MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 878/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 878         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Miercuri, 8 noiembrie 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 436 din 22 iunie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5) şi alin. (8) din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 446 din 22 iunie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (6) şi alin. (8) din Codul de procedură penală

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 23 din 19 septembrie 2017 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 436

din 22 iunie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5) şi alin. (8) din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Varga Attila - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5) şi alin. (8) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin Caras în Dosarul nr. 2.849/229/2015 al Judecătoriei Feteşti, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.182D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare a fost legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că, la dosarul cauzei, autorul excepţiei a depus o cerere de acordare a unui nou termen în vederea pregătirii apărării, arătând, totodată, că are probleme de natură medicală. Prin aceeaşi cerere, se solicită şi comunicarea actelor din dosar.

3. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea cererii de acordare a unui nou termen.

4. Curtea respinge cererea de acordare a unui nou termen, întrucât încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate este din data de 9 iunie 2016 şi, prin urmare, autorul excepţiei a avut la dispoziţie suficient de mult timp pentru pregătirea apărării.

5. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se arată că, în cazul în care procurorul dispune o soluţie de netrimitere în judecată, acesta nu formulează o acuzaţie în materie penală, neimpunându-se asigurarea dublului grad de jurisdicţie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

6. Prin încheierea nr. 22 din 9 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.849/229/2015, Judecătoria Feteşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 341 alin. (5) şi alin. (8) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin Caras într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei plângeri formulate de autorul excepţiei împotriva unei ordonanţe de clasare.

7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, întrucât reglementează soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor procurorului de neurmărire sau de netrimitere în judecată printr-o procedură lipsită de contradictorialitate, fără participarea părţilor. Se susţine, totodată, că dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale şi neconvenţionale, întrucât nu prevăd o cale de atac împotriva hotărârilor pronunţate de instanţe în soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată, încălcând, în acest fel, condiţia dublului grad de jurisdicţie în materie penală.

8. Judecătoria Feteşti opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală, se arată că textul criticat reglementează o procedură de soluţionare a plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată ale procurorului pe baza unor susţineri scrise ale părţilor, în condiţii de contradictorialitate, cu asigurarea garanţiilor procesuale specifice drepturilor fundamentale invocate de autorul excepţiei. Referitor la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală, se susţine că reglementarea căilor de atac este de competenţa exclusivă a legiuitorului, conform dispoziţiilor art. 126 şi art. 129 din Constituţie. Se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la dispoziţiile art. 2781 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968, care este aplicabilă şi în prezenta cauză.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se face trimitere la soluţia şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate analizată, despre care se susţine că sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză.

11. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că îşi menţine punctele de vedere care au fost reţinute de Curtea Constituţională prin deciziile nr. 139 din 12 martie 2015, nr. 58 din 24 februarie 2015 şi nr. 599 din 21 octombrie 2014.

12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorii l-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 341 alin. (5) şi alin. (8) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „(5) Plângerea se soluţionează în camera de consiliu, cu participarea procurorului, prin încheiere motivată, pronunţată în camera de consiliu. Neprezentarea persoanelor citate conform alin. (2) nu împiedică soluţionarea plângerii. [...]

(8) încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6), alin. (7) pct. 1, pct. 2 Ut. a), b) şi d) şi alin. (71) este definitivă

15. Se susţine că textele criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 24 referitor la dreptul la apărare şi art. 52 cu privire la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, precum şi art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la dublul grad de jurisdicţie în materie penală.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, referitor la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, fiind pronunţate, în acest sens, numeroase decizii, dintre care, cu titlu de exemplu, sunt reţinute Decizia nr. 384 din 7 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 15 iulie 2016, Decizia nr. 453 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 908 din 11 noiembrie 2016, Decizia nr. 755 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 2 februarie 2017, şi Decizia nr. 789 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 21 februarie 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.

17. Prin Decizia nr. 755 din 13 decembrie 2016, Curtea a reţinut că încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la art. 341 alin. (6) şi la alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) din Codul de procedură penală este definitivă, însă acest fapt nu este de natură a afecta constituţionalitatea prevederilor invocate, deoarece stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, Curtea a constatat că atât art. 129, cât şi art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la „condiţiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată urmând a fi prevăzute „numai prin lege”. S-a reţinut, totodată, că dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală nu aduc atingere dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Legea fundamentală şi nici accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. De asemenea, Curtea a constatat că nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate de autoarele excepţiei nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, Curtea a reţinut că art. 129 din Constituţie stipulează că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii. Totodată, s-a constatat că, având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispoziţiile art. 340 şi art. 341 din Codul de procedură penală, în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt aplicabile. De asemenea, prevederile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu au aplicabilitate în cauza de faţă, întrucât dreptul la un recurs efectiv este distinct de dreptul la exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti. Totodată, eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 340 şi art. 341 din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului.

18. Referitor la pretinsa încălcare, prin prevederile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală, a dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, prin Decizia nr. 384 din 7 iunie 2016, Curtea a constatat că textul criticat nu este contrar principiului egalităţii în drepturi, deoarece instituirea prin acesta a unor reguli speciale de procedură, în ceea ce priveşte căile de atac, se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice sau similare (a se vedea Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 11 iunie 2015, paragraful 16).

19. Prin aceeaşi decizie, anterior citată, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 52 din Constituţie nu au incidenţă în cauza.

20. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor anterior arătate sunt aplicabile şi în prezenta cauză.

21. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală şi a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii „fără participarea petentului. a procurorului şi a intimaţilor” este neconstituţională. Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut, în esenţă, că judecarea plângerii fără participarea părţilor, subiecţilor procesuali principali şi a procurorului contravine dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate şi oralitate, întrucât dispoziţiile art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală nu permiteau comunicarea către aceştia a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi nu prevede posibilitatea de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse în faţa instanţei. Odată citate, însă, toate părţile, inclusiv petentul, au posibilitatea să ia cunoştinţă despre desfăşurarea procedurii în faţa judecătorului de cameră preliminară şi au dreptul să consulte toate documentele existente în dosarul cauzei, fiindu-le asigurate în acest fel toate drepturile şi garanţiile procesuale pe care dreptul la un proces echitabil le presupune în faza procesuală analizată.

22. Totodată, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, s-a reţinut că, aşa cum rezultă din art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, un exemplar al plângerii formulate este comunicat procurorului şi părţilor. Or, ţinând seama de art. 32 din Codul de procedură penală, persoana vătămată şi suspectul, în calitate de subiecţi procesuali principali, nu aveau posibilitatea de a-şi face apărarea cu privire la susţinerile petentului, deoarece acestora nu li se comunică un exemplar al plângerii. De asemenea, în situaţia în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, subiecţii procesuali principali erau privaţi de dreptul la un proces echitabil prin aceea că, necunoscând conţinutul plângerii, nu pot întreprinde niciun fel de demersuri în apărarea intereselor lor legitime. Aşa fiind, Curtea a statuat că aceste neajunsuri pot fi acoperite în măsura în care judecătorul de cameră preliminară se va pronunţa asupra plângerii în cadrul unei proceduri contradictorii şi orale. În acest context, Curtea a constatat că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil constă în faptul că urmărirea penală trebuie să aibă un caracter contradictoriu şi să existe o egalitate a armelor între acuzare şi apărare, sens în care, prin absenţa dezbaterilor contradictorii, petentul, partea civilă, partea responsabilă civilmente, suspectul sau persoana vătămată nu numai că nu pot, asemeni persoanei care a avut calitatea de inculpat, să formuleze cereri şi să ridice excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dar nu pot contesta în niciun fel aceste cereri sau excepţii, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de părţi nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. De aceea, în condiţiile în care persoanele interesate ar fi citate, ar avea posibilitatea să se prezinte la dezbateri şi, prin urmare, ar putea beneficia de dreptul de a-şi exprima opiniile şi de a răspunde nu numai la aspectele relevate reciproc, dar şi la eventualele întrebări ale judecătorului de cameră preliminară.

23. Distinct de cele reţinute prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, Curtea constată că, în urma pronunţării acestei decizii, dar anterior invocării prezentei excepţii de neconstituţionalitate, prin art. II pct. 91 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală a fost modificat în sensul prevederii, în mod expres, în cuprinsul său, a obligaţiei de citare a petentului şi a intimaţilor şi de încunoştinţare a procurorului, cu menţiunea că pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii. Prin aceleaşi dispoziţii legale anterior menţionate, art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost modificat, în forma supusă controlului de constituţionalitate.

24. Având în vedere aceste considerente, precum şi aspectul invocării prezentei excepţii de neconstituţionalitate ulterior pronunţării Deciziei nr. 599 din 21 octombrie 2014 şi publicării ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, Curtea constată că susţinerile autorului excepţiei conform cărora dispoziţiile art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală contravin dispoziţiilor constituţionale invocate, întrucât prevăd soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor procurorului de neurmărire sau de netrimitere în judecată printr-o procedură lipsită de contradictorialitate, fără participarea părţilor, nu pot fi reţinute.

25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Constantin Caras în Dosarul nr. 2.849/229/2015 al Judecătoriei Feteşti şi constată că dispoziţiile art. 341 alin. (5) şi alin. (8) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie,

Decizia se comunică Judecătoriei Feteşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 22 iunie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 446

din 22 iunie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (6) şi alin. (8) din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (6) şi alin. (8) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Daniela Vaida în Dosarul nr. 780/84/2016 al Tribunalului Sălaj - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.565 D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa autoarei excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (6) din Codul de procedură penală, se arată că susţinerile autoarei excepţiei referitoare la textul criticat nu sunt reale, întrucât, în mod evident, în soluţionarea plângerii formulate împotriva soluţiei procurorului este posibilă schimbarea temeiului soluţiei de clasare. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală, se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, conform căreia dispoziţiile legale anterior menţionate nu reglementează o acuzaţie în materie penală, motiv pentru care nu se impune asigurarea dublului grad de jurisdicţie în ipoteza juridică analizată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 25 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 780/84/2016, Tribunalul Sălaj - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 341 alin. (6) şi alin. (8) din Codul de procedură penală, excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Daniela Vaida într-o cauză având ca obiect soluţionarea unor plângeri formulate de autoarea excepţiei împotriva unor ordonanţe de clasare.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că prevederile art. 341 alin. (6) din Codul de procedură penală, care împiedică partea interesată să îşi realizeze dreptul de a obţine schimbarea temeiului de drept al soluţiei de clasare, constituie o încălcare a dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv. Se observă că, spre deosebire de prevederile art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, textul criticat nu prevede posibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a trimite cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală, în situaţia în care nu a fost pusă În mişcare acţiunea penală împotriva petentului.

6. Se susţine că dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală, care nu prevăd o cale de atac împotriva hotărârilor pronunţate de instanţe în materia plângerilor împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată, încalcă accesul liber la justiţie, principiul dublului grad de jurisdicţie în materie penală şi dreptul la un recurs efectiv.

7. Tribunalul Sălaj - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Sunt invocate deciziile Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014, nr. 408 din 28 mai 2015, nr. 58 din 24 februarie 2015 şi nr. 625 din 8 octombrie 2015.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se face trimitere la soluţia şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate analizată.

10. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. a) şi lit. b) şi alin. (8) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Arată că îşi menţine punctele de vedere care au fost reţinute de Curtea Constituţională prin deciziile nr. 599 din 21 octombrie 2014, nr. 326 din 17 mai 2016 şi nr. 437 din 21 iunie 2016. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, se susţine că aceasta este inadmisibilă, având în vedere pronunţarea de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 733 din 29 octombrie 2015, prin care s-a constatat că textul criticat este neconstituţional prin împiedicarea accesului la justiţie în cazul soluţiilor de renunţare la urmărirea penală.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 341 alin. (6) şi alin. (8) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „(6) în cauzele în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară poate dispune una dintre următoarele soluţii:

a) respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca ne fondată;

b) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală;

c) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea. [...]

(8) încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6), alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) şi alin. (71) este definitivă.”

14. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 20 alin. (2) cu privire la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 alin. (1) privind accesul liber la justiţie, precum şi dispoziţiilor art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un recurs efectiv şi ale art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie cu privire la dubiul grad de jurisdicţie în materie penală.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunţate, în acest sens, numeroase decizii, dintre care, cu titlu de exemplu, sunt reţinute Decizia nr. 384 din 7 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 15 iulie 2016, Decizia nr. 453 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 908 din 11 noiembrie 2016, Decizia nr. 755 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 2 februarie 2017, şi Decizia nr. 789 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 21 februarie 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.

16. Prin Decizia nr. 755 din 13 decembrie 2016, Curtea a reţinut că încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6) şi la alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) din cuprinsul art. 341 din Codul de procedură penală este definitivă, însă acest fapt nu este de natură a afecta constituţionalitatea prevederilor invocate, deoarece stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, Curtea a constatat că atât art. 129, cât şi art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la „condiţiile legii”atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată urmând a fi prevăzute „numai prin lege”. Dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală nu aduc atingere dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Legea fundamentală şi nici accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. S-a arătat, în acest sens, că nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate de autoarele excepţiei nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, aşa cum s-a arătat mai sus, art. 129 din Constituţie stipulează că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii. Totodată, având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispoziţiile art. 340 şi art. 341 din Codul de procedură penală, în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt aplicabile. De asemenea, Curtea a reţinut că prevederile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu au aplicabilitate în cauza de faţă, întrucât dreptul la un recurs efectiv este distinct de dreptul la exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti. Totodată, eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 340 şi art. 341 din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului,

17. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor anterior arătate sunt aplicabile şi în prezenta cauză.

18. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (6) din Codul de procedură penală, în ceea ce priveşte susţinerile autoarei excepţiei, potrivit cărora dispoziţiile art. 341 alin. (6) din Codul de procedură penală nu oferă remediul procesual pentru ipoteza juridică în care aceasta se află, respectiv că textul criticat nu permite judecătorului de cameră preliminară să restituie cauza la procuror pentru completarea urmăririi penale, în situaţia în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva petentului, Curtea constată că dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. b) şi, respectiv, alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală prevăd atât posibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a admite plângerea, de a desfiinţa soluţia atacată şi de a trimite, motivat, cauza la procuror pentru completarea urmăririi penale, cât şi posibilitatea acestuia de a admite plângerea şi de a schimba temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea. Totodată, Curtea reţine că situaţia de fapt a autoarei excepţiei este aceea de a fi fost dispusă, în privinţa sa, o soluţie de clasare, conform art. 19 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, iar art. 19 anterior menţionat atribuie, în mod expres, caracterul de lege penală mai favorabilă soluţiei juridice dispuse în favoarea sa, conform prevederilor art. 181 din Codul penal din 1969. Mai mult, în situaţia unei eventuale trimiteri în judecată a petentei, aceleaşi dispoziţii ale art. 19 din Legea nr. 255/2013 prevăd pronunţarea de către instanţa de judecată a unei soluţii de achitare, conform dispoziţiilor Codului de procedură penală în vigoare.

19. Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că argumentele invocate în susţinerea pretinsei neconstituţionalităţi a prevederilor art. 341 alin. (6) din Codul de procedură penală nu au în vedere veritabile probleme de neconstituţionalitate, ci vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale supuse controlului de constituţionalitate. Or, conform dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată ...” Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (6) din Codul de procedură penală va fi respinsă ca inadmisibilă.

20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin, (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (6) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Daniela Vaida în Dosarul nr. 780/84/2016 al Tribunalului Sălaj - Secţia penală.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Daniela Vaida în Dosarul nr. 780/84/2016 al Tribunalului Sălaj - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Sălaj - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 22 iunie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ

 

DECIZIA Nr. 23

din 19 septembrie 2017

 

Dosar nr. 1.563/1/2017

 

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Maricela Cobzariu - judecător la Secţia penală

Simona Elena Cîrnaru - judecător la Secţia penală

Angela Dragne - judecător la Secţia penală

Daniel Grădinaru - judecător la Secţia penală

Rodica Aida Popa - judecător la Secţia penală

Aurel Gheorghe Ilie - judecător la Secţia penală

Anca Mădălina Alexandrescu - judecător la Secţia penală

Valentin Horia Şelaru - judecător la Secţia penală

 

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală prin încheierea de şedinţă din data de 12 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 27.910/3/2015, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept dacă:

„În interpretarea dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în ipoteza concursului de infracţiuni dintre infracţiunea de evaziune fiscală şi infracţiunea de spălare a banilor, se impune luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracţiunii de spălare a banilor şi care provin din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, concomitent cu obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale datorate statului ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală şi, în caz afirmativ, suma ce face obiectul confiscării este reprezentată de valoarea totală a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale sau de valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) Ut. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.”

Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 1.563/1/2017/HP/P este legal constituit conform dispoziţiilor art. 476 alin, (6) din Codul de procedură penală şi art. 274 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa de judecată a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.

La şedinţa de judecată a participat domnul Costin Cristian Puşcă, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Maricela Cobzariu, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Marinela Mincă, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 1.563/1/2017 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

A menţionat că, la dosarul cauzei, au fost transmise puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării de către Curţile de Apel Alba Iulia, Bacău, Bucureşti, Braşov, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, laşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara, precum şi de către Direcţia legislaţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dintre specialişti a comunicat un punct de vedere Universitatea din Craiova, Facultatea de Drept.

În continuare a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, doamna judecător Maricela Cobzariu, care a fost înaintat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin, (9) din Codul de procedură penală.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu sunt cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror Marinela Mincă să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problemele de drept supuse dezbaterii.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.

Astfel, sesizarea provine de la un complet de judecată investit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, problema de drept nu a mai făcut obiectul unei dezlegări prealabile, iar dezlegarea ce ar urma a fi dată acestei probleme de drept ar avea o importanţă în soluţionarea cauzei aflate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

În ceea ce priveşte fondul cauzei a apreciat că trebuia avut în vedere că, spre deosebire de situaţia obligării inculpatului la plata despăgubirilor civile către stat care, în ipoteza infracţiunii de evaziune fiscală cuprinde atât sumele de bani reprezentând obligaţii fiscale principale, cât şi obligaţii fiscale accesorii, aşa cum a statuat însăşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 17/2015 a Completului competent să judece recursul în interesul legii, aceasta avându-şi temeiul în răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, confiscarea specială este o măsură de siguranţă al cărei scop este înlăturarea unei stări de pericol, respectiv prevenirea săvârşirii unor noi fapte de natură penală.

A arătat că în ambele ipoteze are loc o diminuare a patrimoniului persoanei culpabile corelativ cu trecerea în patrimoniul statului a unor bunuri sau valori, iar aceste două măsuri, respectiv obligarea inculpatului la plata despăgubirilor civile şi confiscarea specială, pot coexista întrucât au o natură juridică diferită, au temeiuri juridice diferite, scopuri diferite şi vizează valori şi bunuri care, de asemenea, sunt diferite.

Cu privire la coexistenţa acestor măsuri a susţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a mai pronunţat în acest sens prin Decizia nr. 11/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Referitor la temeiul confiscării speciale a arătat că trebuie avută în vederea dispoziţia expresă din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere finanţării terorismului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 33, precum şi faptul că bunurile care fac obiectul material al infracţiunii de spălare de bani provin întotdeauna dintr-o infracţiune predicat, în cauză din infracţiunea de evaziune fiscală, definiţia bunului fiind dată de art. 2 lit. c) din acelaşi act normativ.

Existenţa unui bun care să provină din săvârşirea unei infracţiuni predicat este o condiţie sine qua non pentru infracţiunea de spălare de bani întrucât, în ipoteza neîndeplinirii acestei condiţii, infracţiunea de spălare de bani nu ar avea obiect material.

Or, în cauza care este supusă dezlegării, a apreciat că semnificaţia unor bunuri care provin din săvârşirea unei infracţiuni este reprezentată de suma de bani în cuantum de 2.332.447 lei, aceasta fiind evident diferită de suma de bani ce reprezintă prejudiciul cauzat bugetului de stat care se compune din obligaţii fiscale principale şi accesorii.

Astfel, având în vedere împrejurarea că bunurile care provin din săvârşirea unei infracţiuni sunt supuse confiscării, a apreciat că într-o astfel de ipoteză organele judiciare trebuie să aibă în vedere care este în concret partea din bunurile care provin din săvârşirea unor infracţiuni care sunt reciclate întrucât doar acestea ar putea face obiectul confiscării speciale.

Or, în cauza supusă dezlegării, această sumă a fost creată ca urmare a unor înregistrări fictive în contabilitate, s-au înregistrat achiziţii fictive, operaţiuni comerciale fictive care au dus la obţinerea acestei sume care ulterior a fost transferată către o societate fantomă.

Astfel, în ipoteza în care se face dovada că întreaga valoare a bunurilor care provin din săvârşirea unor infracţiuni a fost reciclată, urmează a fi confiscată în întregime, iar în situaţia în care se face dovada că doar o parte din bunurile care provin din săvârşirea infracţiunii predicat a fost reciclată, se va dispune confiscarea acelei părţi.

În consecinţă, a solicitat admiterea sesizării şi să se constate că pot coexista măsura confiscării speciale şi obligarea inculpatului la plata prejudiciului cauzat bugetului de stat, iar obiectul confiscării este reprezentat de acea parte din valoarea bunurilor care provin din săvârşirea infracţiunii predicat şi despre care s-a făcut dovada că a fost reciclată.

La interpelarea preşedintelui Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, referitor la temeiul de drept în baza căruia s-ar dispune confiscarea, doamna procuror a arătat că art. 33 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este un temei juridic de Sine Stătător, nefiind necesară şi reţinerea unuia din cazurile de la art. 112 din Codul penal.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin încheierea de şedinţă din data de 12 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 27.910/3/2015, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării următoarei chestiuni de drept:

„În interpretarea dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi art. 9 din

Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în ipoteza concursului de infracţiuni dintre infracţiunea de evaziune fiscală şi infracţiunea de spălare a banilor, se impune luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracţiunii de spălare a banilor şi care provin din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, concomitent cu obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale datorate statului ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală şi, în caz afirmativ, suma ce face obiectul confiscării este reprezentată de valoarea totală a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale sau de valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale?”

II. Expunerea succintă a cauzei şi soluţia propusă de instanţa care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a fost sesizată cu apelul declarat de procuror, inculpaţi, partea civilă şi partea responsabilă civilmente împotriva Sentinţei penale nr. 1.514 din 16 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia penală, în Dosarul nr. 27.910/3/2015.

Prin Sentinţa penală nr. 1.514 din 16 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, în Dosarul nr. 27.910/3/2015, prima instanţă a dispus condamnarea inculpaţilor S.V., N.T.C., P.C.N., V.L.N. şi T.I. la pedepse cuprinse între 2 şi 3 ani închisoare cu suspendarea executării sub supraveghere pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală/complicitate la evaziune fiscală şi spălare de bani/complicitate la spălate de bani, în formă continuată, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare/art. 26 din Codul penai anterior raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, respectiv art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 48 din Codul penal raportat la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

A admis în parte acţiunea civilă formulată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a obligat în solidar inculpaţii şi părţile responsabile civilmente la plata către partea civilă a sumelor datorate cu titlu de obligaţii fiscale accesorii debitului principal în cuantum de 700.410 lei, calculate de la data la care obligaţia a devenit scadentă şi până la data de 8 ianuarie 2016, data achitării integrale a debitului

A menţinut sechestrele asigurătorii instituite prin Ordonanţa din 7 iulie 2014 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în vederea acoperirii sumelor datorate cu titlu de obligaţii fiscale accesorii debitului principal în cuantum de 700.410 lei, respectiv în vederea punerii în executare a confiscării speciale, cu privire la toate bunurile mobile şi imobile ale inculpaţilor.

În baza art. 33 din Legea 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 112 alin. (1) lit. b) din Codul penal, s-a dispus confiscarea specială de la inculpaţi, în favoarea statului, a sumei totale de 2.332.447 lei.

S-a reţinut, în esenţă, că inculpaţii, în calitate de reprezentanţi ai mai multor societăţi comerciale, au înregistrat în documentele contabile ale acestor societăţi, precum şi în alte documente legale (declaraţii fiscale) operaţiuni fictive constând în achiziţii nereale de bunuri şi servicii în cuantum de 2.332.447 lei de la societăţi tip fantomă, diminuând masa impozabilă şi creând bugetului de stat un prejudiciu de 700.410 lei (T.V.A. şi impozit pe profit) - infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, respectiv au transferat, în mod repetat, cu titlu de plată, contravaloarea serviciilor şi bunurilor în sumă totală de 2.332.447 lei în conturile bancare ale societăţilor tip fantomă (societăţi care nu au prestat serviciile ori livrat bunurile care au stat la baza sumelor transferate, în scopul creării unei aparenţe de legalitate a activităţilor evazioniste şi disimulării originii ilicite a fondurilor; ulterior, aceste sume fiind remise (numerar) inculpaţilor - infracţiunea de spălare de bani prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Procurorul şi inculpaţii au criticat, între altele, hotărârea primei instanţe, invocând nelegala confiscare specială în solidar de la toţi inculpaţii.

Punctul de vedere al completului de judecată care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la dezlegarea prezentei probleme de drept este în sensul că obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale datorate statului ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală îşi găseşte temeiul în răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, în timp ce confiscarea sumei de bani este o sancţiune de drept penal ce are ca scop înlăturarea unei stări de pericol produsă prin faptul că banii se regăsesc În circuitul financiar al societăţii, împrejurare ce poate determina pe termen scurt sau lung perturbări în ceea ce priveşte inflaţia, cotaţiile bancare, cursul valutar etc.

În concluzie, având o natură juridică, temeiuri de drept şi scopuri diferite, cele două măsuri pot coexista.

În ceea ce priveşte cea de-a două parte a întrebării, instanţa concluzionează că, raportat la prevederile art. 112 lit. b) din Codul penal (conform cărora sunt supuse confiscării speciale bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală), suma ce a fost destinată săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală este reprezentată de valoarea totală a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale, sens în care ea trebuie confiscată în întregime, şi nu numai valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare.

Astfel, operaţiunile nereale, fictive, se transformă în contabilitatea societăţii comerciale în cheltuieli cuantificabile în sume de bani care, odată scoşi din societatea comercială sau transferaţi în alte conturi ale altor societăţi prin folosirea de justificări mincinoase, au o provenienţă infracţională.

Aşadar, se poate considera că obţinerea sumelor de bani ca valoare a unor operaţiuni comerciale nereale reprezintă pentru inculpaţi un avantaj economic, obţinut în mod indirect din infracţiunea de evaziune fiscală.

Cu alte cuvinte, aşa cum este cazul în speţă, transferul sumelor de bani dintr-o societate comercială în alta prin folosirea ca justificare de documente ce nu au la bază operaţiuni comerciale reale, urmat de scoaterea aceloraşi sume de bani din conturi prin folosirea de documente bancare ce conţin explicaţii fără suport real, determină ca aceste sume de bani să aibă o provenienţă infracţională, chiar şi fără a fi necesar să se stabilească exact care infracţiune.

Astfel, Curtea de Apel Bucureşti opinează în sensul că suma de bani ce ar trebui confiscată este reprezentată de valoarea totală a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale, iar nu de valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că se impune dezlegarea, de principiu, a chestiunii de drept invocate în prezentul apel şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în condiţiile art. 475-476 din Codul de procedură penală.

III. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

În opinia transmisă la dosarul cauzei de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 1.472/C/1.544/111-5/2017, s-a arătat că problema de drept supusă dezlegării vizează posibilitatea luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale, respectiv stabilirea obiectului (întinderii) acestei măsuri în ipoteza particulară a concursului de infracţiuni între infracţiunea de evaziune fiscală şi infracţiunea de spălare a banilor.

Spre deosebire de obligarea inculpatului la plata despăgubirilor civile care, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală, cuprinde atât sumele reprezentând obligaţia fiscală principală datorată, cât şi sumele reprezentând obligaţiile fiscale accesorii şi îşi găseşte temeiul în răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie,având drept scop dezdăunarea persoanei prejudiciate prin faptul culpabil ce corespunde infracţiunii deduse judecăţii, confiscarea specială este o sancţiune de drept penal ce are drept scop înlăturarea unei stări de pericol şi prevenirea comiterii altor fapte prevăzute de legea penală.

În ambele cazuri, patrimoniul persoanei culpabile se diminuează corelativ cu trecerea în patrimoniul statului a unor bunuri sau valori, însă cele două măsuri pot coexista, întrucât au o natură juridică, temeiuri de drept şi scopuri diferite şi, de asemenea, vizează obiecte (bunuri ori valori) diferite.

Coexistenţa măsurii de siguranţă a confiscării şi obligarea inculpatului la plata despăgubirilor civile se întemeiază, aşadar, pe natura juridică compatibilă a celor două măsuri.

În plus, referitor la temeiul confiscării în ipoteza vizată, se constată că art. 33 din Legea 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conţine prevederi exprese în cazul infracţiunii de spătare a banilor, confiscarea având astfel un caracter special ce rezultă, pe de o parte, din specificul infracţiunii de spălare a banilor care vine să combată ascunderea sau disimularea originii ilicite a unor bunuri prin mascarea în operaţiuni juridice cu persoane neimplicate penal, iar, pe de altă parte, chiar din natura acestei legi speciale care reglementează un segment specific de relaţii sociale.

În ceea ce priveşte bunurile care pot forma obiceiul material al infracţiunii de spălare a banilor, acestea sunt întotdeauna bunuri provenite din săvârşirea infracţiunii principale (predicat), fiind definite de art. 2 lit. c) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: „prin bunuri se înţelege bunuri corporale sau necorporale, mobile ori imobile, precum şi actele juridice sau documentele care atestă un titlu ori un drept cu privire la acestea”.

Existenţa unui bun care provine din săvârşirea unei infracţiuni reprezintă deci o condiţie sine qua non a existenţei infracţiunii de spălare a banilor, în caz contrar spălarea banilor fiind lipsită de obiect material. Nu are nicio relevanţă natura infracţiunii din săvârşirea căreia au rezultat bunurile în cauză, însă printre cele mai întâlnite infracţiuni premisă ale infracţiunii de spălare a banilor se numără evaziunea fiscală, contrabanda, traficul de droguri etc.

În cauză, suma de 2.332.447 lei provine din infracţiunea de evaziune fiscală, nu În calitate de urmare imediată (aceasta fiind prejudiciul creat bugetului de stat, în sumă de 700.410 lei, şi care va face obiectul obligării la despăgubiri), ci ca urmare de fapt (prin intermediul evaziunii fiscale constând în înregistrarea în contabilitate a unor operaţiuni fictive de achiziţii în sumă de 2.332.447 lei s-a creat posibilitatea ca aceeaşi sumă să fie efectiv plătită - scoasă din societate către societatea tip fantomă; este important de precizat că, deşi operaţiunea este fictivă, transferul sumelor de bani aferente acesteia a fost efectiv realizat; deci, deşi operaţiunea este fictivă, mişcarea sumelor de bani este reală).

În acest mod, inculpaţii, pe lângă prejudiciul produs bugetului de stat (700.410 lei), şi-au realizat şi un avantaj economic (2.332.447 lei) obţinut atât din evaziune fiscală care a constituit premisa, cât şi prin spălarea de bani care a conferit acestuia aparenţa de caracter licit.

Această sumă, având natura unui bun provenit din săvârşirea unei infracţiuni şi fiind diferită de suma reprezentând prejudiciul creat bugetului de stat, va fi, de principiu, supusă măsurii confiscării speciale.

În acest context sunt îndeplinite condiţiile coexistenţei măsurii confiscării speciale cu obligarea la despăgubiri, aşa cum s-a precizat prin Decizia nr. 11/2015, pronunţată de înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Chiar şi în ipoteza în care s-ar considera că suma de 2.332.447 lei - valoarea totală a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale - nu ar proveni din infracţiunea de evaziune fiscală, ci dintr-o altă infracţiune (în cauză s-au făcut referiri la infracţiunea de delapidare care nu face obiectul judecăţii în cauza în care a fost formulată sesizarea), soluţia rămâne aceeaşi, având în vedere autonomia spălării banilor (pentru infracţiunea predicat nu trebuie atins standardul de probă necesar pentru condamnare, existenţa acesteia putând fi dovedită prin probe circumstanţiale; nu este necesar să se dovedească toate elementele de fapt ale infracţiunii predicat, dacă dovada originii ilicite reiese din alte circumstanţe faptice - Expunerea de motive privind Convenţia de la Varşovia din 2005 privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii şi finanţarea terorismului, paragrafele 100-i 01).

Rezultă, aşadar, obiectul infracţiunii de spălare a banilor poate fi inferior (când sunt spălate numai o parte dintre bunurile de origine infracţională) sau egal valoric (când sunt spălate toate bunurile de provenienţă infracţională) cu cel al infracţiunii din care provine, ceea ce înseamnă că nu îl poate depăşi din punct de vedere economic pe cel al infracţiunii premisă, singura excepţie instituită de legiuitor de la această regulă fiind reglementată în art. 33 alin. (3) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care se referă la situaţia în care bunurile spălate au produs fructe (venituri sau alte beneficii materiale).

Raportat la această concluzie rezultă că obiectul confiscării, în ipoteza particulară în care infracţiunea premisă o constituie infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, poate fi constituit fie din valoarea totală a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale (în condiţiile în care toată suma de bani reprezentând operaţiunile comerciale şi achiziţiile fictive a fost reciclată prin săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor), fie doar de o parte din această sumă de origine infracţională care a format obiectul infracţiunii de spălare a banilor şi care trebuie determinată de la caz la caz

Prin urmare, bunurile (sumele de bani) ce pot forma obiectul confiscării speciale în cazul infracţiunii de spălare a banilor nu trebuie confundate cu valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală şi nici cu valoarea tuturor bunurilor ce provin din comiterea infracţiunii predicat, ci trebuie determinate prin raportare la valoarea bunurilor reciclate.

IV. Punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Bucureşti, Braşov, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, laşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara, în răspunsurile primite fiind indicate şi opinia, şi practica instanţelor din raza lor de competenţă.

În opinia majoritară exprimată s-a susţinut că, în ipoteza concursului de infracţiuni dintre infracţiunea de evaziune fiscală şi infracţiunea de spălare a banilor, se impune luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracţiunii de spălare a banilor şi care provin din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, concomitent cu obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale datorate statului, ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală.

De asemenea s-a susţinut că suma ce face obiectul confiscării este reprezentată de valoarea totală a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale.

În acest sens s-a arătat că valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, îl constituie valoarea T.V.A. şi a impozitului pe profit pe care societatea comercială urma să le achite la bugetul de stat, la care se adaugă accesorii potrivit legii fiscale.

Distinct de acestea, potrivit art. 33 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul infracţiunilor de spălare a banilor şi de finanţare a terorismului se aplică dispoziţiile art. 118 din Codul penal anterior privind confiscarea bunurilor. Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, se confiscă echivalentul lor în bani sau bunurile dobândite în locul acestora. Or, obiectul infracţiunii de spălare a banilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, îl constituie sumele de bani ce reprezintă valoarea totală a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale, astfel că în privinţa acestora sunt aplicabile dispoziţiile legale relative la confiscarea specială.

În opinia minoritară exprimată s-a susţinut că nu se poate dispune confiscarea specială a sumelor de bani care au făcut obiectul infracţiunii de spălare a banilor concomitent cu obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale.

Astfel, s-a susţinut că, în ipoteza concursului de infracţiuni dintre infracţiunea de evaziune fiscală şi infracţiunea de spălare a banilor, nu se impune luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracţiunii de spălare a banilor şi care provin din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în condiţiile în care s-a dispus obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale datorate statului ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală.

S-a arătat că atât timp cât produsul infracţiunii de evaziune fiscală este, în acelaşi timp, şi obiectul infracţiunii de spălare de bani, iar suma de bani menţionată nu se mai află în posesia inculpaţilor, ci a servit la despăgubirea integrală a părţii civile, confiscarea specială a aceleiaşi sume nu are niciun temei de fapt ori de drept. Astfel, potrivit ârt. 107 alin. (1) din Codul penal, măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală; în condiţiile în care sumă de bani dobândită în urma comiterii unei infracţiuni nu se mai află în posesia făptuitorului, ci a fost folosită pentru despăgubirea persoanei vătămate, nu mai există situaţia premisă a deţinerii produsului unei infracţiuni şi, implicit, nu există nicio stare de pericol, nejustificându-se sub niciun aspect luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale.

În privinţa diferenţei dintre valoarea totală a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale şi valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, în cazul în care nu rezultă din mijloacele de probă administrate în cauză că ar fi fost obţinută de inculpat prin săvârşirea de fapte prevăzute de legea penală, în sensul art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, luarea unei măsuri de siguranţă cu privire la această sumă este lipsită de orice temei.

Într-o altă opinie, anumite instanţe şi-au exprimat punctul de vedere în sensul că sesizarea ar trebui respinsă, ca inadmisibilă.

Astfel, s-a susţinut că sesizarea ar trebui respinsă, ca inadmisibilă, întrucât sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conform art. 475 din Codul de procedură penală trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii, interpretarea urmărind cunoaşterea înţelesului exact al normei, clarificarea sensului şi scopului acesteia.

Din această perspectivă s-a apreciat că sesizarea menţionată nu vizează o veritabilă problemă de drept care să necesite o rezolvare de principiu dată de instanţa supremă, ci se solicită practic indicarea soluţiei ce trebuie pronunţată în cauză.

V. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.

Specialiştii Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii din Craiova au apreciat că, având în vedere natura juridică diferită a măsurilor, este posibil cumulul confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracţiunii de spălare a banilor şi care provin din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală cu Obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale datorate statului ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală.

Pe de-o parte, confiscarea specială este în acelaşi timp o măsură de siguranţă şi o sancţiune penală şi constă în trecerea în patrimoniul statului a unor categorii de bunuri strict şi limitativ prevăzute de lege.

În cauză, confiscarea specială a sumelor de bani care au făcut obiectul infracţiunii de spălare a banilor ar avea ca temei juridic dispoziţiile art. 112 alin. (1) lit. b) din Codul penal, fiind considerate bunuri folosite la infracţiune, iar nu bunuri dobândite din aceasta. În realitate, sumele de bani au provenit din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală. Sumele de bani sunt doar folosite în etapele procesului de spălare a banilor pentru a căpăta o aparenţă de (egalitate.

Confiscarea specială se impune în speţă pentru înlăturarea stării de pericol asupra circuitului economic, stare generată de operaţiunile nelegale efectuate.

Pe de altă parte, obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale datorate statului ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală are ca temei juridic răspunderea civilă delictuală, având drept scop repararea prejudiciului produs prin infracţiunea predicat.

Ca atare, cele două măsuri se pot cumula, fiind posibil ca în ipoteza concursului de infracţiuni dintre infracţiunea de evaziune fiscală şi infracţiunea de spălare a banilor să se dispună luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracţiunii de spălare a banilor şi care provin din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală concomitent cu obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale datorate statului ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală.

Cu privire la cuantumul sumei care urmează a fi confiscată s-a apreciat că se impune a se raporta la valoarea totală a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale, iar nu la valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală.

În primul rând, infracţiunea de spălare a banilor este o infracţiune autonomă, nefiind necesară pentru existenţa acesteia a unei condamnări pentru infracţiunea din care provin bunurile. Prin urmare, nu trebuie să ne raportăm la eventualul prejudiciu produs prin infracţiunea predicat.

În plus, nu este obligatoriu ca întreaga sumă de bani obţinută din evaziune să fie supusă unui proces de „albire”, ci poate face obiectul infracţiunii de spălare a banilor o sumă mai mică decât prejudiciul produs prin evaziune.

Prin urmare, confiscarea ar trebui raportată la valoarea totală a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale şi care au făcut obiectul procesului de „albire”.

În consecinţă, s-a apreciat că, în ipoteza concursului de infracţiuni dintre infracţiunea de evaziune fiscală şi infracţiunea de spălare a banilor, este posibilă luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracţiunii de spălare a banilor şi care provin din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală concomitent cu obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale datorate statului ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, iar suma ce face obiectul confiscării este reprezentată de valoarea totală a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale.

VI. Punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii şi documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Direcţia de specialitate din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi-a exprimat punctul de vedere în sensul că, în interpretarea dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, în ipoteza concursului de infracţiuni dintre infracţiunea de evaziune fiscală şi infracţiunea de spălare a banilor, se impune obligarea inculpatului la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale (principale şi accesorii).

Sumele reprezentând echivalentul cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale, dacă sunt însuşite de către inculpat şi formează obiectul acţiunilor ce realizează elementul material al infracţiunii de spălare a banilor, intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi pot fi confiscate, cu titlu de sume care provin din activităţi infracţionale diferite de evaziunea fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare.

Infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, poate genera sume de bani, echivalente obligaţiilor fiscale (principale) datorate statului.

Aceste sume de bani, provenite din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, se încadrează în noţiunea de „produs” al infracţiunii, în accepţiunea art. 2 paragraful 1 din Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană, potrivit căruia „produse” înseamnă orice avantaj economic obţinut, în mod direct sau indirect, din săvârşirea unei infracţiuni.

Provenind din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, şi încadrându-se în sfera noţiunii de „produs” al infracţiunii în accepţiunea art. 2 paragraful 1 din Directiva 2014/42/UE, sumele de bani echivalente obligaţiilor fiscale datorate statului pot forma

obiectul infracţiunii de spălare a banilor prevăzută în art. 29 din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului.

În conformitate cu art. 33 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul infracţiunilor de spălare a banilor şi de finanţare a terorismului se aplică dispoziţiile art. 118 din Codul penal anterior, care au corespondent în dispoziţiile art. 112 din Codul penal actual privind confiscarea specială a bunurilor.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 118 din Codul penal anterior şi a dispoziţiilor art. 112 din Codul penal actual, sumele de bani echivalente obligaţiilor fiscale datorate statului, cu privire la care se exercită acţiunile ce realizează elementul material al infracţiunii de spălare a banilor, constituie „bunuri dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală”, care sunt supuse confiscării speciale, „dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia”, conform art. 118 alin. 1 lit. e) din Codul penal anterior şi art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal actual. În acest sens, prin Decizia nr. 836 din 13 februarie 2013 a Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a făcut aplicarea art. 33 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a art. 118 alin. 1 lit. c) din Codul penal anterior, iar prin Sentinţa penală nr. 68 din 23 mai 2014 a Tribunalului Buzău, la care se face referire în cuprinsul Deciziei nr. 348/RC din 19 octombrie 2015 a Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a făcut aplicarea art. 33 din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a art. 112 alin. (1) lit. c) din Codul penal actual.

Atât în cazul infracţiunii de evaziune fiscală, cât şi în cazul infracţiunii de spălare a banilor, subiectul pasiv este statul, în conformitate cu Decizia nr. 17/2015 a Completului competent să judece recursul în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală.

Prin urmare, sumele de bani echivalente obligaţiilor fiscale (principale) datorate statului, ca subiect pasiv - sume provenite din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, cu privire la care se exercită acţiunile ce realizează elementul material al infracţiunii de spălare a banilor - „servesc la despăgubirea” statului, în sensul dispoziţiilor art. 118 alin. 1 lit. c) din Codul penal anterior şi art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal actual şi, în consecinţă, nu sunt supuse confiscării speciale.

Referitor la coexistenţa măsurii de siguranţă a confiscării speciale şi a obligării inculpatului la plata despăgubirilor, prin Decizia nr. 11/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că, în cazul infracţiunii de contrabandă prevăzute de Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, se impune luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a bunurilor sau mărfurilor introduse ilegal pe teritoriul vamal al României, concomitent cu obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând datoria vamală, numai în ipoteza în care acestea au trecut de primul birou vamal situat pe teritoriul vamal comunitar fără să fi fost prezentate în vamă şi transportate spre acest birou vamal.

Aşa cum rezultă din Decizia nr. 11/2015, măsura de siguranţă a confiscării speciale şi obligarea inculpatului la plata despăgubirilor pot coexista, însă nu cu privire la acelaşi bun

sau la aceeaşi sumă de bani. Astfel, măsura de siguranţă a confiscării speciale priveşte bunurile sau mărfurile introduse ilegal pe teritoriul vamal al României, iar obligarea inculpatului la plata despăgubirilor priveşte sumele reprezentând datoria vamală.

În mod corespunzător, în cazul infracţiunii de evaziune fiscală, indiferent dacă aceasta intră sau nu în concurs cu infracţiunea de spălare a banilor, sumele reprezentând obligaţiile fiscale (principale) datorate statului nu pot fi, concomitent, integrate în bugetul statului atât ca efect al confiscării speciale, cât şi ca efect al obligării inculpatului la plata despăgubirilor.

Infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu modificările ulterioare, constă în evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori în evidenţierea altor operaţiuni fictive, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Aşa cum s-a relevat în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 673/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 20 martie 2017, şi ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 675/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 222 din 31 martie 2017, sintagma „care nu au la bază operaţiuni reale” se referă la acele operaţiuni care nu corespund realităţii faptice sau juridice, iar „operaţiunile fictive” se referă la acele operaţiuni imaginare, care în fapt nu există.

Cheltuielile care nu au la bază operaţiuni reale, la care se referă dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu modificările ulterioare, şi dispozitivul încheierii de sesizare, constituie cheltuieli care nu au o existenţă reală (cheltuieli neefectuate în realitate), iar valoarea acestora nu se încadrează nici în noţiunea de „produs” al infracţiunii de evaziune fiscală şi nici în noţiunea de „bun”, în accepţiunea art. 2 din Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană.

Cheltuielile care nu au o existenţă reală (cheltuielile neefectuate în realitate) nu constituie „produs” al infracţiunii, definit ca orice avantaj economic obţinut, în mod direct sau indirect, din săvârşirea unei infracţiuni (art. 2 paragraful 1 din Directiva 2014/42/UE). În cazul infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu modificările ulterioare, avantajul economic obţinut din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală nu este reprezentat de valoarea cheltuielilor, ci de sumele de bani echivalente obligaţiilor fiscale datorate statului şi neachitate.

De asemenea, cheltuielile care nu au o existenţă reală (cheltuielile neefectuate în realitate) nu constituie „bunuri”, în accepţiunea art. 2 paragraful 2 din Directiva 2014/42/UE, noţiunea de „bunuri” incluzând bunurile corporale sau necorporale, mobile sau imobile, precum şi actele sau instrumentele juridice care dovedesc un titlu sau un drept asupra acestor bunuri.

Referitor la bunurile necorporale, în conformitate cu dispoziţiile art. 535 din Codul civil, sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial. Cheltuielile sau valoarea cheltuielilor care nu au o existenţă reală (cheltuielile neefectuate în realitate) nu constituie bunuri necorporale; în schimb, creanţele reprezintă bunuri necorporale. În cazul infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu modificările ulterioare, creanţa statului este reprezentată de sumele de bani echivalente obligaţiilor fiscale datorate şi neachitate, iar nu de valoarea cheltuielilor.

În consecinţă, valoarea cheltuielilor nu poate fi supusă confiscării nici cu titlu de avantaj economic obţinut din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c)

din Legea nr. 241/2005, cu modificările ulterioare, nici cu titlu de bun necorporal.

Sumele de bani reprezentând echivalentul cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale nu provin din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu modificările ulterioare, şi nu constituie un avantaj economic obţinut din săvârşirea acestei infracţiuni.

Sumele de bani reprezentând echivalentul cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale însuşite de către Inculpat constituie sume provenind din activităţi infracţionale (de exemplu, sume provenind din delapidare) diferite de evaziunea fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu modificările ulterioare.

În ipoteza în care sunt însuşite de către inculpat şi formează obiectul acţiunilor ce realizează elementul material al infracţiunii de spălare a banilor, sumele reprezentând echivalentul cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale constituie „produs” al infracţiunii, în accepţiunea art. 2 paragraful 1 din Directiva 2014/42/UE, ca avantaj economic obţinut din săvârşirea unei infracţiuni, diferite de infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu modificările ulterioare. De asemenea, aceste sume însuşite în mod efectiv constituie „bunuri”, în accepţiunea art. 2 paragraful 2 din Directiva 2014/42/UE, reprezentând bunuri corporale (sume de bani în numerar) sau necorporale (sume de bani în cont).

În consecinţă, în ipoteza în care sunt însuşite de către inculpat şi formează obiectul acţiunilor ce realizează elementul material al infracţiunii de spălare a banilor, sumele de bani reprezentând echivalentul cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale sunt supuse confiscării cu titlu de avantaj economic obţinut din săvârşirea unei infracţiuni (diferite de evaziunea fiscală) şi cu titlu de bun corporal sau necorporal, intrând sub incidenţa dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, privind confiscarea specială a bunurilor. În această ipoteză, măsura de siguranţă a confiscării Speciale Şt obligarea inculpatului la plata despăgubirilor pot coexista, întrucât confiscarea specială nu priveşte aceeaşi sumă de bani (confiscarea specială priveşte sumele de bani reprezentând echivalentul cheltuielilor, iar obligarea inculpatului la plata despăgubirilor priveşte sumele de bani echivalente obligaţiilor fiscale datorate).

Provenienţa din activităţi infracţionale a sumelor de bani reprezentând echivalentul cheltuielilor care nu au la bază Operaţiuni reale, ce determină incidenţa dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constituie o chestiune de probă, care se realizează în concordanţă cu considerentele Deciziei nr. 16/2016 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, conform Deciziei nr. 16/2016, infracţiunea de spălare a banilor este o infracţiune autonomă, nefiind condiţionată de existenţa unei soluţii de condamnare pentru infracţiunea din care provin bunurile, iar, potrivit considerentelor deciziei menţionate, este evident, însă, că în situaţia în care nu există o condamnare pentru infracţiunea din care provin bunurile, instanţa învestită cu soluţionarea cauzei privind infracţiunea de spălare a banilor nu trebuie doar să suspecteze că bunurile provin din activitate infracţională, ci şi să aibă certitudini în acest sens.

VII. Examenul jurisprudenţei

În materialul transmis de curţile de apel care au comunicat puncte de vedere asupra problemelor de drept în discuţie au fost identificate un număr de hotărâri judecătoreşti în această materie, transmise de către Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Ploieşti şi Tribunalul Neamţ.

Astfel, au fost transmise deciziile penale nr. 494/A din data de 29 martie 2017 şi nr. 222/A din data de 4 martie 2014, pronunţate de Secţia a II-a penală a Curţii de Apel Bucureşti, în

dosarele nr. 916/116/2016 şi, respectiv, nr. 3.134/3/2009*, Sentinţa penală nr. 1.568/F din 23.06.2016, pronunţată de Secţia I penală a Tribunalului Bucureşti în Dosarul nr. 39.243/3/20*14, precum şi hotărâri judecătoreşti relevante pronunţate de Tribunalul Ialomiţa (anonimizate), Sentinţa nr. 141 din 6.04.2015 pronunţată de Tribunalul Prahova în Dosarul nr. 3.548/105/2012, şi Decizia penală nr. 1.227 din 11 decembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, încheierea nr. 492 din 12.10.2016, pronunţată de Tribunalul Prahova în Dosarul nr. 3.329/105/2016/a4, şi încheierea pronunţată în data de 20 ianuarie 2017 de Curtea de Apel Ploieşti, încheierea nr. 571 din 16.11.2016 pronunţată de Tribunalul Prahova în Dosarul nr. 3.329/105/2016/a5, încheierea nr. 572 din 16.11.2016 pronunţată de Tribunalul Prahova în Dosarul nr. 3.329/105/2016/a6, Decizia penală nr. 167/P din 20 decembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în Dosarul nr. 1.134/36/2012, Decizia penală nr. 22/P din 8 ianuarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în Dosarul nr. 5.725/118/2014, Sentinţa penală nr. 149 din 2 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 927/118/2009, Sentinţa penală nr. 95 din 12 martie 2015, pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 5.725/118/2014, Sentinţa penală nr. 308 din 27 iulie 2016, pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 7,403/118/2015, Sentinţa penală nr. 70/P din 13 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Neamţ în Dosarul nr. 2.019/103/2011, Sentinţa penală nr. 23 din 29.03.2016, pronunţată de Tribunalul Neamţ în Dosarul nr. 543/103/2015, Sentinţa penală nr. 19/P din 10.03.2016, pronunţată de Tribunalul Neamţ în Dosarul nr. 4.263/103/2014.

Jurisprudenţă relevantă a Curţii Constituţionale

Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.

Jurisprudenţă relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului

Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.

Jurisprudenţă relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Au fost identificate următoarele hotărâri relevante:

- Decizia nr. 836 din 13 februarie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, publicată www.scj.ro;

- Decizia nr. 348/RC din 19 octombrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Secţia penală, publicată www.scj.ro;

- Decizia nr. 117 din 15 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, publicată www.scj.ro;

- Decizia nr. 1.387 din 18 aprilie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, publicată www.scj.ro;

- Decizia nr. 17/2015 a Completului competent să judece recursul în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din 23 noiembrie 2015;

- Decizia nr. 11/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 2 iunie 2015;

- Decizia nr. 16/2016 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 654 din 25 august 2016.

VIII. Dispoziţii legale incidente

Art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale

„(1) Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale:

a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;

b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;

c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive;

d) alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor;

e) executarea de evidenţe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor;

f) sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate;

g) substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terţe persoane a bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală şi ale Codului de procedură penală.

(2) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 2 ani.

(3) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 3 ani.”

Art. 29 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată

„(1) Constituie infracţiunea de spălare a banilor şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani:

a) schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârşirea de infracţiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori în scopul de a ajuta persoana care a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei;

b) ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni;

c) dobândirea, deţinerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni.

(2) Tentativa se pedepseşte.

(3) Dacă fapta a fost săvârşită de o persoană juridică, pe lângă pedeapsa amenzii, instanţa aplică, după caz, una sau mai multe dintre pedepsele complementare prevăzute Sa art. 531 alin. 3 lit. a)-c) din Codul penai.

(4) Cunoaşterea, intenţia sau scopul, ca elemente ale faptelor prevăzute la alin. (1), pot fi deduse din circumstanţele faptice obiective.”

Art. 33 din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare

„(1) În cazul infracţiunilor de spălare a banilor şi de finanţare a actelor de terorism se aplică dispoziţiile art. 118 din Codul penal privind confiscarea bunurilor.

(2) Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, se confiscă echivalentul lor în bani sau bunurile dobândite în locul acestora.

(3) Veniturile sau alte beneficii materiale obţinute din bunurile prevăzute la alin. (2) se confiscă.

(4) Dacă bunurile supuse confiscării nu pot fi individualizate faţă de bunurile dobândite în mod legal, se confiscă bunuri până la concurenţa valorii bunurilor supuse confiscării.

(5) Dispoziţiile alin. (4) se aplică în mod corespunzător şi veniturilor sau altor beneficii materiale obţinute din bunurile supuse confiscării, ce nu pot fi individualizate faţă de bunurile dobândite în mod legal.

(6) Pentru a garanta ducerea la îndeplinire a confiscării bunurilor este obligatorie luarea măsurilor asigurătorii prevăzute de Codul de procedură penală.”

Art. 112 din Codul penal

„Confiscarea specială

(1) Sunt supuse confiscării speciale:

a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală;

b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;

c) bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;

d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor;

e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;

f) bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală.

(2) în cazul prevăzut în alin. (1) lit. b) şi lit. c), dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce şi de contribuţia bunului la aceasta. Dacă bunurile au fost produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, se dispune confiscarea lor în întregime.

(3) în cazurile prevăzute în alin. (1) lit. b) şi lit. c), dacă bunurile nu pot fi confiscate, întrucât nu aparţin infractorului, iar persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul folosirii lor, seva confisca echivalentul în bani al acestora, cu aplicarea dispoziţiilor alin. (2).

(4) Dispoziţiile alin. (1) lit. b) nu se aplică în cazul faptelor săvârşite prin presă.

(5) Dacă bunurile supuse confiscării potrivit alin. (1) lit. b)-e) nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora.

(6) Se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea bunurilor supuse confiscării, precum şi bunurile produse de acestea, cu excepţia bunurilor prevăzute în alin. (1) lit. b) şi c).

IX. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Analizând chestiunea de drept supusă dezlegării, judecătorul-raportor a apreciat că se impune admiterea sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, în Dosarul nr. 27.910/3/2015, opinia acestuia fiind aceea că, în ipoteza concursului de infracţiuni dintre infracţiunea de evaziune fiscală şi infracţiunea de spălare a banilor, nu se impune luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracţiunii de spălare a banilor şi care provin din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală concomitent cu obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale datorate statului ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală.

X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:

1. Admisibilitatea sesizării

în conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o

hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

În raport cu textul legal mai sus enunţat se constată că admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor trei cerinţe:

- instanţa care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;

- chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare;

- soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

Astfel, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală este admisibilă, întrucât, în primul rând. sunt îndeplinite condiţiile formale prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, anterior menţionate, în sensul că sesizarea este făcută de un complet al unei curţi de apel, învestită cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, asupra problemei puse în discuţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi de soluţionarea problemei puse în discuţie depinde soluţionarea pe fond a cauzei cu care completul care a formulat sesizarea este învestit.

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, într-o cauză similară, în care se analiza, în cazul infracţiunii de contrabandă, posibilitatea de a se dispune atât confiscarea bunurilor respective, cât şi obligarea inculpatului la plata despăgubirilor reprezentând datoria vamală, prin Decizia nr. 11 din 22 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 2 iunie 2015, a constatat că sesizarea ce face obiectul cauzei este admisibilă.

2. Privitor la fondul chestiunii de drept

în analiza chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări se impune prioritar a se analiza natura juridică a obligaţiilor ce derivă în situaţia condamnării unui inculpat pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală şi spălare de bani, infracţiuni aflate în concurs real.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 107 alin. (1) din Codul penal, măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală, iar dispoziţiile art. 108 din Codul penal enumera în conţinutul său categoriile măsurilor de siguranţă.

Raportându-ne la dispoziţiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul infracţiunilor de spălare a banilor şi de finanţarea terorismului se aplică dispoziţiile art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal privind confiscarea specială a bunurilor, articol care arată în mod expres c㠄Sunt supuse confiscării speciale bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia”.

Aşadar, pentru a putea face obiectul confiscării conform dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sumele de bani trebuie să se regăsească în una din situaţiile prevăzute de art. 112 din Codul penal sau, altfel spus, sumele de bani provenite din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, cu privire la care se exercită acţiunile ce realizează elementul material al infracţiunii de spălare a banilor sunt supuse confiscării speciale în măsura în care nu servesc la despăgubirea statului.

Aspectul referitor la coexistenţa măsurii confiscării speciale şi a obligării inculpatului la plata despăgubirilor civile a fost de altfel clarificat prin Decizia nr. 11/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unde s-a statuat că cele două măsuri pot coexista, însă nu cu privire la acelaşi bun sau la aceeaşi sumă de bani.

Prin raportare la obiectul prezentei sesizări şi în cazul infracţiunii de evaziune fiscală, indiferent dacă această infracţiune intră sau nu în concurs cu infracţiunea de spălare a banilor, sumele de bani reprezentând obligaţiile fiscale datorate statului nu pot face concomitent obiect al obligaţiei de plată a inculpatului atât ca efect al confiscării speciale, cât şi ca efect al obligării inculpatului la plata despăgubirilor, considerentele regăsindu-se pe deplin în conţinutul deciziei menţionate.

În condiţiile în care suma de bani dobândită în urma comiterii unei infracţiuni nu se mai află în posesia făptuitorului, ci a fost folosită pentru despăgubirea persoanei vătămate, nu mai există situaţia premisă a deţinerii produsului unei infracţiuni şi, implicit, nu există nicio stare de pericol, nejustificându-se sub niciun aspect luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale.

De altfel, conform Deciziei nr. 16/2016 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, infracţiunea de spălare a banilor este o infracţiune autonomă, nefiind condiţionată de existenţa unei soluţii de condamnare pentru infracţiune din care provin bunurile, cu condiţia să existe probe certe de vinovăţie în acest sens.

Aşadar, confiscarea specială este o măsură de siguranţă care are ca scop înlăturarea stării de pericol asupra circuitului economic, stare generată de operaţiunile nelegale efectuate.

Pe de altă parte, obligarea unui inculpat la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale datorate statului ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală are ca temei răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, având drept scop repararea prejudiciului produs prin comiterea acestei infracţiuni.

În susţinerea acestei concluzii relevantă este, de asemenea, şi Decizia nr. 17 din 2015 a completului ce a soluţionat recursul în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din 23 noiembrie 2015, care explicitează într-un mod exhaustiv modul de soluţionare a laturii civile în cauzele penale având ca obiect infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, şi care statuează c㠄instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală”.

Totodată, se impune a se arăta faptul că cele două infracţiuni, respectiv cea de evaziune fiscală şi cea de spălare a banilor, se circumscriu unor elemente de analiză total diferite în ceea ce priveşte elementele constitutive ale acestora şi ca atare efectele ce le produc trebuie analizate, interpretate şi aplicate în consecinţă.

De asemenea revine judecătorului fondului obligaţia de a verifica în urma probelor administrate în cauză dacă întreaga sumă de bani obţinută a avut sau nu la bază operaţiuni legale, iar, pentru ipoteza în care aceste sume nu au avut la bază operaţiuni reale, să stabilească dacă acestea au fost supuse procesului de „albire”, pentru că doar cu privire la aceste sume operează confiscarea specială; reţinerea celor două infracţiuni în concurs nu atrage de plano aplicabilitatea dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În ipoteza existenţei unui prejudiciu rezultat din săvârşirea faptei de evaziune fiscală, acesta trebuie acoperit, măsura confiscării ca urmare a infracţiunii de spălare a banilor nemaifiind operabilă, întrucât ne aflăm în prezenţa unui prejudiciu unic, iar aplicarea concomitentă a celor două măsuri ar avea drept consecinţă o dublă sancţionare a persoanei acuzate şi condamnate pentru comiterea ambelor infracţiuni.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 27.910/3/2015, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „în interpretarea dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în ipoteza concursului de infracţiuni dintre infracţiunea de evaziune fiscală şi infracţiunea de spălare a banilor se impune luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracţiunii de spălare a banilor şi care provin din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală concomitent cu obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale datorate statului ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală şi, în caz afirmativ, suma ce face obiectul confiscării este reprezentată de valoarea totală a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale sau de valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 241/2005”

Va stabili că, în interpretarea dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, în ipoteza concursului de infracţiuni dintre infracţiunea de evaziune fiscală şi infracţiunea de spălare a banilor, nu se impune luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracţiunii de spălare a banilor şi care provin din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală concomitent cu obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale datorate statului ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 475 şi art. 477 din Codul de procedură penală:

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, în Dosarul nr. 27.910/3/2015, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept, dacă: „în interpretarea dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în ipoteza concursului de infracţiuni dintre infracţiunea de evaziune fiscală şi infracţiunea de spălare a banilor se impune luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracţiunii de spălare a banilor şi care provin din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală concomitent cu obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale datorate statului ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală şi, în caz afirmativ, suma ce face obiectul confiscării este reprezentată de valoarea totală a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale sau de valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 241/2005”

Stabileşte c㠄în interpretarea dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale în ipoteza concursului de infracţiuni dintre infracţiunea de evaziune fiscală şi infracţiunea de spălare a banilor nu se impune luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracţiunii de spălare a banilor şi care provin din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală concomitent cu obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale datorate statului ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală.”

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2017.

 

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

judecător MIRELA SORINA POPESCU

Magistrat-asistent,

Costin Cristian Puşcă

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.