MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 379/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 379         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Luni, 22 mai 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 107 din 7 martie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (9) şi art. 4 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, precum şi ale art. 1202 din Codul civil din 1864 şi art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă

 

Decizia nr. 155 din 14 martie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 168 din 16 martie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 345 alin. (2) şi (3) raportat la art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

331. - Hotărâre privind încetarea exercitării, cu caracter temporar, prin detaşare în condiţiile legii, a funcţiei publice de subprefect al judeţului Olt de către domnul Cotarcea Ionuţ

 

332. - Hotărâre privind exercitarea, cu caracter temporar, prin detaşare în condiţiile legii, a funcţiei publice de subprefect al judeţului Olt de către domnul Ioniţă Radu-George

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

148. - Ordin al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale pentru modificarea Ordinului ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 239/2009 privind interdicţia pescuitului în timpul nopţii

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 107

din 7 martie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (9) şi art. 4 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, precum şi ale art. 1202 din Codul civil din 1864 şi art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona»Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Benke Károly - magistrat-asistent-şef

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi alin. (9) - „În măsura în care sunt excluse de la restituire proprietăţile fundaţionale ale cultelor religioase” şi art. 1 alin. (9) şi art. 4 - „în măsura în care registrele de carte funciară şi extrasele de carte funciară nu constituie acte doveditoare suficiente pentru admiterea cererii de restituire, iar cererile depuse prin centrul eparhial şi de cult nu permit restituirea proprietăţilor fundaţionale” din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, precum şi ale art. 1202 din Codul civil din 1864 şi art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă - „în măsura în care nu permit reexaminarea prezumţiei legale absolute în baza unor elemente de noutate, a unor circumstanţe noi, inclusiv pe calea excepţiei de neconstituţionalitate”, excepţie ridicată de Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor şi Fundaţia „Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei” din Suceava în Dosarul nr. 327/39/2016 al Curţii de Apel Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi care constituie obiectul Dosarului nr. 1.664D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 1.665D/2016 şi nr. 1.700D/2016, respectiv nr. 1.666D/2016 şi nr. 1.699D/2016, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (1) şi (9) şi art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, precum şi ale art. 1202 din Codul civil din 1864 şi art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă, respectiv ale art. 1 alin. (1) şi alin. (9) - „În măsura în care sunt excluse de la restituire proprietăţile fundaţionale ale cultelor religioase” şi art. 1 alin. (9) şi art. 4 - „în măsura în care registrele de carte funciară şi extrasele de carte funciară nu constituie acte doveditoare suficiente pentru admiterea cererii de restituire, iar cererile depuse prin centrul eparhial şi de cult nu permit restituirea proprietăţilor fundaţionale” din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, precum şi ale art. 1202 din Codul civil din 1864 şi art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă - „În măsura în care nu permit reexaminarea prezumţiei legale absolute în baza unor elemente de noutate, a unor circumstanţe noi, inclusiv pe calea excepţiei de neconstituţionalitate”, excepţie ridicată de Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor şi Fundaţia „Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei” din Suceava în dosarele nr. 328/39/2016 şi nr. 501/39/2016, respectiv nr. 332/39/2016 şi nr. 500/39/2016 ale Curţii de Apel Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

4. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Magistratul-asistent-şef referă asupra faptului că, în toate aceste dosare, autorii excepţiei de neconstituţionalitate au depus concluzii scrise prin care solicită admiterea acesteia.

6. Având în vedere obiectul excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus-menţionate, Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor nr. 1.665D/2016, nr. 1.666D/2016, nr. 1.699D/2016 şi nr. 1.700D/2016 la Dosarul nr. 1.664D/2016.

7. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării dosarelor.

8. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea dosarelor nr. 1.665D/2016, nr. 1.666D/2016, nr. 1.699D/2016 şi nr. 1.700D/2016 la Dosarul nr. 1.664D/2016, care este primul înregistrat.

9. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând Decizia nr. 1.494 din 18 noiembrie 2010 şi Decizia nr. 1.285 din 8 octombrie 2009.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

10. Prin încheierile din 5 şi 6 septembrie 2016, pronunţate în dosarele nr. 327/39/2016, nr. 328/39/2016, nr. 332/39/2016, nr. 500/39/2016 şi nr. 501/39/2016, Curtea de Apel Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (1) şi alin. (9) - „în măsura în care sunt excluse de la restituire proprietăţile fundaţionale ale cultelor religioase” şi art. 1 alin. (9) şi ari. 4 - „În măsura în care registrele de carte funciară şi extrasele de carte funciară nu constituie acte doveditoare suficiente pentru admiterea cererii de restituire, iar cererile depuse prin centrul eparhial şi de cult nu permit restituirea proprietăţilor fundaţionale” din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, precum şi ale art. 1202 din Codul civil din 1864 şi art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă - „În măsura în care nu permit reexaminarea prezumţiei legale absolute în baza unor elemente de noutate, a unor circumstanţe noi, inclusiv pe calea excepţiei de neconstituţionalitate”, respectiv cu cele ale art. 1 alin. (1) şi (9) şi art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri Imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, precum şi ale art. 1202 din Codul civil din 1864 şi art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor şi Fundaţia „Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei” din Suceava în cauze având ca obiect soluţionarea cererilor de anulare a unor decizii ale Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, decizii emise cu motivarea că autorii excepţiei de neconstituţionalitate nu au făcut dovada calităţii de proprietar.

11. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 dispun asupra retrocedării către „foştii proprietari” a imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România, Iară a exclude în mod explicit de la restituire imobilele ce au aparţinut fundaţiilor sau asociaţiilor constituite de foştii proprietari, respectiv cultele religioase. Se arată că cererile de restituire depuse de către Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor în temeiul art. 4 din actul normativ criticat trebuie să aibă ca efect restituirea proprietăţilor ce au aparţinut fundaţiei bisericeşti constituite de aceasta, în speţă Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, Arhiepiscopia având calitatea de unic fondator şi titular al patrimoniului general al acestei fundaţii. Mai mult, la momentul deposedării, bunurile imobile revendicate erau incluse în „averea bisericească” sau ,,patrimoniul bisericesc”, reglementate prin Statutul cultului religios în cauză, iar potrivit art. 29 alin. (3) din Constituţie şi Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, acestea din urmă pot dispune în conformitate cu statutele proprii de bunurile deţinute în proprietate sau în administrare.

12. În ceea ce priveşte art. 1 alin. (9) şi art. 4 alin. (2) din actul normativ criticat se arată că sintagmele „acte doveditoare”, respectiv „acte sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calităţii de fost proprietar” au în vedere în mod explicit şi extrasele de carte funciară, astfel cum sunt menţionate în mod expres în art. 13 din Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000. Dreptul de proprietate al Fondului Bisericesc asupra bunului imobil revendicat este înscris în cartea funciară din perioada în care Bucovina era provincie a Imperiului Austro-Ungar, iar în sistemul de drept întemeiat pe Codul civil austriac, bazat pe principiul constitutiv de drepturi şi pe principiul forţei probante absolute, drepturile reale se nasc numai prin înscrierea în cartea funciară, înscrierea având un caracter absolut în ceea ce priveşte dovada dreptului de proprietate, iar nu unul prezumtiv. Mai mult, potrivit doctrinei (D. Alexandresco - Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, Ed. Tipografiei Ziarului Curierul judiciar, 1906, p. 95 şi 115), „modul de probaţiune este inerent fondului dreptului şi constituie un drept câştigat pentru părţi, astfel încât proba admisă de legea veche va fi admisă şi astăzi pentru dovedirea dreptului, chiar dacă această probă nu ar mai fi recunoscută de legea actuală.” Prin urmare, extrasele de carte funciară, în conformitate cu legislaţia funciară şi cu art. 565 şi art. 900 din Codul civil, fac dovada existenţei dreptului de proprietate al reclamanţilor la data preluării abuzive a imobilului, iar aceste probe sunt suficiente pentru admiterea cererii de restituire. Aşadar, proprietar al imobilului este cel înscris în cartea funciară, aspect ce se poate circumscrie noţiunii de „bun”, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Mai mult, Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei este continuatorul vechii persoane juridice din patrimoniul căreia au fost preluate în mod abuziv imobilele revendicate, respectiv Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, constituit ca persoană juridică potrivit Legii pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române din 6 mai 1925, aspect asupra căruia s-a pronunţat în mod irevocabil instanţa supremă, prin Decizia nr. 4.401 din 31 octombrie 2003, reţinând că actuala persoană juridică este continuatoarea proprietarului tabular.

13. Referitor la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 1202 din Codul civil din 1864 şi ale art. 328 alin. (2)din Codul de procedură civilă se susţine că instituirea unei prezumţii legale absolute, care nu permite nicio dovadă contrară, cum este şi prezumţia de lucru judecat, afectează însăşi ideea de „dreptate”, menţionată de art. 1 alin. (3) din Constituţie ca valoare supremă garantată într-un stat de drept. În acest sens se arată că instanţele de judecată (Decizia civilă nr. 147/A din 13 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă nr. 3.332 din 27 noiembrie 2014) au reţinut în mod irevocabil că, la momentul preluării abuzive a bunurilor revendicate, Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, antecesor al actualei fundaţii bisericeşti, nu avea în patrimoniul său un drept de proprietate deplină asupra bunurilor deţinute, ci un drept de administrare, corespunzător proprietăţii publice. Analizând „întregul context istoric existent la data preluării”, instanţele de judecată au statuat că, în absenţa titlurilor de intabulare (documente extrem de vechi, aşa cum relevă menţiunile referitoare la data intabulării, nedepuse de reclamanţi), menţionarea Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei în foaia de proprietate a colii funciare nu creează prezumţia de proprietate „deplină”, „directă”, fiind posibil ca Fondul să fi fost doar un proprietar „util”, având doar folosinţa bunului înscris, similar unui drept de administrare. Aceasta deoarece, în înţelesul Codului civil austriac, incident în Bucovina la data înscrierii dreptului Fondului bisericesc asupra bunurilor revendicate, proprietatea asupra unui bun imobiliar putea fi împărţită între „proprietarul direct” (care avea drept asupra substanţei lucrului) şi „proprietarul util” (al cărui drept purta asupra foloaselor lucrului). Invocând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor legale ce reglementează prezumţiile legale absolute, se tinde la o „reexaminare” a prezumţiei de lucru judecat născută din deciziile de speţă anterior menţionate, prin invocarea unor „elemente noi”, de natură a proba existenţa dreptului de proprietate în favoarea sa, respectiv un contract de vânzare încheiat la Viena în data de 13 iunie 1870, „în temeiul Legii nr. 20/1868”, între „visteria împărătească” şi Fondul Bisericesc Greco-Ortodox Bucovinean, act juridic în baza căruia a fost înscris dreptul de proprietate al Fondului în cartea funciară, complinind în acest fel inexistenţa titlului de intabulare.

14. În acest context se susţine că interpretarea dată textelor de lege criticate de Comisia specială de retrocedare, instituită prin actul normativ criticat, pe de o parte, precum şi de instanţele de judecată în cadrul acţiunilor de revendicare a aceloraşi imobile întemeiate pe dreptul comun, pe de altă parte, în sensul că persoanele îndreptăţite la restituire sunt doar cultele religioase, nu şi fundaţiile constituite de acestea, iar extrasele de carte funciară nu fac dovada proprietăţii, ci doar a unui drept de administrare, este de natură să creeze o incertitudine administrativ-jurisdicţională şi jurisprudenţială izvorâtă dintr-o aplicare discreţionară a dispoziţiilor legale incidente, contrară principiului securităţii juridice şi al preeminenţei dreptului, precum şi caracterului efectiv al dreptului de acces la justiţie. În calitate de garant al supremaţiei Constituţiei, Curtea Constituţională trebuie să sancţioneze orice tendinţă de limitare ori suprimare a drepturilor individuale cu valenţe constituţionale, care trebuie beneficieze de o proiecţie reală, concretă şi efectivă, iar nu de una teoretică. Potrivit jurisprudenţei sale, instanţa de contencios constituţional „este competentă să confere textului criticat interpretarea care îl face compatibil cu Legea fundamentală şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”, independent de interpretarea pe care textul de lege a primit-o în practică, de vreme ce „deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege, poate determina neconstituţionalitatea acelei reglementări” (deciziile nr. 854 din 23 iunie 2011, nr. 224 din 13 martie 2012, nr. 448 din 29 octombrie 2013 sau nr. 336 din 30 aprilie 2015).

15. Se mai susţine că o prezumţie absolută de proprietate, ce operează în favoarea reclamanţilor, izvorâtă din înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară, înscriere cu efect constitutiv de drept, este înlăturată prin deciziile instanţelor de judecată, intrate în puterea lucrului judecat, exclusiv în temeiul unor consideraţii istorice, de ordin general, pe baza analizei „contextului istoric în care au operat înscrierile în cartea funciară în favoarea Fondului B.O.R. al Bucovinei” (Decizia civilă nr. 147/A 2013, pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă, anterior menţionată). Aceste statuări ale instanţei de judecată contravin jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, în privinţa înscrierilor în cartea funciară, a statuat cu valoare de principiu că autorităţile naţionale competente nu pot opera înscrierea în cartea funciară pe baza unor „consideraţii istorice de ordin general” (Hotărârea din 4 noiembrie 2014, pronunţată în Cauza Sociedad Anonima del Ucieza împotriva Spaniei paragrafele 96 şi 97). Se mai susţine că această soluţie jurisprudenţială, prin care se neagă dreptul tabular existent la data deposedării şi se recunoaşte un drept de proprietate în favoarea statului, încalcă principiul constituţional al neretroactivităţii legii şi vine în contradicţie şi cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia „a considera, într-o dispoziţie a legii, că şi imobilele preluate de stat, fără titlu, fac obiectul dreptului său de proprietate ar fi să se recunoască acestei legi un efect constitutiv de drept de proprietate al statului, ceea ce ar presupune (...) un efect retroactiv al legii Totodată, se apreciază că acelaşi efect retroactiv este ataşat şi prezumţiei legale de lucru judecat izvorâte din deciziile pronunţate de instanţele de judecată. O asemenea interpretare şi aplicare discreţionară a legii încalcă dispoziţiile art. 16 din Constituţie referitoare la egalitatea în drepturi, principiu constituţional care impune o egalitate de tratament în privinţa exerciţiului drepturilor tabulare. Astfel, autoarele excepţiei de neconstituţionalitate nu beneficiază de valorificarea „prezumţiei legale absolute a dreptului aparţinând persoanei înscrise în cartea funciară”, astfel cum în mod constant a decis instanţa supremă în favoarea altor proprietari tabulari (spre exemplu, Decizia nr. 7.734 din 7 octombrie 2005 sau Decizia nr. 2.339 din 23 martie 2005, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă).

16. Curtea de Apel Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

17. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

18. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens se arată că, din motivarea criticii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, rezultă că, în realitate, se urmăreşte completarea textului de lege în sensul ca şi bunurile imobile aparţinând fundaţiilor cultelor religioase să fie incluse în reglementarea contestată. Or, o astfel de cerere excedează competenţei instanţei de contencios constituţional, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”. În acest sens se invocă Decizia nr. 1.285 din 8 octombrie 2009 şi Decizia nr. 1.494 din 18 noiembrie 2010.

19. Cu privire la art. 1 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 se arată că, prin conţinutul său normativ, are drept scop asigurarea stabilităţii raporturilor juridice care privesc retrocedarea imobilelor,  astfel încât critica de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens se invocă Decizia nr.1.352 din 10 decembrie 2008.

20. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate referitoare la art. 1202 din Codul civil din 1864 şi art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă se arată că acestea vizează chestiuni care ţin de aplicarea legii, aspect care intră în sfera de competenţă a instanţelor judecătoreşti. În acest sens se invocă Decizia nr. 820 din 21 iunie 2011.

21. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

22. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

23. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierile de sesizare, îl reprezintă art. 1 alin. (1) şi alin. (9) - „în măsura în care sunt excluse de la restituire proprietăţile fundaţionale ale cultelor religioase” şi art. 1 alin. (9) şi art. 4 - „în măsura în care registrele de carte funciară şi extrasele de carte funciară nu constituie acte doveditoare suficiente pentru admiterea cererii de restituire, iar cererile depuse prin centrul eparhial şi de cult nu permit restituirea proprietăţilor fundaţionale” din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, precum şi ale art. 1202 din Codul civil din 1864 şi art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă - „în măsura în care nu permit reexaminarea prezumţiei legale absolute în baza unor elemente de noutate, a unor circumstanţe noi, inclusiv pe calea excepţiei de neconstituţionalitate”, respectiv cele ale art. 1 alin. (1)şi (9) şi art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, precum şi ale art. 1202 din Codul civil din 1864 şi art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă. În realitate, analizând motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că obiect al excepţiei îi constituie dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (9) şi art. 4 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, precum şi ale art. 1202 din Codul civil din 1864 şi art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins:

- Art. 1 alin. (1) şi (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000: „(1) Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă. (...)

(9) în toate cazurile cererile de retrocedare a imobilelor prevăzute la alin. (1) se pot depune la Comisia specială de retrocedare, prevăzută de prezenta ordonanţă de urgenţă, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a acesteia. După acest termen nu se mai pot formula cereri de restituire sau de retrocedare. Actele doveditoare ale drepturilor solicitate se pot depune în termenul util stabilit de comisie.”

- Art. 4 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000: „(2) Pentru frecare imobil solicitantul va pune la dispoziţia Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calităţii de fost proprietar, în condiţiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3)”;

- Art. 1.202 din Codul civil din 1864: „Prezumţia legală dispensă de orice dovadă pe acela în favoarea căruia este făcută.

Nicio dovadă nu este primită împotriva prezumţiei legale, când legea, în puterea unei asemenea prezumţii, anulează un act oarecare, sau nu dă drept de a se reclama în judecată, afară numai de cazurile când legea a permis dovada contrarie şi afară de aceea ce se va zice în privinţa jurământului şi mărturisirii ce ar face o parte în judecată.”;

- Art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă: „(2) Prezumţia legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel”.

24. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, alin. (4) referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor şi alin. (5) privind respectarea Constituţiei şi a legilor, art. 15 alin. (2) referitor la neretroactivitatea legii, art. 16 alin. (1) şi (2) referitoare la egalitatea în faţa legii, art. 20 privind Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) privind garantarea dreptului la apărare, art. 29 alin. (3) referitor la libertatea cultelor religioase şi alin. (5) privind autonomia cultelor religioase, art. 44 alin. (1) şi (2) referitoare la dreptul de proprietate şi la proprietatea privată, art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului, art. 124 - înfăptuirea justiţiei şi art. 142 alin. (1) referitor la rolul Curţii Constituţionale.

25. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai format obiectul controlului de constituţionalitate. Astfel, prin Decizia nr. 618 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 27 ianuarie 2017, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, reţinând, în esenţă, că Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina este o fundaţiune specială, preluat în noua ordine juridică de după 1918 şi reorganizat în 1925, cu un regim juridic specific, iar ulterior acestui moment cunoaşte, de asemenea, o reglementare specială. Acesta, ca formă de organizare, este o fundaţie, dar cu un regim juridic distinct raportat la actul normativ cu aplicabilitate generală referitor la asociaţii şi fundaţii de la acea vreme, respectiv Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 27 din 6 februarie 1924, fiind o fundaţie publică, înfiinţată şi organizată prin lege, şi nu privată, iar în acelaşi timp este o entitate distinctă de Biserică în sine, indiferent de denumirea sub care apare de-a lungul existenţei sale stabilite prin lege. Prin urmare, nu poate exista identitate între destinatarii actului normativ criticat, în speţă cultele religioase - persoane juridice de drept privat şi de utilitate publică, al căror scop este practicarea unei credinţe religioase, şi alte persoane juridice de drept public sau privat, precum fundaţiile. Un cult religios, pe de o parte, şi o fundaţie constituita, fie de acesta în calitate de unic fondator, fie de stat prin lege specială, pe de altă parte, sunt persoane juridice distincte, astfel încât această diferenţă de personalitate juridică denotă, în mod firesc, o diferenţă de patrimonii [paragraful 25].

26. Prin aceeaşi decizie, paragrafele 28-31, Curtea a statuat că, distinct de fundaţiile constituite de Biserică, şi reglementate, în prezent, prin Hotărârea Guvernului nr. 53/2008 privind recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 22 ianuarie 2008, Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei era o fundaţiune specială înfiinţată prin lege, aşadar, nu de Biserică, tocmai pentru că bunurile imobile administrate de fond aparţineau statului. Prin urmare, din moment ce aceste bunuri imobile nu aparţineau Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, cu atât mai puţin puteau face parte din proprietatea Bisericii (sub regimul de averi sau bunuri comune), persoană juridică distinctă. Astfel, Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei nu se circumscrie ideii de cult religios, fiind o fundaţiune specială - cu caracter public - ce nu poate fi, printr-un mimetism juridic, readusă în dreptul pozitiv prin aplicarea prevederilor Legii nr. 21/1924 sau a Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 31 ianuarie 2000.

27. De altfel, reglementând restituirea imobilelor preluate abuziv către cultele religioase - aşadar, a averii/bunurilor comune Bisericii -, astfel încât acestea să le administreze, în acord cu statutele proprii, scopul legiuitorului a fost acela de a asigura mijloacele materiale necesare desfăşurării activităţii spirituale, culturale şi sociale a cultelor religioase, în deplin acord cu relaţia între stat şi culte instituită, la nivel constituţional, prin art. 29 alin, (5), potrivit căruia cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, şi detaliată, în acest sens specific, la nivel infraconstituţional, prin art. 10 alin. (1) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 21 martie 2014, potrivit căruia cheltuielile pentru întreţinerea cultelor şi desfăşurarea activităţilor lor se vor acoperi, în primul rând, din veniturile proprii ale cultelor, create şi administrate în conformitate cu statutele lor. De aceea, legiuitorul a circumstanţiat domeniul de aplicare a actului normativ criticat, în privinţa persoanelor îndreptăţite la restituire, la cultele religioase, în considerarea scopului principal al acestora, respectiv acela de manifestare a credinţei religioase în mod colectiv, scop care diferă, de la caz la caz, de obiectul de activitate al fundaţiilor, indiferent de natura lor,

28. De asemenea, cu privire la obiectul restituirii, Curtea a reţinut că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 are caracter reparatoriu şi vizează numai bunurile imobile preluate abuziv de stat în timpul regimului comunist, şi anume în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989; or, în cauza de faţă se ridică probleme care excedează conţinutul normativ al ordonanţei de urgenţă, în sensul că sunt vizate bunuri imobile care nu au fost preluate abuziv de stat în perioada antereferită, regimul juridic al acestora fiind stabilit în baza unor realităţi normative ce premerg anului 1945. Prin urmare, cele antamate de autorii excepţiei de neconstituţionalitate vizează contestarea, pe de o parte, a regimului juridic al bunurilor imobile, obiect al acţiunii principale, în perioada în care fostul Ducat al Bucovinei a aparţinut Imperiului austriac şi, pe de altă parte, a dreptului de proprietate al statului român, drept rezultat în urma succesiunii de state şi a voinţei sale suverane, aspecte care nu vizează şi nu pun în discuţie legislaţia cu caracter reparatoriu adoptată pentru restituirea bunurilor imobile preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

29. Având în vedere cele expuse, Curtea a constatat că formula redacţională a normei criticate respectă exigenţele tehnicii legislative, reglementate prin Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora: „textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil,  fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce” [art. 8 alin. (4) teza întâi], şi „actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie” [art. 36 alin. (1) din aceeaşi lege]. Prin urmare, raportat la cerinţele de calitate a normei juridice, Curtea a reţinut că prevederile art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 îndeplinesc criteriile de claritate, precizie şi previzibilitate prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie, operaţiunea de retrocedare vizând numai bunurile imobile care au aparţinut cultelor religioase.

30. Prin aceeaşi decizie, paragrafele 34 şi 36, Curtea a statuat, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă, că acest text de lege consacră o clasificare indirectă a prezumţiilor legale, în funcţie de posibilitatea răsturnării acestora prin proba contrară, respectiv în prezumţii absolute şi relative şi nu se poate susţine în mod rezonabil că reglementarea legală â autorităţii de lucru judecat ce însoţeşte hotărârea judecătorească contravine noţiunii de „dreptate”, reglementată prin art. 1 alin. (3) din Constituţie, dat fiind faptul că există remedii procesuale, de natură â contracara efectele injuste ale unei hotărâri judecătoreşti netemeinice sau nelegale care este definitivă şi executorie, şi anume căile extraordinare de atac. De altfel, invocând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor legale ce reglementează prezumţiile legale absolute, autorii acesteia tind la o reexaminare a prezumţiei de lucru judecat născute din deciziile de speţă, prin invocarea unor elemente noi pentru a proba existenţa dreptului de proprietate asupra bunului a cărui restituire se solicită, respectiv un contract de vânzare încheiat la Viena în data de 13 iunie 1870, „în temeiul Legii nr. 20/1868”, între „visteria împărătească” şi Fondul Bisericesc Greco-Ortodox Bucovinean, act juridic despre care se susţine că a constituit temeiul înscrierii dreptului ele proprietate al Fondului în cartea funciară. Or, potrivit art. 509 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, părţile pot uza de calea extraordinară de atac a revizuirii şi în situaţia în care, la data pronunţării hotărârii atacate, instanţa nu a avut în vedere anumite înscrisuri care erau de natură a schimba soluţia dată în cauză.

31. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate vizând art. 1 alin. (9) şi art. 4 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, Curtea, prin aceeaşi decizie [paragraful 32], a statuat că autorii excepţiei de neconstituţionalitate solicită Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra pertinenţei şi relevanţei probelor pe care te poate depune persoana îndreptăţită la restituire, precum şi asupra modului în care aceste probe pot fi interpretate de către Comisia specială de retrocedare sau de către instanţa de judecată. Or, Curtea Constituţională nu se poate substitui organului administrativ care are rolul de aplicare a legii sau instanţei de judecată chemată să cenzureze o eventuală decizie nelegală a acestuia. Aprecierea calităţii de proprietar a persoanei îndreptăţite la restituire, respectiv a cultului religios [şi nu a asociaţiilor sau fundaţiilor constituite prin lege specială sau de către cultele religioase], în baza probelor administrate, reprezintă o chestiune de fapt, a cărei stabilire intră în competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti. În sensul jurisprudenţei Curţii Constituţionale este atribuţia instanţelor de judecată să interpreteze şi să determine dispoziţiile legale aplicabile în raport cu starea de fapt stabilită. În temeiul art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea nu poate modifica sau completa prevederea legală supusă controlului şi nici nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra înţelesului său contrar Constituţiei, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (9) şi art. 4 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 este inadmisibilă.

32. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1202 din Codul civil din 1864 referitor la prezumţia legală, Curtea, prin decizia antereferită, a constatat că acestea au fost abrogate în mod expres la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, respectiv la data de 15 februarie 2013, potrivit art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil [paragraful 33], în aceste condiţii, raportat la cauza de faţă, având în vedere data sesizării Curţii Constituţionale, acestea nu au nicio relevanţă în soluţionarea fondului cauzei, excepţia de neconstituţionalitate fiind inadmisibilă, în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

33. Cele anterior reţinute în jurisprudenţa Curţii Constituţionale sunt aplicabile mutatis mutandis în cauza de faţă, atât sub aspectul considerentelor care vizează fondul excepţiei de neconstituţionalitate, cât şi al celor referitoare la admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate.

34. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (9) şi art. 4 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi ale art. 1202 din Codul civil din 1864, excepţie ridicată de Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor şi Fundaţia „Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei” din Suceava în dosarele nr. 327/39/2016, nr. 328/39/2016, nr. 332/39/2016, nr. 500/39/2016 şi nr. 501/39/2016 ale Curţii de Apel Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în aceleaşi dosare ale aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi ale art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi generai obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 7 martie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

praf. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent-şef,

Benke Károly

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 155*)

din 14 martie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Susana Roman şi Dumitru Spînu în Dosarul nr. 1.765/190/2016/a 1.1 al Judecătoriei Bistriţa - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 317D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Curtea dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 318D/2016, nr. 999D/2016, nr. 1.070D/2016 şi nr. 1.136D/2016, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 207 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Vasile Diumea, Bogdan Alin Vintilă, Mihai Moldovan şi Răzvan Dimoftache în dosarele nr. 6.332/245/2016/a1.1, nr. 2.735/99/2016/a 1.1, nr. 1.599/289/2016/a1.1 şi nr. 333/36/2016 ale Tribunalului Iaşi - Secţia penală, Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze CU minori, Tribunalului Mureş - Secţia penală şi, respectiv, ale Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

4. La apelul nominal răspunde, în Dosarul nr. 1.136D/2016, pentru autorul excepţiei Răzvan Dimoftache, domnul avocat Antoniu Obancia din cadrul Baroului Bucureşti, cu delegaţie la dosar, în calitate de reprezentant al autorului excepţiei. Se constată lipsa celorlalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Magistratul-asistent referă asupra faptului că autorul excepţiei Răzvan Dimoftache a depus note scrise prin care solicită admiterea acesteia.

6. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor.

7. Reprezentantul autorului excepţiei este de acord cu conexarea dosarelor.

8. Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere dispoziţiile art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu se opune conexării dosarelor.

9. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea dosarelor nr. 318D/2016, nr. 999D/2016, nr. 1.070D/2016 şi nr. 1.136D/2016 la Dosarul nr. 317D/2016, care a fost primul înregistrat.

10. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei Răzvan Dimoftache care, raportându-se la jurisprudenţa existentă, solicită reconsiderarea acesteia, deoarece, deşi Curtea Constituţională a statuat în deciziile anterioare că nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut în cuprinsul art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală atrage incidenţa prevederilor art. 268 alin. (1) din acelaşi cod, sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea organelor judiciare competente din exerciţiul dreptului de a proceda la menţinerea măsurii preventive în cauză şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen, se impune ca acest lucru să fie consacrat şi într-un dispozitiv al unei decizii pronunţate de instanţa de contencios constituţional.

11. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, deoarece nu se invocă motive noi. de natură să determine schimbarea jurisprudenţei.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

12. Prin încheierea din 10 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1 765/190/2016/a1.1, Judecătoria Bistriţa - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală.

13. Prin încheierea nr. 18/CMPCP/2016 din 14 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 6,332/245/2016/a1.1, Tribunalul Iaşi - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală.

14. Prin încheierea nr. 63 din 13 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2 735/99/2016/a1 1, Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 207 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală.

15. Prin încheierea din 1 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.599/289/2016/a1 1, Tribunalul Mureş - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia da neconstituţionalitate a prevederilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală.

16. Prin încheierea nr. 109/P/CP din 31 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 333/36/2016, Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familia a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală.

17. Excepţia a fost ridicată în dosarele de mai sus de Susana Roman şi Spînu Dumitru, de Vasile Diumea, de Bogdan Alin Vintilă, de Mihai Moldovan şi de Răzvan Dimoftache, dosare având ca obiect soluţionarea unor cauze penale cu inculpaţi arestaţi aflate în faza camerei preliminare la fond sau în contestaţie.

18. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii susţin că prevederile legale criticate sunt neconstituţionale, în măsura în care s-ar interpreta că termenul de 5 zile este un termen de recomandare, şi nu unul imperativ. Se arată că dispoziţia prevăzută de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv „cu cel puţin 5 zile înainte”, trebuie să fie interpretată în sensul că nerespectarea termenului atrage incidenţa art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, fiind un termen procedural peremptoriu, calculat conform art. 269 alin. (2) din Codul de procedură penală, respectiv pe zile libere.

19. Făcând trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 336 din 30 aprilie 2015, se solicită ca argumentele şi motivarea reţinute în aceasta să fie transpuse şi cu privire la prevederile art. 207 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală pentru o interpretare unitară a normelor, atât în ce priveşte natura juridică a termenelor, cât şi în ce priveşte sancţionarea nerespectării lor atunci când nerespectarea duce la încălcări ale dreptului la apărare al inculpatului.

20. Se mai arată că, dacă termenul de 5 zile nu este respectat, atunci ei nu poate coexista în mod echitabil cu termenul de 3 zile instituit de art. 207 alin. (2) din Codul de procedură penală. Astfel, în măsura în care termenul de 5 zile este interpretat ca fiind unul de recomandare, atunci dreptul la apărare este afectat. În plus, nu există nicio sancţiune pentru nerespectarea termenelor de 5 şi, respectiv, 3 zile.

21. Având în vedere că raţiunea termenului de înaintare a rechizitoriului şi a dosarului judecătorului de cameră preliminară este aceea de a asigura respectarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat şi de a elimina arbitrarul cât priveşte dispunerea asupra măsurilor privative de libertate, reiese că acest termen are natura juridică a unui termen peremptoriu. Aceasta este singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor procesual penale criticate cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la apărare şi cu dispoziţiile privind înfăptuirea justiţiei.

22. Judecătoria Bistriţa opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, deşi art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală conţine aceiaşi termen regresiv „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei - ca şi textul art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală declarat neconstituţional prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015 a Curţii Constituţionale -, problemele ridicate sunt sensibil diferite, nerespectarea termenului per se nefiind în măsură să atragă nulitatea rechizitoriului, act de sesizare a instanţei de judecată.

23. Astfel, dacă art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală vizează sesizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi cu un act al procurorului prin care se propune prelungirea duratei arestului preventiv, art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală vizează rechizitoriul, ca act al procurorului prin care se dispune trimiterea în judecată a inculpatului faţă de care s-a dispus o măsură preventivă, verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive efectuându-se din oficiu de către judecătorul de cameră preliminară. Or, legalitatea rechizitoriului face obiectul procedurii de cameră preliminară, nulitatea sa putându-se constata doar ca urmare a procedurii consacrate de art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală.

24. Raportat la art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, s-a apreciat de către instanţa de contencios constituţional că propunerea de prelungire a arestării preventive este un drept procesual al Ministerului Public, şi nu o obligaţie, fapt pentru care nerespectarea termenului prevăzut de textul criticat, constatat ca fiind un termen procedural regresiv de decădere, duce la decăderea procurorului din dreptul de a solicita prelungirea arestării preventive, cu consecinţa firească a imposibilităţii judecătorului de drepturi şi libertăţi de a dispune prelungirea măsurii arestării preventive.

25. Pe de altă parte, arată instanţa de judecată, în ce priveşte art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, chiar dacă emiterea rechizitoriului este un drept procesual al Ministerului Public, iar, conform art. 330 din Codul de procedură penală, acesta poate cuprinde propunerea de luare, menţinere, revocare sau de înlocuire a unei măsuri preventive, nerespectarea termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală nu poate atrage, în afara procedurii reglementate de art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală, nulitatea actului de sesizare, cu consecinţa decăderii procurorului din dreptul de a trimite inculpatul în judecată, ci cel mult decăderea procurorului din dreptul de a formula propunerile prevăzute de art. 330 din Codul de procedură penală.

26. Admiţând chiar decăderea procurorului din dreptul de a mai propune menţinerea măsurii preventive în cauză şi nulitatea propunerii formulate peste termen, în temeiul art. 207 alin. (2) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară are obligaţia verificării din oficiu a legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului.

27. Cu toate acestea, nu poate fi ignorat faptul că raţiunile pentru care legiuitorul a prevăzut un anumit termen în care să fie sesizată instanţa de judecată prin actul de acuzare, înaintea expirării măsurii preventive, sunt aceleaşi care au dus la stabilirea termenului prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală şi au în vedere atât respectarea dreptului la apărare al inculpatului în componenta dreptului la timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării, prevăzute de art. 10 alin. (2) din Codul de procedură penală, art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 24 din Constituţia României, cât şi stabilirea unui cadru procesual clar şi previzibil de natură a înlătura arbitrarul din judecarea cauzei, aspecte însumate de art. 124 din Legea fundamentală.

28. În concluzie, instanţa de judecată apreciază că textul art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală este constituţional, termenul regresiv cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei fiind unul imperativ, peremptoriu, a cărui încălcare nu poate atrage însă decăderea procurorului din dreptul de a sesiza instanţa cu rechizitoriu, în temeiul art. 268 din Codul de procedură penală, ci cei mult o nulitate relativă care să privească strict măsurile preventive, în conformitate cu art. 282 din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară având atât dreptul, cât şi obligaţia de a verifica în ce măsură nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală a produs o vătămare drepturilor părţilor care nu poate fi înlăturată altfel.

29. Tribunalul Iaşi - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Astfel, având în vedere noua perspectivă impusă de Decizia Curţii Constituţionale nr. 336 din 30 aprilie 2015, care a consacrat faptul că procurorul în cadrul procedurii penale are drepturi şi obligaţii, se impune reevaluarea naturii termenului pus în discuţie. Este evident că cele două termene prevăzute de art. 207 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală au scopul de a temporiza desfăşurarea procesului penal, astfel încât judecătorul de cameră preliminară să poată evalua măsura preventivă, sub imperiul căreia se află inculpatul, anterior expirării duratei acesteia. Or, dacă procurorul nu respectă acest termen, este imposibilă desfăşurarea unei proceduri cu respectarea tuturor garanţiilor procesului echitabil, mai ales în cauzele complexe sau atunci când inculpatul aflat sub control judiciar (întrucât textul legal vizează toate măsurile preventive) se află domiciliat la depărtare de instanţa sesizată, când este necesară citarea legală şi prezentarea acestuia în faţa judecătorului.

30. Raţiunile avute în vedere de Curtea Constituţională în cazul termenului prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală îşi au pe deplin aplicabilitatea, procedura de verificare a măsurii preventive la sesizarea instanţei cu rechizitoriu fiind strâns legată de dreptul procurorului de a emite rechizitoriul în dosarul instrumentat, cu inculpat aflat sub imperiul unei măsuri preventive - art. 327 din Codul de procedură penală - şi dreptul acestuia de a propune judecătorului de cameră preliminară menţinerea, revocarea sau înlocuirea măsurii preventive - art. 330 din Codul de procedură penală.

31. Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece textul de lege criticat nu contravine dreptului la apărare. În condiţiile în care s-ar fi invocat o încălcare a acestui drept în faţa judecătorului de cameră preliminară de la fond, exista posibilitatea de a se acorda un termen pentru pregătirea apărării.

32. Tribunalul Mureş - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, în măsura în care sesizarea cu rechizitoriu, în situaţia inculpaţilor arestaţi preventiv, nu se face în termenul prevăzut de textul criticat. Astfel, pe de o parte, judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei nu are timpul necesar pentru studierea temeinică a dosarului pentru soluţionarea aspectelor ce ţin de legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, iar, pe de altă parte, nerespectarea acestui termen este de natură să conducă la încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat preventiv.

33. Se face trimitere la argumentele avute în vedere de Curtea Constituţională cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, pe care instanţa le consideră aplicabile şi în cauza de faţă.

34. Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece natura termenului şi sancţiunea nerespectării acestuia revin instanţelor de judecată.

35. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

36. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate invocată în dosarele nr. 317D/2Q16, nr. 318D/2016, nr. 1.070D/2016 şi nr. 1.136D/2016 este întemeiată, întrucât dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt similare cu prevederile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, şi că argumentele avute în vedere de instanţa de contencios constituţional în decizia precitată pot fi aplicate tale quale şi în cauza de faţă.

37. În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate invocată în Dosarul nr. 999D/2016, Guvernul o apreciază ca fiind neîntemeiată. Astfel, procedura de cameră preliminară este declanşată de trimiterea rechizitoriului la instanţa competentă care, primind dosarul, are obligaţia ca, din oficiu, să procedeze la verificarea, cu respectarea procedurii reglementate de art. 207 din Codul de procedură penală, a legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive. Legiuitorul a stabilit termene atât pentru procuror-un termen în interiorul căruia să înainteze dosarul la judecătorul de cameră preliminară, astfel încât să aibă timpul necesar, suficient a face aceste verificări anterior expirării duratei măsurii preventive, cât şi pentru judecătorul de cameră preliminară. Se consideră că reglementarea cuprinsă în art. 207 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală nu este de natură a aduce atingere art. 24 privind dreptul la apărare din Constituţie, deoarece există posibilitatea de a se acorda un termen pentru pregătirea apărării în cadrul procedurii de cameră preliminară.

38. Potrivit art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, copia certificată a rechizitoriului şi, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de deţinere ori, după caz, la adresa unde locuieşte sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură. Inculpatului, celorlalte părţi şi persoanei vătămate li se aduc la cunoştinţă obiectul procedurii în cameră preliminară, dreptul de a-şi angaja un apărător, termenul în care, de la data comunicării, pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, astfel încât nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia este afectat dreptul la apărare.

39. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive” atrage incidenţa art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală. Astfel, în situaţia aplicării art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală în cazurile în care propunerea de prelungire a arestării preventive se depune cu mai puţin de 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii, intervalul de timp rămas până la soluţionarea propunerii este insuficient pentru pregătirea unei apărări efective, încălcându-se astfel art. 24 din Constituţie şi art. 20 din Legea fundamentală raportat la dispoziţiile art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

40. Termenul de 5 zile reglementat de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală are, de asemenea, scopul de a da posibilitatea judecătorului de cameră preliminară să cunoască rechizitoriul şi dosarul cauzei pentru a putea delibera şi dispune în cunoştinţă de cauză cu privire la legalitatea şi temeinicia măsurii preventive. În mod similar, în lipsa unui termen îndestulător în care să studieze măsura respectivă, judecătorul ar putea pronunţa o soluţie ce nu s-ar baza pe cunoaşterea amănunţită a cauzei şi garantarea dreptului la apărare al inculpatului arestat. În acest sens, instanţa europeană de contencios al drepturilor omului a statuat că este crucial ca judecătorul să beneficieze de deplină capacitate de concentrare şi atenţie pentru a putea urmări dezbaterile şi pentru a dispune o soluţie lămuritoare (Hotărârea din 19 octombrie 2004, pronunţată în Cauza Makhfi împotriva Franţei, paragraful 40).

41. Ţinând cont de faptul că raţiunea termenului de depunere a rechizitoriului, împreună cu dosarul cauzei, la judecătorul de cameră preliminară, în cazul în care procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului faţă de care s-a dispus o măsură preventivă, este aceea de a asigura respectarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat şi de a verifica din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, Avocatul Poporului apreciază că acest termen are natura juridica a unui termen peremptoriu. Aceasta este singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor procesual penale criticate cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la apărare şi cu prevederile art. 124 din Legea fundamentală.

42. Aşa fiind, dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează că „termenul de 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive” este un termen de recomandare, şi nu un termen imperativ.

43. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de

judecătorul-raportor, notele scrise depuse, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

44. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

45. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 207 alin. (1) şi (2) cu denumirea marginală Verificarea măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut:

„(1) Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului faţă de care s-a dispus o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanţa competentă, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.

(2) în termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, judecătorul de cameră preliminară verifică din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului. [...]”

46. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 24 referitor la Dreptul la apărare şi art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 3 referitor la drepturile oricărui acuzat din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

47. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală. Prin decizia menţionată, Curtea a reţinut că trimiterea la instanţa competentă de către procuror a rechizitoriului, împreună cu dosarul cauzei, declanşează procedura de cameră preliminară, iar, în cazul în care inculpatul trimis în judecată se află, la momentul sesizării instanţei, sub puterea unei măsuri preventive dispuse în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, primind dosarul, are obligaţia ca, din oficiu, fără a exista vreo cerere din partea procurorului sau a inculpatului, să procedeze la verificarea - cu respectarea procedurii reglementate de art. 207 din Codul de procedură penală - a legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive căreia îi este supus inculpatul, indiferent de felul acesteia (control judiciar, control judiciar pe cauţiune, arest la domiciliu sau arestare preventivă), şi să decidă dacă se impune sau nu ca măsura preventivă să fie menţinută. În acest scop, rechizitoriul cuprinde, în mod obligatoriu, date referitoare la măsurile preventive luate în cursul urmăririi penale, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 328 alin. (1) raportate la art. 286 alin. (2) lit. e) teza finală din Codul de procedură penală. Rechizitoriul poate să cuprindă, potrivit art. 330 din Codul de procedură penală, şi propunerea de luare, menţinere, revocare sau de înlocuire a unei măsuri preventive. Acest text se referă la dreptul procurorului de a formula cereri în legătură cu măsurile preventive, cereri pe care le poate face fie prin rechizitoriu, odată cu sesizarea instanţei, fie ulterior, în cursul procedurii de cameră preliminară. Dreptul procurorului de a formula astfel de cereri nu trebuie însă confundat cu sesizarea din oficiu în baza căreia judecătorul de cameră preliminară verifică, potrivit art. 207 alin. (2) din Codul de procedură penală, legalitatea şi temeinicia măsurii preventive (Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, paragraful 14).

48. De asemenea, Curtea a reţinut că, atunci când inculpatul trimis în judecată este supus unei măsuri preventive, sesizarea instanţei competente trebuie făcută de procuror, conform art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive, iar judecătorul de cameră preliminară trebuie să verifice, din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurii preventive în termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului şi înainte de expirarea duratei acesteia, potrivit art. 207 alin. (2) din Codul de procedură penală. Aşadar, dispoziţiile de lege menţionate stabilesc termene atât pentru procuror - un termen în interiorul căruia să înainteze rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, către judecătorul de cameră preliminară, astfel încât acesta să aibă timpul necesar şi suficient pentru a face aceste verificări anterior expirării duratei măsurii preventive -, cât şi pentru judecătorul de cameră preliminară (Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, paragraful 15).

49. Cu privire la un termen regresiv similar celui prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” atrage incidenţa art. 268 alin (1) din Codul de procedură penală. Prin această decizie Curtea a reţinut că, potrivit art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia, alin. (2) al aceluiaşi articol, în prima şi ultima teză, stabilind că judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează termen pentru soluţionarea propunerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea duratei măsurii, avocatul inculpatului este încunoştinţat şi i se acordă, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei (paragraful 19 din Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015). În ceea ce priveşte natura juridică a termenului regresiv reglementat de art. 235 alin, (1) din Codul de procedură penală (art. 159 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968) şi consecinţele nerespectării acestuia, Curtea a observat că practica judiciară cvasiunanimă a calificat termenul de minimum 5 zile de sesizare a instanţei pentru prelungirea arestării preventive ca fiind un termen de recomandare (Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, paragraful 21). Ţinând cont de faptul că raţiunea termenului de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestării preventive este aceea de a asigura respectarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat şi de a elimina arbitrarul în ceea ce priveşte dispunerea prelungirii măsurii privative de libertate, Curtea a constatat că acest termen are natura juridică a unui termen peremptoriu, aceasta fiind singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor procesual penale criticate cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la apărare şi cu dispoziţiile constituţionale privind înfăptuirea justiţiei (Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, paragraful 48). Curtea a concluzionat că „nerespectarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi şi libertăţi «cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive» este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat, aşa încât sunt incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen” (Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, paragraful 49).

50. Prin Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, mai sus citată, Curtea a constatat că termenul prevăzut de dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală are aceeaşi natură juridică cu cel prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, fiind un termen peremptoriu, dar, spre deosebire de situaţia avută în vedere la pronunţarea Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015 - când instanţa de contencios constituţional a intervenit pe fondul unei practici judiciare cvasiunanime şi de durată, aparţinând inclusiv Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, practică judiciară care a dat textului valenţe neconstituţionale -, în cazul termenului stabilit de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală nu se poate vorbi despre o atare interpretare a dispoziţiilor de lege criticate, interpretare care să fie, în acelaşi timp, ulterioară publicării deciziei mai sus menţionate. Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, care pune în discuţie o problemă de interpretare şi aplicare a legii, ce trebuie să aparţină instanţelor judecătoreşti, este inadmisibilă (Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, paragraful 19).

51. În acelaşi sens sunt şi deciziile nr. 251 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 452 din 16 iunie 2016, şi nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016.

52. Distinct de cele arătate mai sus, prin Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, menţionată anterior, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt dare, precise şi previzibile, îndeplinind condiţiile referitoare la calitatea legii, şi că nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut în cuprinsul acestora este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului supus măsurii preventive, aşa încât sunt incidente prevederile art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea organelor judiciare competente din exerciţiul dreptului de a proceda la menţinerea măsurii preventive în cauză şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen (Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, paragraful 18).

53. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

54. În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 207 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea dispun cu privire la un termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, în interiorul căruia judecătorul de cameră preliminară verifică din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului. Criticile autorului sunt formulate din perspectiva raportării acestor prevederi la cele ale art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, susţinându-se că, dacă termenul de 5 zile este nerespectat, atunci el nu poate coexista în mod echitabil cu termenul de 3 zile instituit de art. 207 alin. (2) din Codul de procedură penală şi că nu există nicio sancţiune pentru nerespectarea termenului de 3 zile Analizând aceste susţineri, Curtea constată că pun în discuţie o problemă de interpretare şi aplicare a legii, care trebuie să aparţină instanţelor judecătoreşti. De asemenea, examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel s-ar ajunge inevitabil la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele (a se vedea Decizia nr. 463 din 12 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 21 iunie 2011).

55. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Susana Roman şi Spînu Dumitru, de Vasile Diumea, de Bogdan Alin Vintilă, de Mihai Moldovan şi de Răzvan Dimoftache în Dosarul nr. 1.765/190/2016/a1.1 al Judecătoriei Bistriţa - Secţia penală, în Dosarul nr. 6.332/245/2016/a1.1 al Tribunalului Iaşi - Secţia penală, în Dosarul nr. 2.735/99/2016/a1.1 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 1.599/289/2016/a1.1 al Tribunalului Mureş - Secţia penală şi în Dosarul nr. 333/36/2016 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Bistriţa - Secţia penală, Tribunalului Iaşi - Secţia penală, Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, Tribunalului Mureş - Secţia penală şi Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 14 martie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru


*) A se vedea opiniile concurente de la Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2017, de la Decizia nr. 702 din 29 noiembrie 2016 şi de la Decizia nr. 53 din 2 februarie 2017, nepublicate încă în Monitorul Oficial al României, Partea I, la momentul pronunţării prezentei decizii.

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 168

din 16 martie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 345 alin. (2) şi (3) raportat la art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 345 alin. (2) şi (3) raportat la art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Alexandru Marin în Dosarul nr. 18.178/3/2015/a2 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 527 D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că, la dosarul cauzei, autorul excepţiei a depus note scrise, prin care solicită admiterea acesteia.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Referitor la critica de neconstituţionalitate ce are ca obiect dispoziţiile art. 345 alin. (2) şi (3) raportat la art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, se arată că este firesc ca încheierea prevăzută la art. 345 alin, (2) şi (3) din Codul de procedură penală să fie comunicată procurorului, întrucât el este autorul actului de sesizare şi el este cel obligat să procedeze la îndreptarea anumitor neregularităţi în măsura în care sunt dispuse de instanţa de judecată. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, se arată că aceasta este neîntemeiată, întrucât instanţa fixează termen de judecată în şedinţă publică, iar actul procurorului prin care se remediază neregularităţile actului de sesizare sunt supuse discuţiei contradictorii a părţilor, astfel încât acestea cunosc, pe de o parte, modul în care procurorul a înţeles să remedieze aceste deficienţe, iar, pe de altă parte, opţiunea procurorului de a menţine acuzarea sau de a solicita restituirea cauzei la parchet.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin încheierea din 3 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 18178/3/2015/a2, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 345 alin. (2) şi (3) raportat la art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Alexandru Marin într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii privind legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală într-un dosar referitor la stabilirea vinovăţiei autorului excepţiei pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor calificat.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile art. 345 alin. (2) din Codul de procedură penală încalcă principiul egalităţii armelor şi, prin urmare, dreptul la un proces echitabil, prin faptul că doar procurorului i se comunică, de îndată, încheierea judecătorului de cameră preliminară pronunţată conform prevederilor art. 345 alin. (1) din acelaşi cod, nu şi celorlalte părţi. Se arată, totodată, că prevederile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală încalcă dreptul la un proces echitabil, prin faptul că niciuna dintre părţi nu poate să verifice dacă procurorul a remediat, în mod corespunzător, neregularităţile rechizitoriului şi nu poate să cunoască opţiunea procurorului de menţinere a dispoziţiei de trimitere în judecată sau de restituire a cauzei, pentru a putea contesta această opţiune. Se susţine că aceeaşi dispoziţie legală contravine principiului egalităţii, întrucât, în cauzele în care sunt trimişi în judecată mai mulţi inculpaţi prin acelaşi rechizitoriu, textul criticat nu este suficient de explicit în sensul de a-l da posibilitatea procurorului de a solicita doar pentru unii dintre coinculpaţi menţinerea dispoziţiei de trimitere în judecată sau restituire a cauzei. Se arată, de asemenea, că dispoziţiile art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, fiind contrare prevederilor art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

7. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală arată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se face trimitere, în acest sens, la considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 641 din 11 noiembrie 2014, nr. 663 din 11 noiembrie 2014 şi nr. 552 din 16 iulie 2015.

8. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se face trimitere la considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014 şi nr. 641 din 11 noiembrie 2014.

10. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale, arătând că îşi menţine punctele de vedere exprimate în dosarele nr. 374 D/2014, nr. 291 D/2015, nr. 1.166 D/2015 şi nr. 1.791 D/2015 şi reţinute în deciziile nr. 663 din 11 noiembrie 2014, nr. 472 din 16 iunie 2015 şi nr. 35 din 9 februarie 2016.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 345 alin. (2) şi (3) raportat la art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, care, la data invocării excepţiei de neconstituţionalitate, aveau următorul cuprins:

- Art. 345 alin. (2) şi (3): (2) în cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare, în cazul în care sancţionează potrivii art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, încheierea se comunică de îndată parchetului care a emis rechizitoriul.

(3) h termen de 5 zile de la comunicare, procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare şi comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei”;

- Art. 347 alin. (1): „În termen de 3 zile de la comunicarea încheierii prevăzute la art. 346 alin. (1), procurorul şi inculpatul pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5).n.

14. Ulterior sesizării Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 345 alin. (2) şi (3) şi art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost modificate prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 29 aprilie 2016, având, în prezent, următorul cuprins:

- Art. 345 alin. (2) şi (3): „(2) Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă în camera de consiliu, prin încheiere, care se comunică de îndată procurorului, părţilor şi persoanei vătămate.

(3) în cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare sau în cazul în care sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii, procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare şi comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei”;

- Art. 347 alin. (1): „În termen de 3 zile de la comunicarea încheierilor prevăzute la art. 346 alin. (1)-(42), procurorul, părţile şi persoana vătămată pot face contestaţie. Contestaţia poate privi şi modul de soluţionară a cererilor şi a excepţiilor”.

15. Având în vedere cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, Curtea reţine ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 345 alin. (2) şi (3) raportat la art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală în forma în vigoare de la data sesizării instanţei de contencios constituţional.

16. Se susţine că textele criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind calitatea legii, art. 16 alin. (1) cu privire la egalitatea în drepturi şi art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil.

17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 345 alin. (2) şi (3) raportat la art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, instanţa de contencios constituţional pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, şi Decizia nr. 35 din 9 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 5 aprilie 2016, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.

18. Prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragraful 64, şi Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, paragraful 24, Curtea a reţinut că textele criticate reglementează cu privire la procedura în camera preliminară şi la contestaţiile ce pot fi formulate cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală şi că acestea nu afectează drepturile procesuale ale procurorului, ale părţilor şi ale subiecţilor procesuali principali.

19. Distinct de cele arătate prin deciziile anterior menţionate, Curtea constată că trimiterea de către judecătorul de cameră preliminară a încheierii prin care constată neregularităţi ale actului de sesizare, prin care sancţionează, potrivit art. 280-282 din Codul de procedură penală, actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii sau prin care sunt excluse una sau mai multe probe administrate, doar parchetului care a emis rechizitoriul, conform art. 345 alin. (2) din Codul de procedură penală, nu şi părţilor procesului penal, este justificată având în vedere calitatea parchetului de titular al dreptului de sesizare a instanţei şi, totodată, obligaţia acestuia de întocmire a actului de sesizare, respectiv a rechizitoriului, conform art. 327 lit. a) din Codul de procedură penală. Această lipsă de comunicare nu este, însă, de natură a afecta interesele procesuale ale părţilor procesului penal, întrucât ele au dreptul de a consulta dosarul cauzei, în condiţiile legii, pe tot parcursul procesului penal, personal sau prin intermediul unui reprezentant legal, conform art. 81 alin. (1) lit. e), art. 83 lit. b), art. 85 alin. (1), art. 87 alin. (1) şi art. 94 alin. (1) din Codul de procedură penală.

20. De asemenea, comunicarea, făcută de către procuror doar judecătorului de cameră preliminară, a menţinerii dispoziţiei de trimitere în judecată sau a solicitării de restituire a cauzei, în urma remedierii neregularităţilor actului de sesizare, conform art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, este justificată de acelaşi drept al părţilor de consultare a dosarului pe toată durata procesului penal, dar şi de faptul că, indiferent de soluţia comunicată de procuror judecătorului de cameră preliminară, conform textului criticat, procesul penal va continua conform unei proceduri pe parcursul căreia părţile beneficiază de toate garanţiile procesuale specifice respectării principiului egalităţii armelor şi, prin urmare, dreptului la un proces echitabil. Astfel, dispunerea de către judecătorul de cameră preliminară a începerii judecăţii, conform art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală, are ca efect declanşarea procedurii prevăzute la art. 371 şi următoarele din Codul de procedură penală, iar, restituirea cauzei la parchet, potrivit art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală, are ca efect reluarea şi, respectiv, continuarea acesteia, după cum soluţia se întemeiază pe dispoziţiile art. 346 alin. (3) lit. a) sau b) din Codul de procedură penală sau pe prevederile art. 346 alin. (3) lit. c) din acelaşi cod.

21. Curtea reţine, totodată, că părţile procesului penal, pe de o parte, şi procurorul, respectiv judecătorul de cameră preliminară, pe de altă parte, se află în situaţii juridice diferite, date de rolul diferit pe care îl au în cadrul procesului penal, motiv pentru care principiul egalităţii armelor nu obligă la asigurarea unui regim juridic similar celor două categorii de participanţi la procesul penal.

22. Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că necomunicarea actelor prevăzute la art. 345 alin, (2) şi (3) din Codul de procedură penală părţilor procesului penal nu este de natură a încălca principiul egalităţii armelor şi, prin urmare, nici dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie.

23. Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, acestea nu sunt aplicabile în cauză, întrucât au în vedere egalitatea de tratament juridic între cetăţeni, şi nu între cetăţeni şi autorităţi sau instituţii ale statului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 35 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996).

24. În ce priveşte critica referitoare la lipsa de claritate a dispoziţiilor art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat prin Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, şi Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, că legea internă trebuie să fie formulată cu o precizie suficientă pentru a permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Aşadar, previzibilitatea legii ţine de calitatea acesteia, respectiv legea trebuie să fie suficient de precisă şi clară pentru a putea fi aplicată. Totuşi, instanţa europeană a arătat că poate fi dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi că o anumită supleţe poate chiar să se dovedească a fi de dorit pentru a permite instanţelor naţionale să facă să evolueze dreptul în funcţie de ceea ce ele consideră măsuri necesare în interesul justiţiei, precum şi în funcţie de evoluţia concepţiilor sociale (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59), Or, prin raportare la considerentele anterior expuse, Curtea reţine că dispoziţiile contestate îndeplinesc cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate, deoarece acestea au o redactare univocă, nefiind susceptibile de o interpretare abuzivă sau arbitrară. Dimpotrivă, prevederile art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează dreptul procurorului şi al inculpatului de a formula contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală, drept ce trebuie exercitat într-un termen de decădere de 3 zile, care începe să curgă de la data comunicării încheierii prevăzută la art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 35 din 9 februarie 2016, paragraful 14).

25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin, (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Alexandru Marin în Dosarul nr. 18.178/3/2015/a2 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 345 alin. (2) şi (3) raportat la art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 16 martie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind încetarea exercitării, cu caracter temporar, prin detaşare în condiţiile legii, a funcţiei publice de subprefect al judeţului Olt de către domnul Cotarcea Ionuţ

 

Având în vedere prevederile art. 19 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - La data intrării în vigoare a prezentei hotărâri încetează exercitarea, cu caracter temporar, prin detaşare în condiţiile legii, a funcţiei publice de subprefect al judeţului Olt de către domnul Cotarcea Ionuţ.

 

PRIM-MINISTRU

SORIN MIHAI GRINDEANU

Contrasemnează:

Ministrul afacerilor interne,

Carmen Daniela Dan

 

Bucureşti, 18 mai 2017.

Nr. 331.

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

HOTĂRÂRE

privind exercitarea, cu caracter temporar, prin detaşare în condiţiile legii, a funcţiei publice de subprefect al judeţului Olt de către domnul Ioniţă Radu-George

 

Având în vedere prevederile art. 19 alin. (1) lit. a), art. 89 alin. (21) şi ale art. 92 alin. (11) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Domnul Ioniţă Radu-George exercită, cu caracter temporar, prin detaşare în condiţiile legii, funcţia publică de subprefect al judeţului Olt.

 

PRIM-MINISTRU

SORIN MIHAI GRJNDEANU

Contrasemnează:

Ministrul afacerilor interne,

Carmen Daniela Dan

 

Bucureşti, 18 mai 2017.

Nr. 332.

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DEZVOLTĂRII RURALE

 

ORDIN

pentru modificarea Ordinului ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 239/2009 privind interdicţia pescuitului în timpul nopţii

 

Având în vedere Referatul de aprobare nr. 3.822 din 27 aprilie 2017 al Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură, ţinând cont de prevederile art. 8 lit. a) şi d) şi art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008 privind pescuitul şi acvacultura, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 317/2009, cu modificările şi completările ulterioare, luând în considerare prevederile:

- art. 7 lit. A. d) e) g) din Hotărârea Guvernului nr. 545/2010 privind organizarea, structura şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură, cu modificările ulterioare;

- art. 9 alin (5) din Hotărârea Guvernului nr. 30/2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, precum şi pentru modificarea art. 6 alin. (6) din Hotărârea Guvernului nr. 1.186/2014 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii pentru Administrarea Sistemului Naţional Antigrindină şi de Creştere a Precipitaţiilor, cu modificările ulterioare,

ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale emite următorul ordin:

Art. I. - Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 239/2009 privind interdicţia pescuitului în timpul nopţii, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 5 mai 2009, cu completările ulterioare, se modifică după cum urmează:

- Articolul 1 se modifică şi va avea următorul cuprins: „Art. 1. - (1) Se interzice pescuitul comercial şi recreativ pe timpul nopţii între orele 22,00-6,00 a oricăror specii de peşti şi alte vieţuitoare acvatice vii pe Dunăre şi braţele sale de la Călăraşi km 366 până la gurile de vărsare ale Dunării, în Delta Dunării şi pe lacurile de acumulare de pe râul Olt.

(2) Se interzice transportul pe timpul nopţii între orele 22,00-6,00, cu ambarcaţiunile folosite la pescuitul comercial, a oricăror specii de peşti şi alte vieţuitoare acvatice pe Dunăre şi braţele sale de la Călăraşi km 366 până la gurile de vărsare ale Dunării, în Delta Dunării şi pe lacurile de acumulare de pe râul Olt.”

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale,

Petre Daea

 

Bucureşti, 16 mai 2017.

Nr. 148.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.