MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 161/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 161         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Vineri, 3 martie 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CAMEREI DEPUTAŢILOR

 

7. - Decizie privind delegarea atribuţiilor preşedintelui Camerei Deputaţilor

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 642 din 1 noiembrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 374/2006 privind suspendarea serviciului public cu specific silvic pentru proprietarii terenurilor forestiere pentru care au fost emise documentele prevăzute la art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991

 

Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

3.366. - Ordin al ministrului educaţiei naţionale privind aprobarea calendarului sesiunii speciale de bacalaureat 2017 pentru absolvenţii de liceu participanţi la loturile naţionale lărgite ce se pregătesc pentru competiţiile internaţionale, precum şi pentru absolvenţii de liceu care susţin examenul de admitere în universităţile din străinătate

 

DECIZII ALE CAMEREI DEPUTAŢILOR

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

 

DECIZIE

privind delegarea atribuţiilor preşedintelui Camerei Deputaţilor

 

În temeiul art. 34 şi 35 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8/1994, republicat,

 

preşedintele Camerei Deputaţilor emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - În perioada 4-7 martie 2017, atribuţiile preşedintelui Camerei Deputaţilor vor fi exercitate de domnul deputat Petru Gabriel Vlase, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor.

 

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR

NICOLAE-LIVIU DRAGNEA

 

Bucureşti, 3 martie 2017.

Nr. 7.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 642

din 1 noiembrie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 374/2006 privind suspendarea serviciului public cu specific silvic pentru proprietarii terenurilor forestiere pentru care au fost emise documentele prevăzute la art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea

şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 374/2006 privind suspendarea serviciului public cu specific silvic pentru proprietarii terenurilor forestiere pentru care au fost emise documentele prevăzute la art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, excepţie ridicată de Ecaterina Susana Roy Chowdhury în Dosarul nr. 1.430/119/2014 al Curţii de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.647D/2015.

2. La apelul nominal răspunde avocat Mădălina Berechet, pentru autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, cu împuternicire avocaţială la dosar. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Având cuvântul, reprezentanta autoarei excepţiei solicită admiterea acesteia, susţinând, în esenţă, că dispoziţiile Legii nr. 374/2006 contravin, în principal, prevederilor art. 1 alin. (5) şi art. 44 din Constituţie. Totodată, susţine că art. 2 din Legea nr. 374/2006 este neconstituţional, deoarece, în primul rând, conferă Comisiei judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor posibilitatea de a contesta titlul de proprietate emis chiar de această autoritate publică, invocându-şi astfel propria culpă. Or, proprietarul nu a fost de rea-credinţă, iar transferul culpei de la autoritatea publică la proprietar este un abuz, contrar jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la garantarea dreptului de proprietate. Totodată, susţine că, în ipoteza în care art. 2 din Legea nr. 374/2006 s-ar interpreta în sensul că ar viza şi subdobânditorii de bună-credinţă, se încalcă aceleaşi dispoziţii constituţionale. De asemenea arată că art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 374/2006 contravin dispoziţiilor art. 44 şi art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece suspendarea serviciului public cu specific silvic poate dura sine die (în speţă, durează de peste de 2 ani), ceea ce încalcă atributul de folosinţă al dreptului de proprietate. Depune extrase de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie referitoare la formularea unor cereri de strămutare a cauzelor.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

5. Prin încheierea din 6 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.430/119/2014, Curtea de Apel Braşov – Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1-6 din Legea nr. 374/2006 privind suspendarea serviciului public cu specific silvic pentru proprietarii terenurilor forestiere pentru care au fost emise documentele prevăzute la art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991. Excepţia a fost invocată de recurenta-reclamantă Ecaterina Susana Roy Chowdhury, într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva Sentinţei civile nr. 49 din 26 ianuarie 2015 a Tribunalului Covasna prin care s-a respins ca nefondată acţiunea având ca obiect atât anularea solicitării de suspendare a serviciului public cu specific silvic făcute de Comisia judeţeană Covasna pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, cât şi a deciziilor emise de I.T.R.S.V. (inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare Braşov) prin care s-a dispus măsura suspendării acestui serviciu cu privire la suprafaţa de teren forestier pretins a se afla în proprietatea reclamantei.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine, referitor la neconstituţionalitatea prevederilor art. 1-4 din Legea nr. 374/2006, în primul rând, că acestea încalcă dispoziţiile art. 44, art. 136 alin. (5) şi art. 1 alin, (5) din Constituţie, în măsura în care se interpretează că suspendarea serviciului public cu specific silvic se poate dispune în mod legal în condiţiile în care dosarele având ca obiect acţiuni în constatarea nulităţii actelor de reconstituire a dreptului de proprietate sunt suspendate în temeiul art. 413 alin. 1 din Codul de procedură civilă. Cu privire la încălcarea art. 44 şi art. 136 alin. (5) din Constituţie arată că, potrivit dispoziţiilor de lege criticate, s-ar ajunge la o suspendare sine die a serviciului silvic. Altfel spus, neconstituţionalitatea vizează ipoteza în care  (i) dosarul având ca obiect constatarea nulităţii actelor de reconstituire a dreptului de proprietate este suspendat pro cause ca depinzând de un alt dosar, în temeiul art. 413 alin. (1) din Codul de procedură civilă, iar, ulterior, (ii) serviciul public cu specific silvic este suspendat ca urmare a existenţei pe rol a dosarului având ca obiect constatarea nulităţii actelor de reconstituire a dreptului de proprietate. Consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale în condiţiile în care măsura de suspendare a serviciului public cu specific silvic se poate dispune ca urmare a existenţei pe rol a unor dosare suspendate, întrucât s-ar produce în fapt o suspendare sine die a serviciului public cu specific silvic. Suspendarea serviciului public cu specific silvic în atare condiţii va conduce la o extindere a cadrului legal neprevăzută de lege, prin care măsura de suspendare a serviciului public cu specific silvic - esenţialmente provizorie conform Legii nr. 374/2006 - ar deveni, în fapt, definitivă. Or, această interpretare este vădit contrară dispoziţiilor art. 44 şi art. 136 alin. (5) din Constituţie, instituindu-se o evidentă interferenţă în conţinutul juridic al dreptului de proprietate privată prin suspendarea nelimitată a folosinţei - jus utendi şi jus fruendi - ca atribut al dreptului de proprietate. În esenţă, prevederile de lege criticate sunt neconstituţionale în măsura în care se dispune suspendarea prerogativelor dreptului de proprietate privată ca urmare a existenţei pe rol a unui dosar suspendat sine die, întrucât ar echivala cu o privare de proprietate, în lipsa unei cauze de utilitate publică şi fără acordarea de despăgubiri. Totodată, susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin şi art. 1 alin. (5) din Constituţie, fiind lipsite de claritate şi de previzibilitate, deoarece nu prevăd expressis verbis dacă măsura suspendării serviciului public cu specific silvic se aplică şi în ipoteza în care dosarul având ca obiect constatarea nulităţii actelor de reconstituire a dreptului de proprietate este suspendat. În acest sens invocă dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, Decizia nr. 1.595 din 14 decembrie 2011 şi Decizia nr. 418 din 3 iulie2014), precum şi, în temeiul art. 11 şi art. 20 din Constituţie, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragrafele 52 şi 55, şi Hotărârea din 8 iunie 2006, pronunţată în Cauza Lupşa împotriva României, paragraful 32).

7. În al doilea rând. autoarea excepţiei susţine că prevederile art. 1-4 din Legea nr. 374/2006 încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 44, art. 11, art. 148 şi art. 53 din Constituţie, în măsura în care se interpretează că suspendarea serviciului public cu specific silvic se poate dispune şi asupra altor persoane titulare ale dreptului de proprietate decât cele pentru care au fost emise documentele prevăzute la art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997. Astfel, susţine că dispoziţiile de lege criticate prevăd suspendarea serviciului public cu specific silvic numai în ceea ce priveşte destinatarul originar pe numele căruia au fost emise documentele prevăzute la art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997. Or, în măsura în care aceste dispoziţii legale ar fi interpretate ca fiind aplicabile şi persoanelor care au dobândit ulterior dreptul de proprietate de la titularii originari, consideră că este încălcat dreptul de proprietate al subdobânditorului, astfel cum este ocrotit de art. 44 din Constituţie. O astfel de interpretare este contrară şi dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, în condiţiile în care Legea nr. 374/2006 prevede măsura de suspendare a serviciului public CU Specific silvic numai pentru destinatarii originari pe numele cărora au fost emise actele de reconstituire. Or, este neconstituţională interpretarea conform căreia suspendarea serviciului silvic se poate extinde şi către persoana care a dobândit ulterior, cu bună-credinţă, dreptul de proprietate asupra fondului forestier. O asemenea măsură faţă de dobânditorii ulteriori ai dreptului de proprietate asupra fondului forestier nu este prevăzută de lege, astfel încât este contrară art. 1 alin. (5) din Constituţie. Cu privire Sa încălcarea art. 11 şi art. 148 din Constituţie consideră că eventuala sancţionare a dobânditorilor subsecvenţi şi de bună-credinţă ai fondului forestier ar reprezenta o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice, întrucât dobânditorii ulteriori nu sunt vizaţi de dispoziţiile art. 1-4 din Legea nr. 374/2006. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că accesibilitatea şi previzibilitatea normei juridice constituie o garanţie a principiului securităţii juridice. Astfel, într-o bogată jurisprudenţa, Curtea de contencios al drepturilor omului a subliniat importanţa asigurării accesibilităţii şi previzibilităţii legii, inclusiv sub aspectul stabilităţii acesteia, instituind şi o serie de repere pe care legiuitorul trebuie să le aibă în vedere pentru asigurarea acestor exigenţe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekvenyi împotriva Ungariei, Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, Decizia din 3 mai 2005, pronunţată în Cauza Dammann împotriva Elveţiei). Cât priveşte încălcarea art. 53 din Constituţie arată că dispoziţii asemănătoare se regăsesc şi în documentele internaţionale şi europene, precum art. 4 din Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, art. 52 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi art. 15 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care permit derogarea statului de la obligaţiile asumate privind drepturile cetăţenilor numai în caz de război sau alt pericol public care ameninţă viaţa naţiunii şi numai în măsura în care situaţia o impune. În consecinţă, interpretarea textelor de lege criticate, conform căreia suspendarea serviciului silvic se poate extinde şi către persoane care au dobândit ulterior, cu bună-credinţă, dreptul de proprietate asupra fondului forestier, reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate, în vădită coliziune cu dispoziţiile art. 53 din Constituţie.

8. Referitor la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 şi art. 6 din Legea nr. 374/2006, autoarea excepţiei susţine că acestea încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 53 din Constituţie, în măsura în care se interpretează că dobânditorii ulteriori ai dreptului de proprietate asupra fondului forestier pot fi sancţionaţi contravenţional. Astfel, întrucât Legea nr. 374/2006 prevede că serviciul public cu specific silvic la nivel naţional se suspendă numai pentru proprietarii terenurilor forestiere pentru care au fost emise documentele prevăzute la art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997, consideră că este neconstituţională interpretarea conform căreia sancţiunile contravenţionale pentru nepredarea fondului forestier pot fi suportate de subdobânditorii ulteriori ai fondului forestier - şi anume persoanele care au dobândit fondul forestier de la proprietarii terenurilor forestiere pentru care au fost emise documentele prevăzute la art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997. Într-o atare situaţie ar fi încălcate atât dispoziţiile art. 1 alin. (5), cât şi cele ale art. 53 din Constituţie, deoarece ingerinţa nu este prevăzută de lege. Mutatis mutandis, o asemenea ingerinţă reprezintă, în realitate, o sancţiune penală, fiind aplicabile dispoziţiile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi întreaga jurisprudenţa a Curţii Europene a Drepturilor Omului construită pe aceste dispoziţii convenţionale. În acest sens Curtea de la Strasbourg a statuat în identificarea noţiunii autonome de „acuzaţie penală” criteriile care stau la baza acestei calificări: (i) clasificarea faptei potrivit dreptului naţional, (ii) natura faptei incriminate şi (iii) natura şi gravitatea sancţiunii. Acest ultim criteriu are valoare determinantă în stabilirea aplicabilităţii directe a dreptului convenţional, chiar dacă, potrivit clasificării din dreptul intern sau potrivit naturii faptei incriminate, domeniul este unul extra-penal (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 septembrie 1999, pronunţată în Cauza Ozturk împotriva Germaniei, Hotărârea din 24 martie 2009, pronunţată în Cauza Dorota şi Zbigniew Nowak împotriva Poloniei, şi Decizia din 9 octombrie 2003, pronunţată în Cauza Szott - Medynska şi alţii împotriva Poloniei). Mai mult, în raport cu natura şi gravitatea sancţiunii, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, unele proceduri având caracter civil/administrativ conform normelor de drept naţional sunt asimilate unor proceduri penale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 octombrie 2007, pronunţată în Cauza Anghel împotriva României). De asemenea, Curtea Constituţională a dat prevalenţă şi a confirmat cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Decizia nr. 500 din 15 mai 2012. A fortiori trebuie inclusă în noţiunea de „acuzaţie penală” şi sancţiunea instituită ca urmare a răspunderii contravenţionale reglementate de art. 5 din Legea nr. 374/2006, astfel că se impune constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate.

9. Curtea de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal apreciază că dispoziţiile de lege criticate nu contravin prevederilor invocate din Legea fundamentală. Astfel, legiuitorul este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, având latitudinea să instituie limitări rezonabile în valorificarea acestuia. Limitările aduse exerciţiului dreptului de folosinţă sunt în acord cu dispoziţiile art. 44 şi art. 136 din Constituţie. Aplicarea prevederilor legii criticate este obligatorie în situaţia formulării unor cereri de chemare în judecată având ca obiect constatarea nulităţii absolute a unor acte de reconstituire a dreptului de proprietate şi nu este de natură a aduce atingere dreptului de proprietate privată şi nici altor drepturi şi libertăţi garantate de Constituţie. Acest drept este desfiinţat doar în situaţia admiterii acţiunii în constatare a nulităţii absolute a actelor de reconstituire a dreptului de proprietate. Prevederile legale criticate reglementează procedura suspendării serviciului public cu specific silvic pentru proprietarii terenurilor forestiere restituite în favoarea persoanelor care nu aveau acest drept. Suspendarea acestui serviciu urmează a înceta la momentul clarificării situaţiei juridice a terenurilor forestiere în discuţie, nefiind o suspendare nelimitată în timp, iar pe perioada operării ei, paza acestor terenuri se asigură de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, cheltuielile fiind avansate de la bugetul de stat şi decontate de către proprietarii stabiliţi prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Prin urmare, durata suspendării serviciului silvic este în speţă determinată de soluţionarea cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 4.972/305/2013 aflat pe roiul Judecătoriei Sfântu Gheorghe, cauză care la rândul ei este suspendată până la soluţionarea cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 23.945/211/2014 de pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, nefiind deci o suspendare sine die, cum susţine autoarea excepţiei. Instanţa de judecată apreciază, totodată, că Legea nr. 374/2006 nu încalcă dispoziţiile Constituţiei, întrucât prin acest act normativ se dă eficienţă art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997, în sensul că sunt lovite de nulitate absolută actele emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991. Aşa cum s-a statuat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 451 din 12 aprilie 2011, dispoziţiile Legii nr. 374/2006 nu produc o interferenţă în domeniul dreptului de proprietate privată cât timp aceste dispoziţii legale au ca finalitate oprirea tăierii abuzive a pădurilor, prin folosirea „mascată” a serviciilor silvice, servicii ce implică doar acţiuni premergătoare exploatării lemnului. Cât priveşte pretinsa lipsă de claritate a prevederilor art. 1-4 din Legea nr. 374/2006, instanţa apreciază că aceasta este nemotivată, mai ales că suspendarea serviciului silvic astfel cum a fost dispusă de autoritatea anume competentă este însăşi expresia respectării prevederilor Legii nr. 374/2006. Cu privire la neconstituţionalitatea art. 5 şi art. 6 din Legea nr. 374/2006, instanţa reţine că aceste prevederi nu au legătură cu speţa dedusă judecăţii, deoarece nu a fost aplicată vreo sancţiune contravenţională care să fi fost atacată cu plângere.

10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

11. Guvernul consideră că autorul excepţiei de neconstituţionalitate solicită, pe de-o parte, interpretarea normelor legale în materie, în sensul că prevederile Legii nr. 374/2006 „sunt neconstituţionale în măsura în care s-ar interpreta că suspendarea serviciului silvic se poate dispune ca urmare a existenţei pe rol a unor dosare suspendate, întrucât s-ar produce în fapt o suspendare sine die a serviciului public cu specific silvic” şi iar, pe de altă parte, modificarea sau completarea acestor norme, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. De altfel, Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul constituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate prin Decizia nr. 451 din 12 aprilie 2011.

12. Avocatul Poporului precizează că îşi menţine punctul de vedere astfel cum a fost cuprins în deciziile Curţii Constituţionale nr. 451 din 12 aprilie 2011 şi nr. 1.153 din 13 septembrie 2011, în sensul constituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate.

13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantei autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile Legii nr. 374/2006 privind suspendarea serviciului public cu specific silvic pentru proprietarii terenurilor forestiere pentru care au fost emise documentele prevăzute la art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, care au următorul conţinut:

„Art. 1. - Serviciul public cu specific silvic la nivel naţional pentru proprietarii terenurilor forestiere pentru care au fost emise documentele prevăzute la art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare, se suspendă în condiţiile prezentei legi.

Art. 2. - Comisiile judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor identifică proprietarii terenurilor forestiere pentru care au fost emise documentele prevăzute la art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, şi introduc la instanţele judecătoreşti competente acţiuni în constatarea nulităţii documentelor respective dacă acestea nu au fost introduse de persoanele prevăzute la art. III alin. (2) din Legea nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, care au obligaţia de a face cunoscut comisiilor introducerea acţiunii în constatarea nulităţii.

Art. 3. - (1) Comisiile judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor comunică inspectoratelor teritoriale de regim silvic şi de vânătoare care sunt proprietarii terenurilor forestiere situate pe raza unităţii administrativ-teritoriale pentru care s-a invocat nulitatea titlurilor de proprietate la instanţele judecătoreşti.

(2) Comunicarea prevăzută la alin. (1) se face cu precizarea clară a datelor de identificare a terenurilor forestiere, în conformitate cu amenajamentul silvic.

(3) Inspectoratele teritoriale de regim silvic şi de vânătoare suspendă serviciul public silvic pentru proprietarii terenurilor forestiere pe baza comunicării prevăzute la alin. (1).

Art. 4. - (1) Suspendarea prevăzută la art. 3 alin. (3) încetează la data comunicării de către comisiile judeţene pentru stabilirea drepturilor de proprietate privată asupra terenurilor a hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile, favorabile proprietarilor, care clarifică situaţia juridică a terenurilor forestiere, către inspectoratele teritoriale de regim silvic şi de vânătoare.

(2) Hotărârile judecătoreşti prevăzute la alin. (1) se aduc la cunoştinţă comisiilor judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către proprietari şi de către autorităţile parte în procese.

(3) Pe perioada suspendării serviciului silvic prevăzut la art. 3 alin. (3) paza terenurilor forestiere se asigură de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva.

(4) Cheltuielile determinate de asigurarea pazei prevăzute la alin. (3) se suportă de la bugetul de stat şi se decontează în condiţiile art. 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 139/2005 privind administrarea pădurilor din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 38/2006, şi ale art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 483/2006 pentru aprobarea atribuţiilor ocoalelor silvice de stat şi ale celor constituite ca structuri proprii, a obligaţiilor ce revin deţinătorilor de păduri. În vederea respectării regimului silvic, precum şi a Regulamentului de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 139/2005 privind administrarea pădurilor din România.

Art. 5. - Prestarea serviciului public cu specific silvic cu încălcarea prevederilor prezentei legi constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 5.000 lei la 10.000 lei.

Art. 6. - (1) Constatarea contravenţiilor prevăzute la art. 5 se face de către personalul silvic cu atribuţii de control din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură şi de structurile subordonate.

(2) Dispoziţiile referitoare la contravenţii, prevăzute la art. 5, se completează cu dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare.”

Dispoziţiile art. III alin. (1) şi (2) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 299 din 4 noiembrie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, la care fac referire textele de lege criticate, au următorul conţinut:

„(1) Sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispoziţiilor legislaţiei civile, aplicabile la data încheierii actului juridic, următoarele acte emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale prezentei legi:

a) actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate, în favoarea persoanelor care nu erau îndreptăţite, potrivit legii, la astfel de reconstituiri sau constituiri, cum sunt:

(i) actele de reconstituire în favoarea unor persoane care nu au avut niciodată teren în proprietate predat la cooperativa agricolă de producţie sau la stat sau care nu au moştenit asemenea terenuri;

(ii) actele de reconstituire şi constituire în favoarea altor persoane asupra vechilor amplasamente ale foştilor proprietari, solicitate de către aceştia, în termen legai, libere la data solicitării, în baza Legii nr. 18/1991 pentru terenurile intravilane, a Legii nr. 1/2000 şi a prezentei legi, precum şi actele de constituire pe terenuri scoase din domeniul public în acest scop;

(iii) actele de reconstituire şi constituire a dreptului de proprietate în favoarea altor persoane asupra terenurilor proprietarilor care nu au fost înscrişi în cooperativa agricolă de producţie, nu au predat terenurile statului sau acestea nu au fost preluate de stat prin acte translative de proprietate;

(iv) actele de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate emise după eliberarea titlului de proprietate fostului proprietar pe vechiul amplasament, transcris în registrele de transcripţiuni şi inscripţiuni sau, după caz, intabulat în cartea funciară, precum şi actele de înstrăinare efectuate în baza lor;

(v) actele de reconstituire şi constituire a dreptului de proprietate în măsura în care au depăşit limitele de suprafaţă stabilite de art. 24 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991;

(vi) actele de reconstituire a dreptului de proprietate asupra unor terenuri forestiere pentru persoanele care nu au deţinut anterior în proprietate astfel de terenuri;

b) actele de constituire a dreptului de proprietate pe terenurile agricole aflate în domeniul public sau privat al statului ori în domeniul public al comunelor, oraşelor sau municipiilor;

c) actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate în intravilanul localităţilor, pe terenurile revendicate de foştii proprietari, cu excepţia celor atribuite conform art. 23 din lege;

d) actele de constituire a dreptului de proprietate pe terenurile agricole constituite ca izlaz comunal;

e) actele de constituire a dreptului de proprietate, în condiţiile art. 20, în localităţile în care s-a aplicat cota de reducere prevăzută de lege;

f) actele de constituire a dreptului de proprietate, în condiţiile art. 20 şi în cazul în care în localitatea respectivă nu S-S constituit dreptul de proprietate persoanelor îndreptăţite de lege;

g) transferurile de terenuri dintr-o localitate în alta, efectuate cu încălcarea condiţiilor prevăzute de lege, în scopul ilicit de a spori prin aceasta valoarea terenului primit ca urmare a transferului;

h) actele de vânzare-cumpărare privind construcţiile afectate unei utilizări sociale sau culturale - case de locuit, creşe, grădiniţe, cantine, cămine culturale, sedii şi altele asemenea - ce au aparţinut cooperativelor agricole de producţie, cu încălcarea dispoziţiilor imperative prevăzute la ultimul alineat al art. 28 din lege.

(2) Nulitatea poate fi invocată de primar, prefect, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi de alte persoane care justifică un interes legitim, iar soluţionarea cererilor este de competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun.”

16. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 44 alin. (1)-(4) privind dreptul de proprietate privată, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 136 alin. (5) privind inviolabilitatea proprietăţii private şi art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană.

17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine, în primul rând, referitor la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 şi art. 6 din Legea nr. 374/2006 - raportată la art. 1 alin. (5) şi art. 53 din Constituţie, în măsura în care se interpretează că dobânditorii ulteriori ai dreptului de proprietate asupra fondului forestier pot fi sancţionaţi contravenţional -, că litigiul în cadrul căruia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate are ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva Sentinţei civile nr. 49 din 26 ianuarie 2015 a Tribunalului Covasna prin care s-a respins ca nefondată acţiunea având ca obiect atât anularea solicitării de suspendare a serviciului public cu specific silvic făcute de Comisia Judeţeană Covasna pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, cât şi a deciziilor emise de ITRSV (Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare Braşov) prin care s-a dispus măsura suspendării acestui serviciu cu privire la suprafaţa de teren forestier pretins a se afla în proprietatea reclamantei. Autoarea excepţiei critică dispoziţiile art. 5 şi 6 din Legea nr. 374/2006, susţinând că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează că dobânditorii ulteriori ai dreptului de proprietate asupra fondului forestier pot li sancţionaţi contravenţional. Or, Curtea constată că, din moment ce în speţă nu s-a pus în discuţie nicio sancţiune contravenţională, art. 5 şi 6 din Legea nr. 374/2006 nu au legătură cu cauza în cadrul căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate.

18. Întrucât, potrivit art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile de lege care formează obiect al excepţiei de neconstituţionalitate trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 şi 6 din Legea nr. 374/2006 este inadmisibilă.

19. Referitor la neconstituţionalitatea prevederilor art. 1-4 din Legea nr. 374/2006, raportat la art. 44 şi art. 136 alin. (5) din Constituţie, autoarea excepţiei arată că aceste prevederi sunt neconstituţionale în măsura în care se dispune suspendarea prerogativelor dreptului de proprietate privată ca urmare a existenţei pe rol a unui dosar suspendat sine die, întrucât ar echivala cu o privare de proprietate - interferând în conţinutul juridic al dreptului de proprietate privată prin suspendarea nelimitată a folosinţei - jus utendi şi jus fruendi - ca atribut al dreptului de proprietate, în lipsa unei cauze de utilitate publică şi fără acordarea de despăgubiri. Cu privire la aceste susţineri, Curtea reţine că, aşa cum a constatat prin Decizia nr. 451 din 12 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 424 din 17 iunie 2011, nu poate fi primită critica potrivit căreia Legea nr. 374/2006 instituie o interferenţă în conţinutul juridic al dreptului de proprietate privată prin suspendarea folosinţei - jus utendi şi jus fruendi - ca atribut al dreptului de proprietate asupra imobilului. Astfel, Curtea a reţinut că legiuitorul a decis suspendarea serviciului public cu specific silvic pentru proprietarii terenurilor forestiere restituite în favoarea persoanelor care nu aveau acest drept. Serviciul public cu specific silvic implică marcarea arborilor, eliberarea de documente pentru transport şi valorificare, precum şi paza pădurilor, în caz de solicitare. Aceste acţiuni reprezintă etapa premergătoare exploatării lemnului de către personalul silvic care funcţionează în cadrul ocoalelor silvice. Această reglementare îşi propune să oprească tăierea abuzivă a pădurilor, realizată prin folosirea „mascată” a serviciilor silvice. Suspendarea serviciului public cu specific silvic încetează la momentul clarificării situaţiei juridice a terenurilor forestiere, iar pe perioada suspendării, paza acestor terenuri se asigură de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, cheltuielile fiind asigurate de la bugetul de stat şi decontate de către proprietari stabiliţi prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Totodată, Curtea a mai reţinut că, potrivit actului normativ criticat, comisiile judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor identifică proprietarii terenurilor forestiere pentru care au fost emise documentele prevăzute la art. III din Legea nr. 169/1997 şi invocă în faţa instanţelor judecătoreşti nulitatea acestor acte, în situaţia în care nu au invocat-o proprietarii în cauză. Proprietarii au obligaţia de a anunţa comisiile despre invocarea nulităţii. Comisiile judeţene comunică inspectoratelor teritoriale de regim silvic şi de vânătoare care sunt proprietarii pădurilor situate pe raza unităţii administrativ-teritoriale pentru care s-a invocat nulitatea titlurilor de proprietate. Comunicarea trebuie să cuprindă precizarea dară a datelor de identificare a terenurilor forestiere, conform amenajamentului silvic. Aşa fiind, legiuitorul a prevăzut, pentru anumite situaţii speciale, cum este cea din actul normativ criticat, posibilitatea suspendării serviciului public cu specific silvic pentru proprietarii terenurilor forestiere pentru care au fost emise documentele prevăzute la art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997, dispoziţii legale ce precizează o dată în plus sancţiunea nulităţii actelor translative de proprietate încheiate cu încălcarea normelor legale imperative. Or, cum un act nul nu poate produce efecte, fiind desfiinţat de la data încheierii lui, un asemenea act nu poate să constituie temeiul dobândirii valabile a dreptului de proprietate.

20. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudenţa Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în decizia menţionată îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

21. Referitor la critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1-4 din Legea nr. 374/2006, raportat la art. 1 alin. (5) din Constituţie, autoarea excepţiei susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt lipsite de claritate şi de previzibilitate, deoarece nu prevăd expressis verbis dacă măsura suspendării serviciului public cu specific silvic se aplică şi în ipoteza în care dosarul având ca obiect constatarea nulităţii actelor de reconstituire a dreptului de proprietate este suspendat. Cu privire la această critică se reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale referitoare la art. 1 alin. (5) din Constituţie, una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225). În acest sens, Curtea a constatat, de principiu, că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de dar şi precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013).

22. Aplicând aceste considerente la speţa de faţă, Curtea reţine că, potrivit art. 1 din legea criticată, serviciul public cu specific silvic la nivel naţional pentru proprietarii terenurilor forestiere pentru care au fost emise documentele prevăzute la art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997 se suspendă, iar, potrivit art. 4 alin. (1) din lege, suspendarea încetează la data comunicării de către comisiile judeţene pentru stabilirea drepturilor de proprietate privată asupra terenurilor a hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile, favorabile proprietarilor, care clarifică situaţia juridică a terenurilor forestiere, către inspectoratele teritoriale de regim silvic şi de vânătoare. Aşadar, Curtea constată că textele criticate sunt formulate cu o precizie suficientă, ce permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele ce pot rezulta dintr-un act determinat. Astfel, suspendarea serviciului public cu specific silvic la nivel naţional pentru proprietarii terenurilor forestiere pentru care au fost emise documentele prevăzute la art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997 încetează la data comunicării hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile, favorabile proprietarilor, care clarifică situaţia juridică a terenurilor forestiere în discuţie. Având în vedere toate acestea, faptul că dosarul având ca obiect constatarea nulităţii actelor de reconstituire a dreptului de proprietate a terenurilor forestiere în discuţie este suspendat, în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă (potrivit căruia instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi) nu poate să conducă la constatarea neconstituţionalităţii textelor de lege din perspectiva invocată de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate,

23. În al doilea rând. autoarea excepţiei susţine că prevederile art. 1-4 din Legea nr. 374/2006 încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 44, art. 11, art. 148 şi art. 53 din Constituţie, în măsura în care se interpretează că suspendarea serviciului public cu specific silvic se poate dispune şi asupra altor persoane titulare ale dreptului de proprietate decât cele pentru care au fost emise documentele prevăzute la art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997. Curtea reţine că această critică reprezintă, în fapt, o chestiune de interpretare şi aplicare a textelor de lege criticate la cazul concret dedus judecăţii instanţei în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate. Astfel cum rezultă din actele dosarului, mai exact din încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale, la data de 19 decembrie 2013, reclamanta a încheiat un contract de donaţie, autentificat de un notar public, prin care a donat fiilor săi, în cote egale, dreptul de proprietate asupra unui teren cuprins în Titlul de proprietate nr. 6.699/2007. Potrivit textelor de lege criticate se suspendă serviciul public cu specific silvic la nivel naţional pentru proprietarii terenurilor forestiere pentru care au fost emise documentele prevăzute la art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997. Aşadar, aspectul invocat de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, şi anume dacă dispoziţiile de lege criticate se aplică numai în ceea ce priveşte destinatarul originar pe numele căruia au fost emise documentele prevăzute la art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997, este un aspect ce ţine de interpretarea şi aplicarea legii la cazul dedus judecăţii, iar nu o problemă de constituţionalitate a textelor de lege criticate.

24. În final, cu privire la susţinerile reprezentantei autoarei excepţiei de neconstituţionalitate din şedinţa publică, referitoare la neconstituţionalitatea posibilităţii Comisiei judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de a contesta titlul de proprietate, Curtea constată că nu poate primi aceste susţineri, deoarece au fost invocate direct în faţa Curţii Constituţionale. Or, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, părţile trebuie să îşi motiveze, în scris sau oral, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, adică să indice prevederile şi/sau principiile din Constituţie pretins a fi încălcate de dispoziţiile de lege criticate. Astfel invocată în faţa instanţei de judecată, excepţia de neconstituţionalitate trebuie pusă în discuţia părţilor, iar instanţa de judecată trebuie să îşi formuleze opinia cu privire la temeinicia excepţiei, toate acestea fiind menţionate în încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, de exemplu, prin Decizia nr. 24 din 27 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 24 februarie 2004, Curtea a reţinut că „litigiul constituţional se desfăşoară numai în limitele determinate prin încheierea de sesizare, fără ca acestea să poată fi modificate de vreuna dintre părţi.”

25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 şi 6 din Legea nr. 374/2006 privind suspendarea serviciului public cu specific silvic pentru proprietarii terenurilor forestiere pentru care au fost emise documentele prevăzute la art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, excepţie ridicată de Ecaterina Susana Roy Chowdhury în Dosarul nr. 1.430/119/2014 al Curţii de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi autoare în acelaşi dosar şi constată Că dispoziţiile art. 1-4 din Legea nr. 374/2006 privind suspendarea serviciului public cu specific silvic pentru proprietarii terenurilor forestiere pentru care au fost emise documentele prevăzute la art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 1 noiembrie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 62

din 7 februarie 2017

referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent-şef

 

1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, obiecţie formulată de Guvernul României, în temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

2. Cu Adresa nr. 5/6.768 din 24 octombrie 2016, Guvernul României a trimis Curţii Constituţionale sesizarea de neconstituţionalitate formulată, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 9.936 din 24 octombrie 2016 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.324A/2016,

3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate Guvernul susţine încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Această regulă constituţională circumscrie activitatea de legiferare în limitele şi în concordanţă cu Legea fundamentală, în condiţii de calitate a normelor. Pentru ca legea să fie respectată, aceasta trebuie cunoscută şi înţeleasă de subiecţii de drept, iar pentru a fi înţeleasă, trebuie să fie suficient de precisă şi previzibilă, în scopul de a oferi securitate juridică destinatarilor săi. În doctrina de specialitate s-a reţinut că o normă este previzibilă atunci când oferă o anume garanţie contra atingerilor arbitrare ce i-ar putea fi aduse de către puterea publică. Sub acest aspect, principiul securităţii juridice se corelează cu un alt principiu, dezvoltat în dreptul european, şi anume principiul încrederii legitime. Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, principiul încrederii legitime impune ca legislaţia să fie clară şi predictibilă, unitara şi coerentă; de asemenea, impune limitarea posibilităţilor de modificare arbitrară a normelor juridice (adică pe baza unor criterii de oportunitate conjuncturală) şi stabilitatea regulilor instituite prin acestea.

4. Or, Guvernul apreciază că dispoziţiile legii care face obiect al sesizării de neconstituţionalitate instituie un regim legal într-o formă care încalcă mai multe prevederi din Legea fundamentală şi din legi aflate în vigoare, respectiv Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Legea cuprinde norme neclare ce pot genera incoerenţă în aplicare, precum şi confuzie instituţională între diferitele structuri implicate în procesul de aplicare, astfel: art. I pct. 1 [referitor la art. 491 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010] instituie, prin norme vagi şi imprecise, dar cu caracter imperativ, interdicţia de a se introduce în actele adiţionale de conversie alte prevederi decât cele impuse prin legislaţie; art. I pct. 1 [referitor la art. 491 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010], sub aspectul aplicabilităţii normei, poate conduce la blocaje provocate de aplicarea neunitară şi arbitrară, cu încălcarea principiului securităţii juridice. Aceste prevederi încalcă principiul relativităţii efectelor contractului, instituit de art. 1.270 alin. (1) din Codul civil, potrivit căruia „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”, nu poate să profite şi nici să lezeze interesele altor persoane.

5. Autorul sesizării susţine că Legea pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori încalcă şi prevederile art. 11 şi art. 15 alin. (2) din Constituţie. Astfel, cu toate că statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce îi revin din tratatele la care este parte şi, conform art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană, „Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii”, prin adoptarea legii criticate legiuitorul român nu a respectat prevederea art. 23 alin, (5) din Directiva 17/2014 a Parlamentului European şi a Consiliului privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidenţiale şi de modificare a Directivelor 2008/48/UE şi 2013/36/UE şi a Regulamentului (UE) nr. 1.093/2010, potrivit căreia „Statele membre pot să reglementeze mai în detaliu împrumuturile în monedă străină, cu condiţia ca o astfel de reglementare să nu fie aplicată cu efect retroactiv”. Guvernul apreciază că aplicabilitatea legii criticate inclusiv asupra contractelor de credit în derulare la data intrării sale în vigoare contravine principiului neretroactivităţii legii civile, care refuză incidenţa legii noi asupra situaţiilor anterioare, care s-au născut şi au produs efecte juridice sub imperiul legii vechi.

6. Guvernul susţine, de asemenea, încălcarea principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor, consacrat de art. 16 din Constituţie, întrucât prevederile secţiunii 21 introduse prin legea criticată, deşi intitulată „Informaţii şi drepturi ce trebuie incluse în contractele de credit în monedă străină” sunt aplicabile doar pentru creditele acordate în franci elveţieni, împrejurare ce este de natură a genera o discriminare a consumatorilor care au credite în lei sau în alte valute.

7. Pe de altă parte, Guvernul mai arată că riscurile asupra stabilităţii financiare şi asupra cadrului macroeconomic, coroborate cu înrăutăţirea percepţiei mediilor investiţionale generată de lipsa de predictibilitate în procesul legislativ, într-un context marcat de volatilitate pe pieţele financiare, ar putea conduce la deprecierea ratingului de ţară pentru România care, implicit, ar creşte semnificativ costurile finanţării şi refinanţării datoriei publice a României, cu impact direct asupra bugetului de stat. Legea dării în plată a avut deja un impact negativ asupra percepţiei agenţiilor de rating, instituţiile de credit cu acţionariat majoritar străin putând declanşa acţiuni în justiţie împotriva statului român.

8. Pentru aceste argumente, autorul sesizării solicită admiterea criticilor formulate şi constatarea neconstituţionalităţii Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, în ansamblul ei.

9. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a comunica punctul lor de vedere.

10. Preşedintele Senatului a transmis, prin Adresa nr. 12.767 din 9 noiembrie 2016, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 10.804 din 9 noiembrie 2016, punctul său de vedere în care se arată că textele criticate sunt foarte clare şi exprimă neechivoc voinţa imperativă a legiuitorului de a interzice unităţilor de credit şi persoanelor care fac împrumuturi în franci elveţieni să introducă în actele adiţionale de conversie alte dispoziţii decât cele care ar fi stabilite prin legislaţia aferentă. Interesul urmărit de legiuitor prin această prevedere constă în protecţia persoanelor care fac împrumuturi în franci elveţieni, faţă de conduita unităţilor creditoare, care pot stabili clauze în defavoarea acestora, de natură a le afecta, „prin consecinţele extrem de grave asupra situaţiei lor materiale, însăşi demnitatea fiinţei umane, garantate constituţional”. Legea specială poate stabili oricând prevederi care să echilibreze interesele băncilor de a obţine profit de pe urma împrumuturilor acordate cu cele ale consumatorilor, în caz de schimbare semnificativă a cursului valutar. Este adevărat că prin această prevedere imperativă Parlamentul încalcă principiul relativităţii efectelor actului juridic civil prevăzut de art. 1.270 alin. (1) din Codul civil, dar acesta nu are forţa juridică a unei dispoziţii constituţionale, astfel că „nu i se poate aduce Parlamentului acuza că prin lege specială introduce o regulă derogatorie de la un regim juridic determinat”.

11. Cu privire la critica referitoare la încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, preşedintele Senatului arată că, în realitate, dispoziţiile legii criticate se aplică unor raporturi juridice aflate în derulare, vizând restul de credit nerambursat care va face obiectul conversiei. Parlamentul a respectat cu rigoare dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie şi implicit principiul neretroactivităţii legii, astfel că nu poate fi reţinută nici critica referitoare la nesocotirea art. 11 privind forţa obligatorie a tratatelor internaţionale.

12. În ceea ce priveşte critica raportată la principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrat în art. 16 alin. (1) din Constituţie, formulată în sensul că legea care face obiectul contestării se referă doar la persoanele cărora li s-au acordat credite în franci elveţieni, nu şi la cele care au contractat împrumuturi bancare în altă valută, care, excluse fiind de la aplicarea legii, sunt discriminate, preşedintele Senatului consideră că principiul nediscriminării nu este consacrat în art. 16 alin. (1) din Constituţie, aşa cum afirmă Guvernul în sesizare, ci în art. 4 alin. (2) din Legea fundamentală, iar reglementarea de către Parlament a raporturilor juridice ale căror subiecte sunt persoanele care s-au împrumutat în franci elveţieni nu se întemeiază pe un criteriu de discriminare prevăzut la art. 4 alin. (2) din Constituţie.

13. În concluzie, preşedintele Senatului solicită respingerea obiecţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

14. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis prin Adresa nr. 2/7.083 din 11 noiembrie 2016, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 11.029 din 11 noiembrie 2016, punctul său de vedere în care, analizând dispoziţiile modificărilor contestate şi prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), se apreciază că invocarea acestora din urmă este pur formală, fiind irelevantă din punct de vedere constituţional. Astfel, apare firească necesitatea de a întări interdicţia introducerii de dispoziţii suplimentare în actele adiţionale de conversie, întrucât în cazul de faţă este vorba despre un tip de acte adiţionale a căror nesemnare de către consumator nu este considerată acceptare tacită, aşa cum prevede art. 40 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 şi cum s-a întâmplat în anul 2010, odată cu implementarea actului normativ, când băncile au introdus şi alte prevederi decât cele impuse de ordonanţa de urgenţă (cu titlu de exemplu, schimbarea tipului dobânzii din dobândă fixă în dobândă variabilă ori redenumirea unor comisioane). Referitor la criticile aduse art. 491 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 se susţine că la adoptarea acestor norme au fost luate în considerare prevederile directivelor 2008/48/CE şi 2014/17/CE care conţin o prevedere similară privitoare la caracterul imperativ al directivelor. Chiar dacă Directiva 2014/17/CE nu se aplică, conform art. 43 alin. (1), „contractelor de credit existente înainte de 21 martie 2016”, data intrării sale în vigoare, se observă grija legiuitorului european pentru asigurarea protecţiei garantate consumatorului, respectiv înlăturarea oricărei posibilităţi ca prin formularea contractelor să se ajungă la eludarea măsurilor pe care statele membre le adoptă prin transpunerea celor două directive.

15. Referitor la criticile aduse de autorul sesizării care vizează încălcarea prevederilor art. 11 alin. (1) şi (2) şi art. 15 alin. (2) din Constituţie, precum şi ale art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană, preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că, potrivit normei de drept european invocate, „statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale şi se abţin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii*. Obiectivele Uniunii Europene sunt definite în mod generic în cadrul art. 21 din TUE care face trimitere la o serie de principii ce au finalitatea de a aduce bunăstare în statele Uniunii, prin promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, prin respectarea demnităţii umane şi promovarea solidarităţii şi egalităţii între oameni, dar şi prin promovarea dezvoltării durabile pe plan economic, social şi de mediu a ţărilor în curs de dezvoltare, cu scopul primordial de a eradica sărăcia. Însă „legea criticată nu reprezintă o transpunere a Directivei 2014/17, ci o lege care completează Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, care reglementează şi în acelaşi timp sancţionează un comportament iresponsabil şi înşelător al instituţiilor de credit”. Atât Directiva 2008/48, cât şi Directiva 2014/17 reprezintă mecanisme de protecţie sporită a consumatorului în materia contractelor de credit încheiate cu instituţiile bancare. Legea criticată, care prevede că se aplică şi contractelor de credit aflate în derulare, conţine o soluţie confirmată de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia pronunţată în C-602/10 ANPC Călăraşi vs. Volksbank Romania - S.A. Ţinând cont de jurisprudenţa europeană, conform art. 148 alin. (2) din Constituţie, deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sunt obligatorii şi fac parte din dreptul intern,

16. Având în vedere considerentele expuse, preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

17. Avocatul Poporului nu a comunicat punctul său de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate.

18. În vederea soluţionării prezentei sesizări, Curtea procedează, mai întâi, la verificarea admisibilităţii acesteia. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată prin raportare la art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori”. Astfel, se constată că actul supus controlului este o lege adoptată de Parlamentul României, sesizarea fiind formulată de Guvernul României, sub semnătura prim-ministrului, care, potrivit dispoziţiilor legale, întruneşte calitatea de titular al sesizării.

19. Obiectul sesizării de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. Legea are ca obiect de reglementare completarea capitolului IV din ordonanţa de urgenţă cu o secţiune nouă, secţiunea 21, cu privire la „Informaţii şi drepturi ce trebuie incluse în contractele de credit în moneda străină* precum şi cu alte dispoziţii corespunzătoare modificărilor operate.

20. Autorul sesizării susţine că actul normativ criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) care consacră obligativitatea respectării legii şi a Constituţiei, art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii civile, precum şi art. 16 referitor la egalitatea în drepturi â cetăţenilor.

21. Analizând cadrul legislativ în materia contractelor de credit pentru consumatori, Curtea reţine că, respectând obligaţia de transpunere şi implementare în legislaţia naţională a Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului, legiuitorul român derivat a adoptat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 11 iunie 2010, prin care se stabilesc drepturile şi obligaţiile creditorilor şi consumatorilor, într-un cadru de reglementare unitar cu cel de la nivelul Uniunii Europene. Ordonanţa de urgenţă a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 288/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 888 din 30 decembrie 2010, şi nu s-a aplicat contractelor în curs de derulare la data intrării sale în vigoare. Ordonanţa de urgenţă a abrogat Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 23 aprilie 2008. De asemenea, de la data intrării sale în vigoare, prevederile Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 14 decembrie 1999, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică numai contractelor încheiate CU persoane juridice, cu excepţia unor prevederi strict enumerate care se aplică şi contractelor încheiate cu consumatori persoane fizice.

22. Ulterior, în septembrie 2016, a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum fi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 20 septembrie 2016, care transpune în legislaţia naţională Directiva 2014/17/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 februarie 2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidenţiale şi de modificare a Directivelor 2008/48/CE şi 2013/36/UE şi a Regulamentului (UE) nr. 1.093/2010, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 60 din 28 februarie 2014. Scopul reglementării este acela de a sprijini consumatorii, în contextul în care, pe parcursul derulării unui contract de credit garantat cu un bun imobil, aceştia întâmpină dificultăţi economico-financiare ce pot apărea atât din cauza variaţiei dobânzii sau a cursului de schimb valutar, dar şi ca urmare a altor aspecte neprevăzute, precum şi de a asigura educaţia consumatorilor cu privire la practicile responsabile de împrumut şi de gestionare a datoriilor. Ordonanţa de urgenţă se aplică tuturor contractelor de credit pentru consumatori privind vânzarea, respectiv cumpărarea unor bunuri imobile, contractelor de credit garantate cu ipotecă asupra unor bunuri imobile şi contractelor de credit ce implică un drept legat de un bun imobil. Odată cu adoptarea acestui act normativ este modificată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, în sensul scoaterii de sub incidenţa acesteia din urmă a contractelor menţionate mai sus, care vor fi guvernate de noua reglementare. Noua reglementare prevede în capitolul VI, intitulat „împrumuturi în valută”, „dreptul consumatorului de a putea converti, oricând pe parcursul relaţiei contractuale, contractul de credit într-o monedă alternativă9 (art. 31), potrivit procedurii stabilite de lege, la „cursul de schimb comunicat de Banca Naţională a României în ziua solicitării conversiei9 (art. 34). Moneda alternativă poate fi moneda în care, în principal, consumatorul îşi primeşte venitul sau deţine activele care finanţează plata creditului sau moneda statului membru în care consumatorul fie a avut reşedinţa la momentul la care a fost încheiat contractul de credit, fie îşi are reşedinţa la data formulării cererii de reconversie. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 prevede obligaţiile creditorului de a-l informa pe consumator în legătură cu o creştere a cuantumului total plătibil de către acesta sau al ratelor periodice care variază cu mai mult de 20% în raport cu valoarea la care s-ar ridica dacă s-ar aplica cursul de schimb de la momentul încheierii contractului între moneda contractului de credit şi moneda naţională şi de a-i prezenta dreptul de conversie într-o monedă alternativă şi condiţiile în care se poate efectua acesta. Conform art. 35 alin.(2), „Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale convenite cu creditorii, fără costuri, respectiv comisioane percepute de creditori sau alte garanţii din partea consumatorilor”. Astfel, dispoziţiile art. 31-37 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 reglementează norme cu caracter general, aplicabile în materia împrumuturilor în valută, respectiv a conversiei contractelor de credit într-o monedă alternativă.

23. Legea supusă controlului de constituţionalitate reglementează modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, introducând o obligaţie în sarcina creditorilor contractelor de credit acordate în frânei elveţieni de a efectua conversia în lei a soldului creditului exprimat în franci elveţieni, precum şi dreptul consumatorului de a se adresa instanţei în vederea recalculării debitului în cazul contractelor de credit externalizate/vândute/cesionate şi în cazul contractelor încheiate cu consumatori care au fost supuşi executării silite. Conversia se realizează la „cursul de schimb al Băncii Naţionale a României valabil la data încheierii contractului/convenţiei de credit în franci elveţieni”. Legea prevede expres că se aplică şi contractelor de credit în franci elveţieni privind vânzarea, respectiv cumpărarea unor bunuri imobile, contractelor de credit garantate cu ipotecă asupra unor bunuri imobile, contractelor de credit ce implică un drept legat de un bun imobil, reintroducând, sub acest aspect, aceste tipuri de contracte sub incidenţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, de sub a cărei sferă de aplicare le scosese Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016. Legea prevede expres că prevederile sale se vor aplica cu derogare de la regula cuprinsă în art. 95 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, potrivit căreia „Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă

24. În acest context legislativ, Curtea apreciază necesară formularea unor precizări cu privire procedura legislativă parcursă de Legea pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, supusă controlului de constituţionalitate.

25. În contextul adoptării Directivei 2014/17/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 februarie 2014, un număr de 131 de deputaţi şi senatori a iniţiat, la data de 12 februarie 2014, legea în cauză, care în expunerea de motive prezenta următoarele argumente: „obiectul de reglementare al prezentei propuneri legislative urmăreşte protejarea consumatorilor care au credite într-o monedă străină, alta decât moneda naţională, de majorarea ratelor bancare, cauzată de fluctuaţiile cursului de schimb valutar. Prin prezenta propunere legislativă se acordă posibilitatea consumatorilor de a opta pentru conversia creditelor, din moneda străină în lei, fără costuri suplimentare, comisioane sau garanţii adiţionale. [...] Prezenta propunere acordă consumatorilor de credite dreptul de a solicita conversia în lei sau în orice altă monedă străină a creditelor pe care le-au contractat în euro sau în alte monede străine [...], nu creează tratamente diferenţiate, inegale sau discriminatorii, deoarece se aplică în mod uniform creditelor în curs de derulare şi creditelor viitoare, respectând normele şi principiile egalităţii în drepturi”. De asemenea, se menţionează că propunerea legislativă are în vedere şi dreptul european privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidenţiale, respectiv dispoziţiile Directivei 2014/17/UE a Parlamentului European şi a Consiliului. Propunerea legislativă prevedea efectuarea conversiei la cursul de schimb aplicabil în ziua realizării conversiei, dacă în contractul de credit nu se specifica altfel. Propunerea legislativă a fost adoptată în prima Cameră sesizată, Senatul României, la data de 18 iunie 2014 şi transmisă Camerei Deputaţilor, la data de 23 iunie 2014.

26. La data de 20 septembrie 2016 este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, pe care Guvernul a adoptat-o pentru a evita declanşarea procedurii de infringement de către Comisia Europeană împotriva României, pentru neimplementarea în dreptul intern a prevederilor Directivei 2014/17/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 februarie 2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidenţiale şi de modificare a Directivelor 2008/48/CE şi 2013/36/UE şi a Regulamentului (UE) nr. 1.093/2010. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 preia în capitolul VI, intitulat „împrumuturi în valută”, conţinutul propunerii legislative, în integralitatea sa.

27. Procedura legislativă este reluată în Camera decizionali abia în data de 11 octombrie 2016, când este primit raportul comun întocmit de Comisia pentru buget, finanţe şi bănci şi de Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi ale Camerei Deputaţilor, prin care se formulează mai multe amendamente asupra propunerii iniţiale. Legea este adoptată de către Camera Deputaţilor, cu amendamentele propuse, la data de 18 octombrie 2016, şi trimisă Preşedintelui României spre promulgare la data de 24 octombrie 2016, dată la care Guvernul formulează prezenta sesizare de neconstituţionalitate.

28. Examinând conţinutul normativ al actului supus aprobării Parlamentului, Curtea reţine că procedura de legiferare nu a respectat cerinţele constituţionale care consacră principiul bicameralismului, potrivit căruia dezbaterea parlamentară a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului. Aşa fiind, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce asupra propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze în mod exclusiv, ceea ce contravine principiului bicameralismului (a se vedea în acest sens Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României. Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008).

29. Pe cale jurisprudenţială (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011), Curtea a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea cumulativă a celor două criterii este de natură a afecta principiul constituţional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ.

30. Analiza comparativă a conţinutului normativ al actelor adoptate în prima Cameră sesizată (Senatul), respectiv în Camera decizională (Camera Deputaţilor) relevă următoarele diferenţe: pe de o parte, prima Cameră sesizată (în şedinţa plenului Senatului din 18 iunie 2014) adoptă propunerea legislativă, în forma redactată de iniţiator, care prevede: dreptul consumatorului de a putea cere convertirea contractului de credit într-o monedă alternativă, de regulă, cea în care consumatorul îşi primeşte venitul sau deţine activele care finanţează plata creditului sau cea a statului membru al Uniunii Europene în care consumatorul fie a avut reşedinţa la momentul la care a fost încheiat contractul de credit, fie îşi are reşedinţa la data formulării cererii de reconversie; cursul de schimb la care se efectuează conversia este rata de schimb a pieţei, aplicabilă în ziua realizării conversiei; obligaţia instituţiei creditoare de a informa debitorul cu privire la creşterea cuantumului total plătibil de către acesta sau al ratelor periodice cu mai mult de 20% în raport cu valoarea la care s-ar ridica dacă s-ar aplica cursul de schimb de la momentul încheierii contractului între moneda contractului de credit şi moneda naţională; dreptul consumatorului de a rambursa anticipat creditul convertit; aplicarea dispoziţiilor referitoare la conversie şi contractelor de credit în curs de derulare. Pe de altă parte, Camera decizională (în şedinţa plenului Camerei Deputaţilor din 18 octombrie 2016 în care a admis 19 amendamente) aduce completări legii iniţiate de deputaţi şi senatori, modificând toate articole acesteia. Astfel, deşi titulatura secţiunii 21, ce ar urma să completeze Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, rămâne una cu caracter general - „Informaţii şi drepturi ce trebuie incluse în contractele de credit în monedă străină”-, modificările vizează exclusiv contractele de credit în franci elveţieni, instituind obligaţia creditorilor de a efectua conversia în lei a soldului, sub sancţiunea aplicării unei amenzi contravenţionale şi a altor sancţiuni contravenţionale; actul adiţional încheiat cu ocazia conversiei va încadra corespunzător creditul ca fiind „imobiliar” sau „ipotecar”, indiferent de cum a fost denumit/vândut/raportat iniţial produsul bancar prin care s-a contractat un împrumut pentru achiziţionarea unui imobil, teren, construcţie, reabilitare, consolidare, extindere; cursul de schimb la care se efectuează conversia este cursul de schimb al Băncii Naţionale a României valabil la data încheierii contractului/convenţiei de credit în franci elveţieni; costurile creditului convertit în lei nu pot fi mai împovărătoare pentru consumator; dreptul consumatorului de a rambursa anticipat creditul convertit; dreptul consumatorului de a se adresa instanţei în vederea recalculării debitului în cazul contractelor de credit externalizate/vândute/cesionate şi în cazul contractelor încheiate cu consumatori care au fost supuşi executării silite; dreptul consumatorilor de a solicita băncilor care au procedat la conversia creditelor în franci elveţieni de a reveni la contractul în franci elveţieni, conversia realizându-se în condiţiile prezentei legi; sumele care ar fi fost încasate în plus de creditor de la consumator pe perioada conversiei din franci elveţieni în lei sau euro „se achită creditorului în tranşă unică la data semnării actului adiţional de conversie” sau „se vor adăuga la ultimul sold al creditului exprimat în franci elveţieni după care se va efectua conversia în lei”.

31. Curtea constată, astfel, că legea, în redactarea pe care a adoptat-o Camera Deputaţilor, se îndepărtează în mod substanţial atât de textul adoptat în Senat, cât şi de obiectivele urmărite de iniţiativa legislativă. Prin modificările aduse, Camera Deputaţilor reglementează dispoziţii care nu au fost niciodată şi în nicio formă puse în dezbaterea Senatului, ca prima Cameră sesizată. Observăm că aceste modificări sunt semnificative, de substanţă, sub mai multe aspecte, cele mai importante fiind: lipsă acordului de voinţă în ceea ce priveşte operaţiunile de conversie a contractelor de credit; creditele vizate sunt exclusiv cele în franci elveţieni; extinderea sferei de incidenţă a legii şi cu privire la contractele de credit externalizate sau în fază de executare silită; realizarea conversiei la cursul de schimb franc elveţian/leu valabil la data încheierii contractului de credit, iar nu la data conversiei; posibilitatea revenirii la contractul în franci elveţieni, la cererea consumatorului. Mai mult, legea nu mai prevede obligaţia creditorului de a informa debitorul cu privire la creşterea cuantumului total plătibil de către consumator sau al ratelor periodice peste o anumită valoare (cu mai mult de 20%, aşa cum au prevăzut iniţiatorii propunerii legislative) în raport cu valoarea la care s-ar ridica dacă s-ar aplica cursul de schimb de la momentul încheierii contractului între moneda contractului de credit şi moneda naţională, în vederea exprimării opţiunii acestuia din urmă pentru conversia soldului creditului.

32. Pornind de la premisa că legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, Curtea reţine că autoritatea legiuitoare trebuie să respecte principiile constituţionale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de către o singură Cameră. Or, din analiza dispoziţiilor deduse controlului de constituţionalitate, Curtea constată că soluţiile adoptate de Camera Deputaţilor nu au făcut obiectul iniţiativei legislative şi nu au fost dezbătute în Senat. Cu alte cuvinte, Camera Deputaţilor, adoptând Legea pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, a sustras dezbaterii şi adoptării primei Camere sesizate modificări care vizau aspecte esenţiale în structura şi filosofia legii, contrar art. 61 din Constituţie. De asemenea, Curtea mai constată că legea adoptată de Camera Deputaţilor se îndepărtează de la scopul avut în vedere de iniţiatorii săi, şi anume acordarea dreptului consumatorilor de credite de a solicita conversia în lei sau în orice altă monedă străină a creditelor pe care le-au contractat în euro sau în alte monede străine fără a crea tratamente diferenţiate, inegale sau discriminatorii, cu aplicarea uniformă asupra creditelor în curs de derulare şi creditelor viitoare, respectând normele şi principiile egalităţii în drepturi, precum şi de la finalitatea de a crea un cadru unitar, bazat pe concepte juridice clar definite, care să reglementeze anumite aspecte ale raporturilor contractuale dintre comercianţi şi consumatori.

33. Pentru toate aceste argumente, Curtea apreciază că legea a fost adoptată de Camera Deputaţilor cu încălcarea principiului bicameralismuiui, întrucât, pe de o parte, relevă existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, se abate de la obiectivele urmărite de iniţiatorii propunerii legislative şi respectate de prima Cameră sesizată. Aşadar, Curtea constată că Camera Deputaţilor nu a respectat procedura constituţională şi regulamentară de adoptare a Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, fapt ce determină neconstituţionalitatea acesteia prin raportare la dispoziţiile art. 61 alin. (2) din Legea fundamentală.

34. În continuare, Curtea urmează a analiza criticile formulate cu privire la conţinutul normativ al actului supus controlului, respectiv dispoziţiile privind contractele de credit pentru consumatori, astfel cum au fost modificate prin Legea pentru completarea Ordonanţei de urgentă a Guvernului nr. 50/2010.

35. Creditul bancar este definit ca fiind acel angajament de punere la dispoziţie sau acordare a unei sume de bani ori prelungire a scadenţei unei datorii, în schimbul obligaţiei debitorului la rambursarea sumei respective, precum şi la plata unor dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă precum comisioanele de angajament, de urmărire sau de gestionare a respectării dispoziţiilor contractuale sau orice angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă. Regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumaţie este înscrisă în art. 1584 din Codul civil din 1865, respectiv art. 2.158 alin. (1) teza a două din actualul Cod civil, dreptul comun aplicabil contractelor de credit, pe lângă legislaţia specială. Conform acestor prevederi legale, principala obligaţie a împrumutatului este de a restitui „lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate şi cantitate”, respectiv „aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate”. Dispoziţiile art. 1578 din Codul civil din 1865 consacră obligaţia împrumutatului de a restitui aceeaşi sumă numerică înscrisă în contract, ceea ce în doctrină a fost numit principiul nominalismului, astfel, „Obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii.”

36. De altfel, principiul nominalismului a fost preluat şi în noul Cod civil, la art. 2.164 alin. (2), potrivit căruia „în cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ţinut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia, dacă părţile nu au convenit altfel

37. Textul legal are caracter supletiv, astfel că părţile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întruneşte acordul de voinţă în acest sens. Cu alte cuvinte, principiul nominalismului nu se aplică acelui contract în care părţile au convenit în mod expres să înlăture incidenţa normei din Codul civil sau acelui contract în care părţile au convenit în mod indirect derogarea de la acest principiu, introducând o clauză contractuală de indexare, al cărei scop este menţinerea valorii reale a obligaţiilor pe tot timpul executării lor. În cazul în care contractul nu cuprinde clauzele derogatorii menţionate, devine incidenţă norma de drept comun în această materie, respectiv art. 1578 din Codul civil din 1865 sau art. 2.164 alin. (2) din nouţ Cod civil.

38. În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Desigur că la această sumă, potrivit convenţiei părţilor, urmează a fi adăugate sumele care reprezintă costurile asociate cu acordarea creditului - dobânda şi comisioanele prevăzute în contract. Acelaşi principiu se aplică în cazul concret al contractului de credit (care nu reprezintă altceva decât un tip de contract de împrumut de consumaţie cu dobândă), atâta vreme cât acordarea creditului în monedă străină este permisă conform reglementărilor legale şi câtă vreme împrumutatul are obligaţia de a restitui lucruri de aceeaşi cantitate şi calitate. Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea şi rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situaţie, ambele părţi îşi asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o altă monedă considerată etalon, sau, mai corect din punct de vedere obiectiv, raportat la aur.

39. Odată cu încheierea contractului, se realizează acordul de voinţă al părţilor care agreează integral condiţiile stipulate în acest act juridic. Opţiunea pentru un credit într-o monedă străină este făcută conştient şi cu bună-ştiinţă de către debitor, în considerarea avantajelor pe care acest credit le oferea în comparaţie cu celelalte produse de creditare oferite atât de creditor, cât şi de alţi furnizori de produse bancare (cost mai redus, acces la o sumă mai mare de bani, posibilitatea de a-şi realiza investiţii mai substanţiale etc.) Concomitent cu identificarea avantajelor acestui tip de credit împrumutatul are posibilitatea de a identifica şi dezavantajele Iul, printre care riscul de a angaja o sumă mai mare de lei pentru restituirea unui credit în valută comparativ cu cel în lei (dacă aceasta este moneda în care obţine principalele venituri).

40. Obligaţia de a rambursa ceea ce s-a primit cu titlu de împrumut - suma împrumutată -, care reprezintă obiectul contractului, impune împrumutatului obligaţia de a achiziţiona la data scadenţei valuta împrumutată în cuantumul ratei datorate - bun fungibil şi consumptibil-şi de a restitui această sumă băncii creditoare. Această obligaţie este o obligaţie esenţială a împrumutatului, fiind reglementată expres de lege şi impusă de principii fundamentale de drept: principiul forţei obligatorii a contractului-art. 969 din vechiul Cod civil/art. 1.270 din actualul Cod civil -, principiul executării obligaţiilor cu bună-credinţă - art. 970 din vechiul Cod civil/art. 1.170 din actualul Cod civil - şi principiul îmbogăţirii fără justă cauză, potrivit căruia nimeni nu se poate îmbogăţi pe seama altei persoane. Prin urmare, clauzele referitoare la restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat reglementează obligaţia esenţială a împrumutatului, ţinând de obiectul principal al contractului.

41. Riscul valutar Inerent este un element al preţului contractului de credit acordat în monedă străină, atât timp cât împrumutatul trebuie să restituie împrumutul în aceeaşi monedă. Ca urmare, diferenţele între valorile ratelor lunare generate de aplicarea ratelor de schimb valutar între moneda creditului şi moneda în care împrumutatul îşi realizează veniturile sunt o parte componentă a preţului contractului, fiind incluse inerent în obiectul contractului.

42. Din analiza dispoziţiilor legale în vigoare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016), Curtea constată că mecanismul conversiei în materia contractelor de credit în monedă străină prevede dreptul consumatorului de a putea cere convertirea contractului de credit într-o monedă alternativă, de regulă, cea în care consumatorul îşi primeşte venitul sau deţine activele care finanţează plata creditului sau cea a statului membru al Uniunii Europene în care consumatorul fie a avut reşedinţa la momentul la care a fost încheiat contractul de credit, fie îşi are reşedinţa Sa data formulării cererii de reconversie. Cursul de schimb la care se efectuează conversia este rata de schimb a pieţei, aplicabilă în ziua realizării conversiei. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 prevede obligaţia instituţiei creditoare de a informa debitorul cu privire la creşterea cuantumului total plătibil de către acesta sau al ratelor periodice cu mai mult de 20% în raport cu valoarea la care s-ar ridica dacă s-ar aplica cursul de schimb de la momentul încheierii contractului, precum şi dreptul consumatorului de a rambursa anticipat creditul convertit. De asemenea, actul normativ prevede aplicarea dispoziţiilor referitoare la conversie şi contractelor de credit în curs de derulare la data intrării sale în vigoare,

43. În ceea ce priveşte contractele de credit în franci elveţieni, legea dedusă controlului de constituţionalitate stabileşte un regim juridic diferit faţă de reglementarea de drept comuni derogatoriu de la acesta. Prin normele legale criticate se stabileşte în sarcina creditorului o obligaţie de a face, aceea de acceptare a înlocuirii soldului sumei datorate într-o valută cu suma echivalentă în lei, dar nu la cursul de schimb valabil la data efectuării conversiei, ci la cel stabilit la o dată anterioară realizării operaţiunii, considerat mai favorabil uneia dintre părţi, respectiv consumatorului. Sub aceste aspect, Curtea urmează a analiza în ce măsură noile dispoziţii sunt compatibile cu principiile constituţionale invocate de autorul sesizării şi cu legislaţia infraconstituţională în vigoare.

44. În lumina celor expuse în prealabil, Curtea apreciază că incidenţa principiului nominalismului monetar în contractele de credit în franci elveţieni nu constituie o piedică în calea aplicării mecanismului impreviziunii, dacă sunt îndeplinite condiţiile de incidenţă ale acestuia.

45. Astfel, potrivit Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016, prin care Curtea Constituţională a efectuat controlul de constituţionalitate al Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, contractul de credit „presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supraadăugat care nu a putut face obiectul în concreto al unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.[...] însă, odată constatată depăşirea riscului inerent contractului şi survenirea celui supraadăugat, intervenţia asupra acestuia devine obligatorie şi trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului.” (paragrafele 96 şi 98)

46. În continuare, Curtea a reţinut că „din coroborarea dispoziţiilor art. 969 şi art. 970 din Codul civil din 1864 rezultă două principii interdependente pe care se întemeiază contractul civil: puterea de lege/forţa obligatorie pe care acesta o are pentru părţile contractante, pe de parte, şi buna-credinţă în executarea acestuia, pe de altă parte. Puterea de lege a contractului vizează nu numai ceea ce contractul prevede expres în clauzele sale, ci şi toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa (art. 970 alin. 2 din Codul civil din 1864). Cu alte cuvinte, echitatea, corolar al bunei-credinţe, guvernează contractul civil de la naşterea sa până la epuizarea tuturor efectelor, independent de existenţa unei clauze exprese în cuprinsul contractului. Aşadar, executarea unui contract civil este legitimă atâta timp cât este rezultatul întrunirii cumulative a celor două principii (forţa obligatorie şi executarea cu bună-credinţă), principii care nu au existenţă de sine stătătoare, ci se condiţionează reciproc. Teoria impreviziunii, fundamentată pe cele două principii, atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în care, pe perioada executării acestuia, intervine o situaţie imprevizibilă, însă niciuna dintre părţile contractante nu abdică de la obligaţiile care îi revin potrivit executării cu bună-credinţă a contractului. Aşadar, echitatea, alături de buna-credinţă, oferă un fundament al impreviziunii, pornind de la relaţia existentă între ele. Prin urmare, potrivit arhitecturii constituţionale şi legale, în caz de neînţelegere între părţi, evaluarea existenţei situaţiei neprevăzute (condiţie obiectivă) şi a efectelor sale asupra executării contractului, a bunei-credinţe în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale ale părţilor (condiţii subiective), precum şi a echităţii (ce presupune atât o latură obiectivă, cât şi una subiectivă) trebuie realizată cu maximă rigoare şi cade în sarcina instanţei judecătoreşti, organ care beneficiază de garanţia de independenţă şi imparţialitate şi care, pe această cale, dobândeşte un rol important în determinarea condiţiilor de executare a contractului. Consecinţa luării în considerare a criteriului bunei-credinţe constituie o lărgire a rolului judecătorului în contract, dar securitatea juridică nu va fi pusă în pericol, întrucât intervenţia judiciară este limitată de îndeplinirea condiţiilor specifice impreviziunii contractuale”, (paragrafele 99 şi 100)

47. Controlul judecătoresc va viza în această situaţie „condiţiile cu caracter obiectiv referitoare la cauza schimbării circumstanţelor (existenţa situaţiei neprevăzute) sau la cuprinsul contractului (absenţa unei clauze de adaptare a contractului), şi condiţiile cu caracter subiectiv referitoare la atitudinea/conduita părţilor contractante (lipsa culpei debitorului în executarea contractului) sau la efectele schimbării circumstanţelor (caracterul licit al neexecutării obligaţiilor contractuale)”(paragraful 117).

48. Mai mult, în condiţiile în care trăsătura esenţială a statului de drept o constituie supremaţia Constituţiei şi obligativitatea respectării legii, „singura interpretare care se subsumează cadrului constituţional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanţa judecătorească, în lipsa acordului dintre părţi, are competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile existenţei acesteia. Curtea mai reiterează faptul că, faţă de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior şi pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit.” (paragraful 119)

49. Având în vedere cele expuse, Curtea apreciază că argumentele reţinute în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 privind Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite cu privire la incidenţa teoriei impreviziunii sunt pe deplin aplicabile şi În materia contractelor de credit în franci elveţieni. Astfel, instanţa judecătorească are competenţa şi obligaţia să aplice Impreviziunea dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile existenţei acesteia,, astfel că situaţia consumatorilor de credite în franci elveţieni cunoaşte un remediu judiciar viabil, de natură să înlăture efectele schimbării circumstanţelor care au condus la contractarea creditului. Aceasta are posibilitatea de a interveni asupra contractului în mod efectiv, fie în sensul dispunerii încetării executării sale, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii, cu efecte juridice doar pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului. Adaptarea la noile condiţii se poate efectua inclusiv printr-o conversie a ratelor de plată în moneda naţională la un curs de schimb pe care instanţa îl poate stabili în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei în scopul reechilibrării obligaţiilor; curs valutar care poate fi cel de la data încheierii contractului, cel de la data survenirii evenimentului imprevizibil sau ce/ de la data efectuării conversiei.

50. Or, legea supusă controlului de constituţionalitate reglementează o impreviziune aplicabilă ope legis, prevăzând expres obligaţia creditorilor contractelor de credit acordate În franci elveţieni de a efectua conversia în lei a soldului creditului exprimat în franci elveţieni la „cursul de schimb al Băncii Naţionale a României valabil la data încheierii contractului/convenţiei de credit în franci elveţieni”, în aceste condiţii, se înlătură incidenţa teoriei impreviziunii, astfel cum aceasta a fost configurată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, care presupune controlul efectiv al instanţei judecătoreşti cu privire la starea de fapt, respectiv cu privire la cauza şi efectele schimbării circumstanţelor de executare a contractului. În decizia citată, Curtea a sancţionat instituţia impreviziunii aplicabilă ope legis, arătând că aceasta „nu poate fi recunoscută, fiind în contradicţie cu prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, [...], cele ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi cele ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei. [...] Or, posibilitatea părţilor din contractele respective de a prezenta situaţia de fapt dintr-un dosar în faţa unei instanţe judecătoreşti este absolut necesară având în vedere că judecătorul trebuie să verifice această situaţie, astfel încât instituţia [...] [s.n. conversiei creditelor] să nu fie un instrument discreţionar pus la dispoziţia doar a unei părţi şi, astfel, să dezechilibreze raportul contractual. Numai în acest fel se poate asigura, în aceste cazuri, respectarea principiului egalităţii armelor în cadrul procesului civil” (paragraful 116). Cu alte cuvinte, Curtea reţine că numai în condiţiile verificării condiţiilor de incidenţă a impreviziunii de către o instanţă judecătorească se poate face distincţia între debitorii de bună-credinţă şi cei de rea-credinţă.

51. Aşa fiind, pentru argumentele reţinute în prealabil, Curtea constată că legea criticată încalcă şi dispoziţiile art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi cele ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei.

52. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea constată că formularea acesteia este vagă, astfel că nu se poate reţine incidenţa normei constituţionale invocate. Din analiza efectuată supra de Curte rezultă că textele legale sunt suficient de clare pentru a stabili consecinţele legii analizate, astfel că această critică este neîntemeiată, nefiind încălcate cerinţele referitoare la claritatea şi previzibilitatea actului normativ.

53. În fine, referitor la criticile formulate din perspectiva dispoziţiilor art. 11, art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 44 alin. (2) teza întâi şi art. 148 din Constituţie, Curtea apreciază că, în măsura în care aplicarea mecanismului impreviziunii presupune un control efectiv al instanţei judecătoreşti cu privire la starea de fapt, respectiv cu privire la cauza şi efectele schimbării circumstanţelor de executare a contractului, cu garanţiile pe care un atare control le implică, principiile constituţionale pretins a fi încălcate îşi vor găsi protecţia în actul jurisdicţional pronunţat de instanţă. Prin urmare, Curtea apreciază că argumentele reţinute în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, paragraful 116, sunt pe deplin aplicabile şi în prezenta speţă, astfel că numai în condiţiile verificării teoriei impreviziunii de către un judecător se poate face distincţia „între debitorii de bună-credinţă şi cei de rea-credinţă, între cei care nu mai pot să plătească şi cei care nu mai vor să plătească”. Mai mult Curtea observă că obiectul de reglementare al Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori se suprapune cu cel al Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, în ceea ce priveşte contractele de credit pentru consumatori privind vânzarea, respectiv cumpărarea unor bunuri imobile, contractelor de credit garantate cu ipotecă asupra unor bunuri imobile şi contractelor de credit ce implică un drept legat de un bun imobil, astfel că nimic nu împiedică debitorul contractului de credit în franci elveţieni să solicite instanţei judecătoreşti aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 77/2016, în configuraţia primită prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, şi, implicit, reamenajarea contractului de credit al cărui consumator este.

54. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că Legea pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori este neconstituţională, în ansamblul său.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 7 februarie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent-şef,

Mihaela Senia Costinescu

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

 

ORDIN

privind aprobarea calendarului sesiunii speciale de bacalaureat 2017 pentru absolvenţii de liceu participanţi la loturile naţionale lărgite ce se pregătesc pentru competiţiile internaţionale, precum şi pentru absolvenţii de liceu care susţin examenul de admitere în universităţile din străinătate

 

În temeiul prevederilor Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, ale Ordinului ministrului educaţiei naţionale şi cercetării ştiinţifice nr. 5.070/2016 privind organizarea şi desfăşurarea examenului de bacalaureat naţional-2017, având în vedere Nota nr. 25.528/2017 cu privire la aprobarea perioadei de desfăşurare a examenului de bacalaureat 2017 - sesiune specială şi Nota nr. 25.531/2017 privind participarea la sesiunea specială de bacalaureat 2017 a absolvenţilor de liceu 2017, care susţin examenul de admitere în universităţile din străinătate care se desfăşoară în aceeaşi perioadă cu examenul naţional de bacalaureat 2017 - sesiunea iunie-iulie, şi

în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 26/2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Educaţiei Naţionale,

ministrul educaţiei naţionale emite prezentul ordin.

Art. 1. - Se aprobă calendarul sesiunii speciale de bacalaureat 2017 pentru absolvenţii de liceu participanţi la loturile naţionale lărgite ce se pregătesc pentru competiţiile internaţionale, precum şi pentru absolvenţii de liceu care susţin examenul de admitere în universităţile din străinătate, prevăzut în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 2. - Comisia judeţeană de bacalaureat a Inspectoratului Şcolar al Judeţului Prahova nominalizează unităţile de învăţământ - centru de examen şi centru zonal de evaluare pentru sesiunea specială de bacalaureat 2017.

Art. 3. - Lista nominală a absolvenţilor de liceu care fac parte din loturile naţionale de pregătire pentru competiţiile internaţionale pe discipline şcolare şi a absolvenţilor de liceu 2017, care susţin examenul de admitere în universităţile din străinătate care se desfăşoară în aceeaşi perioadă cu examenul naţional de bacalaureat 2017 - sesiunea iunie-iulie, avizată de directorul general al Direcţiei generale învăţământ preuniversitar, şi lista nominală a absolvenţilor de liceu care fac parte din loturile naţionale de pregătire pentru competiţiile sportive internaţionale, avizată de directorul Federaţiei Sportului Şcolar şi Universitar, sunt aprobate de preşedintele Comisiei Naţionale de Bacalaureat - 2017.

Art. 4. - (1) Se numesc ca preşedinţi ai comisiilor de bacalaureat din centrul de examen şi din centrul zonal de evaluare, după cum urmează:

a) Mihaela Suditu, prof. univ. dr., de la Facultatea de Litere şi Ştiinţe, Universitatea Petrol - Gaze din Ploieşti - preşedintele comisiei de bacalaureat din centrul de examen;

b) Mihaela Gabriela Badea, conf. univ. dr., de la Facultatea de Litere şi Ştiinţe, Universitatea Petrol - Gaze din Ploieşti - preşedintele comisiei de bacalaureat din centrul de evaluare.

(2) Comisia judeţeană de bacalaureat a Inspectoratului Şcolar al Judeţului Prahova stabileşte componenţa comisiilor de bacalaureat de evaluare a competenţelor lingvistice şi digitale şi a comisiilor de bacalaureat din centrul de examen şi din centrul zonal de evaluare.

Art. 5. - Sesiunea specială de bacalaureat 2017 se desfăşoară în conformitate cu Metodologia de organizare şi desfăşurare a examenului de bacalaureat - 2011, aprobată prin Ordinul ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 4.799/2010 privind organizarea şi desfăşurarea examenului de bacalaureat - 2011, cu modificările ulterioare, valabilă şi pentru examenul de bacalaureat 2017 şi potrivit prevederilor Ordinului ministrului educaţiei naţionale şi cercetării ştiinţifice nr. 5.070/2016 privind organizarea şi desfăşurarea examenului de bacalaureat naţional - 2017.

Art. 6. - Direcţia generală învăţământ preuniversitar, Direcţia minorităţi, Direcţia generală învăţământ superior, Direcţia generală buget - finanţe , Centrul Naţional de Evaluare şi Examinare, Inspectoratul Şcolar al Judeţului Prahova, conducerea unităţilor de învăţământ - centre de bacalaureat pentru sesiunea specială - 2017 duc la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

Art. 7. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul educaţiei naţionale,

Pavel Năstase

 

Bucureşti, 23 februarie 2017.

Nr. 3.366.

 

ANEXĂ

 

CALENDARUL

sesiunii speciale a examenului de bacalaureat - 2017 Sesiunea specială 27 mai-10 iunie 2017

 

27-28 mai 2017

Înscrierea candidaţilor la sesiunea specială de examen

29-30 mai 2017

Evaluarea competenţelor lingvistice de comunicare orală în limba româna - proba A Evaluarea competenţelor lingvistice de comunicare orală în limba maternă - proba B

31 mai 2017

Evaluarea competenţelor lingvistice într-o limbă de circulaţie internaţională - proba C

2-3 iunie 2017

Evaluarea competenţelor digitale - proba D

6 iunie 2017

Limba şi literatura română - proba E)a) - proba scrisă

7 iunie 2017

Proba obligatorie a profilului - proba E)c) - proba scrisă

8 iunie 2017

Proba la alegere a profilului şi specializării - proba E)d) - proba scrisă

9 iunie 2017

Limba şi literatura maternă - proba E)b) - proba scrisă Afişarea rezultatelor până la ora 18,00 Depunerea contestaţiilor (între orele 18,00-20,00)

10 iunie 2017

Rezolvarea contestaţiilor Afişarea rezultatelor finale

 

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.