz este redeschis după apariţia unor noi elemente de probă sau după descoperirea unor vicii esenţiale în cadrul procedurii anterioare (Hotărârea din 20 iulie 2004, pronunţată în Cauza Nikitin împotriva Rusiei, paragraful 45). De asemenea, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la titularii căilor de atac, şi anume Decizia nr. 100 din 9 martie 2004 şi Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004. Arată că este incontestabil faptul că inculpatul şi partea civilă au drepturi şi obligaţii diferite în cadrul procesului penal, dar că în cazul revizuirii pentru fapte sau împrejurări noi ei sunt în aceeaşi situaţie juridică, respectiv aceea de parte care a pierdut procesul şi care se află în posesia unor date cu privire la fapte sau împrejurări noi - necunoscute la momentul soluţionării cauzei - ce pot dovedi netemeinicia hotărârii definitive care le este defavorabilă. Or, în aceeaşi situaţie juridică - a intervenirii unor fapte sau împrejurări noi - inculpatul poate să formuleze cerere de revizuire, în timp ce partea civilă nu are acces la această cale de atac, fiind pusă într-o situaţie de inferioritate faţă de inculpat. Totodată, partea civilă care nu are dreptul de a formula cerere de revizuire în cazul intervenirii unor fapte sau împrejurări noi ce ar putea dovedi netemeinicia soluţiei de achitare este discriminată şi faţă de părţile civile din cauzele soluţionate prin hotărâri definitive de achitare şi în care sunt incidente motivele de revizuire prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. b)-d) din Codul de procedură penală. Prin urmare, consideră că dispoziţiile art. 453 alin. (3) „teza întâi” şi alin, (4) teza întâi din Codul de procedură penală aduc atingere principiului egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 din Constituţie. În fine, reprezentantul Ministerului Public invocă şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la statul de drept şi rolul procurorului, respectiv Decizia nr. 190 din 26 februarie 2008 şi Decizia nr. 44 din 16 februarie 2016, întrucât consideră că dispoziţiile art. 453 alin. (3) „teza întâi” şi alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală încalcă şi prevederile art. 1 alin. (3) şi ale art. 131 din Constituţie. Astfel, susţine că dispoziţiile de lege mai sus menţionate nu asigură un just echilibru între principiul autorităţii de lucru judecat şi interesul general al societăţii de a-i găsi şi de a-i trage la răspundere penală pe autorii infracţiunilor, interes ce impune ca, atunci când există fapte sau împrejurări ce dovedesc netemeinicia soluţiei de achitare, partea civilă să poată formula cerere de revizuire în scopul obţinerii condamnării inculpatului. De asemenea, arată că, pentru apărarea ordinii de drept, procurorul trebuie să aibă posibilitatea de a formula o astfel de cerere atunci când are cunoştinţă de fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii de achitare pronunţate în cauză.

4. Preşedintele, în temeiul art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale coroborat cu art. 216 alin. (5) din Codul de procedură civilă, încuviinţează cererea doamnei judecător Livia-Doina Stanciu de a pune o întrebare reprezentantului Ministerului Public în mod direct. Doamna judecător întreabă dacă, faţă de prevederile art. 31 alin, (2) din Legea nr. 47/1992, consideră necesară extinderea controlului de constituţionalitate, pe de o parte, asupra restului dispoziţiilor art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală, având în vedere faptul că acest text de lege se referă şi la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. f), iar, pe de altă parte, asupra dispoziţiilor art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală privind termenul de introducere a cererii de revizuire, text care exclude cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. a) şi f) din Codul de procedură penală.

5. Reprezentantul Ministerului Public apreciază că sunt incidente prevederile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, întrucât motivele de neconstituţionalitate subzistă şi în ceea ce priveşte soluţia legislativă reglementată de dispoziţiile art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. f), astfel că alin. (3) al art. 453 din cod este neconstituţional în întregime. De asemenea, consideră necesară extinderea controlului de constituţionalitate asupra dispoziţiilor art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală, deoarece textul exclude cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. a) şi f).

6. În continuare, preşedintele acordă cuvântul autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, care s-au prezentat ulterior dării cuvântului reprezentantului Ministerului Public. Autorii excepţiei solicită admiterea acesteia, pentru argumentele invocate în faţa Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

7. Prin Sentinţa penală nr. 2.008 din 8 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 24.598/4/2015, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Ionuţ Brătilă şi Floarea Brătilă cu ocazia verificării admisibilităţii în principiu a unei cereri de revizuire formulate împotriva unei hotărâri penale de achitare.

8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate - care nu permit invocarea în defavoarea persoanei achitate a cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin, (1) lit. a) din Codul de procedură penală - încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (2), potrivit căruia .,Nimeni nu este mai presus de lege”, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum şi prevederile art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 7 privind egalitatea în faţa legii din Declaraţia universală a drepturilor omului şi ale art. 14 paragraful 1 privind dreptul Sa un proces echitabil din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, deoarece exclud posibilitatea victimei unei erori judiciare, care a avut calitatea de parte civilă, „de a solicita şi obţine pronunţarea unei soluţii legale şi temeinice în cauză, respectiv condamnarea inculpatului”. Întrucât dispoziţiile de lege criticate nu permit invocarea în defavoarea persoanei achitate a motivului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Cod - în scopul de a se dovedi netemeinicia hotărârii de achitare -, autorii excepţiei consideră că partea civilă şi inculpatul achitat se află pe poziţii procesuale inegale, fiind instituit un tratament discriminatoriu. Mai arată că, sub imperiul Codului de procedură din 1968, distincţia privind formularea cererii de revizuire în favoarea, respectiv în defavoarea condamnatului opera doar sub aspectul termenului de introducere a cererii, singura condiţie cerută pentru a reţine incidenţa faptelor sau a împrejurărilor noi ca motiv de revizuire fiind aceea ca pe baza lor să se poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare.

9. Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală apreciază că textul de lege criticat nu aduce atingere principiului egalităţii în drepturi, consacrat de art. 16 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Nimeni nu este mai presus de lege”. Cu privire la acest principiu, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, reflectată, de exemplu, în Decizia nr. 148 din 8 mai 2001 şi în Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, a statuat, prin considerente cu valoare general obligatorie, că violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. Or, diferenţa de tratament juridic instituită prin dispoziţiile art. 453 alin. (3) „teza întâi” din Codul de procedură penală între situaţiile în care motivul de revizuire stabilit la alin. (1) lit. a) al aceluiaşi articol poate fi invocat în favoarea, respectiv în defavoarea condamnatului - de observat că soluţia de achitare nu se regăseşte în enumerarea limitativă prevăzută de alin. (3) – este justificată de existenţa unor cazuri diferite, având în vedere că situaţia părţilor civile care solicită constatarea netemeiniciei soluţiei de achitare nu poate fi asimilată situaţiei persoanei condamnate definitiv care solicită întoarcerea unei soluţii defavorabile. De altfel, acest tratament diferenţiat, pentru situaţii diferite în esenţă, are ca scop principal protejarea securităţii raporturilor juridice, mai ales în situaţia unei persoane cercetate penal şi achitate definitiv. De asemenea, instanţa de judecată apreciază că textul de lege criticat nu aduce atingere liberului acces la justiţie şi dreptului la un proces echitabil. Consideră că art. 21 din Constituţie permite accesul la justiţie al oricărei persoane fizice sau juridice pentru apărarea oricărui drept şi a oricărui interes legitim, în mod concret şi efectiv, în sensul ca justiţiabilul să beneficieze de posibilitatea clară şi concretă de a contesta un act care aduce o atingere drepturilor sale şi fără ca vreo lege să poată îngrădi acest drept. Aceasta nu înseamnă însă că accesul liber la justiţie este un drept absolut, ci, aşa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa (cauzele Golder împotriva Regatului Unit - 1975 şi Ashingdane împotriva Regatului Unit -1985), dreptul de acces la justiţie poate face obiectul unor limitări. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiţie necesită, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp şi spaţiu, în funcţie de nevoile şi resursele de care dispune comunitatea. Gradul de acces permis de legislaţia naţională trebuie să fie însă suficient pentru a asigura accesul individual la instanţă, în lumina principiului supremaţiei dreptului într-o societate democratică. În acelaşi sens a statuat şi Curtea Constituţională, care a reţinut că dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, orice restricţie fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanţa sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere (Decizia nr. 894 din 5 decembrie 2006). Cu referire la regulile care guvernează exercitarea căilor de atac, Curtea Constituţională s-a pronunţat în mod constant că accesul liber la justiţie nu înseamnă că acesta trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac, deoarece competenţa şi căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situaţii diferite. Prin urmare, instanţa apreciază că instituirea de reguli deosebite pentru invocarea unor motive diferite de revizuire, după cum sunt în favoarea sau în defavoarea persoanei condamnate, nu încalcă dreptul fundamental de liber acces la instanţă, prevăzut de art. 21 din Constituţie. În final, instanţa apreciază că textul de lege criticat nu aduce atingere nici dreptului la apărare, consacrat de dispoziţiile art. 24 din Constituţie, de vreme ce posibilitatea formulării unei căi extraordinare de atac, în condiţiile expres prevăzute de lege, nu reprezintă o expresie sau o consecinţă a dreptului de apărare, ci, de fapt, acest drept nu poate avea o existenţă de sine stătătoare în afara unei căi de atac prevăzute de lege. A echivala dreptul de a formula o cale extraordinară de atac cu dreptul la apărare pare excesiv în raport cu scopurile urmărite prin chiar reglementarea dreptului de apărare, cu toate garanţiile sale.

10. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

11. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, iar în subsidiar, neîntemeiată. Arată că autorul excepţiei nu critică dispoziţiile art. 453 alin. (3) „teza întâi” din Codul de procedură penală pentru ceea ce conţin acestea, ci pentru ceea ce nu conţin, motiv pentru care nu este vorba despre o veritabilă excepţie de neconstituţionalitate. Astfel, excepţia apare ca fiind inadmisibilă, sens în care invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 99 din 13 februarie 2007. În subsidiar, consideră că excepţia este neîntemeiată, întrucât situaţia inculpatului şi cea a părţii civile în procesul penal nu sunt identice, ci, dimpotrivă, sunt diferite. Arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii, principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994). Având în vedere autoritatea de lucru judecat care este ataşată unei hotărâri judecătoreşti definitive şi necesitatea asigurării securităţii raporturilor juridice, precum şi principiul consacrat de art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute prin lege, consideră că dispoziţiile art. 453 alin. (3) „teza întâi” din Codul de procedură penală, care se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice, fără privilegii şi fără discriminări, sunt conforme cu prevederile constituţionale ale art. 16. Referitor la critica privind pretinsa nerespectare a art. 24 din Constituţie, apreciază că dispoziţiile de lege criticate - care se coroborează cu cele ale art. 88-96 din Codul de procedură penală privind asistenţa juridică şi reprezentarea - nu restrâng în niciun fel dreptul la apărare al părţii civile, aceasta putând fi asistată de un avocat în tot cursul judecăţii, avocat care are dreptul să consulte actele dosarului, să pună întrebări inculpatului, să exercite drepturile procesuale ale părţii pe care o asistă, să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepţii şi obiecţiuni. Opinează că dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 21 din Constituţie, nu este încălcat în niciun fel prin aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (3) „teza întâi” din Codul de procedură penală, întrucât acestea nu afectează dreptul părţii civile de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil

12. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 453 alin. (3) „teza întâi” din Codul de procedură penală sunt constituţionale, iar excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă, Referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la art. 16 din Constituţie, arată că prevederile constituţionale invocate vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic cu privire la aplicarea unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, ci şi necesitatea lui (Decizia Curţii Constituţionale nr. 238 din 10 mai 2005). Astfel, egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrată de art. 16 alin (1) din Constituţie, îşi găseşte aplicare doar atunci când părţile din proces se găsesc în situaţii identice sau egale, care impun şi justifică acelaşi tratament juridic şi, prin urmare, instituirea aceluiaşi regim juridic. Per a contrario, când părţile se află în situaţii diferite, regimul juridic aplicabil fiecăreia nu poate fi decât diferit. Or, în speţa de faţă, soluţia legislativă este determinată de natura juridică a revizuirii, aceea de garanţie a atingerii scopului procesului penal, şi anume aflarea adevărului de către instanţele judecătoreşti, astfel încât acestea să fie în măsură să soluţioneze în mod just cauza şi orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale, respectiv nicio persoană nevinovată să nu sufere o pedeapsă. Referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie, arată că textul de lege criticat nu aduce atingere dreptului părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil şi nici dreptului la apărare. În plus, motivele invocate de autorii excepţiei nu reprezintă veritabile argumente de neconstituţionalitate, ci acestea tind la modificarea dispoziţiilor de lege criticate în sensul reglementării posibilităţii ca partea civilă să poată solicita revizuirea unei hotărâri de achitare pentru motivul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile autorilor excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin, (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

15. Potrivit încheierii de sesizare, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 453 alin. (3) „teza întâi” din Codul de procedură penală. Din notele scrise ale autorilor excepţiei, depuse în motivarea criticii, reiese că aceasta priveşte, în realitate, dispoziţiile art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penată cu referire la cazul de revizuire prevăzut la alin, (1) lit. a), precum şi dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală cu privire la soluţia legislativa care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a). Dispoziţiile art. 453 alin. (3) şi (4) teza întâi din Codul de procedură penală, modificate prin art. 102 pct. 272 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, au următorul cuprins: „(3) Cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi f) pot fi invocate ca motive de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei.

(4) Cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, [Art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală prevede că: „(1) Revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când: a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză.]

16. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (2), potrivit căruia „Nimeni nu este mai presus de lege”, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum şi a prevederilor art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 7 privind egalitatea în faţa legii din Declaraţia universală a drepturilor omului şi ale art. 14 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că activitatea desfăşurată în ciclul ordinar al procesului penal - dacă a fost legală şi temeinică - trebuie să se finalizeze cu pronunţarea unei hotărâri definitive, având autoritate de lucru judecat, în care faptele reţinute exprimă adevărul, iar legea penală şi cea civilă au fost aplicate corect. Practica a învederat însă şi cazuri de hotărâri definitive care au soluţionat cauzele penale cu grave erori de fapt şi de drept. Legiuitorul a avut în vedere o asemenea ipoteză, raţiune pentru care a instituit căile de atac extraordinare ca mijloace procesual penale de desfiinţare a hotărârilor cu autoritate de lucru judecat care nu corespund legii şi adevărului. Având în vedere faptul că instituirea unor astfel de mijloace procesuale aduce atingere autorităţii de lucru judecat, aşadar stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, care este menită a da încredere în activitatea justiţiei, cazurile şi condiţiile de exercitare a căilor extraordinare de atac trebuie să fie strict reglementate de legiuitor, în vederea restabilirii ordinii de drept. În egală măsură, opţiunea legiuitorului în reglementarea căilor extraordinare de atac trebuie să se realizeze în limite constituţionale.

18. Calea extraordinară de atac care permite instanţei penale să revină asupra propriei sale hotărâri este revizuirea, aceasta având caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate şi înlăturate erorile de judecată intervenite în rezolvarea cauzelor penale. Cererea de revizuire se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, fiind descoperite ulterior, care fac dovada că hotărârea definitivă se întemeiază pe o eroare judiciară. Potrivit art. 455 din Codul de procedură penală, titularii acestei căi extraordinare de atac de retractare sunt: „părţile din proces, în limitele calităţii lor procesuale”, „un membru de familie al condamnatului, chiar şi după moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului” şi procurorul, care poate cere din oficiu revizuirea laturii penale a hotărârii. În ceea ce priveşte obiectul căii de atac, revizuirea poate fi exercitată - în cazurile limitativ prevăzute de art. 453 din Codul de procedură penală - numai împotriva hotărârilor penale definitive prin care s-a rezolvat fondul cauzei, deoarece, aşa cum s-a arătat în doctrină, finalitatea revizuirii constă în înlăturarea erorii judiciare, iar funcţia procesuală a instituţiei se concentrează în înlesnirea descoperirii, adunarea şi deducerea în faţa justiţiei a unui material probator cu totul inedit sau cel puţin necunoscut instanţei, care să permită constatarea erorii judiciare şi înlăturarea ei.

19. Curtea reţine că motivul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală priveşte situaţia în care s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate. Cu privire la înţelesul expresiei „fapte sau împrejurări” în literatura de specialitate, ca şi în practica judiciară, s-a considerat că aceasta se referă la probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, şi anume orice întâmplare, situaţie sau stare care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii. Dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală consacră menţinerea sistemului revizuirii totale cu privire la motivul prevăzut la alin. (1) lit. a) din acelaşi articol, limitând incidenţa acestui caz de revizuire la situaţiile în care pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal. Aceasta înseamnă că faptele sau împrejurările noi trebuie să conducă la o soluţie opusă celei pronunţate prin hotărârea a cărei revizuire se cere. Dacă prin faptele sau împrejurările noi nu se tinde la dovedirea netemeiniciei hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, ci numai la dovedirea anumitor elemente care implică însă menţinerea respectivei soluţii, faptele sau împrejurările noi nu constituie motiv de revizuire.

20. Potrivit actualei reglementări, spre deosebire de cea cuprinsă în codurile de procedură penală din 1936 şi 1968, cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu este incident în situaţia netemeiniciei hotărârii de achitare a inculpatului. Acest aspect rezultă atât din enumerarea cuprinsă în alin. (4) teza întâi al art. 453 din Codul de procedură penală, cât şi din condiţia prevăzută de alin. (3) al aceluiaşi articol, condiţie potrivit căreia cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) poate fi invocat ca motiv de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei.

21. Curtea constată că soluţia legislativă potrivit căreia cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală poate fi invocat ca motiv de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, cu excluderea posibilităţii revizuirii hotărârii de achitare, este de natură să înfrângă egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului fundamental de acces liber la justiţie. Curtea observă, astfel, că excluderea posibilităţii invocării în defavoarea persoanei achitate a motivului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală - constând în descoperirea de fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză - creează un tratament discriminatoriu pentru partea civilă din respectiva cauză faţă de părţile civile din alte cauze soluţionate tot prin hotărâri definitive de achitare, dar cu privire la care sunt incidente motivele de revizuire prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. b)-d) din Codul de procedură penală, şi anume: hotărârea s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă În cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată; ori un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată; sau un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată. Cu privire la cele două categorii de părţi civile menţionate, Curtea reţine că, deşi se găsesc În situaţii similare, acestea beneficiază - din perspectiva posibilităţii de a formula calea extraordinară de atac a revizuirii - de un tratament juridic diferit, ceea ce este de natură a contraveni prevederilor art. 16 din Constituţie, în condiţiile în care tratamentul discriminatoriu nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă şi rezonabilă.

22. Sub aspectul asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea a statuat în jurisprudenţa sa că, în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Prin urmare, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.

El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).

23. Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, şi Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21). Or, din perspectiva interesului de a cere şi obţine îndreptarea erorilor judiciare, părţile civile din cauzele în care s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare - a cărei netemeinicie ar putea fi dovedită pe baza faptelor sau împrejurărilor noi, în condiţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală - se află, sub aspectul recunoaşterii liberului acces la justiţie, într-o situaţie similară cu părţile civile din cauzele soluţionate prin hotărâri definitive de achitare cu privire la care sunt incidente motivele de revizuire prevăzute de lit. b)-d) ale alin. (1) din art. 453 din Codul de procedură penală.

24. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Este adevărat că regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie - text potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”- şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Astfel, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege, însă numai cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994 şi Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, paragraful 22, decizii citate anterior).

25. În continuare, în ceea ce priveşte rolul procurorului în cadrul procesului penal, Curtea observă că, potrivit prevederilor art. 131 din Constituţie, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005), procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, iar, în baza prevederilor art. 67 din acelaşi act normativ, procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului. În acest sens, dispoziţiile art. 55 alin. (3) lit. f) din Codul de procedură penală prevăd atribuţia procurorului de a formula şi exercita, în cadrul procesului penal, contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti. Aşadar, pornind de la scopul instituirii căii extraordinare de atac a revizuirii - acela de a asigura posibilitatea îndreptării hotărârilor penale definitive care se întemeiază pe erori judiciare, prin raportare la cazurile de revizuire expres şi limitativ prevăzute de lege - şi de la rolul procurorului, care, aşa cum a reţinut instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţilor din proces, în spiritul legalităţii (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 551 din 5 august 2010, şi Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragraful 51), Curtea apreciază că exigenţele art. 131 din Constituţie impun legiuitorului să asigure posibilitatea revizuirii - inclusiv la iniţiativa procurorului, în calitatea sa de titular al acestei căi extraordinare de atac - a hotărârilor de achitare a căror netemeinicie poate fi dovedită pe baza faptelor sau împrejurărilor noi, în condiţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală.

26. Prin urmare, dispoziţiile art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a), precum şi soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din acelaşi cod, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât lipsesc partea civilă de posibilitatea apărării drepturilor şi a intereselor sale legitime, respectiv procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal. Curtea reţine că, în situaţia în care se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii de achitare, trebuie să se asigure atât părţii civile, cât şi procurorului posibilitatea de a cere şi obţine restabilirea adevărului judiciar prin retractarea hotărârii pronunţate în cauză.

27. În temeiul art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, care prevede că, „în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare”, Curtea constată că este necesară extinderea controlului de constituţionalitate asupra dispoziţiilor art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală, având în vedere că acest text de lege - care reglementează termenul de introducere a cererii de revizuire - nu poate fi disociat, sub aspectul posibilităţii revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a) din cod, de normele procesual penale constatate ca fiind neconstituţionale. Dispoziţiile art. 457 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală au următorul cuprins: „(2) Cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui faţă de care s-a încetat procesul penal se poate face în termen de 3 luni, care curge: a) în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d), când nu sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când faptele sau împrejurările au fost cunoscute de persoana care face cererea sau de la data când aceasta a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora; b) în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d), dacă sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când hotărârea a fost cunoscută de persoana care face cererea, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale; c) în cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. e), de la data când hotărârile ce nu se conciliază au fost cunoscute de persoana care face cererea.”

28. Drept consecinţă a constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a), precum şi a soluţiei legislative cuprinse în art. 453 alin. (4) teza întâi din cod, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), Curtea reţine că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală, care exclude cazul de revizuire prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a) din cod, este de natură a aduce atingere, pe de o parte, egalităţii în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului fundamental de acces liber la justiţie, principii consacrate de prevederile art. 16 şi ale art. 21 din Constituţie, iar, pe de altă parte, rolului Ministerului Public, stabilit de art. 131 din Legea fundamentală.

29. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ionuţ Brătilă şi Floarea Brătilă în Dosarul nr. 24.598/4/2015 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a).

2. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), este neconstituţională.

3. Admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală, care exclude cazul de revizuire prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a), este neconstituţională

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I

Pronunţată în şedinţa din data de 17 ianuarie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 49

din 2 februarie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 311 din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 311 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dorel Puşcov în Dosarul nr. 2.900/108/2015/a1 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 104D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece autorul excepţiei deduce neconstituţionalitatea prevederilor art. 311 din Codul de procedură penală din compararea acestora cu prevederile art. 305 din acelaşi cod, astfel cum erau reglementate înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, potrivit cărora numai procurorul putea dispune începerea urmăririi penale in personam. Prin urmare, în opinia autorului, şi extinderea urmării penale in personam ar trebui să fie dispusă numai de către procuror. Spre deosebire de reglementarea anterioară Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, în prezent, legiuitorul a oferit organului de cercetare penală posibilitatea de a dispune începerea urmării penale in personam cu condiţia confirmării de către procuror. Aşa fiind, reprezentantul Ministerului Public apreciază că art. 311 din Codul de procedură penală este constituţional, întrucât trebuie interpretat în coroborare cu art. 304 din acelaşi cod potrivit căruia procurorul poate infirma extinderea urmăririi penale dacă aceasta este nelegală. Prin urmare, aceste texte coroborate sunt în conformitate cu art. 131 alin. (3) din Constituţie. De altfel, Codul de procedură penală defineşte în mod expres organele de cercetare penală ca fiind organe de urmărire penală şi nicidecum administrative.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea nr. 137/CP/CO din 2 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.900/108/2015/a1, Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 311 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dorel Puşcov într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară din 10 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.900/108/2015 al Tribunalului Arad, prin care s-a respins cererea formulată de inculpat privind restituirea cauzei la parchet în vederea refacerii urmăririi penale.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul arată că, în fapt, prin ordonanţa din 12 iunie 2014, organul de cercetare penală a dispus extinderea urmăririi penale, în temeiul art. 311 alin. (1) din Codul de procedură penală faţă de suspect pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005. Autorul excepţiei apreciază că prin această posibilitate s-a produs o vătămare a dreptului inculpatului la un proces echitabil, în condiţiile în care se conferă organului de cercetare penală posibilitatea de a dispune extinderea urmăririi penale cu privire la o persoană, extindere care echivalează practic cu o începere a urmăririi penale, act procesual atribuit, potrivit noilor dispoziţii legale, exclusiv procurorului. În acest sens, art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală prevede în mod expres că atunci când din datele şi probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de acesta, care dobândeşte calitatea de suspect. De asemenea, raportat la faptul că dispoziţiile legale nu prevăd posibilitatea procurorului de a-şi delega acest atribut, rezultă indubitabil că doar acesta poate dispune începerea urmăririi penale in personam.

6. Se mai arată că este normal ca un asemenea act procesual să fie dispus doar de către procuror, întrucât, în calitatea sa de magistrat, beneficiază de imparţialitate. Or, imparţialitatea procurorului este consacrată cu valoare de principiu în art. 132 alin. (1) din Constituţie.

7. Totodată, prin posibilitatea conferită organului de cercetare penală de a dispune extinderea urmăririi penale cu privire la o persoană, se încalcă şi principiul separaţiei funcţiilor judiciare, în condiţiile în care titularul funcţiei de urmărire penală este numai procurorul, care, potrivit art. 56 din Codul de procedură penală, conduce şi supraveghează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege. Aşa fiind, organul de cercetare penală este doar un organ administrativ abilitat să pună în executare dispoziţiile procurorului.

8. Or, în condiţiile în care extinderea urmăririi penale cu privire la o persoană poate fi dispusă şi de către organul de cercetare penală, care nu prezintă minime garanţii de independenţă şi imparţialitate, art. 311 din Codul de procedură penală încalcă dreptul inculpatului de a beneficia de un proces echitabil.

9. Neconcordanţa dispoziţiilor art. 311 alin. (1) din Codul de procedură penală cu cele ale art. 305 alin. (3) din acelaşi cod a fost evidenţiată de doctrina de specialitate care a apreciat că aceste texte legale trebuie interpretate teleologic, ceea ce înseamnă că, în măsura în care voinţa legiuitorului a fost ca numai procurorul să aibă competenţa de a dispune efectuarea urmăririi penale faţă de o persoană, competenţa de a extinde urmărirea penală in personam aparţine tot procurorului. Într-o altă opinie s-a apreciat că extinderea urmăririi penale cu privire la persoane noi (extinderea urmăririi penale in personam) nu poate fi dispusă decât de procuror - într-o manieră simetrică reglementării cuprinse în art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală. În ce priveşte competenţa organului de cercetare penală s-a considerat că extinderea urmăririi penale poate fi dispusă de organul de cercetare penală prin ordonanţă motivată numai cu privire la alte fapte (in rem), deoarece acesta nu are competenţa originară de a dispune continuarea efectuării urmăririi penale faţă de suspect şi, pe cale de consecinţă logică, nici de a extinde efectuarea urmăririi penale faţă de alţi suspecţi.

10. Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală opinează că, în conformitate cu art. 55 din Codul de procedură penală, organul de cercetare penală este organ de urmărire penală, astfel încât acesta poate proceda, potrivit art. 311 din Codul de procedură penală, la extinderea urmăririi penale faţă de alte persoane,

11. Este adevărat că art. 305 din Codul de procedură penală prevede că procurorul este cel care dispune începerea urmăririi penale „in personam” însă aceasta reprezintă o situaţie de necorelare a textelor legale şi nu o încălcare a unor dispoziţii constituţionale.

12. Această problemă a fost discutată şi la întâlnirea procurorilor şefi secţie urmărire penală de la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de la parchetele de pe lângă tribunale din 14-15 mai 2015, unde s-a concluzionat că dispoziţiile art. 311 din Codul de procedură penală nu exclud posibilitatea ca extinderea urmăririi penale, inclusiv faţă de persoane noi, să se dispună de către organele de cercetare penală. S-a apreciat însă, că pentru a realiza corelarea cu prevederile art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală care permit ca trecerea de la urmărirea penală în rem la cea in personam să se dispună doar de către procuror, precum şi pentru a asigura o mai mare implicare a procurorului în activitatea de supraveghere a urmăririi penale, este recomandabil ca tot acesta să dispună şi extinderea urmăririi penale faţă de alte persoane.

13. Ordonanţa de extindere criticată a fost emisă în luna mai 2014, iar problema corelării acestor texte şi recomandarea au avut loc un an mai târziu. Oricum, soluţionarea acestor probleme de drept la nivelul unor astfel de întâlniri nu are caracter obligatoriu. Este adevărat că, întrucât doar procurorul poate dispune începerea urmăririi penale in personam, tot numai acesta trebuie să fie îndrituit a extinde urmărirea penală cu privire la alte persoane, însă această problemă nu este una de constituţionalitate, ci de modificare legislativă, judecătorul de cameră preliminară opinând că dispoziţiile art. 311 din Codul de procedură penală nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate.

14. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

15. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, potrivit art. 311 alin. (1) din Codul de procedură penală, extinderea urmăririi penale se dispune atunci când, după începerea urmăririi penale, se descoperă fapte noi ori participarea altor persoane la săvârşirea faptelor ce fac deja obiectul urmăririi penale.

16. În situaţia în care într-o cauză nu există suspect, urmărirea penală desfăşurându-se cu privire la faptă (in rem), extinderea se poate dispune chiar de organul de cercetare penală, întrucât, potrivit art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală, începerea urmăririi penale constituie atributul organelor de urmărire penală, iar în această categorie intră, alături de procuror, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale - art. 55 alin. (1) din Codul de procedură penală.

17. Dacă într-o cauză există suspect, iar în urma cercetărilor se constată fapte noi săvârşite de acesta, extinderea urmăririi penale se va dispune de către procuror, soluţia întemeindu-se pe interpretarea sistematică şi teleologică a dispoziţiilor procesual penale, întrucât în art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală legiuitorul a statuat în mod expres că, atunci când „din datele şi probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect”. Dispoziţiile art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală se aplică întocmai şi atunci când extinderea urmăririi penale vizează alte persoane, despre care în umfla cercetărilor efectuate s-a descoperit că au participat la săvârşirea faptelor cercetate ori a altor fapte aflate în legătură cu acestea.

18. Potrivit art. 311 alin, (3) din Codul de procedură penală, organul judiciar are obligaţia legală de a-l informa pe suspect despre faptele noi reţinute în sarcina sa, cu privire la care s-a dispus extinderea urmăririi penale. Or, odată cu această informare, suspectul are posibilitatea de a cunoaşte noua învinuire, de a-şi exprima poziţia cu privire la aceasta şi de a formula apărările pe care le consideră necesare, beneficiind astfel de garanţiile dreptului la un proces echitabil. Aşadar, nu se poate susţine încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală.

19. Având în vedere că procurorul este organul judiciar care dispune extinderea urmăririi penale dacă există suspect în cauză şi că, atunci când urmărirea penală se efectuează în rem, organul de cercetare penală care a dispus extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice este obligat să îl informeze pe procuror cu privire la măsura dispusă - art. 311 alin. (2) din Codul de procedură penală -, Guvernul apreciază că dispoziţiile criticate recunosc procurorului rolul de titular al funcţiei de urmărire penală, respectând astfel dispoziţiile art. 132 alin. (1) din Constituţie.

20. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

21. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

22. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 311 din Codul de procedură penală cu denumirea marginală Extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice. Ulterior sesizării Curţii, dispoziţiile art. 311 alin. (2) din Codul de procedură penală au fost modificate prin art. II pct. 78 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Având în vedere, însă, că în cauză a produs efecte norma de procedură prevăzută de art. 311 din Codul de procedură penală în forma în vigoare la data sesizării Curţii, aceasta se va pronunţa asupra dispoziţiilor art. 311 din Codul de procedură penală în redactarea anterioară modificării lor prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016. Prin urmare, prevederile de lege criticate au următorul conţinut:

(1) în cazul în care, după începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală constată fapte noi, date cu privire la participarea unor alte persoane sau împrejurări care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei, dispune extinderea urmăririi penale ori schimbarea încadrării juridice.

(2) Organul de cercetare penală care a dispus extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice este obligat să îl informeze pe procuror cu privire la măsura dispusă, propunând, după caz, punerea în mişcare a acţiunii penale.

(3) Organul judiciar care a dispus extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice este obligat să îl informeze pe suspect despre faptele noi cu privire la care s-a dispus extinderea.

(4) în cazul în care extinderea urmăririi penale s-a dispus cu privire la mai multe persoane, organul de urmărire penală are obligaţia să procedeze faţă de aceste persoane potrivit ari. 307.

(5) Procurorul sesizat de organul de cercetare în urma extinderii urmăririi penale sau din oficiu cu privire la ipotezele prevăzute la alin. (1) poate dispune extinderea acţiunii penale cu privire la aspectele noi.

23. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 11 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei şi art. 132 alin. (1) referitor la principiile care guvernează activitatea procurorilor, precum dispoziţiile art. 6 referitor la Dreptul al un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

24. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 311 din Codul de procedură penală reglementează cu privire la extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice.

25. Conform art. 201 din Codul de procedură penală din 1968, organele de urmărire penală erau procurorul şi organele de cercetare penală, acestea din urmă fiind organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare speciale.

26. Totodată, potrivit art. 228 alin. 1 şi 31 din Codul de procedură penală din 1968 „Organul de urmărire penală sesizat în vreunul dintre modurile prevăzute la art. 221 dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul dintre cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute la art. 10.

Rezoluţia de începere a urmăririi penale, emisă de organul de cercetare penală, se supune confirmării motivate a procurorului care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii urmăririi penale, organele de cercetare penală fiind obligate să prezinte totodată şi dosarul cauzei

27. Analizând aceste dispoziţii, Curtea constată că dispoziţiile procesual penale anterioare nu făceau, în mod expres, distincţie între începerea urmăririi penale în rem sau in personam, însă organul de cercetare penală putea dispune începerea urmăririi penale prin rezoluţie care trebuia supusă confirmării motivate a procurorului care exercita supravegherea activităţilor, în termen de cel mult 48 de ore. De asemenea, organul de cercetare penală nu putea dispune el însuşi cu privire la extinderea cercetărilor penale sau cu privire la schimbarea încadrării juridice, sens în care, ori de câte ori constata că se impune acest lucru, era obligat ca, în cel mult 3 zile de la data constatării faptelor, împrejurărilor sau persoanelor noi, să facă propuneri procurorului care trebuia să decidă prin ordonanţă în termen de cel mult 5 zile.

28. Spre deosebire de reglementarea anterioară, în care organul de cercetare penală doar făcea propuneri procurorului în vederea extinderii cercetării penale, potrivit art. 311 alin. (1) din Codul de procedură penală în redactarea în vigoare la momentul ridicării prezentei excepţii de neconstituţionalitate, extinderea urmăririi penale poate fi dispusă prin ordonanţă, atât de către procuror, cât şi de către organul de cercetare penală, legiuitorul conferind acest drept organului de urmărire penală, care, potrivit art. 55 din cod, poate fi: procurorul, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale.

29. După intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, urmărirea penală în rem şi urmărirea penală in personam se pot dispune atât de către procuror, cât şi de către organul de cercetare penală, cu deosebirea că, în cazul urmăririi penale in personam dispusă de către organul de cercetare penală, măsura trebuie supusă confirmării procurorului în termen de 3 zile. Totodată, extinderea urmăririi penale în rem sau in personam se dispune de către organul de urmărire penală, cu menţiunea că, în cazul unei extinderi in personam, măsura dispusă de către organul de cercetare penală trebuie supusă, de asemenea, confirmării procurorului în cel mult 3 zile de la data emiterii ordonanţei.

30. Aşa fiind, Curtea constată că, în esenţă, ceea ce critică autorul excepţiei este posibilitatea organului de cercetare penală de a dispune extinderea urmăririi penale faţă de o anumită persoană, fiind nemulţumit de împrejurarea că prin ordonanţa din 12 iunie 2014 pronunţată în cauză s-a dispus extinderea urmăririi penale faţă de el pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, de către organul de cercetare penală, şi nu de către procuror.

31. Cu privire la aceste critici, Curtea constată că instituţia extinderii urmăririi penale reglementată de art. 311 din Codul de procedură penală vizează situaţia în care, după începerea urmăririi penale prin strângerea de date şi informaţii cu privire la fapta sau persoana ce formează obiectul urmăririi penale, organul de urmărire penală descoperă fie fapte noi, fie date privind implicarea altor persoane, astfel că dispune extinderea urmăririi penale. Practic se produce o lărgire a limitelor investirii iniţiale, obiectul urmăririi penale extinzându-se la fapte şi/sau la persoane noi. Consecinţele unei astfel de proceduri duc fie la o extindere a urmăririi penale în rem, fie la o extindere a urmăririi penale in personam. Analizând dispoziţiile art. 311 alin. (1) din Codul de procedură penală, se poate observa că acestea vizează mai multe situaţii, respectiv:

- extinderea urmăririi penale în rem pentru altă faptă care constituie o nouă infracţiune;

- extinderea urmăririi penale în rem pentru altă faptă care constituie act material al aceleiaşi infracţiuni (fără schimbarea încadrării juridice; de exemplu, urmărirea penală se desfăşoară cu privire la infracţiunea de furt şi se descoperă luarea şi a altor bunuri, fără a fi în prezenţa infracţiunii continuate);

- extinderea urmăririi penale în rem pentru altă faptă care constituie act material al aceleiaşi infracţiuni (cu schimbarea încadrării juridice; în cazul infracţiunilor continuate şi complexe, ori a celor cu consecinţe deosebit de grave; de exemplu, urmărirea penală se desfăşoară cu privire la infracţiunea de furt şi se descoperă luarea altor bunuri de la aceeaşi persoană la intervale de timp diferite sau se cercetează o infracţiune de flirt şi se descoperă că s-au exercitat violenţe pentru luarea bunului);

- schimbarea încadrării juridice în cazul urmăririi penale în rem\

- extinderea urmăririi penale in personam pentru altă faptă comisă de suspect care constituie o nouă infracţiune:

- extinderea urmăririi penale in personam pentru altă faptă care constituie act material al aceleiaşi infracţiuni (fără schimbarea încadrării juridice);

- extinderea urmăririi penale in personam pentru altă faptă care constituie act material al aceleiaşi infracţiuni (cu schimbarea încadrării juridice în cazul infracţiunilor continuate şi complexe ori a celor cu consecinţe deosebit de grave);

- extinderea urmăririi penale in personam faţă de o altă persoană (coautor, instigator sau complice);

- schimbarea încadrării juridice în cazul urmăririi penale in personam.

32. Indiferent de soluţia aleasă de legiuitor, respectiv posibilitatea organului de cercetare penală de a dispune sau nu el însuşi cu privire la extinderea urmăririi penale in personam, Curtea constată că nu se aduce atingere dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, potrivit art. 311 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală, organul judiciar care a dispus extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice este obligat să îi informeze pe suspect despre faptele noi cu privire la care s-a dispus extinderea. În cazul în care extinderea urmăririi penale s-a dispus cu privire la mai multe persoane, organul de urmărire penală are obligaţia să procedeze faţă de acestea, potrivit art. 307 din Codul de procedură penală, aducându-li-se la cunoştinţă, înainte de prima audiere, calitatea de suspecţi, încadrarea juridică a faptei şi drepturile prevăzute de art. B3din acelaşi cod. În acest sens se va încheia un proces-verbal. Aceasta este şi viziunea instanţei de la Strasbourg, care prin Hotărârea din 25 iulie 2000, pronunţată în Cauza Mattoccia împotriva Italiei, paragrafele 58, 59 şi 61, a statuat că trebuie acordată o atenţie specială notificării de „învinuire”, motiv pentru care indicarea infracţiunii joacă un rol crucial în procesul penal, întrucât acuzatul trebuie să beneficieze de timpul şi mijloacele adecvate pentru a-şl organiza apărarea. Aşa fiind, nu poate fi primită teza potrivit căreia ar fi afectat dreptul la un proces echitabil.

33. De asemenea, cât priveşte critica raportată la dispoziţiile art. 132 alin. (1) din Constituţie referitor la principiile care guvernează activitatea procurorilor, Curtea constată că acestea trebuie interpretate prin coroborare cu cele ale art. 131 alin. (3) din Legea fundamentală potrivit cărora „Parchetele [...] conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii* Prin urmare, Constituţia a lăsat legiuitorului deplina libertate de a alege modalitatea de reglementare cu privire la acest aspect, în acord cu exigenţele art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală. Astfel, sintagma constituţională „în condiţiile legii” este reflectată nu numai în normele procesuale de referinţă, ci şi în dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 24 aprilie 2014, potrivit cărora „Poliţia judiciară este constituită din ofiţeri şi agenţi de poliţie, specializaţi în efectuarea activităţilor de constatare a infracţiunilor, de strângere a datelor în vederea începerii urmăririi penale şi de cercetare penală”. De asemenea, potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 25 aprilie 2014, „Ministrul afacerilor interne, cu avizul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, desemnează poliţişti care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare”, în plus, potrivit art. 299-304 din Codul de procedură penală, activitatea organelor de cercetare penală se desfăşoară, în mod nemijlocit, sub conducerea, supravegherea şi controlul procurorului, fiind obligate să ducă la îndeplinire toate dispoziţiile acestuia.

34. Curtea constată că art. 305 şi art. 311 din Codul de procedură penală reglementează cu privire la două instituţii procesuale diferite, respectiv situaţia prevăzută de art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală, care vizează o continuare in personam a urmăririi penale anterior şi obligatoriu începute, şi situaţia prevăzută de art. 311 din Codul de procedură penală, Care vizează o extindere a urmăririi penale. De această dată legiuitorul nu a făcut distincţie între o extindere în rem sau in personam, motiv pentru care, potrivit art. 311 alin. (1) din Codul de procedură penală, un astfel de instrument procesual este la îndemâna organului de urmărire penală (fie organ de cercetare penală, fie procuror). Această voinţă se desprinde din art. 311 alin. (2) din Codul de procedură penală care, la momentul invocării excepţiei de neconstituţionalitate, avea următorul cuprins: „Organul de cercetare penală care a dispus extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice este obligat să îl informeze pe procuror cu privire la măsura dispusă, [..

35. Aşa fiind, Curtea constată că actuala reglementare este superioară celei anterioare, deoarece posibilitatea recunoscută organului de cercetare penală de a proceda la extinderea urmăririi penale ori Sa schimbarea încadrării juridice a faptei este firească, având în vedere că acelaşi organ judiciar poate dispune declanşarea urmăririi penale faţă de anumite fapte determinate, sub o încadrare juridică pe care o stabileşte personal, chiar dacă activitatea sa se desfăşoară sub supravegherea procurorului. Activitatea de supraveghere a urmăririi penale de către procuror a determinat, pe de altă parte, instituirea de către legiuitor, în sarcina organului de cercetare penală, a obligaţiei de a-l informa pe procuror, despre extinderea urmăririi penale ori schimbarea încadrării juridice. Prin urmare, organul de cercetare penală poate dispune cu privire la extinderea urmăririi penale (fie în rem, fie in personam) cu obligaţia informării procurorului.

36. În consecinţă, Curtea constată că această obligaţie are o importanţă deosebită şi dă consistenţă exigenţei constituţionale consacrate de art. 131 alin. (3) coroborat cu art. 132 alin. (1), întrucât procurorul, odată informat, poate, în acord cu art. 304 din Codul de procedură penală, să infirme motivat orice act sau măsură procesuală dispusă de către organul de cercetare penală. De asemenea, potrivit art. 336 din Codul de procedură penală, orice persoană care se consideră vătămată în interesele sale legitime prin actul de extindere a urmăririi penale dispus de către organul de cercetare penală, se poate adresa prin plângere procurorului care supraveghează activitatea de cercetare penală. În plus, ordonanţa de extindere a urmăririi penale cu privire la alte persoane este lato sensu un act de urmărire penală care, în lumina dispoziţiilor art. 131 alin. (3) teza finală din Constituţie, reflectat în art. 303 alin. (1) din Codul de procedură penală, poate fi realizat, în urma dispoziţiei procurorului care conduce şi supraveghează activitatea organelor de cercetare penală, de către acestea din urmă.

37. Indiferent de varianta de interpretare şi aplicare aleasă, o eventuală nesocotire a dispoziţiilor legale nu constituie în sine o problemă de constituţionalitate, iar situaţia relevată de autorul excepţiei nu reprezintă o consecinţă a conţinutului normativ al art. 311 din Codul de procedură penală.

38. De asemenea, dispoziţiile constituţionale ale art. 124 alin. (2) referitor la înfăptuirea justiţiei nu sunt incidente în cauză, întrucât textul legal criticat este aplicabil fazei de urmărire penală.

39. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dorel Puşcov în Dosarul nr. 2.900/108/2015/a1 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 311 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie,

Decizia se comunică Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 2 februarie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DEZVOLTĂRII RURALE

 

ORDIN

privind modificarea Ordinului ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 1.348/2005 pentru aprobarea Regulilor privind testarea şi înregistrarea soiurilor de plante agricole şi a Ordinului ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 1.349/2005 pentru aprobarea Regulilor privind testarea şi înregistrarea soiurilor de legume

 

Având în vedere Referatul de aprobare nr. 2.283 din 20.03.2017 al Institutului de Stat pentru Testarea şi înregistrarea Soiurilor,

în temeiul prevederilor art. 34 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 266/2002 privind producerea, prelucrarea, controlul şi certificarea calităţii, comercializarea seminţelor şi a materialului săditor, precum şi testarea şi înregistrarea soiurilor de plante, republicată, ţinând cont de necesitatea armonizării legislaţiei româneşti cu Directiva de punere în aplicare 2016/1914/UE a Comisiei din 31 octombrie 2016 de modificare a Directivelor 2003/90/CE şi 2003/91/CE de stabilire a măsurilor de punere în aplicare a articolului 7 din Directiva 2002/53/CE a Consiliului şi, respectiv, a articolului 7 din Directiva 2002/55/CE a Consiliului în ceea ce priveşte caracteristicile minime de analizat şi condiţiile minime de verificare a anumitor soiuri din specii de plante agricole şi specii de legume,

în temeiul prevederilor art. 9 alin. (5) din Hotărârea Guvernului nr. 30/2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, precum şi pentru modificarea art. 6 alin. (6) din Hotărârea Guvernului nr. 1.186/2014 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii pentru Administrarea Sistemului Naţional Antigrindină şi de Creştere a Precipitaţiilor, cu modificările ulterioare,

ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale emite prezentul ordin.

Art. I. - Anexele nr. 5 şi 6 la Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 1.348/2005 pentru aprobarea Regulilor privind testarea şi înregistrarea soiurilor de plante agricole, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 bis din 20 ianuarie 2006, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se înlocuiesc cu anexele nr. 1 şi 2, care fac parte integrantă din prezentul ordin.

Art. II. - Anexele nr. 4 şi 5 la Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 1.349/2005 pentru aprobarea Regulilor privind testarea şi înregistrarea soiurilor de legume, publicat în Monitorul Oficial al României. Partea I, nr. 54 bis din 20 ianuarie 2006, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se înlocuiesc cu anexele nr. 3 şi 4, care fac parte integrantă din prezentul ordin.

Art. III. - Pentru testele începute înainte de 1 iulie 2017 se aplică prevederile Ordinului ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 1.348/2005 pentru aprobarea Regulilor privind testarea şi înregistrarea soiurilor de plante agricole, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Ordinului ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 1.349/2005 pentru aprobarea Regulilor privind testarea şi înregistrarea soiurilor de legume, cu modificările şi completările ulterioare, în forma anterioară modificărilor reglementate de art. I şi II.

Art. IV. - Prevederile prezentului ordin se aplică începând cu data de 1 iulie 2017 şi se comunică Comisiei Europene.

Art. V. - Prezentul ordin transpune Directiva de punere în aplicare 2016/1914/UE a Comisiei din 31 octombrie 2016 de modificare a Directivelor 2003/90/CE şi 2003/91/CE de stabilire a măsurilor de punere în aplicare a articolului 7 din Directiva 2002/53/CE a Consiliului şi, respectiv, a articolului 7 din Directiva 2002/55/CE a Consiliului în ceea ce priveşte caracteristicile minime de analizat şi condiţiile minime de verificare a anumitor soiuri din specii de plante agricole şi specii de legume, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 296 din 1 noiembrie 2016.

Art. VI. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale,

Petre Daea

 

Bucureşti, 18 aprilie 2017.

Nr. 99.

 

ANEXA Nr. 1

(Anexa nr. 5 la Ordinul nr. 1.348/2005)

 

LISTA

speciilor care se examinează în conformitate cu protocoalele Oficiului Comunitar al Solurilor de Plante (CPVO), în conformitate cu Directiva 2016/1914/UE din 31 octombrie 2016

 

Denumirea ştiinţifică

Denumirea comună

Protocolul CPVO

Festuca arundinacea Schreber

Păiuş înalt

TP 39/1 din 01.10.2015

Festuca filiformis Pourr.

Păiuşul oilor, cu frunze fine

TP 67/1 din 23.06.2011

Festuca ovina L.

Păiuşul oilor

TP 67/1 din 23.06.2011

Festuca pratensis Huds.

Păiuş de livezi

TP 39/1 din 01.10.2015

Festuca rubra L.

Păiuş roşu

TP 67/1 din 23.06.2011

Festuca trachyphylla (Hack.) Krajina

Păiuş tare

TP 67/1 din 23.06.2011

Lolium multiflorum Lam.

Raigras aristat

TP4/1 din 23.06.2011

Lolium perenne L.

Raigras peren

TP4/1 din 23.06.2011

Lolium x boucheanum Kunth

Raigras hibrid

TP4/1 din 23.06.2011

Pisum sativum L.

Mazăre furajeră

TP 7/2 din 11.03.2015

Vicia sativa L.

Măzăriche

TP 32/1 din 19.04.2016

Brassica napus L. var. napobrassica (L.) Rchb.

Gulie furajeră

TP 89/1 din 11.03.2015

Brassica napus L.

Răpită

TP 36/2 din 16.11.2011

Cannabis sativa L.

Cânepă

TP 276/1 din 28.11.2012

Gossypium spp.

Bumbac

TP 88/1 din 19.04.2016

Helianthus annuus L.

Floarea-soarelui

TP 81/1 din 31.10.2002

Linum usitatissimum L.

In pentru fibră/in pentru ulei

TP 57/2 din 19.03.2014

Avene nuda L.

Ovăz golaş

TP 20/2 din 01.10.2015

Avena sativa L. (includes A. byzantina K. Koch)

Ovăz şi ovăz roşu

TP 20/2 din 01.10.2015

Hordeum vulgare L.

Orz

TP 19/4 din 01.10.2015

Oryza sativa L,

Orez

TP 16/3 din 01.10 2015

Secale cereale L.

Secară

TP 58/1 din 31.10.2002

xTriticosecale Wittm. ex A. Camus

Triticale

TP 121/2 rev. 1 din 16.02.2011

Triticum aestivum L.

Grâu

TP 3/4 rev. 2 din 16.02.2011

Triticum durum Desf.

Grâu dur

TP 120/3 din 19.03.2014

Zea mays L.

Porumb

TP 2/3 din 11.03.2010

Solanum tuberosum L.

Cartof

TP 23/2 din 01.12.2005

 

Textul acestor protocoale poate fi consultat pe pagina web a CPVO (www.cpvo.europa.eu).

 

ANFXA Nr. 2

(Anexa nr. 6 la Ordinul nr. 134B/2005)

 

LISTA

speciilor care se examinează în conformitate cu ghidurile Uniunii Internaţionale pentru Protecţia Soiurilor (UPOV), în conformitate cu Directiva 2016/1914/UE din 31 octombrie 2016

 

Denumirea ştiinţifică

Denumirea comună

Ghid uri UPOV

Beta vulgaris L.

Sfeclă furajeră

TG/150/3 din 04.11.1994

Agrostis canina L.

Bucăţel, Iarba vântului

TG/30/6 din 12.10.1990

Agrostis gigantea Roth.

Iarba câmpului

TG/30/6 din 12.10.1990

Agrostis stolonifera L.

Moleaţă

TG/30/6 din 12.10.1990

Agrostis capillaris L.

Iarba câmpului

TG/30/6 din 12.10.1990

Bromus catharticus Vahl.

Bromus

TG/180/3 din 04.04.2001

Bromus sitchensis Trin.

Bromus

TG/180/3 din 04.04.2001

Dactyils glomerata L.

Golomăţ

TG/31/8 din 17.04.2002

xFestulolium Asch. et Graebn.

Festulolium

TG/243/1 din 09.04.2008

Phleum nodosum L.

Timoftică mică

TG/34/6 din 07.11.1984

Phleum pratense L.

Timoftică

TG/34/6 din 07.11.1984

Poa pratensis L.

Firuţă

TG/33/7 din 09.04.2014

Lotus corniculatus L.

Ghizdei

TG/193/1 din 09.04.2008

Lupinus albus L.

Lupin alb

TG/66/4 din 31.03.2004

Lupinus angustifolius L.

Lupin albastru

TG/66/4 din 31.03.2004

Lupinus luteus L.

Lupin galben

TG/66/4 din 31.03.2004

Medicago sativa L.

Lucernă

TG/6/5 din 06.04.2005

Medicago x varia T. Martyn.

Lucernă de nisip, lucernă hibridă

TG/6/5 din 06.04.2005

Trifolium pratense L.

Trifoi roşu

TG/5/7 din 04.04.2001

Trifolium repens L.

Trifoi alb

TG/38/7 din 09.04.2003

Vicia faba L.

Bob

TG/8/6 din 17.04.2002

Raphanus sativus L. var. oleiformis Pers.

Ridiche furajeră

TG/178/3 din 04.04.2001

Arachis hypogaea L.

Alune de pământ

TG/93/4 din 09.04.2014

Brassica rapa L. var. silvestris (Lam.) Briggs

Rapiţă sălbatică

TG/185/3 din 17.04.2002

Carthamus tinctorius L.

Şofrănel

TG/134/3 din 12.10.1990

Papaver somniferum L.

Mac

TG/166/4 din 09.04.2014

Sinapis alba L.

Muştar alb

TG/179/3 din 04.04.2001

Glycine max (L.) Merrill

Soia

TG/80/6 din 01.04.1998

Sorghum bicolor (L.) Moench

Sorg

TG/122/4 din 25.03.2015

Sorghum sudanense (Piper) Stapf

Iarbă de Sudan

TG/122/4 din 25.03.2015

Sorghum bicolor (L.) Moench. x Sorghum sudanense (Piper) Stapf

Sorg x Iarbă de Sudan

TG/122/4 din 25.03.2015

 

Textul acestor ghiduri poate fi consultat pe pagina web a UPOV (www.upov.int).

 

ANEXA Nr. 3

(Anexe nr. 4 la Ordinul nr. 1 349/2005)

 

LISTA

speciilor care se examinează în conformitate cu protocoalele Oficiului Comunitar al Soiurilor de Plante (CPVO) în conformitate cu Directiva 2016/1914/UE din 31 octombrie 2016

 

Denumirea ştiinţifică

Denumirea comună

Protocol CPVO

Allium cepa L. (grupul Cepa)

Ceapă şi ceapă eşalotă tip „banană”

TP 46/2 din 01.04.2009

Allium cepa L. (grupul Aggregatum)

Ceapă eşalotă

TP 46/2 din 01.04.2009

Allium fistulosum L.

Ceapă de iarnă

TP 161/1 din 11.03.2010

Allium porrum L.

Praz

TP 85/2 din 01.04.2009

Allium sativum L.

Usturoi

TP 162/1 din 25.03.2004

Allium schoenoprasum L.

Ceapă de tuns

TP 198/2 din 11.03.2015

Apium graveolens L.

Ţelină

TP 82/1 din 13.03.2008

Apium graveolens L.

Ţelină de rădăcină

TP 74/1 din 13.03.2008

Asparagus officinalis L.

Sparanghel

TP 130/2 din 16.02.2011

Şefa vulgaris L.

Sfeclă roşie

TP 60/1 din 01.04.2009

Beta vulgaris L.

Sfeclă de peţiol sau mangold

TP/106/1 din 11.03.2015

Brassica oleracea L.

Varză creaţă

TP 90/1 din 16.02.2011

Brassica oleracea L.

Conopidă

TP 45/2 din 11 03.2010

Brassica oleracea L.

Broccoli

TP 151/2 din 21.03.2007

Brassica oleracea L.

Varză de Bruxelles

TP 54/2 din 01.12.2005

Brassica oleracea L.

Gulie

TP 65/1 din 25.03.2004

Brassica oleracea L.

Varză creaţă de Milano, varză albă, varză roşie

TP 48/3 din 16.02.2011

Brassica rapa L.

Varză chinezească

TP105/1 din 13.03.2008

Capsicum annuum L.

Ardei iute

TP 76/2 din 21.03.2007

Cichorium endivia L.

Cicoare creaţă şi scarola

TP 118/3 din 19.03.2014

Cichorium intybus L.

Cicoare industrială

TP 172/2 din 01.12.2005

Cichorium intybus L.

Andivă

TP 173/1 din 25.03.2004

Citrullus lanatus (Thunb.) Matsum. et Nakai

Pepene verde

TP142/2 din 19.03.2014

Cucumis melo L.

Pepene galben

TP104/2 din 21.03.2007

Cucumis sativus L.

Castravete cu fruct semilung şi lung şi castravete cu fruct scurt

TP 61/2 din 13.03.2008

Cucurbita maxima Duchesne

Dovleac comestibil

TP 155/1 din 11.03.2015

Cucurbita pepo L.

Dovlecel

TP 119/1 din 19.03.2014

Cynara cardunculus L.

Anghinare şi cardon

TP 184/2 din 27.02.2013

Daucus carota L.

Morcov şi morcov furajer

TP 49/3 din 13.03.2008

Foeniculum vulgare Mill.

Fenicul

TP 183/1 din 25.03.2004

Lactuca sativa L.

Salată

TP 13/5 rev din 19.04.2016

Solanum lycopersicum L.

Tomate

TP 44/4 rev 2 din 19.04.2016

Petroselinum crispum (Mill.) Nyman ex A. W. Hill

Pătrunjel

TP 136/1 din 21.03.2007

Phaseolus coccineus L.

Fasole de Spania

TP 9/1 din 21.03.2007

Phaseolus vulgaris L.

Fasole pitică şi fasole urcătoare

TP 12/4 din 27.02.2013

Pisum sativum L. (partim)

Mazăre cu bob zbârcit, mazăre cu bob neted şi mazăre dulce

TP 7/2 rev din 11.03.2015

Raphanus sativus L.

Ridiche, ridiche neagră

TP 64/2 rev din 11.03.2015

Rheum rhabarbarum L,

Revent, rubarbă

TP 62/1 din 19.04.2016

Scorzonera hispanica L.

Scorţonera

TP 116/1 din 11.03.2015

Solanum melongena L.

Pătlăgele vinete

TP117/1 din 13.03.2008

Spinacia oleracea L.

Spanac

TP 55/5 rev din 19.04.2016

Valerianella locusta (L.) Laterr.

Fetică

TP 75/2 din 21.03.2007

Vicia faba L. (partim)

Bob

TP Bob/1 din 25.03.2004

Zea mays L. (partim)

Porumb zaharat şi porumb de floricele

TP 2/3 din 11.03.2010

Solanum lycopersicum L. x Solanum habrochaites S. Knapp & DM. Spooner;

Portaltoi pentru tomate

TP 294/1 rev din 19 04 2016

Solanum lycopersicum L. x Solanum peruvianum (L. Mill.); Solanum lycopersicum L, x Solanum cheesmaniae (L. Ridley) Fosberg

 

 

 

Textul acestor protocoale poate fi consultat pe pagina web a CPVO (www.cpvo.europa.eu).

 

ANEXA Nr. 4

(Anexa nr. 5 la Ordinul nr. 1.349/2005)

 

LISTA

speciilor care se examinează în conformitate cu ghidurile Uniunii Internaţionale pentru Protecţia Soiurilor (UPOV) în conformitate cu Directiva 2016/1914/UE din 31 octombrie 2016

 

Denumirea ştiinţifică

Denumirea comună

Ghid UPOV

Brassica rapa L.

Nap

TG/37/10din 04.04.2001

Cichorium intybus L.

Cicoare cu frunză lată sau cicoare italiană

TG/154/3 din 18.10.1996

Cucurbita maxima x Cucurbita moschata

Revent, rubarbă

TG/311/1 din 25.03.2015

 

Textul acestor ghiduri poate fi consultat pe pagina web a UPOV (www.upov.int).

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

 

ORDIN

pentru aprobarea Metodologiei privind evaluarea anuală a activităţii manageriale desfăşurate de directorii şi directorii adjuncţi din unităţile de învăţământ preuniversitar

 

În baza prevederilor art. 92 alin. (21) şi ale art. 94 alin. (1) şi alin. (2) lit. n) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 26/2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Educaţiei Naţionale,

ministrul educaţiei naţionale emite prezentul ordin.

Art. 1. - Se aprobă Metodologia privind evaluarea anuală a activităţii manageriale desfăşurate de directorii şi directorii adjuncţi din unităţile de învăţământ preuniversitar, prevăzută în anexa*) care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 2. - La data intrării în vigoare a prezentului ordin se abrogă Metodologia de evaluare a directorilor şi directorilor adjuncţi din unităţile de învăţământ, aprobată prin Ordinul ministrului educaţiei naţionale nr. 4.990/1998**), precum şi orice altă dispoziţie contrară.

Art. 3. - Direcţia generală management preuniversitar din cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale şi inspectoratele şcolare duc la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

Art. 4. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul educaţiei naţionale,

Pavel Năstase

 

Bucureşti, 11 aprilie 2017.

Nr. 3.623.


*) Anexa se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 bis, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, Bucureşti, şos. Panduri nr. 1.

**) Ordinul ministrului educaţiei naţionale nr. 4.990/1998 nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.