MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 883/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 883         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 9 noiembrie 2017

 

SUMAR

 

ACTE ALE SENATULUI

 

114. - Hotărâre pentru modificarea Hotărârii Senatului nr. 166/2016 privind aprobarea componenţei numerice şi nominale a comisiilor permanente ale Senatului

 

ACTE ALE CAMEREI DEPUTAŢILOR

 

79. - Hotărâre privind modificarea anexei la Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 125/2016 pentru aprobarea componenţei nominale a comisiilor permanente ale Camerei Deputaţilor

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 440 din 22 iunie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 276 şi art. 475 din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 450 din 22 iunie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

244. - Ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale Anti-Doping privind aprobarea tarifului pentru formarea şi perfecţionarea ofiţerilor de control doping - studii medii

 

245. - Ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale Anti-Doping privind aprobarea tarifului pentru cursul de instruire anti-doping

 

1.297. - Ordin al ministrului sănătăţii privind modificarea şi completarea anexelor nr. 1 şi 2 la Ordinul ministrului sănătăţii nr. 251/2017 pentru aprobarea preţurilor maximale ale medicamentelor utilizate/comercializate de către furnizorii de servicii medicale sau medicamente aflaţi în relaţie contractuală cu Ministerul Sănătăţii, casele de asigurări de sănătate şi/sau direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, cuprinse în Catalogul naţional al preţurilor medicamentelor autorizate de punere pe piaţă în România, şi a preţurilor de referinţă generice ale acestora

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 61 din 18 septembrie 2017 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)

 

ACTE ALE SENATULUI

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

SENATUL

 

HOTĂRÂRE

pentru modificarea Hotărârii Senatului nr. 166/2016 privind aprobarea componenţei numerice şi nominale a comisiilor permanente ale Senatului

 

În temeiul prevederilor art. 64 alin. (4) şi art. 67 din Constituţia României, republicată, precum şi ale art. 46 şi 47 din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005, republicat, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Senatul adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Hotărârea Senatului nr. 166/2016 privind aprobarea componenţei numerice şi nominale a comisiilor permanente ale Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.043 din 23 decembrie 2016, cu modificările ulterioare, se modifică după cum urmează:

- La anexa nr. 19 - Componenţa Comisiei permanente a românilor de pretutindeni, domnul senator Chisăliţă Ioan-Narcis - Grupul parlamentar al Partidului Social Democrat - se include în componenţa comisiei în locul domnului senator Moga Nicolae - Grupul parlamentar al Partidului Social Democrat.

 

Această hotărâre a fost adoptată de Senat în şedinţa din 7 noiembrie 2017, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE SENATULUI,

NICULAE BĂDĂLĂU

 

Bucureşti, 7 noiembrie 2017.

Nr. 114.

 

ACTE ALE CAMEREI DEPUTAŢILOR

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

 

HOTĂRÂRE

privind modificarea anexei la Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 125/2016 pentru aprobarea componenţei nominale a comisiilor permanente ale Camerei Deputaţilor

 

În temeiul prevederilor art. 41 alin. (4) şi art. 43 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8/1994, republicat, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Camera Deputaţilor adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Anexa la Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 125/2016 privind aprobarea componenţei nominale a comisiilor permanente ale Camerei Deputaţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.045 din 23 decembrie 2016, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică după cum urmează:

- domnul deputat Răcuci Claudiu-Vasile, aparţinând Grupului parlamentar al PNL, trece de la Comisia pentru mediu şi echilibru ecologic la Comisia pentru muncă şi protecţie socială, în calitate de membru;

- doamna deputat Mareş Mara, aparţinând Grupului parlamentar al PNL, trece de la Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport la Comisia pentru muncă şi protecţie socială, în calitate de membru;

- domnul deputat Ghinea Cristian, aparţinând Grupului parlamentar al USR, trece de la Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi la Comisia pentru afaceri europene, în calitate de membru;

- domnul deputat Duruş Vlad-Emanuel, aparţinând Grupului parlamentar al USR, trece de la Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale la Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi, în calitate de membru.

 

Această hotărâre a fost adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din 7 noiembrie 2017, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

PETRU-GABRIEL VLASE

 

Bucureşti, 7 noiembrie 2017.

Nr. 79.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 440

din 22 iunie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 276 şi art. 475 din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 276 şi art. 475 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Abate Diego în Dosarul nr. 4.971/55/2016 al Judecătoriei Arad - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.306 D/2016.

2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, prin domnul avocat Teodor Dascăl, din cadrul Baroului Arad. Se constată lipsa celeilalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că în sală se află doamna Ana-Maria Saon, traducător autorizat, pentru a asigura, la nevoie, traducerea în şi din limba italiană.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei, care depune la dosar o copie a minutei Deciziei nr. 16 din 10 mai 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, despre care susţine că are legătură CU excepţia de neconstituţionalitate invocată. Cu privire la fondul excepţiei, se arată că textele criticate sunt neconstituţionale, întrucât în situaţia în care judecătoria se pronunţă în ultimă instanţă cu privire Ia o cauză penală, părţile sunt în imposibilitatea de a sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru lămurirea unor chestiuni de drept. Se arată că, în cauza dedusă judecăţii, s-a pus problema temeiului de drept al clasării, prin raportare la dispunerea măsurii confiscării speciale. Se susţine că instanţa de contencios constituţional s-a mai pronunţat cu privire la o excepţie similară prin Decizia nr. 270 din 27 aprilie 2017, într-o speţă care, însă, nu este similară celei în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, întrucât, în respectiva cauză, partea interesată a avut dreptul de a formula apel. Se face referire la situaţia de fapt şi se arată că textele criticate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21, art. 24 şi art. 124 alin. (2).

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Referitor la art. 276 din Codul de procedură penală, se arată că legiuitorul are dreptul de a reglementa modalitatea de recuperare a cheltuielilor judiciare, fie în cadrul procesului penal, fie în cadrul procesului civil. Cu privire la art. 475 din Codul de procedură penală, se arată că dreptul de acces la justiţie nu înseamnă dreptul de acces la cea mai înaltă jurisdicţie a ţării, care să stabilească fiecărui petent o interpretare obligatorie a legii. Se arată că acest drept poate fi circumstanţial astfel cum este şi în cazul art. 475 din Codul de procedură penală, la instanţe de un anumit grad şi poate fi limitat la anumite categorii de subiecţi. Se mai susţine că, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală, există o singură situaţie procesuală în care judecătoria se pronunţă în ultimă instanţă, respectiv cu ocazia soluţionării plângerii formulate împotriva soluţiei dispuse de procuror, astfel încât singurele probleme de drept care ar putea necesita intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt cele referitoare la procedura de soluţionare a unei astfel de cereri. Se arată, însă, că plângeri împotriva soluţiei procurorului se formulează la toate nivelele de jurisdicţie, putând fi sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea unor chestiuni prealabile. Se mai arată că problemele de drept care se ridică în faţa unei judecătorii se ridică şi în faţa instanţelor superioare.

5. În replică, reprezentantul autorului excepţiei arată că posibilitatea judecătoriei de a sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile nu semnifică exercitarea discreţionară a acestui drept, de vreme ce condiţiile care trebuie îndeplinite pentru formularea unei astfel de cereri sunt expres reglementate prin lege. Referitor la art. 276 din Codul de procedură penală, se arată că acestea sunt neconstituţionale, întrucât creează pentru inculpat o situaţie inechitabilă în raport cu celelalte părţi şi, prin urmare, discriminatorie, deoarece, în situaţia trimiterii lui în judecată şi a achitării, acesta nu poate să îşi recupereze, în cadrul procesului penal, cheltuielile efectuate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

6. Prin încheierea din 18 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.971/55/2016, Judecătoria Arad - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 276 şi art. 475 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Abate Diego într-o cauză ce are ca obiect soluţionarea unei plângeri formulate de autorul excepţiei împotriva unei ordonanţe de clasare.

7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se arată că prevederile art. 276 din Codul de procedură penală, atât prin denumirea marginală „Plata cheltuielilor judiciare făcute de părţi”, cât şi prin omisiunea de a reglementa cu privire la obligaţia de restituire a cheltuielilor judiciare în cazul în care se dispune clasarea, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, încalcă prevederile art. 44 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţie referitoare la dreptul de proprietate privată, precum şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia privind protecţia proprietăţii. Se susţine, prin urmare, şi încălcarea, prin prevederile art. 276 din Codul de procedură penală, a dispoziţiilor constituţionale ale art. 11 şi art. 20. Se arată că garantarea dreptului de proprietate privată prin intermediul normelor constituţionale şi convenţionale impune existenţa unui remediu legal efectiv, prin care cheltuielile menţionate să poată fi recuperate. Se arată, de asemenea, că dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie şi la înfăptuirea justiţiei, prin faptul că nu permit sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile de către judecătoriile care judecă în ultimă instanţă, cu consecinţa inexistenţei vreunei căi de acces la puterea de apreciere a instanţei supreme, aşa cum se întâmplă în cauzele în care competenţa de a judeca în ultimă instanţă revine tribunalului, curţii de apel sau Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

8. Judecătoria Arad - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Referitor la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 276 din Codul de procedură penală, se susţine că legiuitorul are libertatea de a reglementa modul de recuperare a cheltuielilor de judecată, fie în cadrul procesului penal, fie pe calea altei proceduri judiciare, fără ca prin aceasta să încalce vreun drept constituţional al părţii interesate. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 475 din Codul de procedură penală, se arată că acestea sunt, de asemenea, expresia politicii penale a legiuitorului, care a prevăzut competenţa de a sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile doar pentru autorităţile judiciare care judecă în ultimă instanţă infracţiuni care au o anumită gravitate.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă şi, în subsidiar, neîntemeiată. În susţinerea inadmisibilităţii excepţiei, se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 99 din 13 februarie 2007 şi nr. 490 din 29 mai 2007. Cu referire la fondul excepţiei, sunt invocate soluţia şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014, despre care se arată că sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză. Se susţine, de asemenea, conformitatea dispoziţiilor legale criticate cu prevederile constituţionale ale art. 11, art. 20 şi art. 124 alin. (2).

11. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi arată că îşi menţine punctul de vedere care a fost reţinut de Curtea Constituţională prin deciziile nr. 270 din 10 mai 2016 şi nr. 498 din 30 iunie 2016, susţinând că nu există elemente noi, de natură a determina schimbarea jurisprudenţei anterior menţionate.

12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, concluziile reprezentantului autorului excepţiei şi ale procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, retine următoarele:

13. Curtea Constituţională a fost legal sesizata şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 276 şi art. 475 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:

- Art. 276: (1) în caz de condamnare, renunţare la urmărire penală, renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, inculpatul este obligat să plătească persoanei vătămate, precum şi părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă cheltuielile judiciare făcute de acestea.

(2) Când acţiunea civilă este admisă numai în parte, instanţa îl poate obliga pe inculpat la plata totală sau parţială a cheltuielilor judiciare.

(3) în caz de renunţare la pretenţiile civile, precum şi în caz de tranzacţie, mediere ori recunoaştere a pretenţiilor civile, instanţa dispune asupra cheltuielilor conform înţelegerii părţilor.

(4) în situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2), când sunt mai mulţi inculpaţi ori dacă există şi parte responsabilă civilmente, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 274 alin. (2) şi (3).

(5) în caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului şi, după caz, părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă.

(6) în celelalte cazuri instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile.”;

- Art. 475: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-0 hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a Fost sesizată.”

15. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 11 alin. (1) şi alin. (2) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 cu privire la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 44 alin. (1) şi alin. (2) referitoare la dreptul de proprietate privată şi art. 124 alin. (2) referitor la înfăptuirea justiţiei, precum şi prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil şi art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia privind protecţia proprietăţii.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, cu privire la dispoziţiile art. 276 din Codul de procedură penală, Curtea constată că legiuitorul a reglementat, prin acestea, procedura de plată a cheltuielilor judiciare făcute de părţi, prevăzând, în mod expres, la alin. (1)-(5) ale art. 276 anterior menţionat, recuperarea acestor cheltuieli numai de către partea vătămată şi partea civilă, de către inculpat şi de către partea responsabilă civilmente. Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1)-(5) din Codul de procedură penală, în care alte persoane, care nu au calitatea de părţi în procesul penal, ar putea avea anumite pretenţii financiare izvorâte din desfăşurarea procesului penal, precum şi referitor la alte situaţii decât cele reglementate la alineatele precedente, alin. (6) al art. 276 din Codul de procedură penală prevede că instanţa stabileşte obligaţia de restituire conform legii civile.

17. Acest mecanism juridic nu este de natură a lipsi persoanele îndreptăţite la restituirea unor sume de bani, reprezentând cheltuieli judiciare, de posibilitatea de a-şi valorifica respectivele drepturi, ci prevede un alt mecanism juridic de stabilire a drepturilor în cauză decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile. Această soluţie juridică reprezintă, însă, opţiunea legiuitorului, justificată de lipsa calităţii de părţi în procesul penal a persoanelor în cauză, opţiune exprimată potrivit atribuţiei sale constituţionale reglementate prin dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală şi în marja de apreciere prevăzută de acestea.

18. În ceea ce priveşte ipoteza invocată de autorul excepţiei, aceea a plăţii cheltuielilor judiciare în cazul dispunerii unei soluţii de clasare, Curtea constată că aceasta este reglementată la art. 275 alin. (5) din Codul de procedură penală, care prevede că dispoziţiile alin. (1) pct. 1 şi pct. 2 şi ale alin. (2)-(4) ale articolului anterior menţionat se aplică, în mod corespunzător, în cazul dispunerii, în cursul urmăririi penale, a unei soluţii de clasare şi în situaţia respingerii unei plângeri formulate împotriva actelor şi măsurilor dispuse de organele de urmărire penală. În acest sens, conform prevederilor art. 275 alin. (1) pct. 1 şi pct. 2 din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate, în caz de achitare, de către persoana vătămată, în măsura în care i se reţine o culpă procesuală; de către partea civilă căreia i s-au respins în totul pretenţiile civile, în măsura în care îi este reţinută o culpă procesuală; sau de către inculpatul care a fost obligat la repararea prejudiciului; iar, în cazul încetării procesului penal, de către inculpat, dacă există o cauză de nepedepsire; de către persoana vătămată, în caz de retragere a plângerii prealabile sau în cazul în care plângerea prealabilă a fost tardiv introdusă; de către partea prevăzută în acordul de mediere, în cazul în care a intervenit medierea penală; sau, de către inculpat şi persoana vătămată, în caz de împăcare. De asemenea, conform art. 275 alin. (2) din Codul de procedură penală, în cazul declarării apelului, recursului în casaţie ori al introducerii unei contestaţii sau oricărei altei cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori care şi-a retras apelul, recursul în casaţie, contestaţia sau cererea. Potrivit alin. (3) al aceluiaşi art. 275, în toate celelalte cazuri, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia, iar, conform art. 275 alin. (4) din Codul de procedură penală, în cazul în care mai multe părţi sau persoane vătămate sunt obligate la suportarea cheltuielilor judiciare, instanţa hotărăşte partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare. Dintre dispoziţiile legale anterior enumerate, Curtea reţine că prezintă relevanţă prevederile art. 275 alin, (3) din Codul de procedură penală, care dispun suportarea de către stat a cheltuielilor avansate de către acesta, în situaţiile nereglementate, în mod expres, la art. 275 alin. (1)-(2) din Codul de procedură penală. Acestea trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 272 din Codul de procedură penală, ce reglementează acoperirea cheltuielilor judiciare, care prevăd, la alin. (1), ca regulă generală, că cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariile avocaţilor, precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de Stat sau plătite de părţi, iar, la alin. (2), că cheltuielile judiciare avansate de stat, sunt cuprinse distinct, după caz, în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei, al Ministerului Public, precum şi al altor ministere de resort.

19. Având în vedere aceste considerente, Curtea reţine că, în ipoteza juridică a dispunerii soluţiei clasării, cheltuielile judiciare avansate de stat, conform dispoziţiilor art. 272 din Codul de procedură penală, cu privire la acte procesuale referitoare la persoane care nu au calitatea de părţi în procesul penal, potrivit art. 32 din Codul de procedură penală, vor rămâne în sarcina statului, conform art. 275 alin. (3) din Codul de procedură penală, sau vor fi suportate, prin aplicarea, în mod corespunzător, a dispoziţiilor art. 275 alin. (1) pct. 1 şi pct. 2 şi ale alin. (2)-(4) din codul anterior menţionat, aşa cum prevede alin. (5) al aceluiaşi art. 275.

20. Pentru aceste motive, nu poate fi reţinută încălcarea, prin textele criticate, a dispoziţiilor constituţionale ale art. 44 alin. (1) şi alin. (2) şi a prevederilor art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, referitoare la dreptul de proprietate privată, persoanele care au dreptul la plata unor cheltuieli judiciare efectuate în cursul urmăririi penale putându-şi valorifica respectivele drepturi, conform mecanismelor procesuale mai sus analizate.

21. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 475 din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici de neconstituţionalitate asemănătoare, fiind pronunţată în acest sens Decizia nr. 270 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 11 iulie 2016, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.

22. Prin decizia anterior menţionată, paragrafele 15-24, Curtea a reţinut că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constituie un mecanism juridic ce are ca scop unificarea practicii judiciare. Alături de recursul în interesul legii, acesta are menirea de a asigura crearea unei jurisprudenţe previzibile în vederea scurtării duratei procesului penal. Spre deosebire de hotărârile pronunţate în recursul în interesul legii, hotărârile preliminare sunt pronunţate înaintea soluţionării definitive a cauzelor, pentru a evita situaţia imposibilităţii producerii efectelor acestor hotărâri asupra cauzelor penale soluţionate definitiv. Prin urmare, prevederile art. 475-4771 din Codul de procedură penală preîntâmpină apariţia unei practici neunitare în interpretarea şi aplicarea legii de către instanţele judecătoreşti.

23. Astfel reglementată, procedura sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu are valoarea unei căi de atac, ci valoarea unui incident procedural prin care se soluţionează o problemă juridică apărută într-un proces în curs de desfăşurare. De altfel, introducerea de către legiuitor a menţiunilor „în cursul judecăţii şi „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală, denotă intenţia acestuia de a exclude judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară din sfera titularilor cererii referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile.

24. Condiţiile pentru promovarea unei astfel de cereri sunt, conform art. 475 din Codul de procedură penală, următoarele: de lămurirea chestiunii de drept vizate să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat printr-o hotărâre prealabilă pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii; chestiunea de drept avută în vedere să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

25. Prin aceeaşi decizie s-a constatat că, asupra cererilor formulate conform art. 475 din Codul de procedură penală, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al haltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se pronunţă, potrivit art. 477 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin decizii, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi sunt obligatorii pentru instanţe de la data publicării.

26. Cu privire la titularii dreptului de sesizare, potrivit textului criticat, aceştia sunt completele de judecată ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale curţilor de apel sau ale tribunalelor, învestite cu soluţionarea cauzelor în ultimă instanţă. Prin urmare, judecătoriile nu pot sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. De asemenea, nu pot formula astfel de sesizări tribunalele, curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu ocazia soluţionării unor cauze în primă instanţă.

27. Curtea a reţinut însă faptul că, în prezenta cauză, criticile formulate nu vizează sfera constituţionalităţii legii şi că reglementarea criticată reprezintă opţiunea legiuitorului, conform politicii sale penale, adoptată potrivit atribuţiilor constituţionale prevăzute la art. 61 din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea. Acesta este şi sensul prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, conform cărora „competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.

28. Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a dispoziţiilor constituţionale ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, Curtea a constatat că acesta conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător (a se vedea Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 20 noiembrie 2015, paragraful 33).

29. În acest context, Curtea a constatat că, potrivit art. 408 alin. (1) din Codul de procedură penală, împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă poate fi formulat apel, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel. Iar, conform art. 417 din Codul de procedură penală, apelul reprezintă o cale ordinară de atac integral devolutivă, instanţa fiind obligată, conform alin. (2) al articolului anterior menţionat, ca, în limitele prevăzute la alin. (1) al aceluiaşi articol, limite date de persoana care a declarat apelul, de persoana la care se referă declaraţia de apel şi de calitatea pe care apelantul o are în proces, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.

30. Aşa fiind, nimic nu împiedică oricare dintre persoanele prevăzute la art. 409 alin. (1) din Codul de procedură penală să solicite instanţei de apel sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, atunci când apreciază că există o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia este necesar ca instanţa supremă să se pronunţe înaintea soluţionării definitive a cauzei. Prin urmare, procedura soluţionării căii de atac a apelului oferă dreptul de a solicita instanţei de apel sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 475 din Codul de procedură penală, fapt ce constituie o garanţie procesuală a dreptului la apărare. În consecinţă, nu poate fi reţinută încălcarea prin art. 475 din Codul de procedură penală a prevederilor art. 24 din Constituţie.

31. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa anterior analizată, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei mai sus citate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

32. Distinct de cele reţinute de prin Decizia nr. 270 din 10 mai 2016 şi având în vedere argumentele invocate în cuprinsul acesteia, Curtea reţine că nu poate fi reţinută nici încălcarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Referitor la drepturile fundamentale anterior menţionate, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că acestea garantează dreptul părţilor de acces liber la justiţie, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. De asemenea, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea şi egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate de a-şi susţine apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. La rândul său, art. 6 din Convenţie, referitor la dreptul la un proces echitabil, obligă statele membre la asigurarea prin legislaţia naţională a unor garanţii procesuale, precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunţate, publicitatea procesului, soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumţia de nevinovăţie şi asigurarea dreptului la apărare (a se vedea în acest sens Decizia nr. 85 din 23 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 25 aprilie 2016, paragraful 19).

33. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, a prevederilor constituţionale ale art. 124 alin. (2), Curtea reţine că acestea nu sunt încălcate prin textul criticat, întrucât particularităţile procedurale invocate de autorul excepţiei nu echivalează cu lipsa caracterului egal al justiţiei.

34. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Abate Diego în Dosarul nr. 4.971/55/2016 al Judecătoriei Arad - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 276 şi art. 475 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Arad - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 22 iunie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 450

din 22 iunie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel-Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Daniela Rarnona Mariţiu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, excepţie ridicată de Liviu Chira în Dosarul nr. 3.890/100/2015 al Tribunalului Maramureş - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 674D/2017.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 675D/2017, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, excepţie ridicată de Dorina Dimofte în Dosarul nr. 432/100/2015 al Tribunalului Maramureş - Secţia penală. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

4. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, având în vedere obiectul cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 675D/2017 la Dosarul nr. 674D/2017, care a fost primul înregistrat.

5. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. În acest sens, arată că instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 673 din 17 noiembrie 2016, a analizat dispoziţiile de lege criticate constatând constituţionalitatea acestora.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

6. Prin încheierile din 7 februarie 2017, pronunţate în dosarele nr. 3.890/100/2015 şi nr. 432/100/2015, Tribunalul Maramureş - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, excepţie ridicată de Liviu Chira şi Dorina Dimofte, în cauze penale.

7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale, deoarece, în cuprinsul actului normativ, nu există o definiţie a sintagmelor „acte contabile” şi „alte documente legale”, deşi acestea caracterizează latura obiectivă a infracţiunii incriminate de dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005. Arată că Legea contabilităţii nr. 82/1991 utilizează expresiile „documente oficiale”, „documente justificative” şi „situaţii financiare”. În acest context, autorii susţin că sintagmele „acte contabile” şi „alte documente legale” au un conţinut neclar, ce permite organului de urmărire penală şi, ulterior, judecătorului să stabilească în mod aleatoriu care sunt acele documente care intră în aceste categorii. Astfel, dispoziţiile criticate contravin prevederilor art. 1 alin. (5) şi art. 23 alin. (12) din Constituţie.

8. Tribunalul Maramureş - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin, (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10. Guvernul, invocând Decizia Curţii Constituţionale nr. 871 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 29 februarie 2016, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

11. Avocatul Poporului arată că îşi menţine punctul de vedere reţinut în deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.089/2009 şi nr. 446/2016, în sensul constituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate,

12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, art. 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din data de 27 iulie 2005, cu următorul conţinut: „(1) Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale: (...)

c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive

15. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, şi art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei. De asemenea sunt invocate prevederile art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, a statuat cu valoare de principiu că dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie impun garanţia reglementării prin lege a incriminării faptelor şi stabilirea sancţiunii corespunzătoare şi, în mod implicit, obligaţia, în sarcina legiuitorului, de a adopta legi care să respecte cerinţele de calitate ale acestora, care se circumscriu principiului legalităţii prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituţie. Având în vedere jurisprudenţa proprie şi pe cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la condiţiile pe care o lege trebuie să le îndeplinească pentru a fi conformă Constituţiei şi Convenţiei, Curtea a statuat că o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie, numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând, la nevoie, la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita. Totodată, Curtea, având în vedere principiul generalităţii legilor, a reţinut că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii.

17. În continuare, Curtea reţine că se constituie în infracţiunea de evaziune fiscală săvârşirea faptelor în modalităţile prevăzute la alin. (1) lit. a)-g) al art. 9 din Legea nr. 241/2005, sub aspectul laturii subiective presupunând intenţia directă calificată prin scop, şi anume sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. În cazul infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, elementul material al acesteia constă în evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legate, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive.

18. Referitor la dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, prin Decizia nr. 673 din 17 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 20 martie 2017, Curtea a reţinut că formulările speciale ce se regăsesc în materia contabilităţii şi fiscalităţii impun contribuabililor obligaţii punctuale în ceea ce priveşte înregistrarea operaţiunilor comerciale şi a veniturilor obţinute. Curtea a reţinut că, de principiu, contribuabilul este obligat să îşi înregistreze toate aceste operaţiuni în evidenţele sale contabile, iar unele dintre acestea şi în alte documente legale. De exemplu, vânzările, ca de altfel şi cumpărările, se înregistrează atât în contabilitatea societăţii în ordine cronologică, potrivit prevederilor Legii contabilităţii nr. 82/1991, cât şi în decontul de T.V.A., document special pentru stabilirea, calcularea şi virarea sumelor datorate de contribuabil bugetului de stat şi invers. Totodată, aceste operaţiuni se înregistrează şi în jurnalul de vânzări şi în jurnalul de cumpărări. Astfel, omisiunea evidenţierii operaţiunilor comerciale poate consta fie în neîntocmirea documentelor justificative pentru venitul realizat, fie în neînscrierea documentelor justificative întocmite în celelalte documente contabile sau în alte documente legale, fie înregistrarea unor venituri mai mici decât cele realizate în realitate. Necalcularea, neînregistrarea şi neraportarea acestor operaţiuni determină, în final, pagube la bugetul de stat prin nefacturarea veniturilor încasate şi neplata obligaţiilor fiscale aferente acestora. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a apreciat că sintagma „în actele contabile ori în alte documente legale” este clar definită de lege, întrunind condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate circumscrise principiului legalităţii prevăzut de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, indivizii putându-şi da seama, din conţinutul dispoziţiilor legale incidente, care sunt actele sau omisiunile care angajează răspunderea penală a acestora.

19. Neintervenind elemente noi care să determine modificarea acestei jurisprudenţe, soluţia adoptată în decizia citată, precum şi considerentele acesteia cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 sunt valabile şi în cauza de faţă.

20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Liviu Chira şi de Dorina Dimofte în dosarele nr. 3.890/100/2015 şi nr. 432/100/2015 ale Tribunalului Maramureş - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Maramureş - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 22 iunie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

GUVERNUL ROMÂNIEI AGENŢIA NAŢIONALĂ ANTI-DOPING

 

ORDIN

privind aprobarea tarifului pentru formarea şi perfecţionarea ofiţerilor de control doping - studii medii

 

Având în vedere:

- Nota de aprobare a Direcţiei economice, administrativ, juridic şi resurse umane nr. 1.233 din 4 octombrie 2017;

- Nota direcţiei generale de testare, antitrafic, substanţe interzise, reiaţii public» şi internaţionale nr. 3.927 din 4 octombrie 2017;

- prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 227/2006 privind prevenirea şi combaterea dopajului în sport, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 13 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 227/2006 privind prevenirea şi combaterea dopajului în sport, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

preşedintele Agenţiei Naţionale Anti-Doping emite prezentul ordin.

Art. 1 - Se aprobă tariful pentru formarea şi perfecţionarea ofiţerilor de control doping - studii medii, în cuantum de 500 lei.

Art. 2. - Agenţia Naţională Anti-Doping va duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

Art. 3. - Prezentul ordin intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Art. 4. - La data intrării în vigoare a prezentului ordin se abrogă Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale Anti-Doping nr. 65/2015 privind aprobarea tarifului pentru formarea şi perfecţionarea ofiţerilor de control doping - studii medii, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 13 martie 2015.

 

Preşedintele Agenţiei Naţionale Anti-Doping,

Graziela Elena Vâjială

 

Bucureşti, 4 octombrie 2017.

Nr. 244.

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

AGENŢIA NAŢIONALĂ ANTI-DOPING

 

ORDIN

privind aprobarea tarifului pentru cursul de instruire anti-doping

 

Având în vedere:

- Nota Direcţiei economice, administrativ, juridic şi resurse umane nr. 1.232 din 4 octombrie 2017;

- Nota Direcţiei generale de testare, antitrafic, substanţe interzise, relaţii publice şi internaţionale nr. 3.926 din 4 octombrie2017;

- prevederile art. 9 alin. (6) din Legea nr. 104/2008 privind prevenirea şi combaterea producerii şi traficului ilicit de substanţe dopante cu grad mare de risc, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 13 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 227/2006 privind prevenirea şi combaterea dopajului în sport, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

preşedintele Agenţiei Naţionale Anti-Doping emite prezentul ordin.

Art. 1. - (1) Se aprobă tariful pentru cursul de instruire antidoping, în cuantum de 500 lei.

(2) Cuantumul tarifului prevăzut la alin. (1) se actualizează o dată la 2 ani pe baza indicelui de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică.

Art. 2. - Agenţia Naţională Anti-Doping va duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

Art. 3. - Prezentul ordin intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Preşedintele Agenţiei Naţionale Anti-Doping,

Graziela Elena Vâjială

 

Bucureşti, 4 octombrie 2017.

Nr. 245.

MINISTERUL SĂNĂTĂŢII

 

ORDIN

privind modificarea şi completarea anexelor nr. 1 şi 2 la Ordinul ministrului sănătăţii nr. 251/2017 pentru aprobarea preţurilor maximale ale medicamentelor utilizate/comercializate de către furnizorii de servicii medicale sau medicamente aflaţi în relaţie contractuală cu Ministerul Sănătăţii, casele de asigurări de sănătate şi/sau direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, cuprinse în Catalogul naţional al preţurilor medicamentelor autorizate de punere pe piaţă în România, şi a preţurilor de referinţă generice ale acestora

 

Văzând Referatul de aprobare nr. F.B. 11.418 din 6 noiembrie 2017 al

Direcţiei politica medicamentului şi a dispozitivelor medicale din cadrul Ministerului Sănătăţii,

având în vedere prevederile art. 890 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

ţinând cont de prevederile Ordinului ministrului sănătăţii nr. 368/2017 pentru aprobarea Normelor privind modul de calcul şi procedura de aprobare a preţurilor maximale ale medicamentelor de uz uman, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 7 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 144/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul sănătăţii emite următorul ordin:

Art. I. - Anexele nr. 1 şi 2 la Ordinul ministrului sănătăţii nr. 251/2017 pentru aprobarea preţurilor maximale ale medicamentelor utilizate/comercializate de către furnizorii de servicii medicale sau medicamente aflaţi în relaţie contractuală cu Ministerul Sănătăţii, casele de asigurări de sănătate şi/sau direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, cuprinse în Catalogul naţional al preţurilor medicamentelor autorizate de punere pe piaţă în România, şi a preţurilor de referinţă generice ale acestora, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 179 şi 179 bis din 13 martie 2017, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează conform anexei*) care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul sănătăţii,

Florian-Dorel Bodog

 

Bucureşti, 6 noiembrie 2017.

Nr. 1.297.


*) Anexa se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 883 bis, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonoma „Monitorul Oficial”, Bucureşti, şos. Panduri nr. 1.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

 

DECIZIA Nr. 61

din 18 septembrie 2017

 

Dosar nr. 1.101/1/2017

 

Judecător Gabriela Elena Bogasiu – vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Judecător Lavinia Curelea - preşedintele delegat al Secţiei I civile

Judecător Eugenia Voicheci - preşedintele Secţiei a II-a civile

Simona Gina Pietreanu - judecător la Secţia I civilă

Aurelia Rusu - judecător la Secţia I civilă

Beatrice Ioana Nestor - judecător la Secţia I civilă

Paula C. Pantea - judecător la Secţia I civilă

Mihaela Paraschiv - judecător la Secţia I civilă

Iulia Manuela Cîrnu - judecător la Secţia a II-a civilă

Ruxandra Monica Duţă - judecător la Secţia a II-a civilă

Cosmin Horia Mihăianu - judecător la Secţia a II-a civilă

Mărioara Isailă - judecător la Secţia a II-a civilă

Carmen Trănica Teau - judecător la Secţia a II-a civilă

 

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 1.101/1/2017 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 275 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Călăraşi - Secţia civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să dezlege următoarea chestiune de drept: „dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 se interpretează în sensul că pot solicita stingerea obligaţiilor izvorâte din contractele de credit în baza textului de lege menţionat şi debitorii care sunt supuşi în continuare unei executări silite, deşi executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare”.

După prezentarea referatului cauzei de către magistratul-asistent, constatând că nu sunt chestiuni prealabile de discutat sau excepţii de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

1. Prin încheierea din 29 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 2.998/202/2016, Tribunalul Călăraşi - Secţia civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să dezlege următoarea chestiune de drept: dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 se interpretează în sensul că pot solicita stingerea obligaţiilor izvorâte din contractele de credit în baza textului de lege menţionat şi debitorii care sunt supuşi în continuare unei executări silite, deşi executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare.

2. Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 11 aprilie 2017, sub nr. 1.101/1/2017.

II. Temeiul juridic al sesizării

3. Art. 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele:

„Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

4. Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, denumită în continuare Legea nr. 77/2016.

Art. 8. - (...) (5) Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului.

IV. Expunerea succintă a procesului

5. Reclamanţii A şi B au arătat, prin cererea de chemare în judecată, că au încheiat un contract de credit cu banca C, în temeiul căruia au împrumutat o sumă de bani în franci elveţieni. Fiind în imposibilitate de achitare a ratelor de credit, în anul 2013, a fost demarată procedura de executare silită, procedură ce face obiectul unui dosar de executare silită. În cadrul procedurii execuţionale s-a procedat la vânzarea la licitaţie a imobilului, iar, prin actul de adjudecare, imobilul care constituise garanţia ipotecară pentru creditul luat de la bancă a fost vândut. Reclamanţii mai învederează că sunt executaţi silit, în continuare, pentru suma de 1.750.000 lei, prin poprire, de către creditoare şi solicită, în temeiul art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate stipulate de art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 77/2016, să se constate stingerea datoriilor din contractul de credit menţionat.

6. Judecătoria Călăraşi, prin Sentinţa civilă nr. 2.274 din 11 octombrie 2016, a respins acţiunea formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată. În considerentele sentinţei, judecătoria a reţinut că, în lipsa consimţământului pârâtei în sensul stingerii datoriilor asumate de debitor, darea în plată nu poate opera. Astfel, judecătoria a considerat că legea dării în plată trebuie aplicată şi interpretată potrivit exigenţelor constituţionale de legalitate şi securitate juridică. Totodată, s-a apreciat că ar fi contrar dreptului la un proces echitabil dacă, în soluţionarea acţiunii, s-ar permite debitorului verificarea exclusiv a condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 4 din Legea nr. 77/2016. Prima instanţă a mai reţinut că cererea formulată de reclamanţi nu îndeplineşte condiţiile specifice din legea privind darea în plată, deoarece, pentru valabilitatea remiterii de datorie, fie gratuită, fie oneroasă, se cere atât consimţământul creditorului, cât şi consimţământul valabil al debitorului, iar în cauză nu există consimţământul creditoarei-pârâte.

7. Împotriva sentinţei menţionate, reclamanţii au promovat apel, iar, în susţinerea apelului, au arătat că temeiul de drept invocat în formularea cererii de chemare în judecată este art. 8 alin. (5) raportat la art. 4 şi la art. 5 din Legea nr. 77/2016, temei care nu presupune consimţământul obligatoriu al creditorului, având în vedere că nu dau în plată imobilul, ci solicită constatarea stingerii datoriei, imobilul fiind deja executat silit prin adjudecare.

8. Tribunalul Călăraşi, ca instanţă de apel, a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, chestiunea de drept care se solicită a fi dezlegată constând în aceea dacă dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 se interpretează în sensul că pot solicita stingerea obligaţiilor izvorâte din contractele de credit în baza textului de lege menţionat şi debitorii care sunt supuşi în continuare unei executări silite, deşi executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare.

V. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii

9. În conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că propunerea de sesizare vizează norme de drept intern şi este admisibilă pentru următoarele considerente:

a) Cauza în care se ridică chestiunea de drept ce se propune a fi dezlegată este pe rolul Tribunalului Călăraşi în ultimă instanţă.

b) Propunerea de sesizare priveşte o chestiune de drept susceptibilă de interpretare diferită a normelor de drept intern care pot genera practică neunitară.

c) De lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât între problema de drept ce face obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a cauzei există un raport de dependenţă în sensul că hotărârea pe care o pronunţă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie produce un efect concret asupra soluţiei din prezenta cauză.

d) Problema de drept enunţată este nouă şi, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra sa printr-o hotărâre prealabilă.

e) Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consultate în data de 28 martie 2017.

VI. Punctul de vedere al completului de judecată

10. Potrivit art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului.

11. Textul de lege este susceptibil de interpretări diferite.

12. Astfel, într-o opinie se consideră că Legea nr. 77/2016 nu este aplicabilă litigiului, întrucât Legea nr. 77/2016 condiţionează stingerea tuturor datoriilor consumatorilor de transmiterea voluntară a dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat din patrimoniul consumatorilor în cel al profesioniştilor.

Astfel se consideră că transmiterea voluntară rezultă chiar din denumirea Legii nr. 77/2016 - Lege privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, dar şi interpretarea art. 3 conform căruia „consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord” (în acest sens, tribunalul face referire la considerentele Deciziei nr. 639/2016 a Curţii Constituţionale).

13. O altă opinie ar fi în sensul că pot solicita instanţei stingerea datoriilor în temeiul Legii nr. 77/2016 şi debitorii care au fost supuşi unei executări silite imobiliare finalizate prin adjudecarea imobilului ipotecat, dar executarea silită continuă printr-o altă formă (mobiliară, prin poprire, eventual imobiliară asupra unui alt imobil neipotecat aparţinând debitorului).

Astfel, potrivit interpretării gramaticale a art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, legiuitorul a reglementat expres ipoteza în care creditorul a executat silit imobilul ipotecat, iar executarea silită continuă într-o altă formă (chiar imobiliară) asupra debitului rămas neachitat. Interpretarea se impune având în vedere şi că, potrivit expunerii de motive a Legii nr. 77/2016, adoptarea acesteia a fost determinată de ideea de echitate şi împărţirea riscurilor contractuale în executarea contractului de credit. Or, în situaţia în care s-ar interpreta că art. 8 alin, (5) din Legea nr. 77/2016 nu este aplicabil litigiului (întrucât Legea nr. 77/2016 condiţionează stingerea tuturor datoriilor consumatorilor de transmiterea voluntară a dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat), s-ar crea o inechitate între debitorii aflaţi într-o situaţie de dificultate financiară (practic, cei care au fost deja executaţi silit prin vânzarea la licitaţie publică a imobilului ipotecat ar fi în continuare supuşi executării silite, iar alţi debitori pot solicita instanţei darea în plată a imobilului ipotecat şi constatarea stingerii datoriilor).

VII. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

14. Părţile nu au formulat puncte de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

VIII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

15. În jurisprudenţa instanţelor, s-au conturat următoarele puncte de vedere:

16. Într-o primă opinie, s-a apreciat că dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 nu se aplică în situaţia în care executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare, chiar dacă debitorul este supus, în continuare, executării silite, întrucât, în această situaţie, nu se poate remite proprietatea imobilului în schimbul creanţei solicitate.

17. Într-o a două opinie, s-a arătat că, potrivit art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei/de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului.

În susţinerea acestei opinii, s-a reţinut că textul legal, obiect al analizei, reglementează acţiunea în justiţie promovată de debitor împotriva creditorului ipotecar, prin care solicită instanţei să dispună stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit perfectate între aceştia, a căror executare este garantată cu un drept de ipotecă, în situaţia în care s-a început executarea silită împotriva debitorului, iar imobilul ipotecat a fost adjudecat.

S-a apreciat că menţiunea legiuitorului din partea de început a art. 11 al legii referitoare la scopul echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile se constituie într-o veritabilă condiţie de fond pentru existenţa dreptului debitorului la stingerea datoriei; numai în măsura şi de la data la care există un asemenea dezechilibru se naşte dreptul debitorului la stingerea datoriei pe calea acţiunii reglementate de art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016.

Dacă imobilul ipotecat se regăseşte încă în patrimoniul debitorului, după debutul executării silite, acesta are posibilitatea să uzeze de acţiunea prevăzută în cadrul alin. (1) al art. 8 din lege, solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să dispună stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului către creditor.

Prin urmare, art. 8 alin. (5) din lege, deşi prevede incidenţa sa independent de stadiul în care se află executarea silită, este aplicabil de fapt numai în situaţia în care imobilul ipotecat a fost adjudecat, pentru restul ipotezelor, chiar dacă s-a început executarea silită, debitorul are la îndemână procedura dării în plată şi acţiunea reglementată de alin. (1) al acestui articol, în acest sens statuând şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 623 din 15 ianuarie 2016, în analiza neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 4, art. 5 alin. (2), art. 6-8, în special art. 8 alin. (1), (3) şi (5), art. 10 şi ale art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său

18. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară - Serviciul judiciar civil, prin Adresa nr. 1.068/0/1.779/111-5/2017, din 26 aprilie 2017, a comunicat că nu s-a verificat şi nu se verifică în prezent practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul sesizării Tribunalului Călăraşi - Secţia civilă.

IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

19. La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost identificată jurisprudenţa relevantă cu privire la problema de drept dedusă judecăţii.

20. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, a constatat că sintagma „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile” din art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 este neconstituţională, iar prevederile din art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4,7 şi 8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituţionale în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii.

21. Prin Decizia nr. 639 din 27 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 12 ianuarie 2017, Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 8 alin. (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite.

Analizând excepţia de neconstituţionalitate din perspectiva condiţiilor de admisibilitate, Curtea Constituţională a constatat că „art. 1 alin (3), art. 3, art. 8 alin. (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 nu au legătură cu soluţionarea cauzei aflate pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă. Mai precis, Legea nr. 77/2016, în întregul ei, nu poate sta ca temei, îi mod formal, al acţiunii intentate de reclamant, întrucât acesta nu a formulat nicio notificare şi nu a solicitat transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului său, bunul fiind deja vândut la licitaţie publică încă din anul 2015.

Este adevărat că reclamantul-debitor a solicitat instanţei constatarea stingerii datoriilor. În mod indirect, acesta a urmărit, prin intentarea acţiunii, să se prevaleze de efectul principal pe care Legea nr. 77/2016 îl stabileşte. Dar Legea nr. 77/2016 condiţionează stingerea tuturor datoriilor consumatorilor de transmiterea voluntară a dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat din patrimoniul consumatorilor în cel al profesioniştilor. Acest efect rezultă nu doar din însăşi denumirea Legii nr. 77/2016 - Lege privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite -, ci şi din art. 3 al acesteia, potrivit căruia «[...] consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord».

Prin urmare, întrucât Legea nr. 77/2016 nu este aplicabilă litigiului în cadrul căruia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, nici dispoziţiile acesteia ce fac obiectul excepţiei de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată Curtea nu au legătură cu soluţionarea respectivei cauze.

22. Prin Decizia nr. 638 din 27 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea i, nr. 121 din 14 februarie 2017, Curtea Constituţională a respins, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, reţinându-se, în principal, că, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”. Prin urmare, ţinând cont de faptul că Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 este ulterioară sesizării instanţei constituţionale în respectiva cauză, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportat la art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 a devenit inadmisibilă.

În subsidiar, Curtea a arătat că, aşa cum s-a reţinut prin Decizia nr. 639 din 27 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 12 ianuarie 2017, efectul principal al Legii nr. 77/2016 constă în stingerea tuturor datoriilor consumatorilor prin transmiterea voluntară a dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat din patrimoniul consumatorilor (debitorilor) în cel al profesioniştilor. Acest efect rezultă nu doar din însăşi denumirea Legii nr. 77/2016 - Lege privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite -, ci şi din art. 3 al acesteia, potrivit căruia „[...] consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord”.

Curtea a precizat, totodată, faptul că raţiunea care a stat la baza pronunţării Deciziei nr. 639 din 27 octombrie 2016 şi a soluţiei de respingere ca inadmisibilă a criticilor formulate a fost aceea că, în cauză, reclamantul-debitor nu a formulat nicio notificare şi nu a solicitat transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului său, bunul fiind deja vândut la licitaţie publică, solicitând instanţei să constate doar stingerea datoriilor.

Ca atare, a concluzionat Curtea, în prezentele cauze, instanţa judecătorească, care este independentă în aprecierea sa, va putea face aplicarea instituţiei impreviziunii în temeiul Legii nr. 77/2016, în configurarea determinată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, respectiv în temeiul prevederilor art. 969 şi art. 970 din vechiul Cod civil, în funcţie de stadiul executării silite a bunului ipotecat.

X. Raportul asupra chestiunii de drept

23. Prin raportul întocmit s-a apreciat, referitor la admisibilitatea sesizării, că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept, iar, pe fondul cauzei, s-a concluzionat că dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 se interpretează în sensul că pot solicita stingerea obligaţiilor izvorâte din contractele de credit şi debitorii care sunt supuşi în continuare unei executări silite, deşi executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare, instanţa de judecată învestită cu o astfel de acţiune urmând a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii.

XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

24. Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

25. Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ.

26. În doctrină, ele au fost identificate după cum urmează: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; problema de drept să fie reală, să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanţa de sesizare să considere că pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecăţii este necesară declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă prin pronunţarea unei hotărâri prealabile; chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

27. Analizând aceste condiţii de admisibilitate, se constată că litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit să o soluţioneze în apel, sesizarea are ca obiect o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, iar chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

28. De asemenea, este îndeplinită şi condiţia referitoare la noutatea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării. Evaluarea acestei condiţii, în absenţa unei definiţii a noutăţii chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa constantă a instanţei supreme.

29. Această cerinţă este îndeplinită, întrucât chestiunea de drept are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, interpretate şi aplicate diferit în jurisprudenţa instanţelor naţionale, astfel cum rezultă din hotărârile judecătoreşti transmise la dosar.

30. Examenul jurisprudenţial efectuat a relevat că nu s-a cristalizat jurisprudenţa în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariţiei unei practici neunitare, iar analiza punctelor de vedere oferă indicii referitoare la posibilitatea apariţiei unei practici neunitare din această perspectivă. Aşa fiind, condiţia noutăţii se verifică, devenind actuală cerinţa interpretării şi aplicării normei de drept respective.

31. În ceea ce priveşte condiţia ca instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cau2a în ultimă instanţă, se constată următoarele:

32. Litigiul, care are drept obiect acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, prin care se solicită constatarea stingerii datoriei izvorâte din contractul de credit, a fost soluţionat, în primă instanţă, de Judecătoria Călăraşi, în temeiul normei de competenţă materială şi teritorială specială prevăzută de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 77/2016 conform căreia „cererea se judecă cu celeritate, cu citarea părţilor, de către judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază debitorul” şi se află în faza soluţionării apelului, pe rolul Tribunalului Călăraşi.

33. Art. 9 din Legea nr. 77/2016 prevede că: „hotărârea pronunţată potrivit prevederilor art. 8 poate fi atacată cu apel, în termen de 7 zile de la comunicare”. Această dispoziţie legală, cuprinsă în legea specială, instituie o excepţie de la prevederile de drept comun cuprinse în art. 468 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: „Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel”.

34. Ca orice normă derogatorie cu caracter special, ea este de strictă interpretare şi aplicare, urmând a produce consecinţe numai în privinţa termenului de exercitare a apelului. Această normă nu poate fi interpretată ca derogând de la regula prevăzută de art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit căreia hotărârile pronunţate în apel sunt supuse recursului, deoarece, dacă legiuitorul ar fi intenţionat să reglementeze o asemenea derogare prin legea specială, ar fi prevăzut că hotărârea pronunţată, potrivit prevederilor art. 8 din actul normativ anterior menţionat, poate fi atacată numai cu apel. În această situaţie, hotărârea instanţei de apel nu ar fi fost susceptibilă de a fi atacată cu recurs, devenind aplicabile dispoziţiile din teza finală a art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care prevăd în mod expres că „nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului”.

35. Astfel cum rezultă din încheierea de sesizare a Tribunalului Călăraşi, executarea silită vizează o datorie de 1.750.000 lei, rămasă de plată după adjudecarea imobilului ipotecat, iar, prin acţiunea promovată de reclamanţi, se solicită să se constate stingerea întregii datorii izvorâte din contractul de credit.

36. Scopul urmărit de reclamanţi este acela de a se dispune de către instanţă exonerarea reclamanţilor de la plata datoriei rămase după vânzarea silită a imobilului, exonerare care produce efecte, aşa cum prevede art. 10 alin. (1) din lege, „de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive”, astfel încât este vorba de o acţiune în realizare, fiind evident caracterul său patrimonial şi, deci, evaluabil în bani.

37. În ceea ce priveşte determinarea valorii obiectului cererii, este relevată valoarea obligaţiei de plată a cărei stingere se solicită prin acţiune, nu valoarea iniţială a împrumutului acordat de instituţia de credit, deoarece dispoziţiile legii se referă la stingerea creanţei, respectiv a datoriei, izvorând din contractul de credit, cu tot cu accesorii, aşadar a sumei totale datorate în temeiul contractului de credit, sumă care a fost cuantificată anterior promovării acţiunii şi care formează obiectul executării silite în cauză.

38. Potrivit prevederilor art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă: „Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului”. Prin excepţie de la această regulă, alin, (2) al aceluiaşi articol stabileşte categoriile de litigii în privinţa cărora hotărârile pronunţate nu sunt supuse recursului

39. Prin art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 şi prin modificările ulterioare ale acestei legi, aplicabilitatea art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă a fost amânată succesiv, astfel încât, potrivit ultimei forme a reglementării sub acest aspect, prevederile art. 483 alin. (2) se vor aplica numai proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016.

40. Însă, dispoziţia legală de principiu a fost preluată în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013: „în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului”.

41. Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, s-a constatat că sintagma „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv” cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională, dar această decizie nu prezintă relevanţă în cauză, deoarece litigiul în cadrul căruia s-a formulat sesizarea nu face parte din categoria celor la care se referă sintagma a cărei neconstituţionalitate a fost constatată, valoarea obiectului cererii fiind mai mare de 1.000.000 lei.

42. Având în vedere textul legal menţionat, întrucât cererea de constatare a stingerii datoriilor, întemeiată pe prevederile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, nu se regăseşte printre categoriile de acţiuni enumerate de text cu privire la care legiuitorul a exclus calea de atac a recursului şi faţă de valoarea obligaţiei de piaţă de care reclamanţii tind a fi exoneraţi, hotărârea ce urmează a fi pronunţată în cauză de instanţa de apel este supusă recursului, astfel încât se constată că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a sesizării prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia titularul sesizării trebuie să fie învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Călăraşi - Secţia civilă, în Dosarul nr. 2.998/202/2016, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 se interpretează în sensul că pot solicita stingerea obligaţiilor izvorâte din contractele de credit în baza textului de lege menţionat şi debitorii care sunt supuşi în continuare unei executări silite, deşi executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare”.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 septembrie 2017.

 

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

GABRIELA ELENA BOGASIU

Magistrat-asistent,

Ileana Peligrad

 

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.