MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 381/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 381         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Luni, 22 mai 2017

 

SUMAR

 

LEGI ŞI DECRETE

 

106. - Lege privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea exercitării pe teritoriul României a drepturilor conferite în contextul liberei circulaţii a lucrătorilor în cadrul Uniunii Europene

 

484. - Decret pentru promulgarea Legii privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea exercitării pe teritoriul României a drepturilor conferite în contextul liberei circulaţii a lucrătorilor în cadrul Uniunii Europene

 

491. - Decret privind conferirea Ordinului Meritul Cultural

 

495. - Decret privind eliberarea din funcţie a unui procuror

 

ACTE ALE SENATULUI

 

59. - Hotărâre referitoare la Comunicarea Comisiei către Consiliu în conformitate cu articolul 395 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului - COM (2017) 24 final

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

348. - Hotărâre privind aprobarea alocării unei sume din bugetul asigurărilor pentru şomaj pe anul 2017 pentru plata venitului lunar de completare de care beneficiază persoanele disponibilizate de la Societatea Complexul Energetic Oltenia - S.A.

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

474. - Ordin al directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară privind aprobarea începerii lucrărilor de înregistrare sistematică a imobilelor în unitatea administrativ-teritorială Hurezani, judeţul Gorj

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 6 din 20 martie 2017 (Completul competent să judece recursul în interesul legii)

 

ACTE ALE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

 

Hotărârea din 6 octombrie 2016 în Cauza Bartok şi alţii împotriva României

 

LEGI SI DECRETE

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

LEGE

privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea exercitării pe teritoriul României a drepturilor conferite în contextul liberei circulaţii a lucrătorilor în cadrul Uniunii Europene

 

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

 

Art. 1. - (1) Prezenta lege facilitează aplicarea şi asigurarea respectării, în mod uniform, pe teritoriul României, a drepturilor conferite prin art. 45 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi prin art. 1-10 din Regulamentul (UE) nr. 492/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului din 5 aprilie 2011 privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Uniunii Europene, denumit în continuare Regulamentul UE nr. 492/2011.

(2) Prezenta lege se aplică cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, altele decât România, care îşi exercită drepturile prevăzute la alin. (1) pe teritoriul României, în scop de muncă, precum şi membrilor de familie ai acestora, denumiţi în continuare lucrători din Uniunea Europeană şi membrii familiilor lor.

(3) În sensul alin. (2), termenul lucrător din Uniunea Europeană are semnificaţia conferită prin art. 45 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi prin Regulamentul (UE) nr. 492/2011.

(4) în sensul prezentei legi, membrii de familie prevăzuţi la alin. (2) sunt definiţi în conformitate cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, Spaţiului Economic European şi a cetăţenilor Confederaţiei Elveţiene, republicată, cu modificările şi completările ulterioare

(5) Dispoziţiile prezentei legi se aplică şi cetăţenilor statelor membre ale Spaţiului Economic European şi ai Confederaţiei Elveţiene, respectiv membrilor de familie ai acestora.

Art. 2. - (1) Prezenta lege se aplică următoarelor domenii referitoare la libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Uniunii Europene, prevăzute la art. 1-10 din Regulamentul (UE) nr. 492/2011, respectiv:

a) accesul la locuri de muncă;

b) condiţiile de muncă şi de încadrare în muncă, în special în ceea ce priveşte remunerarea, concedierea, securitatea şi Sănătatea în muncă şi, în cazul în care lucrătorii din Uniunea Europeană rămân fără un loc de muncă, reintegrarea profesională şi reangajarea;

c) accesul la avantajele sociale şi fiscale;

d) asocierea la organizaţii sindicale şi dreptul de a fi ales ca reprezentant al salariaţilor;

e) accesul la formare profesională;

f) accesul la locuinţe;

g) accesul la educaţie, la cursurile de ucenicie şi de formare profesională pentru copiii lucrătorilor din Uniunea Europeană;

h) asistenţă acordată de agenţiile judeţene pentru ocuparea forţei de muncă, respectiv a municipiului Bucureşti.

(2) Domeniul de aplicare a prezentei legi este acelaşi cu cel al Regulamentului (UE) nr. 492/2011.

(3) Instituţiile enumerate în anexa nr. 1 asigură pe teritoriul României promovarea şi susţinerea egalităţii de tratament pentru lucrătorii din Uniunea Europeană şi membrii familiilor lor, în domeniile prevăzute la alin. (1), în limita competenţelor specifice prevăzute de lege.

Ari. 3. - (1) în exercitarea drepturilor prevăzute la art. 1 alin. (1), lucrătorii din Uniunea Europeană şi membrii familiilor lor beneficiază de protecţie împotriva oricăror forme de discriminare pe criteriu de cetăţenie sau naţionalitate, potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată.

(2) Lucrătorii din Uniunea Europeană şi membrii familiilor lor pot întreprinde demersuri în cadrul procedurilor administrative jurisdicţionale sau judiciare, în cazul în care consideră că le-au fost încălcate drepturile prevăzute la art. 1 alin. (1), respectiv dacă apreciază că au suferit sau suferă de pe urma unor restricţii şi obstacole nejustificate în calea exercitării acestor drepturi ori dacă se consideră nedreptăţiţi prin neaplicarea principiului nediscriminării în baza criteriului de cetăţenie sau naţionalitate, chiar şi după încetarea împrejurărilor în care s-au produs restricţia şi obstacolul ori discriminarea, potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, republicată.

(3) în sensul alin. (2), lucrătorii din Uniunea Europeană şi membrii familiilor lor pot introduce contestaţii, acţiuni sau pot depune plângeri, după caz, potrivit legislaţiei naţionale în vigoare, în situaţia în care consideră că pe teritoriul României le-au fost încălcate drepturile de care beneficiază potrivit art. 1 alin. (1).

(4) Asociaţiile, organizaţiile profesionale, organismele neguvernamentale, inclusiv organizaţiile patronale şi sindicale sau alte entităţi juridice care, în temeiul legislaţiei naţionale, al statutelor şi al contractului colectiv de muncă aplicabil, au un interes legitim în asigurarea respectării drepturilor lucrătorilor din Uniunea Europeană şi ale membrilor familiilor lor, în baza dispoziţiilor prezentei legi, pot furniza informaţii şi asistenţă juridică şi pot exercita, în numele lucrătorilor din Uniunea Europeană şi al membrilor familiilor lor, cu consimţământul scris al acestora, demersurile judiciare ori administrative necesare pentru respectarea drepturilor prevăzute la art. 1 alin. (1).

(5) în exercitarea demersurilor prevăzute de alin. (4), asociaţiile, organizaţiile profesionale, organismele neguvemamentale, organizaţiile patronale şi sindicale au calitate procesuală activă.

(6) Prevederile alin. (4) se aplică fără a aduce atingere drepturilor organizaţiilor sindicale şi patronale, ale salariaţilor şi ale reprezentanţilor salariaţilor, după caz, inclusiv dreptul de a acţiona în numele unui interes colectiv, în conformitate cu legislaţia naţională şi statutele proprii.

(7) Prevederile alin. (4) se aplică fără a aduce atingere prevederilor legislaţiei naţionale cu privire la reprezentarea şi apărarea în faţa instanţelor naţionale.

Art. 4. - (1) Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este autoritatea de stat în domeniul prevenirii şi combaterii discriminării, în conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, republicată, şi, în aplicarea prezentei legi, este desemnat ca autoritate pentru promovarea, monitorizarea şi susţinerea egalităţii de tratament pentru toţi lucrătorii din Uniunea Europeană şi membrii familiilor lor care îşi exercită drepturile pe teritoriul României, fără discriminare pe motiv de cetăţenie.

(2) Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării asigură activitatea de punct naţional de contact în ceea ce priveşte prevenirea şi combaterea discriminării în domeniile prevăzute la art. 2 alin. (1), în vederea cooperării şi schimbului de informaţii cu punctele de contact echivalente din celelalte state membre ale Uniunii Europene.

(3) Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale transmite Comisiei Europene numele şi coordonatele punctului naţional de contact, precum şi toate informaţiile actualizate şi orice alte modificări ale acestora.

(4) Pentru punerea în aplicare a prevederilor prezentei legi, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi instituţiile care au atribuţii la nivel naţional în domeniile prevăzute la art. 2 alin. (1), enumerate în anexa nr. 1, cooperează pentru asigurarea promovării şi susţinerii egalităţii de tratament pentru lucrătorii din Uniunea Europeană şi membrii familiilor for.

(5) Coordonarea cooperării prevăzută la alin. (4) se asigură de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.194/2001 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, cu modificările şi completările ulterioare.

(6) Instituţiile enumerate în anexa nr. 1 asigură şi cooperarea cu Centrul SOLVIT din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, reţeaua EURES, precum şi cu alte instituţii de asistenţă şi de informare existente la nivelul Uniunii Europene, în limita competenţelor specifice prevăzute de lege.

(7) La propunerea instituţiilor enumerate în anexa nr. 1 şi a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin hotărârea Guvernului, se stabilesc şi alte măsuri administrative de cooperare, în cazul în care apar situaţii sau evoluţii noi din care reiese că măsurile de cooperare prevăzute la alin. (4)-(6) nu sunt suficiente pentru a asigura promovarea şi susţinerea egalităţii de tratament pentru lucrătorii din Uniunea Europeană şi membrii familiilor lor.

Art. 5. - Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi instituţiile enumerate în anexa nr. 1 asigură consultarea şi schimbul de informaţii cu organismele neguvernamentale, organizaţiile patronale şi sindicale care au un interes legitim în asigurarea respectării dispoziţiilor prezentei legi, în vederea promovării principiului egalităţii de tratament pentru lucrătorii din Uniunea Europeană şi membrii familiilor lor.

Art. 6. - (1) Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi instituţiile enumerate în anexa nr. 1, în limita competenţelor specifice prevăzute de lege, au obligaţia de a aduce în atenţia lucrătorilor din Uniunea Europeană şi a membrilor familiilor lor, precum şi a altor persoane interesate informaţiile relevante, referitoare la aplicarea la nivel naţional a normelor Uniunii Europene privind libera circulaţie a lucrătorilor, într-un mod clar, transparent, lipsit de ambiguitate, uşor accesibil, şi de a publica aceste informaţii, inclusiv prin mijloace electronice.

(2) Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi instituţiile enumerate în anexa nr. 1 furnizează gratuit, pe paginile proprii de internet, în limita competenţelor specifice prevăzute de lege, în limba română şi cel puţin într-o altă limbă oficială a Uniunii Europene, informaţii actualizate periodic, referitoare la drepturile conferite de legislaţia Uniunii Europene privind libera circulaţie a lucrătorilor, care sunt clare, accesibile şi exhaustive.

(3) Instituţiile enumerate în anexa nr. 1 se asigură că informaţiile prevăzute la alin. (2) sunt uşor accesibile şi prin intermediul site-urilor Europa ta şi EURES.

Art. 7. - (1) în scopul punerii în aplicare a atribuţiilor stabilite prin prezenta lege, în cadrul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării se înfiinţează un compartiment cu atribuţii specifice pentru promovarea, analiza, monitorizarea şi susţinerea egalităţii de tratament pentru toţi lucrătorii din Uniunea Europeană şi membrii familiilor lor, fără discriminare pe motiv de cetăţenie, fără restricţii sau obstacole nejustificate în calea dreptului lor la liberă circulaţie.

(2) Numărul total de posturi din aparatul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, respectiv 89, se suplimentează cu 7 posturi, acestea urmând a fi bugetate începând cu 1 ianuarie 2018,

(3) Pentru personalul prevăzut la alin. (2) fondurile se asigură integral de la bugetul de stat.

Art. 8. - Dispoziţiile prezentei legi se completează cu dispoziţiile incidente în materie, prevăzute în actele normative enumerate în anexa nr. 2.

Art. 9. - Anexele nr. 1 şi 2 fac parte integrantă din prezenta lege.

*

Prezenta lege asigură transpunerea Directivei 2014/54/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 aprilie 2014 privind măsurile de facilitare a exercitării drepturilor conferite lucrătorilor în contextul liberei circulaţii a lucrătorilor, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE), seria L, nr. 128 din 30 aprilie 2014.

 

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

PREŞEDINTELE SENATULUI

PETRU-GABRIEL VLASE

CĂLIN-CONSTANTIN-ANTON POPESCU-TĂRICEANU

 

Bucureşti, 18 mai 2017.

Nr. 106.

 

ANEXA Nr. 1

 

LISTA

Instituţiilor cu atribuţii la nivel naţional în domeniile prevăzute la art. 2

 

1. Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale

2. Ministerul Afacerilor Interne

3. Ministerul Educaţiei Naţionale

4. Ministerul Finanţelor Publice

5. Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene

6. Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă

7. Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţie Socială

8. Autoritatea Naţională pentru Persoane cu Dizabilităţi

 

ANEXA Nr. 2

 

LISTA

actelor normative prevăzute la art. 8

 

1. Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările ulterioare

2. Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2C1Q privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare

3. Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare

4. Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare

5. Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare

6. Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi completările ulterioare

7. Legea nr. 116/2002 privind prevenirea şi combaterea marginalizării sociale, cu modificările ulterioare

8. Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, cu modificările şi completările ulterioare

9. Legea nr. 202/2006 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare

10. Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, cu modificările ulterioare

11. Legea nr. 279/2005 privind ucenicia la locul de muncă, republicată

12. Legea nr. 248/2013 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social, republicată, cu modificările şi completările ulterioare

13. Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare

14. Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare

15. Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, cu modificările ulterioare

16. Legea locuinţei nr. 114/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare

17. Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, republicata, cu modificările şi completările ulterioare

18. Legea asistenţei sociale nr. 292/2011, cu modificările şi completările ulterioare

19. Legea nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare

20. Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările şi completările ulterioare

21. Legea nr. 277/2010 privind alocaţia pentru susţinerea familiei, republicată, cu modificările şi completările ulterioare

22. Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modificările şi completările ulterioare

23. Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare

24. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, Spaţiului Economic European şi a cetăţenilor Confederaţiei Elveţiene, republicată, cu modificările şi completările ulterioare

25. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 132/2011, cu modificările şi completările ulterioare

26. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2007 privind asigurarea fondului de locuinţe sociale destinate chiriaşilor evacuaţi sau care urmează a fi evacuaţi din locuinţele retrocedate foştilor proprietari, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 84/2008, cu modificările şi completările ulterioare

27. Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată

28. Ordonanţa Guvernului nr. 129/2000 privind formarea profesională a adulţilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare

29. Hotărârea Guvernului nr. 1.194/2001 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, cu modificările şi completările ulterioare

30. Hotărârea Guvernului nr. 1.610/2006 privind aprobarea Statutului Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, cu modificările şi completările ulterioare

31. Hotărârea Guvernului nr. 1.275/2000 privind aprobarea Normelor metodologice pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii locuinţei nr. 114/1996, cu modificările şi completările ulterioare

32. Hotărârea Guvernului nr. 962/2001 privind aprobarea Normelor metodologice pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, cu modificările şi completările ulterioare

33. Ordinul ministrului educaţiei, cercetării şi inovării, interimar, nr. 5.925/2009 pentru aprobarea metodologiei privind organizarea şi desfăşurarea cursului de iniţiere în limba română şi şcolarizarea copiilor străinilor şi a procedurilor referitoare la elaborarea, aprobarea şi distribuirea programelor şi manualelor cursului de iniţiere în limba română pentru copiii străinilor care au dobândit o formă de protecţie sau un drept de şedere în România, precum şi ai cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi ale Spaţiului Economic European

34. Ordinul ministrului educaţiei naţionale şi cercetării ştiinţifice nr. 5.079/2016 privind aprobarea Regulamentului-cadru de organizare şi funcţionare a unităţilor de învăţământ preuniversitar

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

pentru promulgarea Legii privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea exercitării pe teritoriul României a drepturilor conferite în contextul liberei circulaţii a lucrătorilor în cadrul Uniunii Europene

 

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (1) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se promulgă Legea privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea exercitării pe teritoriul României a drepturilor conferite în contextul liberei circulaţii a lucrătorilor în cadrul Uniunii Europene şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 17 mai 2017.

Nr. 484.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind conferirea Ordinului Meritul Cultural

 

În temeiul prevederilor art. 94 lit. a) şi ale art. 100 din Constituţia României, republicată, ale art. 4 alin. (1), ale art. 7 lit. A din Legea nr. 29/2000 privind sistemul naţional de decoraţii al României, republicată, precum şi ale Legii nr. 8/2003 privind Ordinul Meritul Cultural şi Medalia Meritul Cultural, cu modificările ulterioare, având în vedere propunerea ministrului culturii şi identităţii naţionale, în semn de înaltă apreciere pentru talentul artistic şi întreaga activitate pusă în slujba artelor plastice, pentru contribuţia avută la promovarea şcolii româneşti de pictură,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se conferă Ordinul Meritul Cultural în grad de Mare Ofiţer, categoria C „Artele plastice”, domnului Corneliu Brudaşcu, pictor şi grafician.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

În temeiul art. 100 alin. (2) din Constituţia României,

republicată, contrasemnăm acest decret.

PRIM-MINISTRU

SORIN MIHAI GRINDEANU

 

Bucureşti, 18 mai 2017.

Nr. 491.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind eliberarea din funcţie a unui procuror

 

În temeiul prevederilor art. 94 lit. c), art. 100 alin. (1) şi ale art. 134 alin. (1) din Constituţia României, republicată, ale art. 65 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 35 lit. a) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările ulterioare,

având în vedere Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 543/2017,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - La data de 1 iunie 2017, doamna Elena-Monica Şerbănescu, procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în prezent detaşată la Ministerul Justiţiei şi numită în funcţia de inspector şef al Corpului de control al ministrului, se eliberează din funcţie ca urmare a pensionării.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 19 mai 2017.

Nr. 495.

 

ACTE ALE SENATULUI

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

SENATUL

 

HOTĂRÂRE

referitoare la Comunicarea Comisiei către Consiliu în conformitate cu articolul 395 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului - COM (2017) 24 final

 

În temeiul dispoziţiilor art. 67 şi art. 148 alin. (2) şi (3) din Constituţia României, republicată, precum şi ale Protocolului nr. 1 privind rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană, anexat Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007, ratificat prin Legea nr. 13/2008,

în baza raportului Comisiei pentru afaceri europene nr. LXII/256 din 12.04.2017 şi a raportului comun suplimentar al Comisiei pentru afaceri europene nr. LXII/291 din 04.05,2017 şi al Comisiei pentru buget, finanţe, activitate bancară şi piaţă de capital nr. XXI 1/188 din 25.04.2017,

Senatul adoptă prezenta hotărâre.

Art. 1. - Senatul României:

1. Constată că Slovacia a solicitat o autorizaţie de a aplica o măsură de derogare de la articolul 193 din Directiva TVA (Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată). Scopul derogării solicitate de Slovacia este acela de a transfera răspunderea în cauză asupra persoanei impozabile căreia i se furnizează bunurile (aşa-numita procedură de taxare inversă), în cazul unor produse specifice, în special în ceea ce priveşte anumite produse din carne, animalele vii din specia bovine, porcine şt păsări de curte, din cauză că o serie de întreprinderi care activează în aceste domenii comerciale comit acte de evaziune fiscală, neplătind TVA autorităţilor fiscale după vânzarea produselor.

2. Susţine poziţia Comisiei Europene care consideră că aplicarea procedurii de taxare inversă solicitată de Slovacia nu ar fi cea mai potrivită măsură pentru a rezolva problema evidenţiată, aceasta nedemonstrând că măsura specifică propusă simplifică procedurile pentru administraţia fiscală sau previne anumite tipuri de evaziune fiscală. În plus, cel puţin o parte dintre produsele enumerate pot fi destinate consumului privat ceea ce nu ar înlocui un contribuabil nefiabil cu unul fiabil, iar transferul întregii responsabilităţi pentru plata TVA către partea finală a lanţului ar creşte, prin urmare, riscurile

3. Recomandă tuturor autorităţilor interesate de solicitarea unei derogări similare să la în considerare argumentele Comisiei Europene

Art. 2. - Prezenta hotărâre se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Această hotărâre a fost adoptată de Senat în şedinţa din 16 mai 2017, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE SENATULUI,

IULIAN-CLAUDIU MANDA

 

Bucureşti, 16 mai 2017.

Nr. 59.

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind aprobarea alocării unei sume din bugetul asigurărilor pentru şomaj pe anul 2017 pentru plata venitului lunar de completare de care beneficiază persoanele disponibilizate de la Societatea Complexul Energetic Oltenia - S.A.

 

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, al art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 36/2013 privind aplicarea în perioada 2013-2018 a unor măsuri de protecţie socială acordată persoanelor disponibilizate prin concedieri colective efectuate în baza planurilor de disponibilizare, aprobată cu completări prin Legea nr. 259/2013, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi al art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 2/2015 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi alte măsuri, aprobată cu modificări prin Legea nr. 171/2015, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Se aprobă alocarea sumei de 12.774 mii lei din bugetul asigurărilor pentru şomaj pe anul 2017 pentru plata drepturilor prevăzute la art. 7 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 36/2013 privind aplicarea în perioada 2013-2018 a unor măsuri de protecţie socială acordată persoanelor disponibilizate prin concedieri colective efectuate în baza planurilor de disponibilizare, aprobată cu completări prin Legea nr. 259/2013, gu modificările şi completările ulterioare, de care beneficiază persoanele disponibilizate de la Societatea Complexul Energetic Oltenia - S.A., în baza planului de disponibilizare revizuit, aprobat potrivit legii.

 

PRIM-MINISTRU

SORIN MIHAI GRINDEANU

Contrasemnează:

p. Ministrul energiei,

Iulian Robert Tudorache,

secretar de stat

Ministrul finanţelor publice,

Viorel Ştefan

p. Ministrul muncii şi justiţiei sociale,

Adrian Marius Rîndunică,

secretar de stat

 

Bucureşti, 18 mai 2017.

Nr. 348.

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

AGENŢIA NAŢIONALĂ DE CADASTRU ŞI PUBLICITATE IMOBILIARĂ

 

ORDIN

privind aprobarea începerii lucrărilor de înregistrare sistematică a imobilelor în unitatea administrativ-teritorială Hurezani, judeţul Gorj

 

Având în vedere prevederile art. 11 alin. (1) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 3 alin, (13) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi al art. 15 alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.288/2012, cu modificările şi completările ulterioare,

directorul general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară emite prezentul ordin.

Art. 1. - (1) Se aprobă începerea lucrărilor de înregistrare sistematică a imobilelor în unitatea administrativ-teritorială Hurezani, judeţul Gorj, lucrări ce se desfăşoară în cadrul Programului naţional de cadastru şi carte funciară - etapa I.

(2) Lucrările de înregistrare sistematică cuprind întreg teritoriul unităţii administrativ-teritoriale Hurezani.

Art. 2. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Directorul general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară,

Radu Codruţ Ştefănescu

 

Bucureşti, 8 mai 2017.

Nr. 474.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

DECIZIA Nr. 6

din 20 martie 2017

 

Dosar nr. 24/2016

 

Gabriela Elena Bogasiu - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele delegat al Secţiei I civile

Eugenia Voicheci - preşedintele Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale

Mariana Constantinescu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Carmen Maria Ilie - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Iuliana Măiereanu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Liliana Vişan - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Luiza Maria Păun - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Cristian Daniel Oana - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Viorica Trestianu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Dana Iarina Vartires - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Angelica Denisa Stănişor - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Rodica Florica Voicu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Decebal Constantin Vlad - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Emilia Claudia Vişoiu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Eugenia Ion - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Eugenia Marin - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Romaniţa Ecaterina Vrînceanu - judecător la Secţia I civilă

Simona Gina Pietreanu - judecător la Secţia I civilă

Constantin Brânzan - judecător la Secţia II-a civilă

Rodica Dorin - judecător la Secţia II-a civilă

Daniel Grădinaru - judecător la Secţia penală

Maricela Cobzariu - judecător la Secţia penală

 

Completul competent să judece recursul în interesul legii este constituit conform art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi art. 272 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulament).

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Avocatul Poporului este reprezentat de doamna consilier juridic Ecaterina Mirea, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Antonia Eleonora Constantin.

La şedinţa de judecată participă domnul Aurel Segărceanu, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare sesizarea formulată de Avocatul Poporului referitor la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

Magistratul-asistent prezintă referatul privind obiectul recursului în interesul legii, arătând că la dosar au fost depuse hotărâri judecătoreşti referitoare la problema de drept supusă dezbaterii, raportul comun întocmit de judecătorii-raportori, precum şi punctul de vedere formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, preşedintele completului de judecată, acordă cuvântul reprezentantului Avocatului Poporului, autorul sesizării, pentru susţinerea recursului formulat.

Doamna consilier juridic Ecaterina Mirea prezintă, pe scurt, jurisprudenţa neunitară şi argumentele care au stat la baza formulării sesizării şi pune concluzii pentru admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 7 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauzele având ca obiect refuzul acordării drepturilor conform acestui act normativ sunt supuse recursului, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Având cuvântul, doamna procuror Antonia Eleonora Constantin prezintă, pe scurt, punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apreciind că recursul este admisibil din perspectiva cerinţei formulate de dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă, făcându-se dovada caracterului neunitar al jurisprudenţei în materia supusă dezbaterii; pe fondul problemei în discuţie, pune concluzii pentru admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor legale ce fac obiectul sesizării, în sensul că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauzele având ca obiect refuzul acordării drepturilor conform Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt supuse recursului.

Preşedintele completului de judecată declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

I. Problema de drept care a generat practica neunitară

1. Recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999), în sensul de a se stabili dacă hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauzele având ca obiect refuzul acordării drepturilor prevăzute de acest act normativ sunt sau nu supuse recursului, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 554/2004).

II. Dispoziţiile legale a căror interpretare a generat practica neunitară; alte dispoziţii legale relevante

2. Potrivit art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999:

„(1) Stabilirea şi plata drepturilor prevăzute în prezenta ordonanţă se fac de casa judeţeană de pensii sau. după caz, de Casa de pensii a municipiului Bucureşti. Pentru stabilirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se înfiinţează, în cadrul fiecărei case judeţene de pensii, o comisie alcătuită din preşedinte şi 3 membri. Preşedintele trebuie să fie jurist. În luarea hotărârilor referitoare la stabilirea drepturilor prevăzute de lege, comisia solicită avizul organizaţiilor minorităţilor naţionale legal constituite. Comisia lucrează în prezenţa a două treimi din numărul total al persoanelor care o alcătuiesc şi adoptă hotărâri cu acordul majorităţii membrilor prezenţi.

(...)

(2) Cererile pentru stabilirea drepturilor prevăzute în prezenta ordonanţă se depun la casa judeţeană de pensii sau, după caz, la Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti.

(3) Comisia este obligată să se pronunţe asupra cererii în termen de cel mult 30 de zile de la sesizare, printr-o hotărâre motivată.

(4) împotriva hotărârii, persoana interesată poate face contestaţie la secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Hotărârea tribunalului este definitivă. Contestaţiile sunt scutite de taxa judiciară de timbru.”

3. Anterior Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 76/2012), dispoziţiile art. 7 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, supuse interpretării, aveau următorul conţinut:

(4) împotriva hotărârii persoana interesată poate face contestaţie la Curtea de apel în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990. Hotărârea Curţii de apel este definitivă. Contestaţiile sunt scutite de taxa judiciară de timbru.”

4. Distinct de prevederile legale supuse interpretării şi de contextul legal dat de întregul art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, sunt relevante şi dispoziţiile vechiului şi noului Cod de procedură civilă referitoare la noţiunea de „hotărâre judecătorească definitivă”, deoarece modificarea prevederilor art. 7 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 s-a făcut printr-o lege care avea drept obiect principal de reglementare punerea în aplicare a noului Cod de procedură civilă, iar cele două coduri, cel vechi (1865) şi cel nou (2010), definesc în mod diferit noţiunea de „hotărâre judecătorească definitivă”.

- Astfel, potrivit art. 377 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 1865:

„Sunt hotărâri definitive:

1. hotărârile date în primă instanţă, potrivit legii, fără drept de apel;

2. hotărârile date în primă instanţă care nu au fost atacate cu apel sau, chiar atacate cu apel, dacă judecata acestuia s-a perimat ori cererea de apel a fost respinsă sau anulată;

3. hotărârile date în apel;

4. orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu apel.”

- Potrivit art. 634 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 2010:

„Sunt hotărâri definitive:

1. hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului;

2. hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, neatacate cu recurs;

3. hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel;

4. hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs;

5. hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii;

6. orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.”

III. Examenul jurisprudenţial

5. Prin recursul în interesul legii se arată că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sus-menţionate, dezlegarea problemei de drept supuse analizei fiind menită a lămuri dacă hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauzele având ca obiect refuzul acordării drepturilor conform Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999 sunt sau nu supuse recursului, potrivit Legii nr. 554/2004.

IV. Principalele coordonate ale divergenţelor de jurisprudenţă

A. Într-o primă orientare s-a considerat că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauzele având ca obiect refuzul acordării drepturilor conform Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999 sunt supuse recursului, potrivit Legii nr. 554/2004.

6. Pentru a hotărî astfel, instanţele au reţinut că din cuprinsul dispoziţiilor legale supuse interpretării rezultă că legiuitorul face, mai întâi, trimitere expresă la calea de atac împotriva hotărârii comisiei pentru stabilirea situaţiilor prevăzute la art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, potrivit Legii nr. 554/2004, însă dispoziţia legală imediat următoare, de la art. 7 alin. (4) teza a II-a, potrivit căreia „hotărârea tribunalului este definitivă”, ar putea conduce la concluzia suprimării căii de atac a recursului, dat fiind că, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, sunt hotărâri definitive „hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului”. Ar însemna că legiuitorul special ar fi înţeles că, prin trimitere la procedura Legii nr. 554/2004, să vizeze, de fapt, celelalte condiţii generale ale acţiunii în contencios administrativ, mai puţin calea de atac a recursului împotriva sentinţei de fond, stabilind totodată şi norme derogatorii în ceea ce priveşte instanţa competentă, termenul acţiunii în instanţă şi timbrarea acţiunii.

7. Pentru a stabili dacă legiuitorul, prin sintagma „hotărâre definitivă”, în sensul art. 7 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, modificată prin art. 33 din Legea nr. 76/2012, a înţeles o hotărâre nesusceptibilă de recurs, inclusiv în materia contenciosului administrativ, trebuie să se aibă în vedere că din expunerea de motive la proiectul de lege devenit ulterior Legea nr. 76/2012 rezultă că titlul al II-lea a fost alcătuit dintr-un corpus de norme generale care reglementează aspecte fundamentale pentru aplicarea unitară şi asigurarea coerenţei reglementării procesual-civile, în timp ce normele de la titlul al IV-lea al aceluiaşi act normativ conţin dispoziţii de modificare şi completare a legislaţiei speciale, în vederea adaptării acesteia la dispoziţiile noului Cod de procedură civilă.

8. Nici noul Cod de procedură civilă (Legea nr. 134/2010), nici Legea de punere în aplicare a acestuia (Legea nr. 76/2012) nu au modificat însă dispoziţiile speciale ale art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că acestea din urmă îşi vor găsi în continuare aplicarea, hotărârea pronunţată în primă instanţă putând fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, în măsura în care nu există dispoziţii speciale contrare. Prin urmare, la art. 7 alin. (3) din cap. II al titlului II „Dispoziţii tranzitorii şi de punere în aplicare” din Legea nr. 76/2012 avem de-a face cu o derogare generală, expresă şi clară de la alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi articol, în integralitatea lor, deci o derogare atât de la ipoteza prevăzută la alin. (1), cât şi de la situaţia în care „prin respectiva lege de aplicare nu se prevede altfel”. În cazul de faţă nu avem o situaţie în care Legea nr. 76/2012 să „prevadă altfel”, tocmai pentru că art. 33 al titlului IV în materia caracterului definitiv al hotărârii de fond nu reprezintă o normă legală nou-introdusă prin legea în cauză.

9. Cu alte cuvinte, art. 7 alin. (3) din cap. II al titlului II „Dispoziţii tranzitorii şi de punere în aplicare” din Legea nr. 76/2012 prevalează asupra dispoziţiilor alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi articol în integralitatea lor, în toate situaţiile în care avem de-a face cu un litigiu de contencios administrativ şi fiscal grefat pe o dispoziţie normativă specială anterioară noului Cod de procedură civilă şi legii de punere în aplicare, care recunoştea caracterul „definitiv” al hotărârii pronunţate în primă instanţă. În atari situaţii, în contenciosul administrativ, în materia căii de atac, se vor aplica în continuare dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, hotărârea primei instanţe fiind deci supusă recursului.

B. Într-o altă orientare jurisprudenţială, instanţele de judecată au avut o abordare diferită, apreciind că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauzele având ca obiect refuzul acordării drepturilor conform Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999 nu sunt supuse recursului, conferind un caracter definitiv hotărârii judecătoreşti pronunţate în primă instanţă.

10. Aceste instanţe au apreciat că prevederile legale în discuţie trebuie interpretate în raport cu dispoziţiile art. 634 din noul Cod de procedură civilă, care prevăd categoria hotărârilor la care recursul a fost suprimat.

11. În condiţiile în care sentinţa este definitivă, ea nu mai poate fi atacată decât prin căi extraordinare de atac, pentru motive strict limitate de lege (contestaţia în anulare, revizuirea). Pe cale de consecinţă, într-o astfel de situaţie, tribunalul realizează o judecată în primă şi ultimă instanţă.

12. Această optică este apreciată ca fiind în consens chiar şi cu viziunea noii legi procesuale, reglementată de art. 27 din noul Cod de procedură civilă, raportat la eventuale legi procesuale viitoare. Astfel, conform acestui text legal, „hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul”.

13. Nu trebuie omise din analiză nici dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 24/2000), obligatorii conform art. 3 din acest act normativ la elaborarea proiectelor de lege. În acest context, conform art. 59 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000, modificarea unui act normativ constă în schimbarea expresă a textului unora sau mai multor articole ori alineate ale acestuia şi redarea lor într-o nouă formulare. Pentru exprimarea normativă a intenţiei de modificare a unui act normativ se nominalizează expres textul vizat, cu toate elementele de identificare necesare, iar dispoziţia propriu-zisă se formulează utilizându-se sintagma „se modifică şi va avea următorul cuprins”, urmată de redarea noului text. Conform părţii finale a art. 59 alin. (3) din aceeaşi lege, modificarea trebuie să cuprindă în întregime textul vizat, cuprins în articol, alineat sau în elementul marcat al unei enumerări.

14. Prin urmare, dacă legiuitorul ar fi dorit păstrarea dublului grad de jurisdicţie în ceea ce priveşte contenciosul administrativ generat de aplicarea Legii nr. 189/2000, ar fi trebuit, ca urmare a modificării, să nu mai păstreze soluţia instanţei ca fiind definitivă, ci să o înlăture. De vreme ce a păstrat-o, aceasta înseamnă că pe viitor, în aplicarea acestui text de lege interpretat sub imperiul noii legi procesuale civile, a voit a sustrage controlului judiciar soluţiile tribunalului asupra contestaţiei.

15. Modificarea legii şi interpretarea în această optică sunt în consens şi cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale protocoalelor sale adiţionale, căci dublul grad de jurisdicţie este expres normat exclusiv în materie penală (art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie). Pe cale de consecinţă, instanţele au apreciat că în măsura în care singura cale de atac la jurisdicţia în materie civilă satisface exigenţele prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, norma procesuală care o consacră este „convenţională”.

V. Opinia autorului sesizării

16. Avocatul Poporului apreciază că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauzele având ca obiect refuzul acordării drepturilor conform Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999 sunt supuse recursului, potrivit Legii nr. 554/2004.

17. Astfel, se arată că din examinarea prevederilor art. 7 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 rezultă că legiuitorul a stabilit fără echivoc procedura de soluţionare a contestaţiei împotriva hotărârilor pronunţate de casele judeţene de pensii sau, după caz, de Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti, ca fiind cea reglementată de Legea nr. 554/2004; or, în aplicarea art. 10 alin. (2) teza I şi art. 20 din acest act normativ, sentinţele tribunalelor administrativ-fiscale pot fi atacate cu recurs, care se judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel.

18. Mai mult, prezentarea evolutivă a reglementărilor incidente în materia despăgubirilor persoanelor persecutate din motive etnice decelează voinţa legiuitorului în sensul reglementării unei căi de atac împotriva hotărârilor adoptate de casele judeţene de pensii, respectiv a municipiului Bucureşti.

19. Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 a modificat iniţial Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri (republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 18 martie 1998, cu modificările ulterioare) (Decretul-lege nr. 118/1999), în sensul recunoaşterii şi acordării unor drepturi şi persoanelor persecutate din motive etnice, nu doar politice. Ulterior, prin Legea nr. 189/2000, Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999 i s-a modificat denumirea, devenind „Ordonanţa privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice1. În context, observăm că, în cazul beneficiarilor Decretului-lege nr. 118/1999, legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă similară, care se regăseşte în art. 10 alin. (5) din Decretul-lege nr. 118/1999, potrivit căruia „împotriva deciziei persoana interesată poate face contestaţie potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare”, subliniind astfel intenţia legiuitorului de a stabili, în ansamblul reglementărilor referitoare la acordarea măsurilor reparatorii pentru persoanele persecutate, ca procedura de soluţionare a contestaţiilor împotriva deciziilor emise de instituţiile competente să fie cea stabilită de Legea nr. 554/2004, aceasta incluzând şi dreptul la calea de atac a recursului.

20. Din analiza istorică a reglementării drepturilor persoanelor persecutate din motive etnice rezultă că legiuitorul, sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, a reglementat de la bun început în norma specială caracterul definitiv al hotărârii instanţei de fond (în sensul atribuit de vechiul Cod de procedură civilă, ceea ce însemna că hotărârea de fond nu era susceptibilă de apel, ci doar de recurs). Ca atare, există argumente consistente pentru a conchide în sensul că posibilitatea de a formula calea de atac a recursului împotriva hotărârii instanţei de fond are în vedere împrejurarea că, la momentul adoptării Legii nr. 76/2012, hotărârile curţilor de apel se pronunţau cu recurs. Astfel, dispoziţiile art. 7 alin. (4) trebuie interpretate în mod sistematic, având în vedere înţelesul noţiunii de „hotărâre definitivă” astfel cum acesta era reglementat la momentul adoptării legii de modificare - Legea nr. 76/2012,

21. În perioada în care cauzele având ca obiect acordarea drepturilor reglementate de Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 au intrat în competenţa curţilor de apel, ca instanţe de contencios administrativ, trimiterea la dispoziţiile Legii nr. 554/2004, precum şi prevederea expresă că „hotărârea este definitivă” nu au lăsat loc vreunei posibilităţi de interpretare a căii de atac, aceasta fiind, de altfel, calea de atac unică, specifică materiei contenciosului administrativ, respectiv recursul.

22. Ulterior, prin modificarea de competenţă generată de art. 33 din Legea nr. 76/2012, instanţele s-au confruntat cu o serie de dificultăţi de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor care formează obiectul recursului în interesul legii.

23. Analizând legislaţia incidenţă, Avocatul Poporului apreciază că, dacă intenţia legiuitorului ar fi fost să elimine calea de atac a recursului în materia contenciosului administrativ, ar fi modificat chiar prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004. În aceste condiţii, în absenţa unei modificări exprese a căii de atac în materia contenciosului administrativ, dispoziţiile speciale ale art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 îşi vor găsi în continuare aplicare, hotărârea pronunţată în primă instanţă de către tribunale putând fi atacată cu recurs, în măsura în care nu există dispoziţii speciale contrare.

24. Autorul sesizării face referire la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 141 din 12 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 7 mai 2015, prin care instanţa de contencios constituţional a reţinut că „în materia contenciosului administrativ, spre deosebire de dreptul comun unde hotărârile pronunţate în primă instanţă pot fi atacate cu apel cu toate consecinţele care decurg din aceasta, [...] potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, legiuitorul a optat pentru menţinerea căii de atac a recursului, şi nu pentru înlocuirea acestuia cu calea de atac a apelului. În lumina noului Cod de procedură civilă, recursul în materia contenciosului administrativ este esenţialmente diferit de recursul exercitat în această materie în vechea reglementare, care permitea, de principiu, examinarea cauzei sub toate aspectele pe calea recursului. Aşadar, ca urmare a acestei excluderi, hotărârile primei instanţe date în litigiile de contencios administrativ rămân a fi supuse în continuare recursului”.

25. Modificările aduse art. 7 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/1999 prin art. 33 din Legea nr. 76/2012 vizează doar instanţa competentă, nu şi calea de atac, astfel încât devin incidente prevederile art. 7 din Legea nr. 76/2012, potrivit cărora:

„(1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este «definitivă», de la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este «supusă recursului» sau că «poate fi atacată cu recurs» ori, după caz, legea specială foloseşte o altă expresie similară.

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) nu se aplică în materie de contencios administrativ şi fiscal, inclusiv în materia azilului.”

26. Prin urmare, susţine autorul sesizării, art. 7 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, astfel cum a fost modificat prin art. 33 din Legea nr. 76/2012, nu împiedică formularea recursului împotriva hotărârilor definitive pronunţate de tribunale în procesele având ca obiect acordarea drepturilor reglementate de acest act normativ; interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale în discuţie, în sensul că hotărârile instanţei de fond sunt supuse recursului, nu fac decât să reafirme regula conţinută în art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi confirmă o soluţie de tradiţie în legislaţia naţională în materia contenciosului administrativ, recursul fiind calea de atac compatibilă.

27. O altă interpretare şi aplicare atribuită textului de lege în discuţie, în sensul eliminării căii de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cauzele având ca obiect acordarea drepturilor prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 şi lipsirii beneficiarilor normei juridice de posibilitatea de a supune controlului judiciar soluţia instanţei de fond, ar constitui o interpretare excesivă, ce depăşeşte cadrul constituţional referitor la exercitarea căilor de atac. Aceasta, în condiţiile în care, astfel cum Curtea Constituţională a statuat într-o jurisprudenţă constantă, semnificaţia sintagmei „în condiţiile legii”, cuprinsă în dispoziţiile art. 129 din Constituţie, „se referă la condiţiile procedurale de exercitare a căilor de atac şi nu are în vedere imposibilitatea exercitării oricărei căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care se soluţionează fondul cauzei” (a se vedea şi deciziile nr. 45 din 14 martie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 9 august 2000, şi nr. 84 din 4 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 8 august 2000).

28. De altfel, aşa cum a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în considerentele Deciziei nr. XXXII din 16 aprilie 2007 privind recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la termenul în care poate fi contestată la instanţa de contencios administrativ hotărârea Comisiei pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999, acest act normativ are caracter de lege specială, cuprinzând norme derogatorii de la dreptul comun în materia contenciosului administrativ reglementat prin Legea nr. 554/2004. Aşa fiind, dispoziţiile de drept comun în materia contenciosului administrativ cuprinse în Legea nr. 554/2004 sunt aplicabile în domeniul la care se referă Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 numai în măsura în care prevede aspecte nereglementate de această lege specială. În acest sens se observă că, în condiţiile în care textul Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999 nu cuprinde referiri la calea de atac aplicabilă, sunt incidente prevederile referitoare la calea de atac a recursului reglementate de art. 10 alin. (2) teza I şi art. 20 din Legea nr. 554/2004.

VI. Punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

29. Referitor la regularitatea sesizării, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă.

30. Sub aspectul dezlegării problemei de drept ce constituie obiectul sesizării, se apreciază că în litera şi spiritul legii este cea de-a două orientare jurisprudenţială, respectiv cea conform căreia în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauzele având ca obiect refuzul acordării drepturilor conform acestui act normativ nu sunt supuse recursului, întrucât hotărârea judecătorească pronunţată în primă instanţă are caracter definitiv, fiind invocate, în esenţă, argumentele ce vor fi arătate în continuare,

31. Din interpretarea literală a dispoziţiilor art. 7 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 rezultă, în mod clar şi fără echivoc, că numai în ceea ce priveşte formularea şi soluţionarea contestaţiei sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 554/2004, întrucât, în ceea ce priveşte hotărârea pronunţată în această materie, legea prevede caracterul său definitiv, ceea ce constituie o derogare de la prevederile art. 10 alin. (2) şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi dă expresie caracterului special al reglementării, conform principiului specialia generalibus derogam.

32. În accepţiunea actualului Cod de procedură civilă, prin noţiunea de „hotărâre definitivă”se înţelege acea hotărâre care nu mai este susceptibilă de a fi atacată nici prin intermediul apelului, şi nici al recursului, existând sub acest aspect o modificare substanţială faţă de reglementarea anterioară care, prin dispoziţiile art. 377 din Codul de procedură civilă (1865), realiza o distincţie clară între caracterul definitiv şi cel irevocabil al unei hotărâri. Astfel, legiuitorul a înţeles să înlăture din terminologia procesual civilă noţiunea de „irevocabilitate”, noua sa concepţie rezultând cu evidenţă şi din prevederile art. 7 şi 8 din Legea nr. 76/2012.

33. Interpretarea dispoziţiilor art. 7 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 este în consens atât cu jurisprudenţă Curţii Constituţionale, cât şi cu dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale protocoalelor sale adiţionale.

34. Sub acest aspect se constată că prevederile art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 dau posibilitatea solicitantului de a formula contestaţie în faţa instanţelor judecătoreşti, respectiv tribunalul, cu privire la hotărârea pronunţată de comisiile constituite la nivelul caselor judeţene de pensii sau al Casei de Pensii a IVI uni ci pi ului Bucureşti şi de a beneficia pe tot parcursul acestei proceduri de toate garanţiile necesare asigurării unui proces echitabil.

35. De altfel, contestaţia formulată în temeiul normei legale anterior menţionate are valoarea unui adevărat recurs, noţiunea de contestaţie trebuind înţeleasă în sens funcţional, ca o cale de atac devolutivă, de reformare, pusă numai la dispoziţia părţilor în procedura administrativ-jurisdicţională din faţa comisiilor, prin care se tinde la verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârilor acestora. Ca urmare, nu denumirea dată căii de atac, ci scopul pe care îl urmăreşte, obiectul său şi prerogativele pe care le conferă instanţei învestite cu soluţionarea ei constituie trăsăturile sale fundamentale.

36. Or, în situaţia contestaţiilor formulate împotriva hotărârilor comisiilor, în temeiul art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, prerogativele instanţei sunt cele acordate unei instanţe de recurs în mod obişnuit. Prin urmare, hotărârile comisiilor constituite la nivelul caselor judeţene de pensii sau al Casei de Pensii a Municipiului Bucureşti, emise în temeiul dispoziţiilor ordonanţei anterior menţionate, pot fi supuse întotdeauna controlului judecătoresc, atât din punctul de vedere al legalităţii, cât şi din punctul de vedere al temeiniciei acestora, astfel încât accesul la justiţie este unul efectiv, şi nu iluzoriu.

37. Totodată, solicitantul beneficiază de toate garanţiile procesuale disponibile în stadiul procesual în care se află, inclusiv de dreptul la apărare sau alte drepturi procesuale.

38. Caracterul definitiv al hotărârii judecătoreşti pronunţate în primă instanţă în temeiul art. 7 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 nu încalcă deci nici dispoziţiile Legii fundamentale şi nici pe cele ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

39. Soluţia este în deplin acord cu jurisprudenţă Curţii Constituţionale, conform căreia liberul acces la justiţie nu presupune, în toate cazurile, accesul la toate structurile judecătoreşti - judecătorii, tribunale, curţi de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - şi la toate căite de atac prevăzute de lege, deoarece competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de legiuitor, iar acesta, asigurând posibilitatea de a ajunge în faţa instanţelor judecătoreşti în condiţii de egalitate, poate stabili reguli deosebite.

40. Mai mult, prevederi asemănătoare privind caracterul definitiv al hotărârii instanţei de control asupra legalităţii şi temeiniciei actului administrativ există într-o serie întreagă de dispoziţii din legi speciale care au trecut examenul de constituţionalitate.

41. În plus, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 165 din 25 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, a precizat că dreptul la două grade de jurisdicţie, potrivit art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, este un drept specific materiei penale. Reglementările internaţionale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicţie sau la toate căile de atac prevăzute de legislaţiile naţionale, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un „recurs efectiv” în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie. Aşadar, în măsura în care singura cale de atac la jurisdicţia judiciară în materie civilă satisface exigenţele prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, norma procesuală care o consacră este convenţională.

VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

42. Următoarele decizii pronunţate de Curtea Constituţională pot prezenta relevanţă pentru lămurirea problemei de drept ce constituie obiectul sesizării: Decizia nr. 747 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 6 februarie 2015; Decizia nr. 141 din 12 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 7 mai 2015; Decizia nr. 45 din 14 martie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea î, nr. 370 din 9 august 2000; Decizia nr. 84 din 4 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 8 august 2000; Decizia nr. 165 din 25 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010.

43. Prin Decizia nr. 747 din 16 decembrie 2014, Curtea Constituţională, reluând considerente expuse şi în alte decizii pronunţate anterior, a statuat că „dreptul la două grade de jurisdicţie este garantat numai în materie penală, potrivit prevederilor art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, chiar şi aici putând fi instituite, însă, unele excepţii de la această regulă” şi „este de competenţa exclusivă a legiuitorului instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti şi modalitatea de exercitare a căilor de atac, iar principiul accesului liber la justiţie presupune posibilitatea celor interesaţi de a le exercita, în condiţiile stabilite prin lege, astfel încât accesul liber la justiţie nu presupune accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia. Niciun text din Constituţie nu garantează dreptul la două grade de jurisdicţie. Chiar şi reglementările internaţionale în domeniul drepturilor omului, respectiv art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, garantează dreptul la dublul grad de jurisdicţie exclusiv în materie penală, nu şi în cauzele de natură administrativă”.

44. De asemenea, instanţa de contencios constituţional a analizat dispoziţiile legale supuse interpretării, în cadrul unor excepţii de neconstituţionalitate soluţionate prin Decizia nr. 119 din 3 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 13 martie 2009, şi Decizia nr. 233 din 19 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 3 aprilie 2009.

VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

45. Instanţa supremă s-a pronunţat asupra dispoziţiilor legale supuse interpretării, numai cu privire la teza I a acestora, prin Decizia nr. XXXII din 16 aprilie 2007 privind recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 14 noiembrie 2007, stabilind că „Hotărârea Comisiei pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, poate fi contestată la instanţa de contencios administrativ competentă, în termen de 30 de zile de la comunicare, conform textului de lege mai sus menţionat”.

46. De asemenea, există o bogată jurisprudenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care Secţia de contencios administrativ şi fiscal a instanţei supreme, anterior intrării în vigoare a Codului de procedură civilă din 2010, a soluţionat recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel cu privire la contestaţiile formulate împotriva hotărârilor emise de comisiile pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999.

IX. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

47. În jurisprudenţa instanţelor europene nu au fost identificate decizii relevante în privinţa chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

X. Raportul asupra recursului în interesul legii

48. Raportul analizează sesizarea formulată de Avocatul Poporului, apreciind, în principal, că s-a făcut dovada existenţei unei jurisprudenţe neunitare în privinţa problemelor de drept ce constituie obiectul recursului în interesul legii, conform dispoziţiilor art. 515 din Codul de procedură civilă, respectiv că autorul sesizării este legitimat procesual, potrivit prevederilor art. 514 din acelaşi cod.

49. În ceea ce priveşte fondul problemei supuse dezbaterii, prin raport se apreciază că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale supuse analizei, hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauzele având ca obiect contestaţii împotriva hotărârilor pronunţate de comisiile din cadrul caselor judeţene de pensii sau din cadrul Casei de Pensii a Municipiului Bucureşti nu sunt supuse recursului, hotărârea judecătorească pronunţată în primă instanţă având caracter definitiv.

XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

50. Recursul în interesul legii îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, fiind exercitat de un subiect de drept căruia legea îi recunoaşte legitimare procesuală şi având ca obiect o problemă de drept pentru care s-a făcut dovada că a fost soluţionată în mod diferit, prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate de mai multe instanţe judecătoreşti de pe teritoriul ţării.

51. Aşa cum s-a arătat mai sus (la pct. I. 1.), recursul în interesul legii analizat vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, urmărind să lămurească dacă hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauzele având ca obiect refuzul acordării drepturilor prevăzute de acest act normativ sunt sau nu supuse recursului, potrivit Legii nr. 554/2004.

52. Anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 76/2012, dispoziţiile art. 7 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 nu au suscitat probleme de interpretare, contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate de comisiile din cadrul caselor judeţene de pensii sau din cadrul Casei de Pensii a Municipiului Bucureşti fiind soluţionate de curţile de apel prin hotărâri judecătoreşti definitive, în sensul art. 377 din Codul de procedură civilă (1865), supuse recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după cum s-a arătat la pct. VIII.

53. Singura modificare explicită adusă de Legea nr. 76/2012 priveşte instanţele competente să soluţioneze contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate de comisiile din cadrul caselor judeţene de pensii sau din cadrul Casei de Pensii a Municipiului Bucureşti, curţile de apel fiind înlocuite de tribunale.

54. S-au păstrat trimiterea la dispoziţiile legii contenciosului administrativ, ceea ce înseamnă că judecată va fi guvernată de prevederile acestei legi, precum şi faptul că hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţe sunt „definitive”.

55. Legea nr. 554/2004, la care trimite Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, nu defineşte însă noţiunea de „hotărâre judecătorească definitivă” şi de aceea instanţele de contencios administrativ au interpretat-o în mod constant prin raportare la dispoziţiile Codului de procedură civilă, care au prevederi exprese în acest sens. Interpretarea s-a bazat pe art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia „Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului civil şi cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte”.

56. Divergenţa de jurisprudenţă s-a produs în acest punct. Unele instanţe au interpretat noţiunea de „hotărâre judecătorească definitivă” prin raportare la vechiul Cod de procedură civilă (1865), iar altele la noul Cod de procedură civilă (2010).

57. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect legea.

58. Astfel, aşa cum s-a arătat, modificarea art. 7 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 a fost adusă printr-o lege care a avut ca obiect principal de reglementare punerea în aplicare a noului Cod de procedură civilă, respectiv Legea nr. 76/2012

59. Potrivit art. 1 din Legea nr. 76/2012, „Prezenta lege cuprinde dispoziţiile pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, denumită în continuare Codul de procedură civilă, având ca principal obiect punerea de acord a legislaţiei procesual civile existente cu prevederile acestuia, precum şi soluţionarea conflictului de legi rezultând din intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă”, iar potrivit art. 2 din acelaşi act normativ, „Ori de câte ori legi speciale sau complementare Codului de procedură civilă fac trimitere la «Codicele de procedură civilă» (sau «Codul de procedură civilă»), denumit în continuare Codul de procedură civilă din 1865, sau la dispoziţii abrogate, modificate ori completate prin prezenta lege, trimiterea se consideră a fi făcută, atunci când este cazul, la dispoziţiile corespunzătoare care le înlocuiesc”.

60. Aşadar, intenţia expresă a legiuitorului a fost „punerea de acord a legislaţiei procesual civile existente” cu noul Cod de procedură civilă, conform art. 1 din Legea nr. 76/2012, iar trimiterea pe care o face art. 28 din Legea nr. 554/2004 la Codul de procedură civilă va trebui interpretată ca referindu-se la noul Cod de procedură civilă, conform art. 2 din Legea nr. 76/2012.

61. Or, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă (2010), „Sunt hotărâri definitive: hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului”.

62. În consecinţă, interpretând sistematic normele legale şi ţinând cont de intenţia expresă a legiuitorului de a corela întreaga legislaţie procesual civilă cu prevederile noului Cod de procedură civilă, concluzia care se impune este aceea că dispoziţiile art. 7 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 se interpretează în sensul că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauzele având ca obiect contestaţii împotriva hotărârilor pronunţate de comisiile din cadrul caselor judeţene de pensii sau din cadrul Casei de Pensii a Municipiului Bucureşti nu sunt supuse recursului, hotărârea judecătorească pronunţată în primă instanţă având caracter definitiv.

63. Concluzia este în consens cu jurisprudenţă Curţii Constituţionale (aşa cum s-a arătat la pct. VII), cu dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (CEDO) şi a protocoalelor sale adiţionale, într-adevăr, liberul acces la justiţie este garantat prin posibilitatea conferită titularilor drepturilor prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 de a se adresa tribunalului, iar dubiul grad de jurisdicţie nu este obligatoriu în materia contenciosului administrativ, fiind garantat de art. 2 din Protocolul nr. 2 la CEDO, cu anumite limitări, doar în materie penală.

64. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 alin. (1) cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului şi, în consecinţă, stabileşte următoarele:

Dispoziţiile art. 7 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauzele având ca obiect contestaţii împotriva hotărârilor pronunţate de comisiile din cadrul caselor judeţene de pensii sau din cadrul Casei de Pensii a Municipiului Bucureşti nu sunt supuse recursului, hotărârea judecătorească pronunţată în primă instanţă având caracter definitiv.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 martie 2017.

 

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

GABRIELA ELENA BOGASIU

Magistrat-asistent,

Aurel Segărceanu

 

ACTE ALE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

 

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECŢIA A PATRA

 

HOTĂRÂREA

din 6 octombrie 2016

în Cauza Bartok şi alţii împotriva României

(Cererea nr. 17.282/09 şi alte două cereri - a se vedea lista anexată)

Strasbourg

 

Prezenta hotărâre este definitivă, dar poate suferi modificări de formă, în Cauza Bartok şi alţii împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-un comitet compus din: Vincent A. De Gaetano, preşedinte, Egidijus Kuris, Gabriele Kucsko-Stadlmayer, judecători, şi Hasan Bakirci, grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu la 15 septembrie 2016, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află mai multe cereri îndreptate împotriva României şi introduse la Curte în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia) la datele indicate în tabelul anexat,

2. Cererile au fost comunicate Guvernului României (Guvernul).

ÎN FAPT

3. Lista reclamanţilor şi detaliile relevante ale cererilor sunt prezentate în tabelul anexat.

4. Reclamanţii s-au plâns de durata excesivă a procesului penal.

ÎN DREPT

I. Cu privire la conexarea cererilor

5. Având în vedere obiectul similar al cererilor, Curtea consideră oportună soluţionarea acestora printr-o singură hotărâre.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie

6. Reclamanţii s-au plâns că durata procesului penal în cauză a fost incompatibilă cu cerinţa „termenului rezonabil”. Aceştia s^au întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie, redactat după cum urmează:

Art. 6 § 1

„Orice persoană are dreptul la judecarea [...] într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”

7. Curtea reiterează că, în ceea ce priveşte caracterul rezonabil al duratei procedurii, acesta trebuie evaluat în lumina circumstanţelor cauzei şi cu referire la următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamanţilor şi al autorităţilor competente, precum şi importanţa litigiului pentru reclamanţi [a se vedea, printre multe altele, Pelissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), nr. 25.444/94, pct. 67, CEDO 1999-11, şi Frydlender împotriva Franţei (MC), nr. 30.979/96, pct. 43, CEDO 2000-VII],

8. În hotărârea de principiu din Cauza Vlad şi alţii împotriva României, nr. 40.756/06, 41,508/07 şi 50.806/07, 26 noiembrie 2013, Curtea a constatat deja o încălcare în privinţa unor aspecte similare cu cele din prezenta cauză.

9. După ce a examinat toate probele prezentate, Curtea nu a identificat niciun fapt sau argument care să o poată conduce la o altă concluzie cu privire la admisibilitatea şi la fondul acestor capete de cerere. Având în vedere jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că în prezenta cauză durata procedurii a fost excesivă şi nu a îndeplinit cerinţa „termenului rezonabil”.

10. Prin urmare, aceste capete de cerere sunt admisibile şi relevă o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

11. Art. 41 din Convenţie prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

12. Având în vedere documentele de la dosar şi în conformitate cu jurisprudenţa sa, Curtea consideră că este rezonabil să acorde sumele indicate în tabelul anexat.

13. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA:

1. decide să conexeze cererile;

2. declară cererile admisibile;

3. hotărăşte că în aceste cereri a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie referitoare la durata excesivă a procesului penal;

4. hotărăşte

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de 3 luni, sumele indicate în tabelul anexat, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul perioadei de neplată şi majorată cu trei puncte procentuale.

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 6 octombrie 2016, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.

 

PREŞEDINTE

VINCENT A. DE GAETANO

Grefier,

Hasan Bakirci

 

ANEXĂ

 

Lista cererilor depuse care cuprind plângeri în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie (durata excesivă a procesului penal)

 

Nr.

Nr. cererii şi data introducerii

Numele reclamantului/reclamantei

Data naşterii

Numele reprezentantului şi locul

Debutul procedurii

Finalizarea procedurii

Durata totală Grade de jurisdicţie

Suma acordată cu titlu de prejudiciu moral per reclamant(ă)

(în euro)1

1.

17.282/09

19.03.2009

Pavel Bartok 19.11.1955

Werner Krempels

Freiburg

19.03.1999

16.09.2008

9 ani şi 6 luni

Două grade de jurisdicţie

2.400

2.

38.319/14

7.05.2014

Vasile Botomei 7.01.1964

 

21.04.2006

20.11.2013

7 ani şi 7 luni

Două grade de jurisdicţie

1.500

3.

45.632/14

5.06.2014

Constanta-Georgeta Vaida 22.02.1935

Maria-Cristina Vaida 29.10.1959

Nicoleta Tatiana Popescu

Bucureşti

15.04.2004

14.11.2013

9 ani şi 7 luni

Două grade de jurisdicţie

3.000

 

1 Plus orice sumă ce poate fi datorată reclamanţilor.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.