MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 158/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 158         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 2 martie 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 643 din 1 noiembrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii

 

Decizia nr. 704 din 29 noiembrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) şi art. 238 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală, în varianta anterioară modificării prin art. II pct. 54 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

82. - Hotărâre privind acordarea prestaţiilor sub forma biletelor de tratament balnear, pentru anul 2017, prin sistemul organizat şi administrat de Casa Naţională de Pensii Publice

 

DECIZII ALE PRIM-MINISTRULUI

 

217. - Decizie privind încetarea, prin acordul părţilor, a raportului de serviciu al domnului Pricăjan Dan-Aurel, inspector guvernamental în cadrul Secretariatului General al Guvernului

 

218. - Decizie pentru numirea domnului Vicenţiu-Mircea Irimie în funcţia de secretar de stat la Ministerul Consultării Publice şi Dialogului Social

 

219. - Decizie pentru numirea domnului Dorin-Octavian Corcheş în funcţia de secretar de stat la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale

 

220. - Decizie privind eliberarea doamnei Ruxandra Elena Gîndu din funcţia de preşedinte al Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului

 

221. - Decizie privind numirea domnului Florian Daniel Geantă în funcţia de preşedinte al Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului

 

222. - Decizie privind eliberarea domnului Mitea Ilie Dumitru Haralambie din funcţia de preşedinte, cu rang de secretar de stat, al Agenţiei Domeniilor Statului

 

223. - Decizie privind numirea domnului Alexandru-Valentin Tachianu în funcţia de preşedinte, cu rang de secretar de stat, al Agenţiei Domeniilor Statului

 

224. - Decizie privind eliberarea doamnei Alina Luminiţa Catan din funcţia de vicepreşedinte, cu rang de subsecretar de stat, al Agenţiei Domeniilor Statului

 

225. - Decizie privind numirea domnului Marius Postolache în funcţia de vicepreşedinte, cu rang de subsecretar de stat, al Agenţiei Domeniilor Statului

 

226. - Decizie pentru revocarea domnului Ioan Gherheş din funcţia de preşedinte, cu rang de secretar de stat, al Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului

 

227. - Decizie pentru numirea domnului Viorel Toma în funcţia de preşedinte, cu rang de secretar de stat, al Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 643

din 1 noiembrie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin, (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicată de Maria Corina Petrescu în Dosarul nr. 1.183/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.657D/2015.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Decizia civilă nr. 154 din 12 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1,183/1/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Excepţia a fost invocată de Maria Corina Popescu într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului declarat de Inspecţia judiciară împotriva Hotărârii nr. 1/P din 28 ianuarie 2015 a Consiliului Superior al Magistraturii - Secţia pentru procurori în materie disciplinară, prin care s-a respins ca neîntemeiată acţiunea disciplinară exercitată de Inspecţia Judiciară împotriva autoarei excepţiei - procuror, având ca obiect abaterea disciplinară prevăzută la art. 99 lit. h) teza întâi din Legea nr. 303/2004, constând în nerespectarea, în mod repetai, din motive imputabile, a dispoziţiilor privind soluţionarea cu celeritate a cauzelor.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale numai în ceea ce priveşte posibilitatea Inspecţiei Judiciare şi a celorlalţi titulari ai acţiunii disciplinare de a putea ataca hotărârile prin care secţiile Consiliului Superior al Magistraturii se pronunţă în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor. Astfel, arată că posibilitatea Inspecţiei Judiciare (şi a celorlalţi titulari ai acţiunii disciplinare care aii exercitat-o) de a putea ataca hotărâri le prin care secţiile Consiliului Superior al Magistraturii se pronunţă în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) şi art. 134 alin. (2) şi (3) din Constituţie.

6. Autoarea excepţiei arată că dispoziţia de lege criticată are prezentul conţinut în urma modificării operate prin Legea nr. 24/2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Prin această lege a fost reorganizată şi Inspecţia Judiciară ca structură cu personalitate juridică în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, beneficiind de independenţă „operaţională”. În întregul sistem de drept, posibilitatea inspecţiei Judiciare de a ataca hotărârea în materie disciplinară pronunţată de secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii este unică. Privind în sens larg, în situaţia niciunei alte categorii profesionale, incluzând funcţionarii publici şi în general cei angajaţi în sistemul public, precum şi cei angajaţi în sistemul privat, nu este reglementată decât posibilitatea celui nemulţumit de sancţiunea disciplinară atacată de a o contesta în faţa instanţei competente. Astfel, nicio altă dispoziţie legală (cu excepţia celei criticate) nu permite angajatorului lato sensu să conteste decizia dată în materie disciplinară. Cu titlu de exemplu invocă următoarele dispoziţii: art. 252 alin. (5) din Codul muncii prevede că decizia de sancţionare poate fi contestată de salariaţi la instanţele competente în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării; art. 80 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici prevede că funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare; art. 61 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului prevede că poliţistul nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului ori a dispoziţiei de sancţionare; art. 280 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 dispune că dreptul persoanei sancţionate de a se adresa instanţelor judecătoreşti este garantat, în acelaşi sens fiind şi art. 317 alin. (2) din aceeaşi lege privind răspunderea disciplinară a personalului din învăţământul universitar. Or, posibilitatea instituită prin Legea nr. 317/2004 ca Inspecţia Judiciară şi ceilalţi titulari ai acţiunii disciplinare să poată ataca hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii date în materie disciplinară creează o discriminare nejustificată a judecătorilor şi procurorilor ca angajaţi lato sensu faţă de ceilalţi angajaţi din sistemul public sau privat care nu sunt expuşi situaţiei ca o altă persoană să poată contesta decizia disciplinară dată de angajator. Împrejurarea Că judecătorii şi procurorii au un statut chiar şi constituţional aparte nu justifică în niciun mod discriminarea acestora în a fi expuşi declarării recursului de către Inspecţia Judiciară împotriva unei hotărâri disciplinare a Consiliului Superior al Magistraturii. Or, în aceste condiţii, dispoziţia de lege criticată este discriminatorie şi încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţie. Nu poate fi invocată nicio situaţie de natură obiectivă care să permită, cu titlu de excepţie, în situaţia magistraţilor, posibilitatea atacării de către acuzatorul disciplinar (Inspecţia Judiciară) a hotărârii date, evident, în urma sesizării făcute de Inspecţie.

7. De asemenea, autoarea excepţiei consideră că instituirea posibilităţii de a formula recurs de către Inspecţia Judiciară contravine şi dispoziţiilor constituţionale ale art. 134 alin. (2) şi (3) privind rolul de instanţă de judecată al Consiliului Superior al Magistraturii în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, precum şi posibilitatea de a ataca hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Este adevărat că art. 134 alin. (3) din Constituţie nu face distincţie cu privire la persoanele care pot ataca respectivele hotărâri, însă această împrejurare nu lasă deschisă posibilitatea, acordată de norma de lege criticată, Inspecţiei Judiciare să conteste hotărârile disciplinare date de Consiliu prin secţiile sale. Din alt punct de vedere, raportat la aceleaşi prevederi ale art. 134 din Constituţie, instituirea posibilităţii acordate Inspecţiei Judiciare de a putea formula recurs împotriva hotărârilor disciplinare date în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor înfrânge, indirect, competente Consiliului Superior al Magistraturii chiar în această materie. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate, potrivit Constituţiei, să judece în cale de atac hotărârea disciplinară dată de Consiliul Superior al Magistraturii. Însă, în interpretarea logică, gramaticală şi sistematică, este evident că dispoziţiile art. 134 alin. (3) din Constituţie au în vedere exclusiv ipoteza în care magistratului i s-a aplicat o sancţiune disciplinară de către Consiliu (de orice natură) şi acesta este nemulţumit de sancţiune, având deschisă calea de atac a recursului potrivit Legii nr. 317/2004. Or, dispoziţia de lege criticată nu face nicio distincţie cu privire la situaţiile în care Inspecţia Judiciară poate conteste hotărârea disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii. Cum este şi cazul în speţa de faţă, este posibil, prin prisma art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, ca Inspecţia Judiciară să conteste hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară chiar şi când acţiunea disciplinară este respinsă pentru orice motiv. Ducând raţionamentul mai departe, în situaţia (frecvent întâlnită) în care este respinsă acţiunea disciplinară, Inspecţia Judiciară contestă hotărârea la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel încât de facto instanţa supremă ajunge să se substituie atribuţiilor Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la răspunderea disciplinară a magistraţilor. În ultimul rând, posibilitatea formulării recursului de către Inspecţia Judiciară este o construcţie juridică ilogică întrucât, potrivit art. 65 din Legea nr. 317/2004, Inspecţia Judiciară funcţionează în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii având doar „independenţă operaţională”. Aşadar, potrivit normei legale contestate se ajunge la situaţii absurde în care practic Consiliul Superior al Magistraturii prin Inspecţia Judiciară îşi contestă propria hotărâre - cea dată de secţia corespunzătoare, ceea ce nu poate fi admis.

8. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Referitor la pretinsa situaţie discriminatorie faţă de alte categorii profesionale sau alţi justiţiabili, instanţa apreciază că, prin natura şi conţinutul ei specific, posibilitatea exercitării căii de atac a recursului de către titularii acţiunii disciplinare, reglementată de textul de lege criticat, nu înfrânge principiul nediscriminării şi al egalităţii de tratament, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului fiind constanta în a considera că diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, doar atunci când se produc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. Aplicarea art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 nu îmbracă forma unei situaţii de discriminare, întrucât statutul special al magistraţilor, astfel cum este aceste reglementat, constituie acel element de diferenţă care face ca situaţiile să nu fie identice, analoage sau comparabile, nefiind, deci, îndeplinite condiţiile pentru constatarea unei atare situaţii. Astfel, din analiza reglementării deduse controlului de constituţionalitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu desprinde niciun viciu de neconstituţionalitate, raportat la prevederile Legii fundamentele invocate. Dimpotrivă, din interpretarea literală a dispoziţiilor de lege criticate rezultă că posibilitatea atacării soluţiei pronunţate de către secţiile Consiliului Superior al Magistraturii - ca instanţe de disciplină, în acţiunile disciplinare exercitate împotriva magistraţilor, respectă exigenţa asigurării accesului la justiţie, inclusiv pentru titularii acţiunilor disciplinare. Această concluzie se desprinde şi din interpretarea sistematică a normei în discuţie, prin raportare la reglementarea de ansamblu a Legii nr. 317/2004.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece prevederea de lege criticată reprezintă o aplicaţie a principiului accesului liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie. Nu poate fi susţinută afirmaţia autoarei excepţiei potrivit căreia dispoziţia de lege criticată încalcă principiul nediscriminării reglementat de art. 16 din Constituţie, motivat de faptul că alte statute profesionale reglementează posibilitatea atacării în justiţie a deciziilor de sancţionare doar pentru salariaţi, nu şi pentru angajatori. Această susţinere rezultă dintr-o interpretare eronată a legii, problema atacării deciziei de sancţionare fiind distinctă de cea a exercitării căilor de atac împotriva hotărârii instanţei. Legea instituie expres atât cu titlu de principiu (în Codul muncii), cât şi în dispoziţii din statute speciale dreptul persoanei sancţionate de a se adresa instanţei, întrucât doar aceasta are interesul, însă căile de atac împotriva hotărârii judecătoreşti pronunţate de prima instanţă în acest domeniu pot fi exercitate de toate părţile din proces, în condiţiile Codului de procedură civilă, deci inclusiv de angajatori sau de o altă persoană juridică ce are competenţa aplicării sancţiunii disciplinare. În mod similar, art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor reglementează titularii ce pot exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă [în acest domeniu, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, în acord cu art. 134 alin. (2) din Constituţie], fără ca aceasta să constituie vreo discriminare în raport cu alte categorii profesionale.

11. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale, sens în care invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale privind principiul egalităţii în faţa legii. În cazul de faţă, titulari ai dreptului de a exercita recursul sunt, potrivit legii, atât judecătorul sau procurorul sancţionat disciplinar, cât şi Inspecţia Judiciară sau ceilalţi titulari ai acţiunii disciplinare care au exercitat-o, ceea ce nu constituie o încălcare, ci dimpotrivă, o consacrare a principiului egalităţii în faţa legii. Mai mult, textul de lege criticat reprezintă o reiterare a prevederilor constituţionale ale art. 134 alin. (3), potrivit cărora hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Totodată, potrivit dispoziţiilor alin. (2) al aceleiaşi norme constituţionale, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor. Prin urmare, legea sa organică, Legea nr. 317/2004, stabileşte procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare în conformitate cu dispoziţiile constituţionale menţionate.

12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, care au următorul conţinut: „împotriva hotărârilor prevăzute la alin. (1) se poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare de către judecătorul sau procurorul sancţionat ori, după caz, de Inspecţia Judiciară sau de către ceilalţi titulari ai acţiunii disciplinare care au exercitat-o. Competenţa soluţionării recursului aparţine Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Din Completul de 5 judecători nu pot face parte membrii cu drept de vot ai Consiliului Superior al Magistraturii sau judecătorul sancţionat disciplinar.” Prevederile art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, la care fac trimitere dispoziţiile de lege criticate, au următorul conţinut: „Hotărârile secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară se redactează, obligatoriu, în termen de cel mult 20 de zile de la pronunţare şi se comunică, de îndată, în scris, judecătorului sau procurorului vizat, precum şi inspecţiei Judiciare ori, după caz. titularului acţiunii disciplinare care a exercitat-o. Comunicarea hotărârilor este asigurată de Secretariatul general al Consiliului Superior al Magistraturii.”

15. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 1 alin, (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi şi art. 134 alin. (2) şi (3) privind rolul de instanţă de judecată al Consiliului Superior al Magistraturii în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, precum şi posibilitatea de a ataca hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit textului de lege criticat, recursul împotriva hotărârii pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii în materie disciplinară poate fi formulat, pe de-o parte, de judecătorul/procurorul sancţionat, iar, pe de altă parte, de Inspecţia Judiciară sau de către ceilalţi titulari ai acţiunii disciplinare care au exercitat-o. Atât prin dispoziţiile de lege criticate, cât şi prin celelalte dispoziţii cuprinse în cap. IV secţiunea a 4-a din Legea nr. 317/2004, legiuitorul a reglementat atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, instituind reguli şi proceduri speciale privind răspunderea disciplinară, norme ce ţin de specificul statutului judecătorilor şi procurorilor. Statutul judecătorilor şi procurorilor este reglementat la nivel constituţional, în art. 125 - pentru judecători şi în art. 132 - pentru procurori, dispoziţii care fac parte din titlul III Autorităţile publice”, cap. VI Autoritatea judecătorească”, iar la nivel infraconstituţional este reglementat prin Legea nr. 303/2004, care conţine dispoziţii specifice referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii, cariera judecătorilor şi procurorilor, drepturile şi îndatoririle judecătorilor şi procurorilor şi răspunderea judecătorilor şi procurorilor.

17. În ceea ce priveşte răspunderea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor, specificul reglementării aplicabile acestora este dat de existenţa Consiliului Superior al Magistraturii, care, potrivit art. 133 alin. (1) din Legea fundamentală, are rolul de garant al independenţei justiţiei, iar, potrivit art. 134 alin. (2), „îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor”. Referitor la acţiunea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor, legiuitorul român a adoptat o reglementare similară cu cea a altor ţări din Europa, prevăzând o fază administrativă, cercetarea disciplinară efectuându-se de inspectorii din cadrul Inspecţiei Judiciare, şi o fază jurisdicţională, care se desfăşoară în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 317/2004 şi celor ale Codului de procedură civilă, cu respectarea principiului contradictorialităţii, magistratul în cauză fiind citat, putând fi reprezentat de un alt judecător sau procuror ori asistat sau reprezentat de avocat, având dreptul să ia cunoştinţă de toate actele dosarului şi să solicite administrarea de probe în apărare (Ase vedea în acest sens Decizia nr. 127 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 8 aprilie 2011).

18. Curtea reţine că, ţinând cont de specificul statutului judecătorilor şi procurorilor şi având în vedere necesitatea instituirii unor norme speciale cu privire la răspunderea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor, Legea nr. 317/2014 a reglementat titularii acţiunii disciplinare, după cum urmează: acţiunea disciplinară în cazul judecătorilor se exercită de Inspecţia Judiciară, prin inspectorul judiciar, de ministrul justiţiei sau de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar în cazul procurorilor se exercită de Inspecţia Judiciară, prin inspectorul judiciar, de ministrul justiţiei sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În vederea exercitării acţiunii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, legiuitorul a prevăzut că este obligatorie efectuarea cercetării disciplinare prealabile de către Inspecţia Judiciară - structură cu personalitate juridică în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, care acţionează potrivit principiului independenţei operaţionale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiţi în condiţiile legii, atribuţii de analiză, verificare şi control în domeniile specifice de activitate. Potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, în cadrul cercetării disciplinare se stabilesc faptele şi urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârşite, precum şi orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenţei sau inexistenţei vinovăţiei. Ascultarea celui în cauză şi verificarea apărărilor judecătorului sau procurorului cercetat sunt obligatorii, iar judecătorul sau procurorul cercetat are dreptul să cunoască toate actele cercetării şi să solicite probe în apărare. După primirea rezultatului cercetării prealabile, titularii prevăzuţi de lege pot exercita acţiunea disciplinară prin sesizarea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii. Aşadar, Curtea reţine că Inspecţia Judiciară realizează doar cercetarea disciplinară, iar sancţiunile disciplinare prevăzute la art. 100din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, se aplică de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, prin hotărâre, în condiţiile Legii nr. 317/2004.

19. Curtea reţine că, în procedura disciplinară în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, se citează în mod obligatoriu, ca părţi, atât judecătorul sau procurorul împotriva căruia se exercită acţiunea disciplinară, cât şi Inspecţia Judiciară ori, după caz, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie [art. 49 alin. (1) din Legea nr. 317/2004]. Acţiunea disciplinară este susţinută în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii de către inspectorul judiciar care a exercitat-o [art. 49 alin. (2) din Legea nr. 317/2004]. Părţile au dreptul să ia cunoştinţă de toate actele dosarului şi pot solicita administrarea de probe [art. 49 alin. (4) din Legea nr. 317/2004].

20. Pe de altă parte, Curtea observă că, potrivit art. 78 şi art. 79 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, sancţiunile disciplinare în cazul funcţionarilor publici se aplică de către persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică, iar pentru analizarea faptelor sesizate ca abateri disciplinare şi propunerea sancţiunii disciplinare aplicabile funcţionarilor publici din autorităţile sau instituţiile publice se constituie comisii de disciplină. De asemenea, potrivit art. 250-252 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, angajatorul stabileşte şi aplică sancţiunea disciplinară, după efectuarea cercetării disciplinare prealabile. Ordinul/Dispoziţia de sancţionare sau decizia de sancţionare pot fi atacate la instanţele competente de funcţionarul public, respectiv de salariat.

21. Având în vedere toate aceste reguli aplicabile răspunderii disciplinare, pe de-o parte, a judecătorilor şi procurorilor, iar, pe de altă parte, a funcţionarilor publici/salariaţilor, nu poate fi primită comparaţia invocată de autoarea excepţiei între regulile privind acţiunea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor, care permit Inspecţiei Judiciare să atace hotărârea în materie disciplinară pronunţată de secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii şi celelalte reguli aplicabile altor „categorii profesionale, incluzând funcţionarii publici şi în general cei angajaţi în sistemul public, precum şi cei angajaţi în sistemul privat”, care nu permit „decât posibilitatea celui nemulţumit de sancţiunea disciplinară atacată de a o contesta în faţa instanţei competente”. Diferenţele specifice între cei doi termeni ai comparaţiei invocate de autoarea excepţiei - judecători sau procurori, pe de-o parte, şi funcţionari publici sau salariaţi, pe de altă parte - sunt date atât de statutul diferit al acestor categorii profesionale, cât şi de rolul constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor.

22. Cu privire la invocarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale, principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). De asemenea, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu Obiectiv şi raţional (a se vedea în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014). Aplicând aceste considerente de principiu la dispoziţiile de lege criticate, Curtea constată că, prin posibilitatea conferită de lege Inspecţiei Judiciare şi celorlalţi titulari ai acţiunii disciplinare de a formula recurs împotriva hotărârii pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii în materie disciplinară, legiuitorul nu a încălcat art. 16 alin. (1) din Constituţie, nestabilind un tratament juridic diferenţiat în cadrul aceleiaşi categorii juridice.

23. Referitor la critica de neconstituţionalitate privind încălcarea art. 134 alin. (2) din Constituţie, Curtea reţine că aceasta este neîntemeiată, deoarece, potrivit dispoziţiei constituţionale, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, iar, potrivit textului de lege criticat, recursul împotriva hotărârii pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii în materie disciplinară poate fi formulat, pe de-o parte, de judecătorul/procurorul sancţionat, iar, pe de altă parte, de Inspecţia Judiciară sau de către ceilalţi titulari ai acţiunii disciplinare care au exercitat-o. Or, recursul prevăzut de dispoziţiile de lege criticate ca fiind o cale de atac împotriva hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii, care are rol de instanţă de judecată, trebuie să poată fi exercitat de toate părţile, inclusiv de titularii acţiunii disciplinare nemulţumiţi de hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii. Fiind părţi în procedura disciplinară desfăşurată în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, citate ca atare în mod obligatoriu, Inspecţia Judiciară ori, după caz, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca titulari ai acţiunii disciplinare, justifică interesul de a putea ataca cu recurs hotărârea Secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară.

24. De asemenea, critica de neconstituţionalitate raportată la art. 134 alin. (3) din Constituţie este neîntemeiată din moment ce norma constituţională prevede că „Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”, fără a distinge între hotărârile prin care a fost sancţionat judecătorul/procurorul şi hotărârile prin care nu s-a dispus nicio sancţiune a acestuia. Astfel, dispoziţia de lege criticată are acelaşi conţinut ca norma constituţională invocată.

25. În final, Curtea constată că raportarea excepţiei de neconstituţionalitate la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie este nemotivată, autoarea excepţiei neindicând în ce mod dispoziţiile de lege criticate contravin normei constituţionale invocate şi prin urmare, această critică nu poate fi primită.

26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Maria Corina Petrescu în Dosarul nr. 1 183/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi constată că dispoziţiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 1 noiembrie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 704

din 29 noiembrie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) şi art. 238 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală, în varianta anterioară modificării prin art. II pct. 54 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) şi art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ouahmane Khalid în Dosarul nr. 1.994/116/2015 al Tribunalului Călăraşi - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.882D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că autorul excepţiei a depus prin avocat concluzii scrise prin care solicită admiterea acesteia. De asemenea, partea Constantin Adrian Ungureanu a învederat Curţii că nu doreşte să fie prezent la judecarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate, iar partea Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus concluzii scrise prin care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală şi ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală. Astfel, dispoziţiile art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală se aplică atunci când se ajunge la o confirmare a unui mandat de arestare emis în lipsă. Prin urmare, trebuie să existe o persoană care se sustrage, un mandat de arestare emis în lipsă, să fie prinsă persoana care se sustrage, iar după ce această persoană este prinsă, în conformitate cu art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ea este adusă în faţa unui judecător care va decide asupra confirmării sau nu a mandatului de arestare emis în lipsa acesteia, fiind deci aplicabile prevederile art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală. Or, aceste din urmă dispoziţii legale nu erau încă aplicabile, întrucât, în speţă a fost emis un mandat de arestare în lipsă, iar persoana vizată nu a fost încă prinsă. Prin urmare, în cauză nu era incidenţă procedura prevăzută de textul criticat, motiv pentru care apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală este inadmisibilă.

5. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală, reprezentantul Ministerului Public susţine că în cursul procedurii de cameră preliminară şi în cursul judecăţii poate fi dispusă arestarea preventivă dacă sunt îndeplinite aceleaşi temeiuri şi aceleaşi condiţii necesare pentru o arestare preventivă dispusă în cursul urmăririi penale de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. În niciun caz acest text nu poate fi interpretat ca reglementând un caz de arestare obligatorie, pentru că textul arată că arestarea poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii prevăzute de lege. Simpla lipsă a unei norme de trimitere la soluţia legislativă de respingere a propunerii de arestare preventivă nu poate infirma aceste concluzii având în vedere că, în mod evident, textul lasă la aprecierea judecătorului de cameră preliminară ori a instanţei de judecată admiterea sau nu a propunerii de arestare preventivă. Prin urmare, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală, în varianta anterioară modificării prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, este neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

6. Prin încheierea din 18 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.994/116/2015, Tribunalul Călăraşi - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) şi art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ouahmane Khalid într-o cauză penală aflată în procedura de cameră preliminară şi în care s-a dispus arestarea preventivă în lipsă a inculpatului.

7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se susţine că prevederile art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 3, referitor la drepturile pe care le are orice acuzat, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece la confirmarea măsurii arestării preventive dispuse în lipsa inculpatului nu se recunoaşte dreptul apărătorului acestuia de a participa la dezbateri, textul prevăzând expres că după ascultarea inculpatului pune concluzii procurorul.

8. În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală se susţine că acestea afectează dispoziţiile constituţionale ale art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, deoarece, prin norma de trimitere potrivit căreia „Dispoziţiile art. 225, 226 şi 228-232 se aplică în mod corespunzător”, se impune numai soluţia de luare a măsurii arestării preventive, judecătorul de cameră preliminară neputând face şi aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 227 din Codul de procedură penală care normează cu privire la posibilitatea respingerii propunerii de arestare preventivă.

9. Tribunalul Călăraşi - Secţia penală opinează că prin modul de redactare a art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală se stabileşte un cadru procesual şi o situaţie atipică în ce priveşte lipsa dezbaterilor în cazul confirmării arestării preventive dispuse în lipsa inculpatului, rolul apărării fiind diminuat nejustificat, la prezenţa apărătorului în momentul ascultării inculpatului. Textul stabileşte că judecătorul hotărăşte asupra confirmării după ascultarea inculpatului şi luarea concluziilor procurorului, situaţie care lipseşte procedura de caracterul contradictoriu, încălcându-se astfel dispoziţiile constituţionale ale art. 16 şi art. 21 din Constituţie.

10. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală, instanţa de judecată apreciază că este întemeiată, deoarece, deşi în practică nu se interpretează respectivul text ca excluzând de plano soluţia respingerii propunerii de arestare preventivă în camera preliminară, forma sa poate duce la concluzia criticată de autor prin apărător.

11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

12. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) şi art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Astfel, câtă vreme prevederile art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală se coroborează cu prevederile art. 88-96 din acelaşi cod care reglementează asistenţa juridică şi reprezentarea, iar textul criticat menţionează expressis verbis faptul că audierea inculpatului se face „în prezenţa avocatului acestuia” - fie că este avocatul ales, fie că este avocatul din oficiu, atunci prevederea contestată se aplică tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice, fără privilegii şi discriminări, fiind conformă cu art. 16 din Constituţie.

13. Totodată, s-a apreciat că dispoziţiile art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăd în mod expres faptul că arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, pentru aceleaşi temeiuri şi în aceleaşi condiţii ca şi arestarea preventivă dispusă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în cursul urmăririi penale. Aceasta înseamnă că judecătorul de cameră preliminară sau instanţa învestită cu judecarea cauzei poate, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, respectiv de art. 223 din Codul de procedură penală, să admită propunerea de arestare sau, dacă apreciază că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru arestarea preventivă a inculpatului, să respingă, prin încheiere motivată, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului reţinut, în acest din urmă caz, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa învestită cu judecarea cauzei poate dispune aplicarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute de art. 202 alin. (4) lit. b)-d) din Codul de procedură penală.

14. S-a mat arătat ca, în aplicarea prevederilor constituţionale ale art. 53, art. 202 alin. (3) din Codul de procedură penală prevede că orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia. În acest sens, se face trimitere la jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, respectiv Hotărârea din 8 noiembrie 2007, pronunţată în Cauza Lelievre împotriva Belgiei, paragrafele 90 şi 97.

15. De asemenea, dispoziţiile art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală nu aduc atingere dreptului la un proces echitabil, deoarece nu înlătură posibilitatea inculpatului de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil.

16. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Astfel, prin instituirea obligaţiei ascultării inculpatului împotriva căruia s-a formulat propunerea de arestare preventivă s-a instituit o garanţie a dreptului la apărare, oferindu-i acestuia posibilitatea de a da explicaţii în legătură cu faptele reţinute în sarcina sa. Având în vedere importanţa consecinţelor ce decurg din adoptarea acestei măsuri preventive, se apreciază că se impune existenţa unui cadru legislativ riguros şi nesusceptibil de interpretări. Or, sintagma pentru care a optat legiuitorul în art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală, şi anume „în prezenţa avocatului” nu clarifică dacă inculpatul beneficiază de o veritabilă asistenţă juridică sau doar de o prezenţă a avocatului care nu ar asigure exigenţele dreptului la apărare, drept garantat constituţional.

17. Aşa fiind, se apreciază că dispoziţiile art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituţionale prin raportare la art. 21 din Legea fundamentală numai în măsura în care procedura de executare a mandatului de arestare preventivă emis în lipsa inculpatului asigura inculpatului condiţii de asistenţă juridică.

18. Referitor la pretinsa încălcare a art. 16 din Constituţie se arată că textul nu aduce atingere principiului egalităţii în faţa legii, sens în care se face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale (a se vedea Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995).

19. În ce priveşte critica adusă art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală prin raportare la art. 21 din Constituţie, Avocatul Poporului apreciază că aceasta poate fi reţinută. Astfel, textul de lege criticat, stabilind organele judiciare îndrituite să dispună arestarea preventivă a inculpatului, în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, face trimitere la dispoziţiile art. 225, 226 şi 228-232 din Codul de procedură penală, care se aplică în mod corespunzător. Aceste dispoziţii legale reglementează următoarele aspecte: soluţionarea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale; admiterea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale; încunoştinţarea despre arestarea preventivă şi locul de deţinere a inculpatului arestat preventiv; luarea măsurilor de ocrotire în caz de arestare preventivă în cursul urmăririi penale; mandatul de arestare preventivă; executarea mandatului de arestare preventivă; negăsirea persoanei prevăzute în mandatul de arestare preventivă.

20. Aşa fiind, se constată că singurul text legal neinclus în enumerarea dispoziţiilor care se aplică în mod corespunzător este art. 227 din Codul de procedură penală, care reglementează respingerea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale, respectiv dacă judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru arestarea preventivă a inculpatului, respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului reţinut.

21. În acest context, Avocatul Poporului apreciază că art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 21 din Constituţie, întrucât din interpretarea sistematică a acestor dispoziţii rezultă că legiuitorul nu acordă judecătorului de cameră preliminară ori instanţei de judecată posibilitatea prevăzută de art. 227 din Codul de procedură penală de a respinge propunerea de arestare preventivă, în situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru arestarea preventivă a inculpatului.

22. În concluzie, Avocatul Poporului susţine că dispoziţiile art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care din interpretarea lor rezultă că judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată nu pot face aplicarea art. 227 din Codul de procedură penală.

23. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

24. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie,

precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

25. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 231 alin. (7) cu denumirea marginală Executarea mandatului de arestare preventivă emis în lipsa inculpatului şi art. 238 alin. (1) Arestarea preventivă a inculpatului în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, ambele din Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea constată că, în realitate, criticile vizează numai teza finală a acestor prevederi, motiv pentru care obiectul excepţiei urmează a fi restrâns în consecinţă.

26. De asemenea, Curtea mai constată că dispoziţiile art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost modificate prin art. II pct. 54 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Cu toate acestea, ţinând seama de raţiunile avute în vedere de Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, potrivit cărora „sintagma «în vigoare» din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare”, Curtea urmează a se pronunţa asupra prevederilor art. 238 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală în redactarea anterioară modificării acestor prevederi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut:

- Art. 231 alin. (7): „(7) Judecătorul de drepturi şi libertăţi procedează la audierea inculpatului conform art. 225 alin. (7) si

(8), în prezenţa avocatului acestuia, si, evaluând declaraţia inculpatului în contextul probelor administrate şi al motivelor avute în vedere la luarea măsurii, dispune prin încheiere, după audierea concluziilor procurorului, confirmarea arestării preventive şi a executării mandatului ori. după caz, în condiţiile prevăzute de lege, revocarea arestării preventive sau înlocuirea acesteia cu una dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d) şi punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. “

- Art. 238 alin. (1) teza finală: „[...] Dispoziţiile art. 225, 226 şi 228-232 se aplică în mod corespunzător.”

27. Cu privire la acest din urmă articol Curtea constată că, după modificarea sa prin Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 18/2016, teza finală a art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală are în prezent următorul conţinut: „Dispoziţiile art. 225-232 se aplică în mod corespunzător.”

28. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 3, referitor la drepturile pe care le are orice acuzat, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

29. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că la termenul din 18 decembrie 2015 judecătorul de cameră preliminară a apreciat că îi revine competenţa să soluţioneze cererea de arestare preventivă în lipsă a inculpatului Ouahmane Khalid formulată încă din timpul urmăririi penale şi pentru care a existat şi o solicitare orală formulată de reprezentantul Parchetului de pe lângă Tribunalul Călăraşi, în cursul procedurii de cameră preliminară, în temeiul art. 238 din Codul de procedură penală. În acest sens, având în vedere că neprezentarea inculpatului în faţa judecătorului de cameră preliminară, în condiţiile legalei sale citări, echivalează cu situaţia reglementată de art. 223 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală (inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată), iar faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată se încadrează între cele definite din perspectiva limitelor de pedeapsă (mai mare de 5 ani închisoare) şi că gravitatea şi consecinţele acestora, modul de săvârşire, numărul de persoane implicate şi conduita procesuală a inculpatului (despre care există date că ar fi părăsit teritoriul României, chiar dacă a avut cunoştinţă despre existenţa procedurilor penale derulate împotriva sa) impun privarea de libertate necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, s-a dispus arestarea preventivă în lipsă a inculpatului Ouahmane Khalid pe o durată de 30 de zile începând cu data prinderii.

30. Totodată, judecătorul de cameră preliminară a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) şi art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală.

31 Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a stabilit două criterii/condiţii pentru existenţa legăturii textului criticat cu soluţionarea cauzei, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, condiţii care trebuie întrunite cumulativ, respectiv aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate (a se vedea Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014). Prin urmare, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată în abstracto, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales din prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat (a se vedea Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 29 octombrie 2014; Decizia nr. 189 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 423 din 15 iunie 2015; Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015; Decizia nr. 397 din 28 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 7 iulie 2015). Aşa fiind, faţă de împrejurarea că în cauză s-a dispus arestarea preventivă în lipsă a inculpatului, atunci dispoziţiile referitoare la executarea unui astfel de mandat sunt aplicabile în speţă, interesul procesual al autorului excepţiei în invocarea acesteia fiind justificat.

32. În acest sens, autorul excepţiei susţine că prevederile art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 3, referitor la drepturile pe care le are orice acuzat, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece la confirmarea măsurii arestării preventive dispuse în lipsa inculpatului nu se recunoaşte dreptul apărătorului inculpatului de a participa la dezbateri, textul prevăzând expres că după ascultarea inculpatului pune concluzii procurorul.

33. Astfel, cât priveşte pretinsa contrarietate a prevederilor criticate cu dispoziţiile art. 16 din Constituţie, Curtea constată că acestea se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza juridică a normei. Principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, aşa încât dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. Încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. În alţi termeni, principiul egalităţii nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii. Egalitatea formală ar conduce la aceeaşi regulă,în ciuda diferenţei de situaţii. De aceea, inegalitatea reală, care rezultă din această diferenţă, poate justifica reguli distincte, în funcţie de scopul legii care le conţine (a se vedea Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996).

34. În cauza de faţă se invocă faptul că la confirmarea măsurii arestării preventive dispuse în lipsa inculpatului nu se recunoaşte dreptul apărătorului inculpatului de a participa la dezbateri. Autorul excepţiei, deşi nu o arată în terminis, lasă de înţeles că aceasta ar constitui o discriminare faţă de situaţia juridică a inculpatului arestat preventiv în prezenţa acestuia. Or, o astfel de critică nu poate fi primită, deoarece, aşa cum rezultă din textul art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală, aplicabil şi în procedura de cameră preliminară conform art. 238 alin. (1) din acelaşi cod, judecătorul de cameră preliminară va proceda la audierea inculpatului potrivit art. 225 alin. (7) şi (8) din Codul de procedură penală, respectiv inculpatul va fi audiat în prezenţa avocatului acestuia despre fapta de care este acuzat şi despre motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare, după ce în prealabil i-au fost aduse la cunoştinţă infracţiunea de care este acuzat, precum şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa. De asemenea, nu pot fi ignorate nici dispoziţiile art. 225 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală - aplicabile şi în procedura de cameră preliminară conform art. 238 alin. (1) din acelaşi cod - potrivit cărora soluţionarea propunerii de arestare preventivă se face numai în prezenţa inculpatului, în afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu se prezintă sau nu poate fi adus în faţa judecătorului, sens în care, în toate cazurile, este obligatorie asistenţa juridică a inculpatului de către un avocat ales sau numit din oficiu. Aşa fiind, audierea inculpatului-arestat anterior în lipsă - numai în prezenţa avocatului său ales sau numit din oficiu are, asemenea audierii inculpatului prezent, pentru care asistenţa juridică este tot obligatorie, aceleaşi valenţe.

35. Prin urmare, fiind incidenţă Ipoteza în care asistenţa juridică este obligatorie, apărătorul ales sau numit din oficiu are toate drepturile procesuale astfel consacrate de art. 91 (referitor la Avocatul din oficiu), art. 92 (referitor la Drepturile avocatului suspectului şi inculpatului) şi art. 94 (referitor la Consultarea dosarului) din Codul de procedură penală, fie că în cauză se soluţionează o cerere de arestare preventivă în cursul procedurii de cameră preliminară cu inculpatul prezent, fie că se soluţionează o confirmare a arestării preventive şi executarea mandatului de arestare dispus în lipsa inculpatului care se sustrage.

36. De altfel, dincolo de aceste argumente, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate se aplică tuturor inculpaţilor aflaţi în ipoteza normei. În plus, situaţia juridică în care se află inculpaţii arestaţi în lipsă nu este identică cu cea a inculpaţilor prezenţi la momentul arestării preventive, pentru că, faţă de aceştia din urmă, privarea de libertate a primilor a fost dispusă în absenţa lor, situaţie care impune cu stringenţă instituirea ulterioară a unei proceduri speciale de executare a unui astfel de mandat de arestare preventivă emis în lipsa inculpatului. În acest sens, Curtea constată că, potrivit art. 231 alin. (4) şi (7) din Codul de procedură penală, atunci când măsura arestării preventive a fost dispusă în lipsa inculpatului, organul de poliţie va proceda la arestarea persoanei arătate în mandat, căreia fi va preda un exemplar al acestuia, după care o va conduce, în cel mult 24 de ore, la judecătorul care a dispus măsura. Totodată, judecătorul va proceda la audierea inculpatului cu privire la fapta de care este acuzat şi despre motivele pe care s-a întemeiat propunerea de arestare - conform art. 225 alin. (7) din Codul de procedură penală - în prezenţa avocatului acestuia şi, numai după evaluarea acestei declaraţii în contextul probelor administrate, a motivelor avute în vedere la luarea măsurii şi a concluziilor procurorului, va dispune confirmarea arestării preventive şi executarea mandatului ori, după caz, revocarea sau înlocuirea arestului preventiv cu una dintre măsurile preventive prevăzute de art. 202 alin. (4) lit. b)-d) şi punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.

37. Cât priveşte pretinsa contrarietate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală cu dreptul la un proces echitabil, Curtea constată că este neîntemeiată, deoarece, aşa cum s-a arătat, în procedura de confirmare a măsurii arestării preventive şi a executării mandatului de arestare emis în lipsa inculpatului, acesta beneficiază de garanţiile specifice dreptului fundamental la apărare, fiind audiat cu privire la fapta de care este acuzat şi despre motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare preventivă formulată de procuror, în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate.

38. În concluzie, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală este neîntemeiată.

39. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea constată ca autorul excepţiei susţine ca acestea afectează dreptul la un proces echitabil, deoarece, în procedura de cameră preliminară, judecătorul nu poate dispune şi respingerea propunerii de arestare preventivă, aşa cum în cursul urmăririi penale o poate dispune judecătorul de drepturi şi libertăţi, conform art. 227 din Codul de procedură penală. Autorul excepţiei ajunge la o astfel de concluzie din absenţa trimiterii în norma contestată şi la dispoziţiile art. 227 din Codul de procedură penală referitoare la Respingerea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale. Prin urmare, critica autorului vizează, în realitate, dispoziţiile art. 238 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificării acestor prevederi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016.

40. Referitor la criticile formulate, Curtea reţine că, fiind cea mai intruzivă dintre măsurile preventive, luarea măsurii arestului preventiv, indiferent de momentul procesual în care a fost dispusă, trebuie să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis şi previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât şi pentru organele de urmărire penală şi instanţele de judecată. În caz contrar s-ar ajunge la posibilitatea limitării într-un mod aleatoriu a unuia dintre drepturile fundamentale esenţiale într-un stat de drept: libertatea individuală. Este îndeobşte admis, fiind reglementat prin dispoziţiile art. 23 din Constituţie, faptul că libertatea individuală nu este absolută, însă limitarea sa trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor şi noţiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura dreptului fundamental limitat (a se vedea Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, paragraful 23). Aşadar, standardul constituţional de protecţie a libertăţii individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ ce consacră garanţia împotriva luării arbitrare a măsurii preventive, care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituţionale, iar, pe de altă parte, să prevadă o procedură dublată de criterii juridice cu privire la existenţa raţiunilor care justifică arestarea. De aceea, în dispoziţiile art. 23 alin. (2) din Constituţie legiuitorul a prevăzut că „Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege”.

41. În acest sens, legiuitorul a stabilit condiţiile, cazurile şi scopul luării măsurii arestării preventive, organul judiciar competent, actul prin care se dispune asupra măsurii arestării preventive, procedura luării şi, respectiv, a prelungirii arestării preventive, durata totală în cursul urmăririi penale a acestei măsuri, arestarea preventivă a inculpatului în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, durata maximă a arestării preventive în cursul judecăţii în primă instanţă, încetarea de drept, revocarea şi înlocuirea măsurii arestării preventive, calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale, în procedura camerei preliminare şi în cursul judecăţii, verificarea măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii – art. 202, art. 204-208, art. 223, art. 203 alin. (3), art. 224-239, art. 241-242 din Codul de procedură penală.

42. Aşa fiind, Curtea constată că, în ce priveşte procedura arestării preventive a inculpatului în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, legiuitorul a exceptat în terminis posibilitatea respingerii propunerii de arestare preventivă, prin faptul că în dispoziţiile art. 238 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificării lor prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 - aplicabilă însă în cauză - nu a făcut trimitere şi la dispoziţiile art. 227 din Codul de procedură penală referitoare la „Respingerea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale”. Dispoziţiile art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală conţin o contradictio in adjecto, câtă vreme prima teză statuează cu privire la posibilitatea arestării preventive în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, pentru aceleaşi temeiuri şi în aceleaşi condiţii ca şi arestarea preventivă dispusă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în cursul urmăririi penale (situaţie care implică inclusiv posibilitatea respingerii propunerii de arestare preventivă), iar cea de-a două teză - reclamata de autor - interzice, prin exceptare expresă, posibilitatea respingerii propunerii de arestare preventivă.

43. În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv în Hotărârea din 4 decembrie 1979, pronunţată în Cauza Schiesser împotriva Elveţiei, paragraful 31, s-a statuat că „magistratul” (împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare) care soluţionează cauze privind persoane arestate sau deţinute preventiv, despre care face vorbire art. 5 paragraful 3 din Convenţie, trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv: independenţa faţă de executiv şi de părţi; o exigenţă de procedură, respectiv magistratul să asculte personal persoana adusă în faţa sa, şi o exigenţă de fond, anume competenţa de a examina circumstanţele care impun sau nu detenţia şi pe aceea de a se pronunţa, pe criterii juridice, cu privire la existenţa raţiunilor care justifică arestarea, iar, în absenţa lor, să poată ordona eliberarea persoanei arestate.

44. Totodată, instanţele care se pronunţă cu privire la posibilitatea menţinerii în arest preventiv a inculpatului trebuie să examineze toate elementele relevante concrete, care sunt în măsură să confirme existenţa necesităţii acestei măsuri (Hotărârea din 8 iunie 1995, pronunţată în Cauza Mansur împotriva Turciei, paragrafele 55-56). De asemenea, prin Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Smimova împotriva Rusiei, paragraful 61, şi Hotărârea din 7 aprilie 2009, pronunţată în Cauza Tiron împotriva României, paragraful 38, instanţa de la Strasbourg a statuat asupra necesităţii de a identifica indicii concrete care să justifice necesitatea menţinerii privării de libertate, indicii care fac ca interesul public să prevaleze asupra prezumţiei de nevinovăţie a inculpatului şi a dreptului fundamental la libertatea individuală a celui arestat.

45. În acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că un sistem automat de plasare în detenţie provizorie datorită existenţei unei prezumţii potrivit căreia arestarea este obligatorie pentru infracţiunile de o anumită gravitate, cu excepţia cazului în care cei interesat reuşea să dovedească că nu există riscul de a se sustrage de la proces sau de a comite o nouă infracţiune, este contrar art. 5 paragraful 3 din Convenţie (a se vedea Hotărârea din 26 iulie 2001, pronunţată în Cauza Hijkov împotriva Bulgariei, paragraful 87). Ţinând seama de aceste exigenţe, este cu atât mai evident că un sistem automat de plasare în detenţie datorită stadiului procesual În care se află o cauză este contrar dispoziţiilor art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

46. În concluzie, Curtea constată că această deficienţă de reglementare este de natură a încălca dispoziţiile art. 23 din Legea fundamentală coroborat cu art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, deoarece, pe de o parte, persoana supusă măsurii arestării preventive este privată de libertate în afara unor cazuri şi proceduri legale aprioric stabilite, iar, pe de altă parte, câtă vreme norma în cauză poate fi interpretată. În absenţa oricăror altor criterii legale, în sensul legitimării privării obligatorii de libertate, persoana supusă măsurii nu poate beneficia de un proces corect şi echitabil. Mai mult, modalitatea aleasă de legiuitor nu numai că obligă judecătorul de cameră preliminară/instanţa de judecată să dispună privarea de libertate, dar nesocoteşte însăşi esenţa actului de justiţie care nu mai este imparţial pentru toţi, ci diferenţiat în funcţie de faza procesuală în care se află o anumită cauză.

47. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin, (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală, în varianta anterioară modificării prin art. II pct. 54 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, ridicată de Ouahmane Khalid în Dosarul nr. 1.194/116/2015 al Tribunalului Călăraşi - Secţia penală şi constată că soluţia legislativă care exclude aplicarea dispoziţiilor art. 227 din Codul de procedură penală este neconstituţională,

2, Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Călăraşi - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 29 noiembrie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind acordarea prestaţiilor sub forma biletelor de tratament balnear, pentru anul 2017, prin sistemul organizat şi administrat de Casa Naţională de Pensii Publice

 

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 124 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1.-Prezenta hotărâre are ca obiect de reglementare regulile de stabilire a numărului biletelor de tratament balnear pentru anul 2017 şi modul de acordare, distribuire şi de decontare a acestora.

Art. 2. - În unităţile de tratament balnear, proprietate a Casei Naţionale de Pensii Publice, este asigurat pentru anul 2017 un număr maxim de 56.394 de locuri la tratament balnear, repartizate pe maximum 18 serii de trimitere.

Art. 3. - La numărul de locuri prevăzut la art. 2 se adaugă, până la nivelul sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul asigurărilor sociale de stat pe anul 2017, numărul de locuri la tratament balnear contractat cu alţi operatori economici interesaţi, număr care se va stabili după atribuirea contractelor, în funcţie de preţurile ofertate pe bilet.

Art. 4. - Numărul biletelor de tratament balnear care se acordă gratuit categoriilor de persoane beneficiare ale prevederilor unor legi speciale, cu caracter reparatoriu, se stabileşte prin aplicarea unei cote de maximum 15% din totalul numărului de bilete, rezultat în conformitate cu prevederile art. 2 şi 3.

Art. 5. - În perioada unui an calendaristic, persoana îndreptăţită poate beneficia de un singur bilet de tratament.

Art. 6. - (1) Distribuirea biletelor de tratament balnear se face de către Casa Naţională de Pensii Publice, prin casele teritoriale de pensii.

(2) Decontarea costurilor biletelor de tratament balnear se face de către Casa Naţională de Pensii Publice din fondurile aprobate prin Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2017 nr. 7/2017, la capitolul „Asigurări şi asistenţă socială”, titlul „Asistenţă socială”, articolul „Ajutoare sociale”, alineatul „Ajutoare sociale în natură”, către prestatorii de servicii, potrivit legii.

 

PRIM-MINISTRU

SORIN MIHAI GRINDEANU

Contrasemnează:

p. Ministrul muncii şi justiţiei sociale,

Adrian-Marius Dobre,

secretar de stat

Ministrul finanţelor publice,

Viorel Ştefan

 

Bucureşti, 2 martie 2017.

Nr. 82.

 

DECIZII ALE PRIM-MINISTRULUI

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

privind încetarea, prin acordul părţilor, a raportului de serviciu al domnului Pricăjan Dan-Aurel, inspector guvernamental în cadrul Secretariatului General al Guvernului

 

Având în vedere Cererea domnului Pricăjan Dan-Aurel, înregistrată la Cabinetul prim-ministrului cu nr. 5/1.517 din 1 martie 2017,

în temeiul art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi al art. 97 lit. b) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - La data intrării în vigoare a prezentei decizii, raportul de serviciu al domnului Pricăjan Dan-Aurel, inspector guvernamental în cadrul Secretariatului General al Guvernului, încetează prin acordul părţilor.

 

PRIM-MINISTRU

SORIN MIHAI GRINDEANU

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Mihai Busuioc

 

Bucureşti, 2 martie 2017.

Nr. 217.

GUVERNUL ROMÂNIEI

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

pentru numirea domnului Vicenţiu-Mircea Irimie în funcţia de secretar de stat la Ministerul Consultării Publice şi Dialogului Social

 

În temeiul art. 15 lit. d) şi al art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - Începând cu data intrării în vigoare a prezentei decizii, domnul Vicenţiu-Mircea Irimie se numeşte în funcţia de secretar de stat la Ministerul Consultării Publice şi Dialogului Social.

 

PRIM-MIN1STRU

SORIN MIHAI GRINDEANU

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Mihai Busuioc

 

Bucureşti, 2 martie 2017.

Nr. 218.

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

pentru numirea domnului Dorin-Octavian Corcheş în funcţia de secretar de stat la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale

 

În temeiul art. 15 lit. d) şi al art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - Începând cu data intrării în vigoare a prezentei decizii, domnul Dorin-Octavian Corcheş se numeşte în funcţia de secretar de stat la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.

 

PRIM-MINISTRU

SORIN MIHAI GRINDEANU

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Mihai Busuioc

 

Bucureşti, 2 martie 2017.

Nr. 219.

GUVERNUL ROMÂNIEI

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

privind eliberarea doamnei Ruxandra Elena Gîndu din funcţia de preşedinte al Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului

 

În temeiul art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, şi al art. 8 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2004 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Bancare prin comasarea prin absorbţie cu Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, aprobată cu completări prin Legea nr. 360/2004, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - La data intrării în vigoare a prezentei decizii, doamna Ruxandra Elena Gîndu se eliberează din funcţia de preşedinte al Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului.

 

PRIM-MINISTRU

SORIN MIHAI GRINDEANU

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Mihai Busuioc

 

Bucureşti, 2 martie 2017.

Nr. 220.

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

privind numirea domnului Florian Daniel Geantă în funcţia de preşedinte al Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului

 

În temeiul art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, şi al art. 8 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2004 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Bancare prin comasarea prin absorbţie cu Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, aprobată cu completări prin Legea nr. 360/2004, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - Începând cu data intrării în vigoare a prezentei decizii, domnul Florian Daniel Geantă se numeşte în funcţia de preşedinte al Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului.

 

PRIM-MINISTRU

SORIN MIHAI GRINDEANU

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Mihai Busuioc

 

Bucureşti, 2 martie 2017.

Nr. 221.

GUVERNUL ROMÂNIEI

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

privind eliberarea domnului Mitea Ilie Dumitru Haralambie din funcţia de preşedinte, cu rang de secretar de stat, al Agenţiei Domeniilor Statului

 

În temeiul art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, şi al art. 5 alin. (1) din Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - La data intrării în vigoare a prezentei decizii, domnul Mitea Ilie Dumitru Haralambie se eliberează din funcţia de preşedinte, cu rang de secretar de stat, al Agenţiei Domeniilor Statului.

 

PRIM-MINISTRU

SORIN MIHAI GRINDEANU

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Mihai Busuioc

 

Bucureşti, 2 martie 2017.

Nr. 222.

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

privind numirea domnului Alexandru-Valentin Tachianu în funcţia de preşedinte, cu rang de secretar de stat, al Agenţiei Domeniilor Statului

 

În temeiul art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, şi al art. 5 alin. (1) din Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - Începând cu data intrării în vigoare a prezentei decizii, domnul Alexandru-Valentin Tachianu se numeşte în funcţia de preşedinte, cu rang de secretar de stat, al Agenţiei Domeniilor Statului.

 

PRIM-MINISTRU

SORIN MIHAI GRINDEANU

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Mihai Busuioc

 

Bucureşti, 2 martie 2017.

Nr. 223.

GUVERNUL ROMÂNIEI

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

privind eliberarea doamnei Alina Luminiţa Catan din funcţia de vicepreşedinte, cu rang de subsecretar de stat, al Agenţiei Domeniilor Statului

 

În temeiul art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, şi al art. 5 alin. (1) din Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - La data intrării în vigoare a prezentei decizii, doamna Alina Luminiţa Catan se eliberează din funcţia de vicepreşedinte, cu rang de subsecretar de stat, al Agenţiei Domeniilor Statului.

 

PRIM-MINISTRU

SORIN MIHAI GRINDEANU

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Mihai Busuioc

 

Bucureşti, 2 martie 2017.

Nr. 224.

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

privind numirea domnului Marius Postolache în funcţia de vicepreşedinte, cu rang de subsecretar de stat, al Agenţiei Domeniilor Statului

 

În temeiul art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, şi al art. 5 alin. (1) din Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - Începând cu data intrării în vigoare a prezentei decizii, domnul Marius Postolache se numeşte în funcţia de vicepreşedinte, cu rang de subsecretar de stat, al Agenţiei Domeniilor Statului.

 

PRIM-MINISTRU

SORIN MIHAI GRINDEANU

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Mihai Busuioc

 

Bucureşti, 2 martie 2017.

Nr. 225.

GUVERNUL ROMÂNIEI

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

pentru revocarea domnului Ioan Gherheş din funcţia de preşedinte, cu rang de secretar de stat, al Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului

 

Având în vedere propunerea formulată de viceprim-ministru, ministrul mediului,

în temeiul art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, şi al art. 6 alin. (1) şi (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.000/2012 privind reorganizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului şi a instituţiilor publice aflate în subordinea acesteia, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - La data intrării în vigoare a prezentei decizii, domnul Ioan Gherheş se revocă din funcţia de preşedinte, cu rang de secretar de stat, al Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului.

 

PRIM-MINISTRU

SORIN MIHAI GRINDEANU

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Mihai Busuioc

 

Bucureşti, 2 martie 2017.

Nr. 226.

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

pentru numirea domnului Viorel Toma în funcţia de preşedinte, cu rang de secretar de stat, al Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului

 

Având în vedere propunerea formulată de viceprim-ministru, ministrul mediului, prin Adresa nr. 1.092/D.C. din 17 februarie 2017, înregistrată la Secretariatul General al Guvernului cu nr. 20/3.107/M.B. din 17 februarie 2017,

în temeiul art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, şi al art. 6 alin. (1) şi (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.000/2012 privind reorganizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului şi a instituţiilor publice aflate în subordinea acesteia, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - Începând cu data intrării în vigoare a prezentei decizii, domnul Viorel Toma se numeşte în funcţia de preşedinte, cu rang de secretar de stat, al Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului.

 

PRIM-MINISTRU

SORIN MIHAI GRINDEANU

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Mihai Busuioc

 

Bucureşti, 2 martie 2017.

Nr. 227.


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.