MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 413/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 413         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Miercuri, 31 mai 2017

 

SUMAR

 

531. - Decret privind acordarea gradului de general de brigadă cu o stea, la trecerea în rezervă, unui colonel din Ministerul Apărării Naţionale

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 43 din 31 ianuarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 197 din Codul de procedură civilă

 

Decizia nr. 134 din 9 martie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „lasă să se creadă că are influentă asupra unui funcţionar public”

 

DECRETE

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind acordarea gradului de general de brigadă cu o stea, la trecerea în rezervă, unui colonel din Ministerul Apărării Naţionale

 

În temeiul prevederilor art. 94 lit. b) şi ale art. 100 din Constituţia României, republicată, ale Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, cu modificările ulterioare, precum şi ale Legii nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările şi completările ulterioare,

având în vedere propunerea ministrului apărării naţionale şi Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 46/2017,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Domnului colonel TICĂ Ion Marian-Ion i se acordă gradul de general de brigadă cu o stea şi trece în rezervă cu noul grad.

 

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

În temeiul art. 100 alin. (2) din Constituţia României,

republicată, contrasemnăm acest decret.

PRIM-MINISTRU

SORIN MIHAI GRINDEANU

 

Bucureşti, 31 mai 2017.

Nr. 531.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 43

din 31 ianuarie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 197 din Codul de procedură civilă

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 197 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Georgeta Cernea în Dosarul nr. 2 981/2/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 373D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, procedura de citare fiind legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în această materie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 23 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.981/2/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 197 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Georgeta Cernea într-o cauză având ca obiect soluţionarea unui recurs formulat împotriva unei sentinţe civile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti prin care a fost respinsă cererea autoarei excepţiei de neconstituţionalitate de obligare a unor autorităţi publice de a lua măsurile solicitate de aceasta.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că textul legal criticat este neconstituţional, deoarece obligă partea să execute obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru înainte ca instanţa să stabilească admisibilitatea recursului.

6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că egalitatea cetăţenilor în faţa legii, accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil nu împiedică legiuitorul să reglementeze printre condiţiile de judecată a recursului obligativitatea plăţii anticipate a taxei judiciare de timbru. Critica formulată în sensul că taxa judiciară de timbru ar trebui plătită numai după ce s-ar stabili că recursul este admisibil în principiu nu are, în opinia instanţei, suport constituţional.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

9. Avocatul Poporului precizează că îşi menţine punctul de vedere anterior exprimat în sensul constituţionalităţii textului de lege criticat, astfel cum acesta a fost reţinut în Deciziile nr. 97 din 27 februarie 2014 şi nr. 710 din 27 octombrie 2015, prin care instanţa constituţională a statuat că dispoziţiile art. 197 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 197 din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, care au următorul cuprins: „În cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se ataşează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condiţiile legii.”

13. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiţie, astfel cum se interpretează potrivit art. 20 alin. (1) din Constituţie, şi prin prisma art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că autoarea acesteia critică dispoziţiile art. 197 din Codul de procedură civilă din perspectiva plăţii anticipate a taxei judiciare de timbru, apreciind că aceasta ar trebui făcută la primul termen de judecată pentru a se evita situaţia în care justiţiabilii trebuie să achite taxa judiciară de timbru pentru un proces rămas fără obiect. Referitor la această critică, Curtea reţine că taxa judiciară de timbru reprezintă plata serviciilor prestate de către instanţele judecătoreşti şi se datorează atât pentru judecata în primă instanţă, cât şi pentru exercitarea căilor de atac, în condiţiile prevăzute de lege şi se plăteşte anticipat, cu excepţiile prevăzute de lege (art. 1, art. 32 şi art. 33 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 29 iunie 2013). Regula este cea a timbrării acţiunilor în justiţie, excepţiile fiind posibile numai în măsura în care sunt stabilite de legiuitor, iar cheltuielile ocazionate de înfăptuirea actului de justiţie sunt cheltuieli publice, la a căror acoperire, potrivit art. 56 alin. (1) din Constituţie, cetăţenii sunt Obligaţi Să contribuie prin impozite şi taxe stabilite în condiţiile legii.

15. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că accesul liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, nu înseamnă gratuitate. Nicio dispoziţie constituţională nu interzice stabilirea taxelor de timbru în justiţie, fiind justificat ca persoanele care se adresează autorităţilor judecătoreşti să contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de realizarea actului de justiţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 752 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din 6 februarie 2015, paragraful 33).

16. De asemenea, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o caracteristică a principiului accesului liber la justiţie este aceea că el nu este un drept absolut (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 57). Astfel, acest drept, care cere prin însăşi natura sa o reglementare din partea statului, poate fi subiectul unor limitări, atât timp cât nu este atinsă însăşi substanţa sa. Totodată, prin Hotărârea din 19 iunie 2001, pronunţată în Cauza Kreuz împotriva Poloniei, paragraful 54, instanţa europeană a reţinut că instituirea unor taxe judiciare de timbru nu reprezintă o încălcare per se a dreptului de acces la instanţele judecătoreşti, fiind respinsă teza ce echivalează dreptul de acces la justiţie cu gratuitatea actului de justiţie. Statele membre trebuie să se asigure însă de faptul că sumele împovărătoare pentru posibilităţile financiare ale anumitor justiţiabili nu reprezintă o restricţie disproporţionată, ce împiedică dreptul de acces la o instanţă de judecată.

17. În continuare, Curtea observă că în jurisprudenţa sa a mai reţinut că plata taxelor judiciare de timbru este o condiţie legală pentru începerea proceselor civile, astfel încât obligaţia la plata anticipată a acestor taxe (în unele cazuri până la un termen ulterior, stabilit de instanţa judecătorească) este justificată, ca şi sancţiunea anulării acţiunii sau cererii, în caz de neplată a acestora (Decizia nr. 457 din 16 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 610 din 12 august 2015, paragraful 17). Consideraţii similare justifică sancţiunea anulării cererii de chemare în judecată prevăzută de art. 197 din Codul de procedură civilă, instituirea unei asemenea exigenţe nefiind de natură să obstrucţioneze, în sine, accesul liber la justiţie.

18. Curtea observă, de asemenea, că, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, reclamantul poate face cerere de reexaminare, la aceeaşi instanţă, în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate. Cererea de reexaminare este scutită de la plata taxei judiciare de timbru şi se soluţionează în camera de consiliu ele un alt complet, fără citarea părţilor, prin încheiere definitivă (art. 39 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013). Totodată, se reţine că sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru pot fi restituite, la cererea petiţionarului, în condiţiile şi situaţiile prevăzute de art. 45 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013.

19. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Georgeta Cernea în Dosarul nr. 2.981/2/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 197 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 31 ianuarie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Andreea Costin

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 134

din 9 martie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public”

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public”, excepţie ridicată de Dragoş Băsescu, în Dosarul nr. 17.179/3/2016 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.353D/2016.

2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 489 din 30 iunie 2016.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 21 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 17.179/3/2016, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „lasă să se creadă că are Influenţă asupra unui funcţionar public”. Excepţia a fost ridicată de Dragoş Băsescu în soluţionarea cauzei penale în care a fost trimis în judecată sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul susţine că prevederile art. 291 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituţionale sub aspectul previzibilităţii legii penale, în ceea ce priveşte sintagma „lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public”. Exigenţa previzibilităţii legii priveşte modul de receptare a conţinutului actelor normative de către societate, în sensul de înţelegere a acestora, din această perspectivă fiind necesar ca norma juridică să fie clară şi inteligibilă, întrucât cei cărora li se adresează trebuie nu doar să fie informaţi în avans asupra consecinţelor actelor şi faptelor lor, ci şi să înţeleagă consecinţele legale ale acestora. Invocă jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, respectiv Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekvenyi împotriva Ungariei, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotam împotriva României, şi Hotărârea din 25 aprilie 2006, pronunţată în Cauza Dammann împotriva Elveţiei, prin care s-a reţinut că o lege reprezintă o normă enunţată cu suficientă precizie, astfel încât orice persoană să prevadă consecinţele dintr-un act determinat, aşadar, norma este previzibilă atunci când oferă o anumită garanţie contra atingerilor arbitrare ale puterii publice.

6. Susţine că principiul securităţii juridice a normei legale se corelează cu principiul de drept european al încrederii legitime, potrivit căruia legislaţia trebuie să fie clară şi predictibilă, unitară şi coerentă, posibilitatea modificării acesteia fiind necesar să fie limitată. Este evident că statului îi este dificil să adopte legi cu o precizie absolută, însă caracterul mult prea general sau echivoc nu trebuie să afecteze previzibilitatea legii, fiind necesar ca aceasta să permită cetăţeanului să prevadă, într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat (a se vedea Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, şi Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED.Cine Revue împotriva Belgiei).

7. Totodată, apreciază că sintagma „lasă să se creadăare influenţă”, cuprinsă în art. 291 alin. (1) din Codul penal, este contrară dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 16 alin. (1)şi nu întruneşte cerinţele de previzibilitate, claritate şi precizie a legii penale, astfel încât aduce atingere şi dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală. Susţine că principiul egalităţii impune statului cerinţe de certitudine formală, precizie, claritate, lipsă de ambiguitate a normelor legale, precum şi coordonarea acestora pentru înţelegerea şi interpretarea uniformă a legii.

8. Autorul excepţiei consideră că sintagma criticată nu respectă cerinţa de claritate a legii penale, fiind incriminată fapta unei persoane care lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public, însă legiuitorul nu a reglementat criteriile după care ar trebui analizată atitudinea subiectului activ al infracţiunii de trafic de influenţă. Are în vedere faptul că înţelegerea unui mesaj verbal sau nonverbal poate fi interpretată de participanţii la dialog în funcţie de nivelul de educaţie şi instruire al fiecăruia, în funcţie de modul de exteriorizare al subiectului activ al infracţiunii. În aceste condiţii, lipsa de claritate a textului de lege criticat lasă loc arbitrariului în aprecierea comportamentului subiectului activ al infracţiunii, care nu poate fi responsabil pentru ceea ce susţin partenerii de discuţie că ar fi înţeles, raportat la ceea ce acesta ar fi vrut să transmită prin comportamentul său verbal sau nonverbal.

9. Totodată, autorul excepţiei susţine că sintagma criticată nu respectă principiul previzibilităţii legii penale, întrucât niciun destinatar al legii nu poate aprecia, raportat la modul de redactare a textului, în ce manieră ar trebui să se comporte sau să verbalizeze, astfel încât să nu poată fi acuzat de o astfel de faptă. Arată că în art. 12 din Convenţia penală privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, a fost definit traficul de influenţă ca fiind fapta săvârşită cu intenţie, „de a propune, de a oferi sau de a da, direct ori indirect, orice folos necuvenit, cu titlu de remuneraţie, oricui afirmă sau confirmă că este capabil să exercite o influenţă în luarea unei decizii de către oricare dintre persoanele vizate de art. 2, art. 4-6 şi de art. 9-11, indiferent dacă folosul necuvenit este pentru sine sau pentru altcineva, precum şi fapta de a solicita, de a primi sau de a accepta oferta ori promisiunea, cu titlu de remuneraţie, pentru o astfel de influenţă, indiferent dacă influenţa este sau nu este exercitată ori dacă influenţa presupusă produce sau nu produce rezultatul dorit”. Susţine că definiţia infracţiunii de trafic de influenţă, anterior menţionată, este redactată în mod clar şi nu lasă loc arbitrariului în aprecierea conduitei subiectului activ al infracţiunii, care trebuie să afirme sau să confirme că este capabil să exercite influenţa, deci să realizeze acte explicite în sensul arătat. De asemenea arată că, potrivit art. 18 - „Traficul de influenţă”, din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003: „Fiecare stat parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru atribuirea caracterului de infracţiune, în cazul Pi care actele au fost săvârşite cu intenţie: a) faptei de a promite, de a oferi ori de a da unui agent public sau oricărei alte persoane, direct ori indirect, un folos necuvenit, cu scopul ca respectivul agent sau respectiva persoană să abuzeze de influenţa sa reală ori presupusă, în vederea obţinerii de la o autoritate administrativă sau de la o autoritate publică a statului parte a unui folos necuvenit pentru instigatorul iniţial al actului sau pentru oricare altă persoană; b) faptei unui agent public sau a unei alte persoane de a solicita ori de a accepta, direct sau indirect, un folos necuvenit pentru sine sau pentru o altă persoană, cu scopul de a abuza de influenţa sa reală ori presupusă, în vederea Obţinerii unui folos necuvenit de la o autoritate administrativă sau de la o autoritate publică a statului parte.” Având în vedere prevederile precitate, autorul excepţiei susţine că, din perspectiva Organizaţiei Naţiunilor Unite, subiectul activ al infracţiunii trebuie să abuzeze de influenţa sa reală sau presupusă, aspecte care pot fi previzibile destinatarilor legii, influenţa presupusă fiind una aparentă, deci mai clară şi mai lesne de interpretat, aparenţa influenţei fiind mai uşor de previzionat de către destinatarii legii, dar şi mai lesne de apreciat în practică.

10. Concluzionând, autorul excepţiei susţine că menţinerea în art. 291 alin. (1) din Codul penal a sintagmei „lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public” determină o interpretare subiectivă a organului de cercetare penală ori a magistratului în ceea ce priveşte îndeplinirea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă. Se creează premisa că orice persoană - despre care se crede că poate avea influenţă asupra unui funcţionar sau despre care alte persoane afirmă că acesta lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public - este pasibilă a fi  trasă la răspundere, încălcându-se, în acest mod, prezumţia de nevinovăţie, consacrată constituţional în art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală.

11. Tribunalul Bucureşti - Secţia i penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal, cu referire specială la sintagma „lasă să se creadă că ar avea influenţă asupra unui funcţionar public” este neîntemeiată Art. 291 din Codul penal se referă la persoana care „are influenţă sau lasăse creadă că ar avea influenţă asupra unui funcţionar public”, ceea ce înseamnă că influenţa sa poate fi reală sau presupusă, totodată, conjuncţia „şi” legând această influenţă de promisiunea pe care respectiva persoană o face, de a determina funcţionarul public „să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. Apreciază că textul de lege criticat este clar şi previzibil şi subliniază că influenţa, reală sau presupusă, este subordonată scopului urmărit de persoana care săvârşeşte o astfel de infracţiune, acela de a obţine bani sau foloase pe care le pretinde, primeşte sau acceptă.

12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

13. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că dreptul la un proces echitabil presupune, printre altele, că instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă judecăţii cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii. Reţine că aparenţa lăsată de persoana pusă sub acuzare legată de o anumită credibilitate privind influenţa sa asupra unui funcţionar public urmează a fi verificată în coroborare cu toate probele administrate în cauză, fără a avea o valoare dinainte stabilită, iar inculpatul se poate prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează un proces echitabil.

14. Avocatul Poporului precizează că îşi menţine punctul de vedere reţinut în Decizia Curţii Constituţionale nr. 489 din 30 iunie 2016, în sensul că dispoziţiile art. 291 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale.

15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin, (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 291 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public”. Textul de lege criticat are denumirea marginală „Traficul de influenţă” şi următorul conţinut: „Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.”,

18. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) potrivit cărora în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice fără privilegii şi fără discriminări, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie. De asemenea sunt invocate Convenţia penală privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, şi Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003.

19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că a analizat critici identice celor formulate în prezenta cauză cu referire la dispoziţiile art. 291 alin. (1) din Codul penal, sintagma „lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public”, pronunţând Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. În considerentele deciziei precitate, paragrafele 53-70, Curtea a constatat că există suficiente repere doctrinare şi jurisprudenţiale pentru a se putea susţine că norma penală criticată este clară şi previzibilă, reţinând, totodată, că, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere în incriminarea faptei de trafic de influenţă, cu respectarea obligaţiei ca normele adoptate să fie precise, clare şi previzibile.

20. Pentru a fundamenta această concluzie, Curtea a observat că, în mod constant, doctrina a reţinut că prin expresia „are influenţă” se înţelege că acea persoană se bucură în mod real de încrederea funcţionarului sau a altui salariat ori că bunele relaţii personale cu acesta corespund realităţii, aşadar acea persoană este în asemenea relaţii cu funcţionarul încât să îl poată determina la o anumită conduită, atitudine, acţiune. Prin expresia „lasă să se creadă că are influenţă” asupra unui funcţionar sau a altui salariat, literatura de specialitate înţelege că o persoană se laudă că are trecere pe lângă un funcţionar sau alt salariat (afirmând, de pildă, că datorită încrederii de care se bucură sau datorită rudeniei sau relaţiilor personale pe care le are cu acel funcţionar sau salariat poate determina o anumită atitudine a acestuia ori poate obţine o anumită rezolvare) ori se prevalează, pretinde, afirmă, contrar realităţii, că este în relaţii bune cu funcţionarul ori alt salariat, se bucură de aprecierea şi încrederea acestuia de asemenea natură încât poate rezolva problema de care este interesat cumpărătorul de influenţă. Se consideră că cerinţa este îndeplinită şi atunci când o persoană, fără a se lăuda că are trecere asupra unui funcţionar, nu dezminte afirmaţiile altora cu privire la existenţa acesteia. De asemenea, Curtea a observat că, potrivit practicii judiciare, nu are relevanţă dacă făptuitorul a precizat ori nu numele funcţionarului public asupra căruia are influenţă, suficient fiind să îl fi determinat numai prin calitatea acestuia. Curtea a observat, totodată, că, potrivit unei jurisprudenţe constante, pentru reţinerea infracţiunii de trafic de influenţă nu este necesar ca inculpatul să indice în mod nominal funcţionarul public pe lângă care pretinde că ar avea trecere, dacă din conţinutul celor afirmate de el se desprinde competenţa acestui funcţionar de a dispune în legătură cu actul referitor la care se trafică influenţa, deoarece ceea ce este important este ca influenţa presupusă a inculpatului să fi constituit pentru persoana interesată motivul tranzacţiei. Cu alte cuvinte, pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă este necesar să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, printre care şi aceea ca influenţa pe care o are sau lasă să se creadă că o are făptuitorul, să privească un funcţionar sau alt salariat care are atribuţii în îndeplinirea actului pentru care făptuitorul a primit sau a pretins bani ori alte foloase. Nu are relevanţă dacă făptuitorul, atribuind un nume acelui funcţionar sau salariat, numele atribuit este real sau fictiv. Prin urmare, esenţial este ca influenţa făptuitorului să fi constituit pentru persoana interesată motivul determinant al tranzacţiei,

21. Curtea a reţinut că, în ipoteza în care făptuitorul lasă să se creadă că are influenţă, deşi nu are, este vorba şi de inducerea în eroare, de o înşelăciune pe care traficul de influenţă o absoarbe în conţinutul său. Curtea a observat că, potrivit practicii judiciare, prevalarea de o influenţă inexistentă în realitate asupra unui funcţionar sau pretinderea sau primirea de bani urmată de neexercitarea ulterioară a influenţei pentru îndeplinirea actului, deşi constituie o prezentare ca adevărată a unei fapte mincinoase, realizează elementul material al infracţiunii de trafic de influenţă, aceasta având un alt obiect juridic (relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a raporturilor de serviciu) faţă de infracţiunea de înşelăciune (relaţiile sociale referitoare la patrimoniu), infracţiunea de trafic de influenţă existând independent de producerea unei pagube materiale, aşa cum este cazul infracţiunii de înşelăciune. Pe cale jurisprudenţială s-a reţinut însă că, dacă actul a fost îndeplinit fără să se fi făcut nicio intervenţie şi totuşi se pretind bani sau alte foloase, fapta constituie înşelăciune. S-a mai statuat că nu există trafic de influenţă dacă inculpatul nu s-a prevalat de vreo influenţă pe lângă vreun funcţionar, ci a luat suma de bani pentru serviciile pe care el personal putea să le facă celor care au dat banii, existând, în acest caz, infracţiunea de luare de mită.

22. Curtea a constatat că, în condiţiile în care cele două noţiuni utilizate în cuprinsul art. 291 din Codul penal - „persoană care are influenţă”/„persoană care lasă să se creadă că are influenţă”- se regăseau şi în norma penală anterioară (respectiv art. 257 din Codul penai din 1969), dat fiind conţinutul normativ identic al acestora, dezvoltările teoretice şi jurisprudenţa în materia infracţiunii de trafic de influenţă, cu referire la noţiunile precitate, îşi păstrează valabilitatea şi sub noul Cod penal.

23. Curtea a observat, totodată, că, potrivit Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în cadrul soluţiilor legislative adoptate trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor şi noţiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înţeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite (art. 25), iar „dacă o noţiune sau un termen nu este consacrat” sau poate avea înţelesuri diferite, semnificaţia acestuia în context se stabileşte prin actul normativ ce le instituie, în cadrul dispoziţiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv şi devine obligatorie pentru actele normative din aceeaşi materie [art. 37 alin. (2)].

24. Curtea a reţinut, de asemenea, că stilul actelor normative trebuie să se caracterizeze prin claritate, precizie, prin concizie - fără ca legea să fie însă sumară şi lacunară - prin aplicarea unor principii stabile, predictibile şi accesibile, să fie inteligibil pentru categorii largi şi diverse de destinatari, având în vedere caracterul general şi obligatoriu al normei juridice. Curtea a observat că, în general, stilul juridic, datorită însăşi raţiunii sale de a fi, întrebuinţează aceeaşi terminologie, cuprinzând cuvinte tehnice care corespund exact noţiunilor juridice. Aşa încât Curtea a constatat că utilizarea constantă şi uniformă a aceloraşi termeni în redactarea actelor normative este o garanţie pentru realizarea coerenţei legislaţiei naţionale, în aceste condiţii nemaifiind necesară determinarea conceptuală şi definirea acestor termeni, aşadar interpretarea oficială, autentică, contextuală a noţiunilor cu conţinut normativ identic reglementării anterioare.

25. Curtea a reţinut că dreptul, ca operă a legiuitorului, nu poate fi exhaustiv, iar dacă este lacunar, neclar, sistemul de drept recunoaşte judecătorului competenţa de a tranşa ceea ce a scăpat atenţiei legiuitorului, printr-o interpretare judiciară, cauzală a normei. Sensul legii nu este dat pentru totdeauna în momentul creării ei, ci trebuie să se admită că adaptarea conţinutului legii se face pe cale de interpretare - ca etapă a aplicării normei juridice la cazul concret -, în materie penală, cu respectarea principiului potrivit căruia legea penală este de strictă interpretare. Curtea a constatat astfel că interpretarea autentică, legală poate constitui o premisă a bunei aplicări a normei juridice, prin faptul că dă o explicaţie corectă înţelesului, scopului şi finalităţii acesteia, însă legiuitorul nu poate şi nu trebuie să prevadă totul. În concret, orice normă juridica, ce urmează a fi aplicată pentru rezolvarea unui caz concret, urmează a fi interpretată de instanţele judecătoreşti (interpretare judiciară, cauzală) pentru a emite un act de aplicare legal.

26. Totodată, Curtea a observat că, potrivit jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, art. 7 paragraful 1 din Convenţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă, astfel, că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, Curtea de la Strasbourg a statuat că art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. Împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93).

27. Aşa încât, având în vedere cele reţinute în precedent, faptul că în noul Cod penal legiuitorul utilizează noţiuni identice în incriminarea faptei de trafic de influenţă - „persoană care are influenţă”, respectiv „persoană care lasă să se creadă că are influenţă”- care, în acest mod au devenit expresii consacrate, ţinând cont de jurisprudenţa şi doctrina dezvoltate până la data intrării în vigoare a noului Cod penal şi luând în considerare faptul că, în mod firesc, jurisprudenţa care vine în continuarea celei existente va avea drept reper cele statuate anterior, Curtea a constatat că dispoziţiile de lege criticate nu au o formulare ambiguă, neclară şi imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică, astfel că nu încalcă cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii impuse de alt. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 1 alin. (5) din Constituţie şi nu conduc la o aplicare extensivă, prin analogie, a legii penale.

28. De altfel, Curtea a reţinut un argument în plus care susţine concluzia anterioară, respectiv faptul că, în actuala reglementare a infracţiunii de trafic de influenţă, legiuitorul a adăugat o nouă condiţie de tipicitate (nouă cerinţă esenţială), necesară pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii, respectiv aceea ca făptuitorul să promită cumpărătorului de influenţă că îl va determina pe funcţionarul public sau pe o altă persoană dintre cele menţionate de lege să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. Curtea a constatat că formularea normei penale criticate - „pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foioase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta...”- este redactată clar, pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă, deci pentru existenţa infracţiunii, fiind necesară îndeplinirea cerinţei existenţei influenţei reale sau imaginare (conjuncţia „sau”, cu funcţie disjunctivă, având înţelesul curent din limba română - ori/fie, în concret legând noţiuni care se exclud ca alternative), împreună cu/alături de cerinţa ca făptuitorul să promită că îl va determina pe funcţionarul public sau pe o altă persoană dintre cele menţionate de lege să adopte conduita dorită de cumpărătorul de influenţă (conjuncţia copulativă „şi”având funcţia de a lega două cerinţe esenţiale, de a indica o completare, un adaos, o precizare nouă în incriminarea faptei de trafic de influenţă). Or, Curtea a constatat că realizarea acestei din urmă condiţii (de a promite influenţa asupra funcţionarului) presupune asumarea din partea făptuitorului a obligaţiei, a angajamentului de a4 determina pe funcţionar să adopte conduita ce formează obiectul traficării de influenţă.

29. Pentru considerentele dezvoltate în precedent Curtea nu a reţinut susţinerile autorilor excepţiei referitoare la încălcarea, prin norma penală criticată, a egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Totodată, Curtea a constatat că prevederile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare şi prezumţia de nevinovăţie nu sunt aplicabile în cauză, toate acestea fiind, în esenţă, drepturi procedurale, în vreme ce obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţii de drept penal substanţial.

30. Cât priveşte invocarea Convenţiei penale privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, ratificată de România prin Legea nr. 27/2002 pentru ratificarea Convenţiei penale privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, precum şi a Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004 pentru ratificarea Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, Curtea a reţinut că acestea constituie cadrul general în materie, legiuitorul naţional având competenţa de a reglementa conduita legal şi moral dezirabilă politicii penale şi politicii publice anticorupţie din propriul stat.

31. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei precitate sunt aplicabile şi în prezenta cauză.

32. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dragoş Băsescu în Dosarul nr. 17.179/3/2016 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 291 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public” sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 martie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.