MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 876/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 876         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 7 noiembrie 2017

 

SUMAR

 

ACTE ALE PARLAMENTULUI ROMÂNIEI

 

88. - Hotărâre privind declararea vacantă a funcţiei de preşedinte al Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 546 din 13 iulie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 din Codul penal (sintagma „lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public”) şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal (sintagma „interese legitime ale unei persoane juridice”)

 

Decizia nr. 601 din 28 septembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 335 alin. (2) şi (4) din Codul de procedură penală

 

ACTE ALE PARLAMENTULUI ROMÂNIEI

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

HOTĂRÂRE

privind declararea vacantă a funcţiei de preşedinte al Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii

 

În temeiul prevederilor art. 11 alin. (5) lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, aprobată prin Legea nr. 113/2010, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Parlamentul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Parlamentul României ia act de demisia domnului Diţă Adrian din funcţia de preşedinte al Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii şi declară vacantă această funcţie.

 

Această hotărâre a fost adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinţa comună din 7 noiembrie 2017, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

p. PREŞEDINTELE SENATULUI

PETRU-GABRIEL VLASE

IULIAN-CLAUDIU MANDA

 

Bucureşti, 7 noiembrie 2017.

Nr. 88.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 546

din 13 iulie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 din Codul penal (sintagma „lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public”) şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal (sintagma „interese legitime ale unei persoane juridice”)

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel-Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 din Codul penal (sintagma „lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public”) şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal (sintagma „interese legitime ale unei persoane juridice”), excepţie ridicată de Iulian Sebastian Popa în Dosarul nr. 3.686/99/2015 al Tribunalului Iaşi - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.544D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că, prin Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016, Curtea s-a pronunţat asupra dispoziţiilor art. 291 din Codul penal, constatând că acestea sunt constituţionale, sintagma „iasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public” respectând standardele de claritate şi previzibilitate. Totodată, arată că, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, Curtea s-a pronunţat asupra dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal, constatând că sintagma „interese legitime ale unei persoane juridice” este constituţională.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea din 25 octombrie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 3.686/99/2015, Tribunalul Iaşi - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 din Codul penal (sintagma „lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public”) şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal (sintagma „interese legitime ale unei persoane juridice”), excepţie ridicată de Iulian Sebastian Popa, cu ocazia soluţionării unei cauze penale.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia apreciază că sintagma „lasă să se înţeleagă că are influenţă asupra unui funcţionar public” cuprinsă în art. 291 din Codul penal este ambiguă şi lasă loc de interpretare. În continuare, autorul excepţiei apreciază că dispoziţiile art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituţionale, fiind lipsite de claritate şi previzibilitate, prin modul de redactare a acestor norme ajungându-se la o incertitudine cu privire la existenţa sau nu a infracţiunii de abuz în serviciu în funcţie de modalitatea de interpretare a acestei norme de către procuror sau judecător. Totodată, consideră că sintagma „interese legitime ale unei persoane juridice” cuprinsă în dispoziţiile art. 297 alin. (1) din Codul penal, este, de asemenea, lipsită de claritate. Arată că definiţia intereselor legitime formulată de Direcţia Naţională Anticorupţie este în totală contradicţie cu definiţia intereselor legitime prevăzută de dreptul administrativ, fapt ce determină lipsa de claritate şi previzibilitate a acestei sintagme. În final, susţine că exprimarea vagă, lipsită de claritate a dispoziţiei de lege criticate, în special a sintagmei „interese legitime ale unei persoane juridice” ridică probleme de neconstituţionalitate pe care doar Curtea Constituţională le poate lămuri.

6. Tribunalul Iaşi - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că, prin Decizia nr. 489/2016, Curtea Constituţională a analizat conţinutul art. 291 din Codul penal, ajungând la concluzia că legiuitorul a folosit în cuprinsul acestui text „expresii consacrate, ţinând cont de jurisprudenţa şi doctrina dezvoltate până la data intrării în vigoare a noului Cod penal şi luând în considerare faptul că, în mod firesc, jurisprudenţa care vine în continuarea celei existente va avea drept reper cele statuate anterior”. Astfel, Curtea a constatat că „dispoziţiile de lege criticate nu au o formulare ambiguă, neclară şi imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică, astfel că nu încalcă cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate ale legii impuse de art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 1 alin. (5) din Constituţie şi nu conduc ia o aplicare extensivă, prin analogie, a legii penale”. În ce priveşte art. 297 alin. (1) din Codul penal, instanţa de judecată apreciază că sintagma „interese legitime ale persoanei juridice” este clară şi previzibilă, iar lipsa unei distincţii între interesele private şi cele publice ale unei astfel de persoane juridice nu se impune.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Guvernul, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi pe cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, apreciază că previzibilitatea şi predictibilitatea unei norme presupun că destinatarul acesteia are reprezentarea aspectelor în funcţie de care este obligat să îşi modeleze conduita. Guvernul susţine că sintagma „alte foloase”, precum şi formulările „are influenţă” sau „lasă să se creadă că are influenţă”, conţinute de art. 291 din Codul penal, nu sunt de natură a afecta previzibilitatea normei penale, orice destinatar al acesteia fiind de aşteptat a cunoaşte înţelesul sintagmelor şi a-şi putea adapta conduita exigenţelor legii. Textul de lege are în vedere, aşa cum reiese cu claritate din formularea sa, fapta unei persoane de a pretinde, a primi ori a accepta promisiunea de bani sau alte foloase, pentru a exercita o influenţă reală ori imaginară, dar ieşită din sfera legală, în vederea influenţării îndeplinirii atribuţiilor de serviciu ale unui funcţionar public. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 297 alin. (1) din Codul penal, Guvernul apreciază că acestea sunt formulate clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce, textul de lege reglementând cu claritate conduita de urmat pentru destinatarul normei penale.

9. Avocatul Poporului arată că, anterior, a transmis punctul său de vedere, acesta fiind reţinut în deciziile nr. 489/2016 şi nr. 405/2016, în sensul că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Din analizarea art. 291 din Codul penal, a rezultat că acesta este suficient de previzibil, precis şi clar, deoarece se înţelege, cu uşurinţă, că sancţiunea penală se aplică doar în condiţiile în care fapta se realizează, din punctul de vedere al elementului material, printr-o acţiune a făptuitorului - persoana care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public - şi care pretinde, primeşte ori acceptă promisiuni de bani sau alte foloase (direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul) şi care promite că îl va determina pe respectivul funcţionar să îndeplinească/să nu îndeplinească, să urgenteze/să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. Ca urmare, determinarea subiectului infracţiunii nu necesită alte intervenţii din partea legiuitorului, fiind îndeplinite cerinţele calitative ale legii.

10. În ce priveşte art. 297 alin. (1) din Codul penal, Avocatul Poporului arată că, prin Decizia nr. 405/2016 s-a admis parţial neconstituţionalitatea acestui text, nefiind identificate alte încălcări ale Constituţiei. Formularea „interese legitime ale persoanei juridice” este clară şi previzibilă, iar lipsa unei distincţii între interesele private sau publice ale unei astfel de persoane juridice nu se impune.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin, (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 291 din Codul penal (sintagma „lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public”) şi ale art. 297 alin. (1) d în Codul penal (sintagma „interese legitime ale unei persoane juridice”), cu următorul conţinut:

- Art. 291 din Codul penal: „(1) Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

(2) Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.

- Art. 297 alin. (1) din Codul penal: „Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori 6 vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică

14. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că a analizat critici identice celor formulate în prezenta cauză cu referire la dispoziţiile art. 291 din Codul penal, sintagma „lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public”, pronunţând Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016 şi Decizia nr. 134 din 9 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 413 din 31 mai 2017, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate.

16. Curtea a observat că, în mod constant, doctrina a reţinut că, prin expresia „are influenţă”, se înţelege că acea persoană se bucură în mod real de încrederea funcţionarului sau a altui salariat ori că bunele relaţii personale cu acesta corespund realităţii, aşadar acea persoană este în asemenea relaţii cu funcţionarul încât să îl poată determina la o anumită conduită, atitudine, acţiune. Prin expresia „lasă să se creadă că are influenţă” asupra unui funcţionar sau a altui salariat, literatura de specialitate înţelege că o persoană se laudă că are trecere pe lângă un funcţionar sau alt salariat (afirmând, de pildă, că datorită încrederii de care se bucură sau datorită rudeniei sau relaţiilor personale pe care le are cu acel funcţionar sau salariat poate determina o anumită atitudine a acestuia ori poate obţine o anumită rezolvare) ori se prevalează, pretinde, afirmă, contrar realităţii, că este în relaţii bune cu funcţionarul ori alt salariat, că se bucură de aprecierea şi încrederea acestuia de asemenea natură încât poate rezolva problema de care este interesat cumpărătorul de influenţă. Se consideră că cerinţa este îndeplinită şi atunci când o persoană, fără a se lăuda că are trecere asupra unui funcţionar, nu dezminte afirmaţiile altora cu privire la existenţa acesteia. De asemenea, Curtea a observat că, potrivit practicii judiciare, nu are relevanţă dacă făptuitorul a precizat ori nu numele funcţionarului public asupra căruia are influenţă, suficient fiind să îl fi determinat numai prin calitatea acestuia. Curtea a observat, totodată, că, potrivit unei jurisprudenţe constante, pentru reţinerea infracţiunii de trafic de influenţă nu este necesar ca inculpatul să indice în mod nominal funcţionarul public pe lângă care pretinde că ar avea trecere, dacă din conţinutul celor afirmate de el se desprinde competenţa acestui funcţionar de a dispune în legătură cu actul referitor la care se trafica influenţa, deoarece ceea ce este important este ca influenţa presupusă a inculpatului să fi constituit pentru persoana interesată motivul tranzacţiei. Cu alte cuvinte, pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă este necesar să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, printre care şi aceea ca influenţa pe care o are sau lasă să se creadă că o are făptuitorul, să privească un funcţionar sau alt salariat care are atribuţii în îndeplinirea actului pentru care făptuitorul a primit sau a pretins bani ori alte foloase. Nu are relevanţă dacă făptuitorul, atribuind un nume acelui funcţionar sau salariat, numele atribuit este real sau fictiv. Prin urmare, esenţial este ca influenţa făptuitorului să fi constituit pentru persoana interesată motivul determinant al tranzacţiei.

17. Curtea a constatat că, în condiţiile în care cele două noţiuni utilizate în cuprinsul art. 291 din Codul penal - „persoană care are influenţă7„persoană care iasă să se creadă că are influenţă” - se regăseau şi în norma penală anterioară (respectiv art. 257 din Codul penal din 1969), dat fiind conţinutul normativ identic al acestora, dezvoltările teoretice şi jurisprudenţa în materia infracţiunii de trafic de influenţă, cu referire la noţiunile precitate, îşi păstrează valabilitatea şi sub noul Cod penal.

18. Faptul că în noul Cod penal legiuitorul utilizează noţiuni identice în incriminarea faptei de trafic de influenţă - „persoană care are influenţă”, respectiv „persoană care lasă să se creadă că are influenţă” - care, în acest mod, au devenit expresii consacrate, ţinând cont de jurisprudenţa şi doctrina dezvoltate până la data intrării în vigoare a noului Cod penal şi luând în considerare faptul că, în mod firesc, jurisprudenţa care vine în continuarea celei existente va avea drept reper cele statuate anterior, Curtea a constatat că dispoziţiile de lege criticate nu au o formulare ambiguă, neclară şi imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică, astfel că nu încalcă cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii impuse de art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 1 alin. (5) din Constituţie şi nu conduc la o aplicare extensivă, prin analogie, a legii penale.

19. De altfel, Curtea a reţinut un argument în plus care susţine concluzia anterioară, respectiv faptul că, în actuala reglementare a infracţiunii de trafic de influenţă, legiuitorul a adăugat o nouă condiţie de tipicitate (nouă cerinţă esenţială), necesară pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii, respectiv aceea ca făptuitorul să promită cumpărătorului de influenţă că îl va determina pe funcţionarul public sau pe o altă persoană dintre cele menţionate de lege să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. Curtea a constatat că formularea normei penale criticate - „pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta ... “ - este redactată clar, pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă, deci pentru existenţa infracţiunii, fiind necesară îndeplinirea cerinţei existenţei influenţei reale sau imaginare (conjuncţia „sau”, cu funcţie disjunctivă, având înţelesul curent din limba română - ori/fie, în concret legând noţiuni care se exclud ca alternative), împreună cu/alături de cerinţa ca făptuitorul să promită că îl va determina pe funcţionarul public sau pe o altă persoană dintre cele menţionate de lege să adopte conduita dorită de cumpărătorul de influenţă (conjuncţia copulativă „şi” având funcţia de a lega două cerinţe esenţiale, de a indica o completare, un adaos, o precizare nouă în incriminarea faptei de trafic de influenţă). Or, Curtea a constatat că realizarea acestei din urmă condiţii (de a promite influenţa asupra funcţionarului) presupune asumarea din partea făptuitorului a obligaţiei, a angajamentului de a-l determina pe funcţionar să adopte conduita ce formează obiectul traficării de influenţă.

20. Neintervenind elemente noi care să determine modificarea acestei jurisprudenţe. soluţia adoptată în aceste decizii, precum şi considerentele acestora sunt valabile şi în cauza de fată.

21. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 297 alin. (1) din Codul penal, Curtea observă că, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragrafele 84 şi 85, a reţinut că infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune de rezultat, astfel încât consumarea ei este legată de producerea uneia dintre urmările prevăzute de dispoziţiile art. 297 din Codul penal, şi anume cauzarea unei pagube sau vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Astfel, referitor la expresia „vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice”, criticată de autorii excepţiei ca fiind lipsită de claritate, Curtea a observat că sintagma „interes legitim” nu este definită în Codul penal. Curtea a reţinut, însă, că, în doctrină, s-a arătat că prin expresia „vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice” se înţelege lezarea sau prejudicierea morală, fizică sau materială, adusă intereselor legale ale unor asemenea persoane. Vătămarea drepturilor ori a intereselor legale ale unei persoane presupune ştirbirea efectivă a drepturilor şi intereselor legitime, în orice fel: neacordarea acestora, împiedicarea valorificării lor etc., de către funcţionarul care are atribuţii de serviciu în ceea ce priveşte realizarea drepturilor şi intereselor respective. Totodată, Curtea a reţinut că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, „interes” reprezintă acţiunea pentru satisfacerea anumitor nevoi, acţiunea de a acoperi unele trebuinţe, folos, profit. Interesul este legal dacă acesta este ocrotit sau garantat printr-o dispoziţie normativă. De asemenea, paguba cauzată persoanei fizice sau juridice trebuie să fie certă, efectivă, bine determinată, întrucât şi în raport cu acest criteriu se apreciază dacă fapta prezintă sau nu un anumit grad de pericol social.

22. Astfel, Curtea a apreciat că „vătămarea drepturilor sau intereselor legitime” presupune afectarea, lezarea unei persoane fizice sau juridice în dorinţa/preocuparea acesteia de a-şi satisface un drept/interes ocrotit de lege. S-a reţinut că vătămarea intereselor legale ale unei persoane presupune orice încălcare, orice atingere, fie ea fizică, morală sau materială, adusă intereselor protejate de Constituţie şi de legile în vigoare. Aşadar, gama intereselor (dorinţa de a satisface anumite nevoi, de preocuparea de a obţine un avantaj etc.) la care face referire textul legal este foarte largă, ea incluzând toate posibilităţile de manifestare ale persoanei potrivit cu interesele generale ale societăţii pe care legea i le recunoaşte şi garantează. Este, totuşi, necesar ca fapta să prezinte o anumită gravitate. În caz contrar, neexistând gradul de pericol social al unei infracţiuni, fapta atrage, după caz, numai răspunderea administrativă sau disciplinară.

23. Neintervenind elemente noi care să determine modificarea acestei jurisprudenţe, soluţia adoptată în această decizie, precum şi considerentele acesteia sunt valabile şi în cauza de faţă.

24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Iulian Sebastian Popa în Dosarul nr. 3.686/99/2015 al Tribunalului Iaşi - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 291 din Codul penal (sintagma „lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public”) şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal (sintagma „interese legitime ale unei persoane juridice”) sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Iaşi - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 13 iulie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 601

din 28 septembrie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 335 alin. (2) şi (4) din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia-Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor „art. 335 alin. (2) şi (4) - mai puţin soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară hotărăşte «fără participarea procurorului şi a suspectului sau, după caz, a inculpatului» - din Codul de procedură penală”, excepţie ridicată de Gheorghe Vasile Zaha şi Marius Felician Fărcaş în Dosarul nr. 974/337/2016 al Judecătoriei Zalău şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 823D/2016

2. La apelul nominal, pentru părţile Ioan Galiş şi Ioana Malvina Galiş, răspunde avocatul Radu Chiriţă, cu împuternicire avocaţială la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul avocatului părţilor Ioan Galiş şi Ioana Malvina Galiş, care arată că dispoziţiile alin, (4) al art. 335 din Codul de procedură penală suni constituţionale, dar solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi text de lege, întrucât permit procurorului să revoce oricând o soluţie de clasare a unei cauze penale. Invocă, în acest sens, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a stabilit că se bucură de autoritate de lucru judecat şi o hotărâre prin care s-a dispus stingerea acţiunii penale de către Ministerul Public, fără intervenţia unei instanţe de judecată (Hotărârea din 11 februarie 2003, pronunţată în cauzele conexate C-187/01 şi C-385/01 - Acţiuni penale împotriva lui Hüseyin Gozütok şi Klaus Brügge, şi Hotărârea din 28 septembrie 2006, pronunţată în Cauza C-150/05 - Jean Leon Van Straaten împotriva Olandei şi Italiei). Consideră că o soluţie de clasare necontestată poate fi repusă în discuţie doar în situaţii excepţionale şi reglementate expres.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale. Astfel arată că, din coroborarea dispoziţiilor de lege criticate cu prevederile care reglementează instituţia prescripţiei răspunderii penale rezultă obligaţia organelor judiciare de a face, în cadrul termenelor de prescripţie, demersurile necesare pentru tragerea la răspundere penală a persoanelor vinovate de săvârşirea infracţiunilor. De asemenea, menţionează că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi cea a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene permit ca o decizie care a pus capăt urmăririi penale înainte de judecată să fie înlăturată în situaţii excepţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

5. Prin încheierea din 18 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 974/337/2016, Judecătoria Zalău a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor „art. 335 alin. (2) şi (4) - mai puţin soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară hotărăşte «fără participarea procurorului şi a suspectului sau, după caz, a inculpatului» - din Codul de procedură penală”. Excepţia a fost ridicată de Gheorghe Vasile Zaha şi Marius Felician Fărcaş cu ocazia soluţionării unei cereri de confirmare a redeschiderii urmăririi penale ca urmare a revocării unei rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate încalcă principiile constituţionale privind statul de drept, egalitatea în drepturi şi procesul echitabil, întrucât procurorul poate dispune redeschiderea urmăririi penale oricând, fără nicio limită de timp. Având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 340 din Codul de procedură penală, plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate fi făcută decât în termen de 20 de zile de la comunicare, consideră că regimul juridic diferenţiat reprezintă un privilegiu acordat procurorului. Mai arată că posibilitatea redeschiderii urmăririi penale în orice moment este de natură a aduce grave prejudicii dreptului la un proces echitabil, încălcând, totodată, şi principiul securităţii raporturilor juridice, principiu care protejează cetăţeanul de insecuritatea pe care a creat-o legea sau pe care aceasta riscă să o creeze.

7. Judecătoria Zalău apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, invocând Decizia Curţii Constituţionale nr. 177 din 29 martie 2016, prin care s-a reţinut că există o limită de timp pentru redeschiderea urmăririi, care este dată de prescripţia răspunderii penale. De asemenea, arată că nu se aduce nicio atingere dreptului ia un proces echitabil al părţilor/subiecţilor procesuali/persoanelor cercetate într-un dosar penal prin faptul că procurorul are posibilitatea să redeschidă urmărirea penală într-un termen mai lung decât cel în care se poate formula plângere împotriva soluţiei de neurmărire sau netrimitere în judecată, din moment ce toate aceste persoane pot aduce la cunoştinţa organelor de urmărire penală faptele sau împrejurările noi de care au aflat, procurorul putând să redeschidă în baza acestora urmărirea penală.

8. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 335 alin. (2) şi (4) din Codul de procedură penală este neîntemeiată, deoarece intervenţia prescripţiei răspunderii penale, ca urmare a împlinirii termenului prevăzut de lege pentru infracţiunea cercetată, împiedică redeschiderea urmăririi penale. Pe de altă parte, redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, care verifică nu doar temeinicia, ci şi legalitatea soluţiei procurorului, inclusiv din perspectiva existenţei cazurilor ce împiedică exercitarea acţiunii penale. Invocă, totodată, şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la prevederile similare ale art. 273 din Codul de procedură penală din 1968, şi anume Decizia nr. 841 din 24 iunie 2010, prin care s-a reţinut că: „sensul art. 16 alin. (1) din Constituţie este garantarea egalităţii în drepturi între cetăţeni în faţa legii şi a autorităţilor publice, iar nu între cetăţeni şi autorităţile publice. Or, procurorul care dispune reluarea urmăririi penale, în condiţiile art. 273 din Codul de procedură penală, acţionează în calitate de reprezentant al unei autorităţi publice, şi anume Ministerul Public1. În plus, arată că, atunci când au cunoştinţă despre împrejurări care ar putea justifica revocarea soluţiei de clasare sau de renunţare la urmărirea penală, persoanele interesate pot sesiza aceasta procurorului de caz, în vederea redeschiderii urmăririi penale.

10. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale, sens în care invocă jurisprudenţa în materie a Curţii, şi anume Decizia nr. 177 din 29 martie 2016.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin, (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile „art. 335 alin. (2) şi (4) - mai puţin soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară hotărăşte «fără participarea procurorului şi a suspectului sau, după caz, a inculpatului» - din Codul de procedură penală”. Dispoziţiile art. 335 alin. (2) şi (4) din Codul de procedură penală au fost modificate prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Prin Decizia nr. 496 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 708 din 22 septembrie 2015, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală şi a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară hotărăşte „fără participarea procurorului şi a suspectului sau, după caz, a inculpatului” este neconstituţională, Ca urmare a deciziei mai sus menţionate, dispoziţiile art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală au fost modificate - ulterior sesizării Curţii în cauza de faţă - prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din data de 23 mai 2016. Având în vedere însă că, în speţă, a produs efecte norma de procedură prevăzută de art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală în forma în vigoare la data sesizării Curţii, aceasta se va pronunţa asupra dispoziţiilor art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală în redactarea anterioară modificării aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016. Dispoziţiile de lege criticate au următorul cuprins: (2) în cazul în care au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea, procurorul revocă ordonanţa şi dispune redeschiderea urmăririi penale.

(4) Redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile, sub sancţiunea nulităţii. Judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului şi a suspectului sau, după caz, a inculpatului, asupra legalităţii şi temeiniciei ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale. Încheierea judecătorului de cameră preliminară este definitivă “

14. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, ale art. 16 alin. (2) referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art.335 din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 16 şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţie - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 177 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 9 mai 2016, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală ca neîntemeiată, reţinând că lipsa prevederii în cuprinsul art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală a unui termen legal în care poate fi dispusă redeschiderea urmăririi penale echivalează cu dreptul organelor judiciare de a proceda la reluarea urmăririi penale, prin redeschiderea acesteia, până la împlinirea termenului legal de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunile săvârşite, în acest sens, dispoziţiile art. 153 alin. (1) din Codul penal prevăd că prescripţia înlătură răspunderea penală. Prin urmare, scopul instituţiei prescripţiei răspunderii penale constă în înlăturarea răspunderii penale, prin stingerea dreptului statului de a sancţiona şi a obligaţiei infractorului de a suporta consecinţele infracţiunii comise, după trecerea unui anumit interval de timp, prevăzut de lege, de la data săvârşirii faptei, indiferent dacă infracţiunea a fost sau nu descoperită ori infractorul identificat. Prin dispoziţiile art. 154 din Codul penal, legiuitorul a stabilit, în mod expres, atât durata termenelor de prescripţie, cât şi data la care acestea încep să curgă. Totodată, referitor la prescripţia răspunderii penale, legiuitorul a prevăzut, la art. 155 din Codul penal, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale. Potrivit alin. (1) al articolului anterior referit, cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, iar, conform alin. (2) al aceluiaşi articol, după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie. De asemenea, art. 155 alin. (5) din Codul penai prevede că admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal face să curgă un nou termen de prescripţie a răspunderii penale (paragrafele 15 şi 16).

16. Astfel, Curtea a reţinut că, având în vedere modul de reglementare a prescripţiei răspunderii penale, dreptul organelor judiciare de a relua urmărirea penală, prin redeschiderea acesteia, conform art. 335 din Codul de procedură penală, apare ca fiind consecinţa juridică a acestei instituţii, respectiv consecinţa dreptului statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni, în termenele de prescripţie stabilite prin lege. Curtea a constatat că aceste termene sunt, în mod expres, determinate de către legiuitor, atât sub aspectul întinderii, cât şi sub aspectul momentului la care încep să curgă, motiv pentru care nu se poate susţine că legea procesual penală este lipsită de claritate, precizie sau previzibilitate sub aspectul intervalului de timp în care poate fi dispusă redeschiderea urmăririi penale şi nici că redeschiderea urmăririi penale se poate face sine die, creând o stare de incertitudine pentru autorul faptelor prevăzute de legea penală. De altfel, dispoziţiile art. 335 alin. (1)-(3) şi (5) din Codul de procedură penală prevăd că redeschiderea urmăririi penale se face în următoarele situaţii: dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia constată, ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea [art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală], în cazul în care au apărut fapte sau împrejurări noi, din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea [art. 335 alin. (2) din Codul de procedură penală], când constată că suspectul sau inculpatul nu şi-a îndeplinit cu rea-credinţă obligaţiile stabilite în cazul renunţării la urmărirea penală [art. 335 alin. (3) din Codul de procedură penală] şi atunci când judecătorul de cameră preliminară a admis plângerea împotriva soluţiei de neurmărire sau netrimitere în judecată şi a trimis cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale [art. 335 alin. (5) din Codul de procedură penală]. Astfel reglementate, motivele de redeschidere a urmăririi penale nu reprezintă altceva decât cauze de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, ele reprezentând o aplicare directă a dispoziţiilor art. 155 din Codul penal (paragrafele 17 şi 18).

17. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că instituţia redeschiderii urmăririi penale, sub aspectul termenelor în care ea poate fi dispusă este, în mod corect, corelată de către legiuitor cu instituţia prescripţiei răspunderii penale, fiind o consecinţă directă a acesteia. De asemenea, Curtea a mai observat că, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 335 din Codul de procedură penală, redeschiderea urmăririi penale nu se face în mod arbitrar de către organele judiciare, ci doar în condiţiile expres reglementate la art. 335 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală. Totodată, spre deosebire de reglementarea anterioară, instituţia redeschiderii urmăririi penale nu mai este prerogativa exclusivă a procurorului, ci, în trei dintre cele patru situaţii prevăzute la art. 335 din Codul de procedură penală, este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară care, cu această ocazie, verifică legalitatea şi temeinicia ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale (paragrafele 19,20 şi 25).

18. Pentru aceste motive, prin Decizia nr. 177 din 29 martie 2016, mai sus citată, Curtea a constatat că nu poate fi reţinută încălcarea, prin dispoziţiile art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală, a dreptului la un proces echitabil (paragraful 21).

19. De asemenea, prin Decizia nr. 688 din 24 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 17 februarie 2017, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut că termenul „ulterior*din cuprinsul textului criticat nu este lipsit de precizie şi previzibilitate, vizând, de fapt, intervalul de timp care începe să curgă de la momentul dispunerii de către procurorul ierarhic inferior a soluţiei de clasare până la data împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, acest aspect reprezentând o aplicare a principiului aflării adevărului, prevăzut la art. 5 din Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte termenul de 20 de zile, de decădere din dreptul de a formula plângere împotriva ordonanţei de clasare, prevăzut la art. 339 alin. (4) din Codul de procedură penală, acesta este un termen procedural de natura diferită de cea a termenului mai sus analizat, reglementat în scopul protejării unor interese individuale, respectiv a intereselor procesuale ale persoanelor care se consideră lezate de soluţia de clasare pronunţată. Reglementarea acestui termen reprezintă o garanţie a dreptului acestora de a beneficia de un proces echitabil. Titularii dreptului de a formula plângere, conform art. 339 alin. (4) din Codul de procedură penală, nu se află, însă, în aceeaşi situaţie juridică cu cea a procurorului ierarhic superior celui care dispune soluţia clasării şi care, constatând că nu a existat împrejurarea pe care s-a întemeiat această soluţie, dispune redeschiderea urmăririi penale (paragrafele 24 şi 25).

20. Astfel, Curtea a constatat că nu poate fi reţinută discriminarea persoanelor interesate să promoveze plângere împotriva ordonanţei de clasare, potrivit art. 339 alin. (4) din Codul de procedură penală, în raport cu procurorul ierarhic superior care dispune redeschiderea urmăririi penale, conform prevederilor art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală, întrucât aceste două categorii de titulari de drepturi procesuale se află în situaţii juridice diferite, determinate de rolul diferit pe care îl au în cadrul procesului penal. Ca atare, nu poate fi reţinută nici încălcarea, prin textul criticat, a principiului egalităţii armelor, componentă a dreptului la un proces echitabil, prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituţie, reglementarea celor două termene comparate de autorul excepţiei neafectând echilibrul procesual dintre acuzare şi apărare în cadrul procesului penal (paragrafele 26 şi 27).

21. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 456 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României. Partea I, nr. 902 din 9 noiembrie 2016, şi Decizia nr. 199 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 429 din 9 iunie 2017. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, cu privire la dispoziţiile art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, în care aceeaşi critică - a inexistenţei unui termen în care procurorul poate dispune redeschiderea urmăririi penale - a fost formulată referitor la dispoziţiile art. 335 alin. (2) şi (4) din Codul de procedură penală.

22. De altfel, în acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la dispoziţiile similare ale art. 273 din Codul de procedură penală din 1968, şi anume Decizia nr. 540 din 7 decembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 15 din 5 ianuarie 2005, Decizia nr. 120 din 19 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008, şi Decizia nr. 841 din 24 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.476 din 12 iulie 2010.

23. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gheorghe Vasile Zaha şi Marius Felician Fărcaş în Dosarul nr. 974/337/2016 al Judecătoriei Zalău şi constată că dispoziţiile art. 335 alin. (2) şi (4) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Zalău şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 28 septembrie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.