MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 923/2017

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 923         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 23 noiembrie 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 531 din 11 iulie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (7), art. 282 alin. (1) şi art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 541 din 13 iulie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

832. - Hotărâre pentru derogarea de la prevederile art. 31 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 1.076/2004 privind stabilirea procedurii de realizare a evaluării de mediu pentru planuri şi programe

 

833. - Hotărâre privind rechemarea şi numirea unui consul general

 

834. - Hotărâre privind numirea unui consul general

 

835. - Hotărâre privind aprobarea bugetului Trezoreriei Statului pe anul 2018

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

M.142. - Instrucţiuni ale ministrului apărării naţionale privind stabilirea competenţei pentru aprobarea scăderii din evidenţa contabilă a unităţilor militare din cadrul Ministerului Apărării Naţionale a pagubelor pentru care, potrivit legii, nu se angajează răspundere materială sau a sumelor ce depăşesc cuantumul imputabil al pagubelor

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 531

din 11 iulie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (7), art. 282 alin. (1) şi art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (7), art. 282 alin. (1) şi art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Cătălin Petrişor Catrinoiu în Dosarul nr. 2.326/84/2015/a 16.3 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.059D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, arată că acestea nu aduc atingere liberului acces la justiţie, de vreme ce legiuitorul nu are vreo obligaţie constituţională ori convenţională de a reglementa o cale de atac pentru soluţionarea oricărui incident procedural. Justificarea lipsei căii de atac în aceasta materie o constituie celeritatea soluţionării cauzei, respectarea termenului rezonabil şi evitarea abuzului de drept. Cât priveşte dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, arată că nu se poate reţine că s-a instituit prin acestea o răsturnare a prezumţiei de nevinovăţie, iar împrejurarea că legiuitorul a stabilit ca, pentru invocarea unei nulităţi relative, partea în cauză să dovedească existenţa unei vătămări, ţine de esenţa acestei nulităţi şi acest aspect face diferenţa între nulitatea relativă şi nulitatea absolută. Apreciază, totodată, că dispoziţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală nu încalcă principiile constituţionale invocate. Susţine că este firesc ca încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară să fie comunicată procurorului, câtă vreme acesta este în măsură să remedieze neregularităţile constatate de către instanţă, în calitatea sa de titular al sesizării - în ipoteza în care sesizarea instanţei se face prin rechizitoriu -, iar, în măsura în care menţine sau renunţă la una dintre acuzaţiile aduse, nu poate fi vorba de reformularea sau schimbarea acuzaţiei penale, astfel cum susţine autorul excepţiei, demersurile procurorului fiind în sensul remedierii neregularităţilor invocate de instanţă.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea penală F.N. din 23 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.326/84/2015/a16.3, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (7), art. 282 alin. (1) şi art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Cătălin Petrişor Catrinoiu, într-o cauză penală având ca obiect soluţionarea contestaţiilor formulate, printre alţii, de autorul excepţiei, împotriva încheierii penale nr. 12 din 17 iunie 2016, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Sălaj, prin care, în baza art. 346 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, raportat la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, s-a dispus restituirea cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 2.326/84/2015/a16 la Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj pentru a se comunica, în termen de 5 zile, judecătorului de cameră preliminară dacă se menţine dispoziţia de trimitere în judecată sau se solicită restituirea cauzei la parchet. Pentru a pronunţa încheierea menţionată, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Sălaj a reţinut că, prin încheierea penală din 28 aprilie 2016, printre altele, au fost admise, în parte, cererile şi excepţiile formulate de inculpatul, autor al excepţiei, în ceea ce priveşte excluderea declaraţiilor de martori administrate nelegal şi a constatării ne regularităţii actului de sesizare, fiind respinse cererile şi excepţiile formulate de inculpatul, autor al excepţiei, în numele Centrului pentru Activitatea Avertizorilor de Integritate - S.R.L., ca fiind făcute de o persoană fără calitate procesuală activă. În cauză a fost formulată cerere de recuzare a unui judecător, respinsă prin încheierea definitivă din 27 iulie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. 2.326/84/2015/a16.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul susţine că prevederile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt contrare dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate, întrucât suprimă dreptul inculpatului la un proces echitabil, în condiţii de contradictorialitate, şi la dublul grad de jurisdicţie. Precizează că hotărârea privind recuzarea este supusă dublului grad de jurisdicţie în materie civilă, în condiţiile în care statele membre ale Uniunii Europene sunt obligate să ofere garanţii procesuale, în sfera dreptului penal, cel puţin la fel de favorabile celor conferite justiţiabililor în sfera dreptului procesual civil.

6. În ceea ce priveşte prevederile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, susţine că acestea sunt neconstituţionale, întrucât suprimă prezumţia de nevinovăţie prin inversarea sarcinii probei de la acuzare la apărare. Reţine că dispoziţiile criticate obligă inculpatul să dovedească vătămările sub aspectul nelegalităţii actelor organului de cercetare penală, sub aspectul prejudicierii intereselor sale, respectiv să probeze că vătămarea suferită este însemnată cu privire la ambele aspecte. Susţine că o astfel de prevedere legală obligă inculpatul să se autoincrimineze, în încercarea de a proba vătămarea însemnată a intereselor sale. Cu alte cuvinte, inculpatul este ţinut să îşi probeze nevinovăţia aprioric în raport cu actele nelegale ale organelor de cercetare penală pentru a dovedi o vătămare suficient de însemnată astfel încât instanţa să facă aplicarea dispoziţiilor legale privind nulitatea relativă.

7. Autorul excepţiei consideră, totodată, că prevederile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală suprimă egalitatea părţilor în faţa instanţei de judecată, întrucât acuzarea poate proceda la modificări de substanţă ale acuzaţiilor aduse, fără a permite informarea inculpatului asupra noului cadru procesual, în acest mod fiind compromise garanţiile dreptului la un proces echitabil.

8. Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori nu achiesează la motivele expuse de către autorul excepţiei. Referitor la critica acestuia privind dispoziţiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, apreciază că reglementarea procedurii de soluţionare a cererilor de recuzare, în ansamblu, reflectă preocuparea legiuitorului pentru asigurarea celerităţii acestei proceduri, respectiv pentru judecarea cauzelor într-un termen rezonabil, prin împiedicarea tergiversării acestora, corespunzător cerinţelor impuse de art. 21 din Constituţie. Cu privire la criticile formulate, invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 526 din 19 aprilie 2011, nr. 892 din 17 decembrie 2015 şi nr. 440 din 21 aprilie 2016. Cât priveşte critica autorului excepţiei referitoare la prevederile art. 282 alin, (1) din Codul de procedură penală, reţine că, din analiza celor două forme ale nulităţii, se constată că regimul juridic al acestora, sub aspectul cazurilor în care pot fi invocate şi al momentului până la care pot fi ridicate, reprezintă opţiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale, fără ca prin aceasta să se încalce dispoziţiile Constituţiei. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 345 alin, (3) din Codul de procedură penală, arată că este firesc ca încheierea prin care se constată neregularităţi ale actului de sesizare, prin care s-au sancţionat, potrivit art. 280-282 din Codul de procedură penală, actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori prin care s-au exclus probe administrate, să fie comunicată procurorului, doar acesta din urmă putând fi în măsură să remedieze aceste neajunsuri. După ce procurorul va remedia în termen de 5 zile neregularităţile actului de sesizare, astfel dezbătute în contradictoriu, în condiţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, noua formă a rechizitoriului circumscrisă aspectelor analizate poate fi cunoscută de inculpat în condiţiile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, deoarece, şi de această dată, judecătorul de cameră preliminară hotărăşte, prin încheiere, cu respectarea drepturilor părţilor la un proces echitabil, în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea şi egalitatea armelor.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

10. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În ceea ce priveşte prevederile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, reţine că acestea se regăseau în alin. 6 al art. 52 din Codul de procedură penală din 1968, cu privire la aceste din urmă norme procesual penale fiind pronunţată Decizia Curţii Constituţionale nr. 68 din 27 ianuarie 2011, considerentele deciziei precitate aplicându-se mutatis mutandis şi în prezenta cauză. Cât priveşte dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, apreciază că raţiunile care au fundamentat soluţia din Decizia Curţii Constituţionale nr. 840 din 8 decembrie 2015 sunt valabile şi în ceea ce priveşte prezenta cauză. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragraful 64, pentru a motiva soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate cât priveşte prevederile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2). ale art. 2, 3,10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 68 alin. (7), art. 282 alin. (1) şi art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală. Dispoziţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală au fost modificate prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 29 aprilie 2016. Textele de lege criticate au următorul conţinut:

- Art. 68 alin. (7): „încheierea prin care se soluţionează abţinerea ori recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac.”;

- Art. 282 alin. (1): „încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului.

- Art. 345 alin. (3): „în cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare sau în cazul în care sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii, procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare şi comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei. “

14. Autorul susţine că normele procesual penale ale art. 68 alin. (7) sunt contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 11 alin. (2) potrivit cărora tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, art. 21 alin. (3) privind dreptul părţilor la un proces echitabil şi art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, cât şi prevederilor art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la dublul grad de jurisdicţie în materie penală. Cât priveşte dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, susţine că acestea aduc atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 23 alin. (1) şi art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la prezumţia de nevinovăţie. Totodată, consideră că dispoziţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt contrare prevederilor constituţionale ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, art. 124 alin. (2) potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală şi dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 şi paragraful 3 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil, respectiv dreptul acuzatului de a fi informat asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că, în cauză, a fost formulată cerere de recuzare a unui judecător, respinsă prin încheierea definitivă din 27 iulie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. 2.326/84/2015/a16, astfel încât instanţa de control constituţional urmează a se pronunţa doar în ceea ce priveşte norma procesual penală ce reglementează regimul juridic aplicabil încheierilor prin care se soluţionează cererea de recuzare, în această măsură excepţia de neconstituţionalitate având legătură eu soluţionarea cauzei. În sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. În aceste condiţii, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, având următorul conţinut: „încheierea prin care se soluţionează [...] recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac”

16. Având în vedere cele reţinute în paragraful anterior, Curtea constată că dispoziţiile criticate au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, fiind analizate critici similare celor invocate în prezenta cauză, prin Decizia nr. 651 din 1 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 3 ianuarie 2017, excepţia fiind respinsă ca neîntemeiată. Astfel, în decizia precitată, paragrafele 26-36, Curtea, analizând succesiunea în timp a normelor procesual penale ce reglementează calea de atac cu privire la încheierea prin care se soluţionează cererea de recuzare, a observat că, în ceea ce priveşte încheierea de admitere a cererii de recuzare, legiuitorul a fost consecvent, în sensul că nu a stabilit în legea procesual penală vreo cale de atac cu privire la aceasta (excepţie făcând Codul de procedură penală din 1864, în care însă nu se făcea distincţie între încheierea de admitere, respectiv de respingere a recuzării în stabilirea căii de atac a apelului). Cât priveşte încheierea de respingere a cererii de recuzare, legiuitorul a stabilit, în legea procesual penală din 1864, că aceasta este supusă apelului (separat), iar, în legea procesual penală din 1936, că această încheiere este supusă căii de atac (a apelului) odată cu fondul cauzei, în vreme ce Codul de procedură penală din 1968 nu a reglementat expres cu privire la acest aspect până în anul 2003, când, prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedura penală şi a unor legi speciale, la art. 52 a fost introdus un alineat nou - alineatul 7 -, prin care s-a reglementat calea de ataca recursului, care se judeca separat de către instanţa de recurs. Alin. 7 al art. 52 din Codul de procedură penală din 1968 a fost abrogat însă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2004 pentru modificarea Codului de procedură penală, cu justificarea - din preambul - eliminării posibilităţii de exercitare abuzivă a drepturilor procesuale. Curtea a reţinut că, atât în perioada în care Codul de procedură penală din 1968 nu a reglementat o cale de atac cu privire la încheierea de respingere a recuzării, cât şi după abrogarea prevederilor privind calea de atac a recursului separat cu privire la încheierea de respingere a cererii de recuzare, în lipsa unor dispoziţii exprese, pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, s-a stabilit, în principiu, că aceste încheieri pot fi atacate odată cu fondul, prin formularea căii de atac reglementate cu privire la hotărârea care se pronunţă pe fondul cauzei.

17. Totodată, Curtea a observat că s-a pronunţat cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968, prin Decizia nr. 185 din 14 iunie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 28 august 2001, şi prin Decizia nr. 299 din 7 noiembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 9 decembrie 2002, reţinând că „dispoziţiile art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală nu sunt contrare art. 125 din Constituţie, ci în deplină concordanţă cu acestea. În alin. (3) al art. 125 din Constituţie se prevede că «Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege». În acest sens dispoziţiile constituţionale ale art. 128 prevăd că «împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii». Prin urmare, este atributul legiuitorului să stabilească atât căile de atac, cât şi condiţiile exercitării acestora. Faptul că încheierea de şedinţă prin care s-a admis sau s-a respins abţinerea, precum şi cea prin care s-a admis recuzarea nu sunt supuse separat niciunei căi de atac nu aduce atingere garantării constituţionale a dreptului la apărare sau a posibilităţii de a se folosi căile de atac stabilite de legea procedurală. Lipsa reglementării privind exercitarea unei căi de atac împotriva unor atari încheieri se justifică prin nevoia de a se evita tergiversarea inutilă a soluţionării fondului cauzei [...], în speţă încheierea de şedinţă privind respingerea cererii de recuzare a unui membru al completului de judecată aparţine categoriei de încheieri date în cursul judecăţii, prin care instanţa de judecată soluţionează chestiuni prealabile judecării fondului cauzei” şi că „în ceea ce priveşte încheierile, ca specie de hotărâri judecătoreşti pronunţate în cursul procesului, dar prin care nu se soluţionează fondul cauzei, acestea nu pot fi atacate, de regulă, decât odată cu hotărârile judecătoreşti care soluţionează fondul cauzei, care sunt, potrivit dreptului nostru procesual penal, sentinţele şi deciziile. Stabilind, prin art. 3851 alin. 2 din Codul de procedură penală, că încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentinţa sau cu decizia atacată, legiuitorul a acţionat în limitele competenţei sale, prevăzute prin dispoziţiile constituţionale evocate mai sus. Regula exercitării căilor de atac împotriva încheierilor numai odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat fondul cauzei se impune pentru asigurarea desfăşurării procesului cu celeritate, într-un termen rezonabil, exigenţă recunoscută cu valoare de principiu atât în sistemul nostru procesual, cât şi în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

18. De asemenea, Curtea a reţinut că s-a pronunţat prin numeroase decizii cu privire la prevederile art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968 - după abrogarea alin. 7 al art. 52 din acelaşi cod -, respingând excepţia de neconstituţionalitate, cu motivarea că „Potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) şi ale art. 127 din Constituţie, procedura de judecată este stabilită de lege, respectiv şedinţele de judecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege. De asemenea, potrivit art. 129 din Constituţie, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac în condiţiile legii. Rezultă, aşadar, că, potrivit Constituţiei, legiuitorul este unica autoritate competentă de a reglementa procedura de judecata, cazurile în care şedinţele de judecată nu sunt publice, precum şi căile de atac şi condiţiile exercitării acestora. Procedura de soluţionare a cererilor de abţinere sau de recuzare face parte integrantă din procedura de judecată, fiind reglementată în conformitate cu prevederile constituţionale.” Cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut că, „în ceea ce priveşte încheierea prin care se soluţionează cererea de recuzare, aceasta nu soluţionează fondul cauzei şi, de aceea, lipsa unei căi de atac separate împotriva acestei încheieri nu este contrară dispoziţiilor art. 21 din Constituţie. Faptul că o asemenea încheiere nu poate fi atacată separat cu recurs se explică, pe de o parte, prin necesitatea evitării unei prelungiri abuzive a procesului, iar, pe de altă parte, prin faptul că respectiva încheiere poate fi atacată cu recurs odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat fondul cauzei.” (în acest sens, deciziile nr. 24 din 20 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 21 februarie 2005; nr. 302 din 9 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 786 din 30 august 2005; nr. 343 din 28 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 10 august 2005; nr. 72 din 8 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 14 martie 2007; nr. 133 din 20 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 20 martie 2007; nr. 1.063 din 14 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 748 din 5 noiembrie 2008; nr. 1.091 din 14 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 728 din 28 octombrie 2008; nr. 677 din 5 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 413 din 17 iunie 2009; nr. 811 din 19 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 2 iulie 2009; nr. 1.681 din 17 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 10 februarie 2010, şi nr. 68 din 27 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 10 februarie 2011).

19. Curtea a constatat, în continuare, că art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală în vigoare stabileşte că încheierea prin care se soluţionează recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac. Aşadar, fără a distinge între încheierea de admitere, respectiv încheierea de respingere a recuzării, legiuitorul a stabilit că acestea nu sunt supuse vreunei căi de atac. Potrivit expunerii de motive la Legea privind Codul de procedură penală, „modalităţile de soluţionare a cazurilor de incompatibilitate au fost simplificate, astfel încât să nu poată fi afectată celeritatea procesului penal prin abţineri şi recuzări repetate, inclusiv prin recuzarea tuturor judecătorilor de la instanţă sau a procurorilor de la parchet, care conduce la tergiversarea soluţionării cauzei penale, în defavoarea înfăptuirii cu operativitate a actului de justiţie. [...] încheierea prin care se soluţionează cererea de abţinere ori prin care se admite cererea de recuzare nu este supusă niciunei căi de atac”. Curtea a observat că, în expunerea de motive, se menţionează că doar încheierea prin care se admite recuzarea este definitivă de la data pronunţării, neputând fi atacată, pentru a dinamiza desfăşurarea procesului penal, nefăcându-se referire la încheierea de respingere a recuzării. Normele procesual penale criticate stabilesc, însă, că atât încheierile de admitere, cât şi cele de respingere a recuzării sunt definitive la data pronunţării, justificarea opţiunii legiuitorului fiind, în principiu, aceea de a împiedica părţile să abuzeze de instituţia recuzării pentru a amâna momentul pronunţării unei soluţii în cauză.

20. Aşa încât, faţă de formularea actualelor norme procesual penale şi, având în vedere criticile autorilor excepţiei - similare celor din cauza pendinte, Curtea a reţinut că nu pot fi preluate considerentele deciziilor anterioare ale Curţii Constituţionale referitoare la dispoziţiile art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968, potrivit cărora „încheierea [s.n. de respingere a recuzării] poate fi atacată cu recurs odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat fondul cauzei”, în condiţiile în care actuala lege procesual penală stabileşte, în mod expres, caracterul definitiv al încheierii prin care se soluţionează recuzarea, fără a distinge între încheierea de admitere, respectiv de respingere a recuzării. Aşadar, având în vedere prevederea expresă din art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală - care nu lasă loc de interpretare - referitoare la lipsa oricărei căi de atac cu privire la încheierea prin care se soluţionează recuzarea, fără a distinge între încheierea de admitere, respectiv de respingere a recuzării, instanţa de control constituţional nu a putut reţine că împotriva acestei din urmă încheieri ar putea fi formulat apel, „odată cu sentinţa”, în temeiul art. 408 alin. (2) din Codul de procedură penală.

21. Curtea a constatat însă că poate reţine, în acord cu jurisprudenţa sa anterioară, că, potrivit Constituţiei, legiuitorul este unica autoritate competentă de a reglementa procedura de judecată, cazurile în care şedinţele de judecată nu sunt publice, precum şi căile de atac şi condiţiile exercitării acestora. Aşa încât Curtea a constatat că susţinerea potrivit căreia dispoziţiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, deoarece nu se prevede o cale de atac cu privire la încheierea prin care se soluţionează recuzarea, nu este întemeiată. Constituţia nu cuprinde prevederi care să stabilească căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, statuând în art. 129 că acestea se exercită „în condiţiile legii”. Accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. De asemenea, reglementările internaţionale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicţie sau la toate căile de atac prevăzute de legislaţiile naţionale, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie. Curtea a statuat, cu valoare de principiu, în jurisprudenţa sa, că Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci statuează principial în art. 129 că, „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”, iar art. 126 alin. (2) prevede că „prin lege” se stabilesc competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată. Totodată, prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, Curtea Constituţională a statuat că accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac, în aceste condiţii, Curtea a constatat că procedura de soluţionare a cererilor de recuzare face parte integrantă din procedura de judecată, urmând a fi reglementată în conformitate cu prevederile constituţionale precitate.

22. Totodată, Curtea a constatat că norma procesual penală criticata nu contravine nici celorlalte dispoziţii constituţionale invocate, referitoare la dreptul la apărare, în condiţiile în care încheierea prin care instanţa se pronunţă cu privire la cererea de recuzare nu soluţionează însuşi procesul, nu antamează fondul cauzei. Curtea a reţinut că procedura asupra cercetării şi judecării cererii de recuzare este o procedură incidentală, al cărei obiect este cu totul distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă, această procedură nu are caracter jurisdicţional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar (în acest sens, Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 23 septembrie 2016, paragraful 24).

23. Cât priveşte dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea a reţinut că acesta obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicţie doar în situaţia examinării vinovăţiei în materie penală. Garantarea existenţei unui dublu grad de jurisdicţie în materie penală are ca premisă faptul că examinarea unei „acuzaţii penale” formulate împotriva unei persoane a fost examinată la nivelul unui prim grad de jurisdicţie. Curtea a constatat că, în materia recuzării, nefiind vorba despre o acuzaţie în materie penală, nu se impune reglementarea unui dublu grad de jurisdicţie cu privire la încheierea prin care se soluţionează cererea de recuzare. În plus, Curtea a reţinut că încheierea prin care se soluţionează recuzarea este pronunţată chiar de o instanţă de judecată, adică de un organ de justiţie, în condiţiile în care, potrivit art. 68 alin.

(1) din Codul de procedură penală, Abţinerea sau recuzarea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a judecătorului de cameră preliminară se soluţionează de un judecător de la aceeaşi instanţă”, alin. (2) al aceluiaşi articol stabilind că „Abţinerea sau recuzarea judecătorului care face parte din completul de judecată se soluţionează de un alt complet de judecată”.

24. Totodată, Curtea a constatat că, împotriva hotărârii ce urmează a se pronunţa după judecarea cauzei penale, părţile au deschise căile de atac prevăzute de lege, respectiv declararea apelului, în condiţiile prevăzute de art. 408-425 din Codul de procedură penală, ipoteză în care instanţa de apel este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept [art. 417 alin. (2) din Codul de procedură penală], astfel încât, apelul fiind devolutiv sub toate aspectele, existenţa cazului de incompatibilitate a judecătorului din fond poate fi supusă controlului instanţei de apel. De asemenea, existenţa cazurilor de incompatibilitate a judecătorului din apel - dintre cele prevăzute de art. 64 din Codul de procedură penală - poate fi invocată prin formularea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, în temeiul art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală. Aşadar, Curtea a reţinut că, prin reglementarea acestui motiv separat de contestaţie în anulare, legiuitorul a acordat o importanţă deosebită consecinţelor existenţei unui caz de incompatibilitate a judecătorului în înfăptuirea actului de justiţie, în condiţiile în care, prin formularea unei căi extraordinare de atac, se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri penale definitive şi care îşi produce efectele.

25. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudenţa Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei precitate în paragraful 16 îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

26. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea constată că aceste dispoziţii au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016, paragrafele 19-27, instanţa de control constituţional reţinând că nulitatea relativă este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalităţii şi rezultă din încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la desfăşurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Aceasta poate fi invocată de către procuror, părţi şi subiecţii procesuali principali, atunci când au un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiilor legale încălcate. Prin urmare, nulitatea relativă se caracterizează prin faptul că intervine atunci când, prin încălcarea dispoziţiilor legale, s-a produs o vătămare drepturilor participanţilor la procesul penal, anterior enumeraţi, că aceasta trebuie invocată într-o anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual, prevăzute de lege, că aceasta se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu îşi exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege şi prin faptul că subiecţii procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum şi un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale pretins încălcate. Aşadar, cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziţii procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută. Cu toate acestea, cele mai întâlnite cauze de nulitate relativă se referă la reglementarea regulilor de bază, a principiilor sau a altor cerinţe care asigură organizarea şi desfăşurarea procesului penal, competenţa organelor judiciare, sesizarea organelor judiciare, reglementarea formei şi a conţinutului actelor procedurale, procedura de citare şi de comunicare a actelor procedurale, reglementarea termenelor procedurale şi reglementarea administrării probelor.

27. Din analiza celor două forme ale nulităţii - nulitatea relativă şi nulitatea absolută - Curtea a constatat că regimul juridic al acestora, sub aspectul cazurilor în care pot fi invocate şi al momentului până la care pot fi invocate, reprezintă opţiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale. În acest sens, Curtea a reţinut că limitarea în timp a momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative corespunde noii structuri a procesului penal, caracterizată prin introducerea de către legiuitor în cadrul acestuia a etapei camerei preliminare. Totodată, instanţa de control constituţional a statuat că impunerea, prin lege, a unor exigenţe cum ar fi instituirea unor termene sau condiţii procesuale, pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, chiar dacă constituie o condiţionare a accesului liber la justiţie, aceasta are o solidă şi indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţilor de exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul acestor condiţionări se asigură ordinea de drept indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire (în acest sens, Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011).

28. Prin urmare, Curtea a constatat că textele criticate nu sunt de natură a încălca dreptul la un proces echitabil al participanţilor la procesul penal, prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituţie în cadrul procesual supus regulilor mai sus analizate, participanţii la procesul penai beneficiază de garanţiile specifice dreptului fundamental prevăzut la art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, putându-şi apăra inclusiv drepturile şi interesele procesuale sau procedurale, în cadrul unei proceduri penale contradictorii, caracterizată prin egalitatea armelor şi prin caracterul rezonabil al termenului de soluţionare a cauzelor.

29. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dreptului la apărare, Curtea a reţinut că acesta presupune, în sens larg, dreptul oricărui participant la procesul penal de a-şi formula apărările personal sau prin intermediul unui avocat, ales sau numit din oficiu. Având însă în vedere critica formulată de autoarea excepţiei, Curtea a reţinut că textele criticate nu încalcă garanţiile procesuale anterior enumerate, necontravenind, prin urmare, prevederilor art. 24 din Constituţie. Referitor la dispoziţiile constituţionale ale art. 124 alin. (1) şi alin. (2), acestea prevăd înfăptuirea justiţiei

În numele legii, precum şi unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea acesteia. Aceste trăsături ale actului de justiţie trebuie interpretate prin prisma prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie referitoare la egalitatea în drepturi şi ale art. 2 alin. (1) şi art. 7 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd că justiţia este egală pentru toţi şi, respectiv, că toate persoanele sunt egale în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, şi că justiţia se înfăptuieşte în mod egal, pentru toate persoanele, însă, raportându-se la critica de neconstituţionalitate formulată în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, referitoare la regimul juridic al nulităţilor absolute şi relative, Curtea a constatat că textele criticate nu contravin dispoziţiilor art. 124 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţie.

30. În aceste condiţii, Curtea a constatat că prevederile art. 282 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a) şi c) şi alin. (5) lit. a) din Codul de procedură penală au fost reglementate de legiuitor potrivit competenţei sale şi în marja de apreciere prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituţie.

31. Distinct de considerentele precitate, cât priveşte susţinerile autorului excepţiei din prezenta cauză, referitoare la încălcarea, prin dispoziţia criticată, a prevederilor constituţionale şi convenţionale relative la prezumţia de nevinovăţie, Curtea reţine Că, potrivit art. 23 alin. (11) din Constituţie, „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”, iar, potrivit art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, „orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”. Din economia celor două texte rezultă că principiul prezumţiei de nevinovăţie presupune că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Astfel, principiul prezumţiei de nevinovăţie tinde a proteja o persoană învinuită de săvârşirea unei fapte penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal, scopul esenţial al prezumţiei fiind acela de a împiedica orice autoritate naţională în emiterea unor opinii conform cărora reclamantul ar fi vinovat înainte ca acesta să fie condamnat potrivit legii (Hotărârea din 10 februarie 1995 pronunţată în Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franţei, paragraful 35; Hotărârea din 4 martie 2008 pronunţată în Cauza Samoilă şi Cionca împotriva României, paragraful 91). În doctrină s-a arătat că prezumţia de nevinovăţie este strâns legată de noţiunea de imparţialitate a instanţei, întrucât numai în faţa unei instanţe independente şi imparţiale probele pot fi în mod adecvat administrate, cu respectarea principiilor şi garanţiilor echitabilităţii procedurii, astfel încât situaţia de fapt să fie stabilită în mod corect, pentru a se evita erorile judiciare. De asemenea, tot în doctrină s-a reţinut că, chiar dacă prezumţia de nevinovăţie nu este de natură a conduce la stabilirea adevărului într-o cauză penală, ea constituie elementul centrai al raţionamentului judecătorului, care va trebui să dispună întotdeauna o soluţie de achitare în cazul în care din probele administrate nu rezultă, dincolo de orice dubiu rezonabil, vinovăţia inculpatului. În acest sens, Codul de procedură penală prevede în art. 4 alin. (2) că „După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului”, iar în art. 396 alin. (2), că instanţa pronunţă condamnarea „dacă (...) constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat” (în acest sens, Decizia nr. 631 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 29 ianuarie 2015, paragrafele 2A-26). Aşadar, potrivit principiilor constituţionale şi convenţionale, vinovăţia inculpatului se va stabili în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare inculpatul având statutul de persoană nevinovată. Totodată, sarcina probei în acest sens revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului. De asemenea, în cadrul procesului penal, inculpatul are la îndemână toate garanţiile procesuale prevăzute de Codul de procedură penală, care sunt aplicabile în egală măsură în toate etapele procesuale. Hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare.

32. În aceste condiţii, având în vedere cele menţionate în paragraful anterior, Curtea constată că obligaţia inculpatul ui care invocă nulitatea relativă de a dovedi vătămarea drepturilor sale, vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului, nu priveşte vinovăţia sau nevinovăţia acestuia. Curtea a reţinut, astfel cum s-a arătat în precedent, că nulitatea relativă rezultă din încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la desfăşurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută, şi privesc reglementarea regulilor de bază, a principiilor sau a altor cerinţe care asigură organizarea şi desfăşurarea procesului penal, competenţa organelor judiciare, sesizarea organelor judiciare, reglementarea formei şi a conţinutului actelor procedurale, procedura de citare şi de comunicare a actelor procedurale, reglementarea termenelor procedurale şi reglementarea administrării probelor. În concluzie, Curtea constată că invocarea, ca texte de referinţă în cauza de faţă, a dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie şi art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la prezumţia de nevinovăţie, nu are relevanţă, domeniul de incidenţă al acestora fiind cu totul altul decât cel al dispoziţiilor legale deduse controlului.

33. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, Curtea constată că soluţia legislativă cuprinsă în acestea, criticată în prezenta cauză, se regăsea - anterior modificării art. 345 din Codul de procedură penală prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 29 aprilie 2016 - într-o formă identică celei criticate, în art. 345 alin. (2) şi alin. (3) din Codul de procedură penală. Or, Curtea constată că aceste din urmă norme procesual penale au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, fiind analizate critici similare celor invocate în prezenta cauză. Relevante, în acest sens, sunt considerentele deciziilor nr. 205 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 3 iunie 2015, paragraful 16, nr. 552 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, paragraful 29; nr. 631 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 831 din 6 noiembrie 2015, paragraful 20; nr. 777 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 111 din 12 februarie 2016, paragraful 30; nr. 784 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 10 februarie 2016, paragraful 30 şi nr. 40 din 9 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 214 din 23 martie 2016, paragraful 29, potrivit cărora, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragraful 64, Curtea a statuat că dispoziţiile art. 345 alin. (2) şi alin. (3) din Codul de procedură penală reglementează procedura în camera preliminară referitoare la constatarea unor neregularităţi ale actului de sesizare, la sancţionarea potrivit art. 280-282 a actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori excluderea unor probe administrate, precum şi remedierea de către procuror a neregularităţi lor actului de sesizare. Referitor la aceste dispoziţii, Curtea a reţinut că acestea sunt criticate din perspectiva încălcării principiului contradictorialităţii şi al dreptului la o procedură orală. Observând dispoziţiile de lege criticate, precum şi conţinutul principiului contradictorialităţii şi al dreptului la o procedură orală, Curtea a constatat că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate formulată.

34. Astfel, având în vedere competenţele procurorului în procesul penal, Curtea a apreciat că este firesc ca încheierea prin care se constată neregularităţi ale actului de sesizare, prin care s-au sancţionat, potrivit art. 280-282 din Codul de procedură penală, actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori prin care s-au exclus probe administrate, să fie comunicată procurorului, doar acesta din urmă putând fi în măsură să remedieze aceste neajunsuri,

35. Distinct de aceste argumente, în Decizia nr. 358 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 din 17 iunie 2015, paragraful 15, Curtea a constatat că, admiţând, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (1) şi art. 347 alin. (3) raportat la art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, a statuat că pronunţarea judecătorului de cameră preliminară, atât pe fond, cât şi în cadrul contestaţiei, în absenţa contradictorialităţii şi oralităţii, afectează dreptul la un proces echitabil. Aşa fiind, raportat la considerentele deciziei mai sus enunţate, judecătorul de cameră preliminară va putea pune în discuţie la cerere sau din oficiu, în condiţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, neregularităţi ale actului de sesizare, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi oralităţii. Prin urmare, elementele de noutate invocate de autor pot fi combătute înainte ca judecătorul de cameră preliminară să emită încheierea ce se va comunica parchetului în temeiul art. 345 alin. (2) din acelaşi cod, pentru că soluţia legislativă „fără participarea procurorului şi a inculpatului” a fost constatată ca fiind neconstituţională. De asemenea, după ce procurorul va remedia în termen de 5 zile neregularităţile actului de sesizare astfel dezbătute în contradictoriu în condiţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, noua formă a rechizitoriului circumscrisă aspectelor analizate poate fi cunoscută de inculpat în condiţiile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală [în prezent, art. 346 alin. (41) din Codul de procedură penală], deoarece, şi de această dată, judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere, cu respectarea dreptului părţilor la un proces echitabil, în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea şi egalitatea armelor. Este firesc să fie aşa, câtă vreme a fost regândită poziţia instanţei de judecată care, nemaiavând un rol activ, urmează modelul sistemului adversarial care consacră contradictorialitatea manifestă atât în raporturile dintre părţi, persoana vătămată şi procuror, cât şi în cele ale acestora cu instanţa.

36. Totodată, în Decizia nr. 102 din 7 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 30 mai 2017, paragraful 23, referitor la critica autorului excepţiei cu privire la lipsa reglementării obligaţiei de a-i fi comunicate inculpatului modificările aduse actului de sesizare a instanţei, conform art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 92 alin. (7) din Codul de procedură penală, inculpatul, prin apărătorul său, ales sau desemnat din oficiu, are dreptul să consulte actele dosarului, pe toată durata desfăşurării procedurii de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, aspect ce constituie o altă garanţie a drepturilor fundamentale prevăzute la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

37. Întrucât până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

38. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cătălin Petrişor Catrinoiu în Dosarul nr. 2.326/84/2015/a 16.3 al Curţii de Apei Cluj - Secţia penală şi de minori şi constată că dispoziţiile art. 68 alin. (7), art. 282 alin. (1) şi art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 11 iulie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 541

din 13 iulie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, excepţie ridicată de Theodor Agachi şi alţii în Dosarul nr. 2.934/110/2015 al Tribunalului Bacău - Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.164D/2016.

2. La apelul nominal răspunde consilierul juridic Lidia Marin, pentru Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, cu delegaţie la dosar. Lipsesc autorii excepţiei şi celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Având cuvântul, consilierul juridic al Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale solicită respingerea ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate a art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014. Consideră că nu poate fi vorba despre încălcarea art. 34 şi art. 41 alin. (2) din Constituţie, atât timp cât sporul pentru condiţii periculoase sau vătămătoare are reglementare legală, iar amânarea aplicării art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010 ţine de politica salarială a Guvernului. Susţine că sporul pentru condiţii vătămătoare este acordat doar salariaţilor care beneficiau de acesta înainte de intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 şi numai dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Or, autorii excepţiei nu au beneficiat de acest spor anterior Legii-cadru nr. 330/2009. De asemenea, nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate, deoarece stabilirea prin regulament a locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă, precum şi condiţiile de acordare a acestuia nu sunt de natură a încălca dreptul la ocrotirea sănătăţii şi măsurile de protecţie salarială. În esenţă, autorii excepţiei nu critică art. 21 din Legea-cadru nr. 28_4/2010, ci doar amânarea aplicării textului de lege criticat. În final, precizează că, potrivit art. 44 alin. (1) pct. 9 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Legea-cadru nr. 284/2010 a fost abrogată.

4. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei, deoarece, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, sporurile, premiile şi alte stimulente reprezintă drepturi salariale suplimentare, nu drepturi fundamentale, consacrate şi garantate de Constituţie. Legiuitorul este în drept să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica, suspenda sau chiar anula. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin încheierea din 1 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.934/110/2015, Tribunalul Bacău - Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor „art. 21 din Legea-cadru nr. 284/12010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014”. Excepţia a fost invocată de reclamanţii Theodor Agachi şi alţii în cadrul unei acţiuni în contencios administrativ, având ca obiect soluţionarea cererii privind obligarea pârâţilor Agenţia Judeţeană de Plăţi şi Inspecţie Socială şi Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice la acordarea sporului pentru condiţii periculoase sau vătămătoare, de până la 15% din salariul de bază, corespunzător timpului lucrat potrivit art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că statul român este îndrituit a lua măsuri de restrângere a unor drepturi, dar numai în cazuri excepţionale, fără să se aducă atingere drepturilor garantate de Constituţie, şi numai pe perioadă determinată. Or, contrar dispoziţiilor constituţionale, statul român, prin autorităţile publice angajatoare ale unor salariaţi care deservesc un interes public, încalcă, în mod repetat, fără fundament legal şi economic, drepturile garantate de Constituţie ale salariaţilor. Astfel, începând cu anul 2011, aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010 a fost amânată anual, „fără ca, la momentul actual, în anul 2015, să se justifice legal şi financiar-economic suspendarea aplicării acestui text de lege”. Prin practica Guvernului de a adopta ordonanţe de urgenţă prin care suspendă aplicarea art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010 se încalcă Decizia Curţii Constituţionale nr. 872 din 25 iunie 2010, potrivit căreia măsura de restrângere a unor drepturi poate avea doar caracter temporar. De asemenea, această practică încalcă şi dispoziţiile art. 115 alin. (1) şi (6) din Constituţie. Totodată, autorii excepţiei consideră că art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, încalcă şi dispoziţiile din Carta Socială Europeană a Consiliului Europei, partea I, pct. 3, dispoziţiile Directivei 89/391/CEE, precum şi ale art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Legiferarea sporului pentru condiţii vătămătoare, atât prin Legea-cadru nr. 284/2010, cât şi prin legislaţia anterioară, arată, fără echivoc, faptul că statul român recunoaşte condiţiile de muncă nocive şi periculoase pentru propriii salariaţi, însă, în mod repetat, cu rea-voinţă şi atentând la sănătatea şi securitatea în muncă a propriilor salariaţi, se amână luarea de măsuri care să înlăture efectul acestor condiţii şi să acorde o compensare pentru lucrătorii săi. Mai arată faptul că s-au creat situaţii discriminatorii şi de inechitate între salariaţii care, anterior anului 2009, beneficiau de acest spor şi salariaţii care, în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului lit. 83/2014, nu primesc acest spor. În continuare, autorii excepţiei arată că situaţia economică şi financiară a ţării, care a impus Guvernului, începând cu 2010, să ia măsuri de austeritate, potrivit datelor oficiale, nu mai justifică suspendarea la nesfârşit a aplicării art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010. Faţă de declaraţia Guvernului din 7 iunie 2015, referitoare la creşterea economică a României, nu se mai impun urgenţa şi nici necesitatea măsurilor de suspendare a aplicării art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010. Autorii excepţiei mai susţin că un alt argument de neconstituţionalitate este şi acela că acelaşi angajator a acordat spor pentru condiţii vătămătoare colegilor din Botoşani, Suceava etc. În baza determinărilor cu privire la noxe efectuate de autorităţile competente.

7. Tribunalul Bacău - Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal şi-a exprimat opinia în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece sporul pentru condiţii periculoase sau vătămătoare în procent de până la 15% din salariul de bază, corespunzător timpului lucrat, nu s-a putut acorda reclamanţilor, pe de o parte, pentru că nu s-a aprobat regulamentul cu privire la locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporului, iar, pe de altă parte, pentru că termenul de aplicare a art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010 a fost prorogat anual prin ordonanţe de urgenţă ale Guvernului. Astfel, instanţa consideră că nu sunt încălcate dispoziţiile constituţionale invocate de autorii excepţiei, atâta vreme cât acest spor are o reglementare legală, dar amânarea aplicării în concret a dispoziţiilor art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010 ţine de politica salarială a Guvernului, instanţele de judecată neavând competenţa de a interveni în schimbarea acestei politici, ci doar în aplicarea legilor,

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că autorii critică, în realitate, amânarea aplicării art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010, or, cu privire la aceste critici, Curtea s-a pronunţat, prin Decizia nr. 291 din 23 mai 2013, asupra unor prevederi de lege care amânau aplicarea unor drepturi stabilite de lege.

10. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010 sunt constituţionale, întrucât stabilirea prin regulament a locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a sporului pentru condiţii de muncă, precum şi a condiţiilor de acordare a acestuia nu este de natură a încălca dreptul la ocrotirea sănătăţii şi măsurile de protecţie socială a muncii. Considera, de asemenea, că autorii excepţiei solicită invalidarea amânării aplicării textului de lege criticat, astfel că motivul de neconstituţionalitate invocat nu priveşte textul de lege criticat în sine, ci faptul că acesta nu este aplicabil încă, intrarea lui în vigoare fiind prorogată prin alte acte normative.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere depus la dosar de Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum este menţionat în încheierea de sesizare, îl constituie prevederile art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014. Analizând susţinerile autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în realitate, obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie atât art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010, cât şi art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014. Astfel, dispoziţiile de lege criticate au următorul conţinut:

- Art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010: „Locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporului pentru condiţii de muncă prevăzut în anexele nr. I-VIII, precum şi condiţiile de acordare a acestuia se stabilesc prin regulament elaborat de către fiecare dintre ministerele coordonatoare ale celor 6 domenii de activitate bugetară - administraţie, sănătate, învăţământ, justiţie, cultură, diplomaţie, de către instituţiile de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, precum şi de către autorităţile publice centrale autonome, care se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea fiecăruia dintre ministerele coordonatoare, fiecăreia dintre instituţiile de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională sau autorităţile publice centrale autonome, cu avizul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi al Ministerului Finanţelor Publice şi cu consultarea federaţiilor sindicale reprezentative domeniului de activitate.”;

- Art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014: „Prevederile art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, se aplică începând cu data de 1 ianuarie 2016.”

14. Curtea reţine că dispoziţiile Legii-cadru nr. 284/2010 au fost abrogate prin art. 44 alin. (1) pct. 9 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017. Prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea a stabilit că sintagma „în vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. Astfel, deşi nu mai sunt în vigoare, dispoziţiile criticate îşi produc în continuare efectele juridice, deoarece obiectul cauzei de contencios administrativ în cadrul căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate îi reprezintă obligarea pârâţilor la acordarea sporului pentru condiţii vătămătoare sau periculoase, începând cu data de 3 iulie 2015. În concluzie, Curtea reţine că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010 şi art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014.

15. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 34 privind dreptul la ocrotirea sănătăţii, art. 41 alin. (2) privind măsurile de protecţie socială şi în art. 115 alin. (1) şi (6) privind condiţiile de adoptare a ordonanţelor Guvernului. De asemenea, autorii excepţiei invocă dispoziţiile din Carta Socială Europeană (revizuită), partea I, pct. 3, potrivit cărora: „Părţile contractante recunosc ca obiectiv al politicii lor, a cărui realizare o vor urmări, prin toate mijloacele utile, pe plan naţional şi internaţional, atingerea condiţiilor specifice asigurării exercitării efective a următoarelor drepturi şi principii: [...] 3. Toţi lucrătorii au dreptul la securitate şi igienă în muncă”, dispoziţiile Directivei 89/391/CEE din 12 iunie 1989 privind introducerea de măsuri pentru promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă, precum şi dispoziţiile art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind interzicerea discriminării.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010, Curtea reţine că acestea prevăd că locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporului pentru condiţii de muncă prevăzut în anexele nr. I-VIII, precum şi condiţiile de acordare a acestuia se stabilesc prin regulament. Însă, un astfel de regulament nu a fost adoptat până în prezent, iar aplicarea dispoziţiilor art. 21 a fost amânată succesiv, prin legile anuale de salarizare, până în ianuarie 2018, prin art. II art. 12 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, prin art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, prin art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, prin art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi prin art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015. De asemenea, prin art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 privind unele măsuri bugetare în anul 2017, prorogarea unor termene, precum şi modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2017, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 228 din 3 aprilie 2017, S-a Stabilit că prevederile art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010 se aplică începând cu data de 1 ianuarie 2018, iar art. 3 alin, (2) din acelaşi act normativ a statuat că „Prin excepţie de la alin. (1), prevederile art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică de la 1 martie 2017 pentru categoriile de personal plătit din fonduri publice prevăzute în anexele nr. 1, 2 şi 21 la Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 57/2015, cu modificările şi completările ulterioare.” Anexele nr. 1, 2 şi 21 la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. nr. 923 din 11 decembrie 2015, cu modificările şi completările ulterioare, se referă la familiile ocupaţionale de funcţii bugetare „Sănătate şi asistenţa socială” (anexa nr. 1) şi „învăţământ” (anexele nr. 2 şi 21). Or, autorii excepţiei - salariaţi ai Agenţiei Judeţene pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Bacău - nu fac parte din aceste categorii de personal plătit din fonduri publice. Astfel, potrivit art. 1 alin, (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 113/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 23 decembrie 2011, „Se reorganizează Agenţia Naţională pentru Prestaţii Sociale, prin preluarea activităţii de inspecţie socială din cadrul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, ca Agenţia Naţională pentru Plăţi şi inspecţie Socială, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale “, potrivit art. 8 alin. (1) din aceasta, „Personalul Agenţiei şi al agenţiilor teritoriale este format din funcţionari publici cu funcţii generale, funcţionari publici cu funcţii specifice şi personal angajat cu contract individual de muncă, salarizaţi în conformitate cu prevederile legale în vigoare”, iar, în conformitate cu art. 20 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 113/2011, „Salarizarea personalului se face potrivit reglementărilor legale aplicabile personalului plătit din fonduri publice din administraţia centrală, pentru personalul din aparatul central al Agenţiei, respectiv din serviciile deconcentrate, pentru personalul din agenţiile teritoriale Salarizarea personalului din familia ocupaţională de funcţii bugetare „Administraţie” este prevăzută în anexa nr. I la Legea-cadru nr. 284/2010, pe când salarizarea personalului din familia ocupaţională de funcţii bugetare „Sănătate” este prevăzută în anexa nr. III la aceeaşi lege. De altfel, potrivit art. 23 din Legea-cadru nr. 153/2017, „Locurile de muncă şi categoriile de personal, precum şi mărimea concretă a sporului pentru condiţii de muncă prevăzut în anexele nr. I-VIII şi condiţiile de acordare a acestuia se stabilesc, în cel mult 60 de zile de la publicarea prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin regulament-cadru elaborat de către fiecare dintre ministerele coordonatoare ale celor 6 domenii de activitate bugetară, respectiv învăţământ, sănătate şi asistenţă socială, cultură, diplomaţie, justiţie, administraţie, de către instituţiile de apărare, ordine publică şi securitate naţională, precum şi de către autorităţile publice centrale autonome, care se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea fiecăruia dintre ministerele coordonatoare, a fiecăreia dintre instituţiile de apărare, ordine publică şi securitate naţională sau a fiecăreia dintre autorităţile publice centrale autonome, cu avizul Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale şi al Ministerului Finanţelor Publice şi cu consultarea federaţiilor sindicale reprezentative domeniului de activitate.”

17. Aşadar, având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea decide asupra excepţiilor privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010 este inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca atare.

18. Cu privire la dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, Curtea reţine ca principala critică a autorilor excepţiei de neconstituţionalitate vizează textele de lege prin care a fost prorogată, până la 1 ianuarie 2016, aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010. Potrivit acestor prevederi legale, locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporului pentru condiţii de muncă prevăzut în anexele nr. I-VIII, precum şi condiţiile de acordare a acestuia se stabilesc prin regulament, în ceea ce priveşte critica referitoare la art. 34 din Constituţie privind dreptul la ocrotirea sănătăţii, Curtea reţine că aceasta este neîntemeiată. În jurisprudenţa sa Curtea a statuat că sporurile, premiile şi alte stimulente reprezintă drepturi salariate suplimentare, nu drepturi fundamentale, consacrate şi garantate de Constituţie. Legiuitorul este în drept să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula. În acest sens sunt şi deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.601 din 9 decembrie 2010 şi nr. 1,615 din 20 decembrie 2011, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 4 februarie 2011 şi, respectiv, nr. 99 din 8 februarie 2012.

19. Cât priveşte critica referitoare la încălcarea art. 115 alin. (1) şi (6) din Constituţie, prin Decizia nr. 443 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 29 iulie 2016, paragraful 32, cu privire la posibilitatea Guvernului de a suspenda ori lipsi de efect dispoziţiile unei legi, pe calea ordonanţelor de urgenţă, Curtea a reţinut că interdicţia Guvernului de a adopta ordonanţe de urgenţă care împiedică o lege adoptată de Parlament să îşi producă efectele nu vizează şi dreptul puterii executive de a reglementa cu privire la drepturi care nu au o consacrare constituţională.

20. Referitor la pretinsa încălcare a art. 41 alin. (2) din Constituţie privind măsurile de protecţie socială, se reţine că dispoziţiile de lege criticate nu prevăd că nu se acordă sporul pentru condiţii de muncă, ci că locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporului pentru condiţii de muncă prevăzut în anexele nr. I-VIII, precum şi condiţiile de acordare a acestuia se stabilesc prin regulament.

21. Pentru aceste argumente, nu se poate susţine că dispoziţiile de lege criticate ar contraveni prevederilor pct. 3 din Partea I a Cărţii Sociale Europene (revizuite), potrivit cărora „Părţile contractante recunosc ca obiectiv al politicii lor, a cărui realizare o vor urmări, prin toate mijloacele utile, pe pian naţional şi internaţional, atingerea condiţiilor specifice asigurării exercitării efective a următoarelor drepturi şi principii: [...] 3. Toţi lucrătorii au dreptul la securitate şi igienă în muncă”, şi nici dispoziţiilor Directivei 89/391/CEE din 12 iunie 1989 privind introducerea de măsuri pentru promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă.

22. Astfel, pentru a asigura măsuri de sănătate la locul de muncă, legiuitorul a introdus sporul pentru condiţii de muncă, spor ce se acorda şi anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010. Critica autorilor excepţiei referitoare la existenţa unor situaţii discriminatorii şi de inechitate între salariaţii care anterior anului 2009 beneficiau de acest spor şi salariaţii care, în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, nu primesc acest spor nu poate fi reţinută, deoarece textul de lege criticat nu instituie discriminări în cadrul aceleiaşi categorii de personal. În realitate, autorii excepţiei sunt nemulţumiţi de faptul că nu s-a adoptat regulamentul privind acordarea sporului pentru condiţii de muncă, ceea ce reprezintă o lacună a legii, o omisiune a legiuitorului, ce ar trebui complinită într-un termen rezonabil (având în vedere că adoptarea acestui regulament s-a amânat succesiv începând cu data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010,1 ianuarie 2011). iar nu o problemă de constituţionalitate a art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014. Situaţiile de discriminare invocate de autorii excepţiei nu sunt izvorâte din conţinutul normativ al dispoziţiilor de lege criticate, ci din aplicarea diferită, la cazuri concrete - ce vizează categoria de personal plătit din fonduri publice din care fac parte cei care solicită acordarea sporului de condiţii de muncă - a dispoziţiilor Legii-cadru nr. 284/2010, după 1 ianuarie 2011. Deşi personalul bugetar a fost reîncadrat în conformitate cu dispoziţiile legilor-cadru, el nu a fost salarizat în baza acestora, întrucât la stabilirea salariului nu au fost aplicate valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare, care, trimiţând la cadrul normativ în vigoare la nivelul anului 2009, menţineau în plată cuantumul salarial din anii anteriori. Or, aceste aspecte vizează, în realitate, interpretarea şi aplicarea legii la cazurile concrete. De exemplu, pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare .Sănătate”, prin Decizia nr. 10/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 28 martie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis că locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporurilor şi condiţiile de acordare a acestora sunt cele stabilite prin regulamentul aprobat prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 547/2010.

23. În final, Curtea reiterează ceea ce a reţinut prin Decizia nr. 201 din 7 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 483 din 29 iunie 2016, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1)-(3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2004, anume: „deşi după anul 2010 legiuitorul şi-a propus instituirea unui sistem de salarizare unic, care să aducă transparenţă şi previzibilitate în materia salarizării, în fapt, drepturile salariale s-au calculat pornind de la cuantumul stabilit potrivit legislaţiei anterioare, în fiecare an actele normative care au reglementat salarizarea personalului bugetar din fonduri publice făcând trimitere la cuantumul drepturilor salariale din anul precedent. Astfel, în prezent, stabilirea acestor drepturi este un proces dificil, care nu corespunde intenţiilor pe care legiuitorul le-a avut atunci când a conceput sistemul unic de salarizare şi care face greu de înţeles principiile avute în vedere în reglementarea drepturilor anumitor categorii socioprofesionale [.. .]”.

24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, excepţie ridicată de Theodor Agachi şi alţii în Dosarul nr. 2.934/110/2015 al Tribunalului Bacău - Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar şi constată că dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bacău - Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 13 iulie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

pentru derogarea de la prevederile art. 31 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 1.076/2004 privind stabilirea procedurii de realizare a evaluării de mediu pentru planuri şi programe

 

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 15 alin. (3) şi art. 63 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Prin derogare de la prevederile art. 31 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 1.076/2004 privind stabilirea procedurii de realizare a evaluării de mediu pentru planuri şi programe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 5 august2004, cu modificările ulterioare, titularul Planului naţional de gestionare a deşeurilor şi al Programului naţional de prevenire a generării deşeurilor are obligaţia de a anunţa organizarea unei şedinţe de dezbatere publică, inclusiv a raportului de mediu, cu cel puţin 10 zile calendaristice înainte de data realizării acestei dezbateri.

 

PRIM-MINISTRU

MIHAI TUDOSE

Contrasemnează:

Viceprim-ministru, ministrul mediului,

Graţiela Leocadia Gavrilescu

p. Ministrul economiei,

Petre Iulian Nicolescu,

secretar de stat

Ministrul pentru mediul de afaceri, comerţ şi antreprenoriat,

Han Laufer

Ministrul transporturilor,

Felix Stroe

Ministrul afacerilor externe,

Teodor-Viorel Meleşcanu

Ministrul delegat pentru afaceri europene,

Victor Negrescu

 

Bucureşti, 22 noiembrie 2017.

Nr. 832.

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind rechemarea şi numirea unui consul general

 

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - Domnul Eugen Şerbănescu se recheamă din calitatea de consul general, şef al Consulatului General al României la Bologna, Republica Italiană.

Art. 2. - Domnul Eugen Şerbănescu îşi va încheia misiunea în termen de cel mult 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei hotărâri.

Art. 3. - Începând cu data încheierii misiunii domnului Eugen Şerbănescu, doamna Daniela Maria Dobre se numeşte consul general, şef al Consulatului General al României la Bologna, Republica Italiană.

 

PRIM-MINISTRU

MIHAI TUDOSE

Contrasemnează:

Ministrul afacerilor externe,

Teodor-Viorel Meleşcanu

 

Bucureşti, 22 noiembrie 2017.

Nr. 833.

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind numirea unui consul general

 

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată,

 

Guvernul Românei adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Doamna Sabina-Mădălina Şomăcescu se numeşte consul general, şef al Consulatului General al României la Salonic, Republica Elenă.

 

PRIM-MINISTRU

MIHAI TUDOSE

Contrasemnează:

Ministrul afacerilor externe,

Teodor-Viorel Meleşcanu

 

Bucureşti, 22 noiembrie 2017.

Nr. 834.

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind aprobarea bugetului Trezoreriei Statului pe anul 2018

 

Având în vedere prevederile art. 11 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 146/2002 privind formarea şi utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 16 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - Bugetul Trezoreriei Statului pe anul 2018 se stabileşte la venituri în sumă de 120.790 mii lei, la cheltuieli în sumă de 59.225 mii lei, cu un excedent în sumă de 61.565 mii lei.

Art. 2. - Structura bugetului Trezoreriei Statului pe anul 2018 este prevăzută în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

 

PRIM-MINISTRU

MIHAI TUDOSE

Contrasemnează:

Ministrul finanţelor publice,

Ionuţ Mişa

 

Bucureşti, 22 noiembrie 2017.

Nr. 835.

 

ANEXĂ

 

BUGETUL TREZORERIEI STATULUI

pe anul 2018

 

 

 

 

 

 

 

- mii lei –

Capitol

Subcapitol/ Paragraf

Titlu/ Articol

Alineat

Denumire indicator

Program 2018

0

1

2

3

4

5

 

 

 

 

VENITURI

120.790

 

 

 

 

1. Venituri curante

120.790

 

 

 

 

C. VENITURI NEFISCALE

120.790

 

 

 

 

CI. Venituri din proprietate

115.767

31.09

 

 

 

Venituri din dobânzi

115.767

 

01

 

 

Venituri din dobânzi aferente Trezoreriei Statului de la alte bugete

94.515

 

02

 

 

Venituri din dobânzi aferente Trezoreriei Statului de la alte sectoare

11.945

 

03

 

 

Alte venituri din dobânzi

9.307

 

 

 

 

C2. Vânzări de bunuri ş1 servicii

5.023

35.09

 

 

 

Amenzi, penalităţi şi confiscări

1.500

 

04

 

 

Majorări de întârziere pentru venituri nevărsate la termen

1.500

36.09

 

 

 

Diverse venituri

3.523

 

50

 

 

Alte venituri

3.523

50.09

 

 

 

CHELTUIELI

59.225

 

 

 

 

a) Clasificaţia funcţională

 

 

 

 

 

Partea a I a - Servicii publice generale

59,225

51.09

 

 

 

Autorităţi publice şi acţiuni externe

12.138

 

01

 

 

Autorităţi executive şi legislative

12.138

 

01.03

 

 

Autorităţi executive

12.138

55.09

 

 

 

Tranzacţii privind datoria publică şi împrumuturi

47.087

 

 

 

 

b. Clasificaţia economică

 

50.09

 

 

 

CHELTUIELI

59.225

51.09

 

 

 

AUTORITĂŢI PUBLICE ŞI ACŢIUNI EXTERNE

12.138

 

 

01

 

CHELTUIELI CURENTE

12.138

 

 

20

 

Titlul II Bunuri şi servicii

12.138

 

 

20.01

 

Bunuri şi servicii

12.138

 

 

 

09

Materiale şi prestări de servicii cu caracter funcţiona

12.138

55.09

 

 

 

TRANZACŢII PRIVIND DATORIA PUBLICA ŞI ÎMPRUMUTURI

47.087

 

 

01

 

CHELTUIELI CURENTE

47.087

 

 

30

 

Titlul III - Dobânzi

47.087

 

 

30.03

 

Alte dobânzi

47.087

 

 

 

04

Dobânzi la depozite şi disponibilităţi păstrate în contul trezoreriei statului

47.087

98.09

 

 

 

Excedent

61.565

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE

 

INSTRUCŢIUNI

privind stabilirea competenţei pentru aprobarea scăderii din evidenţa contabilă a unităţilor militare din cadrul Ministerului Apărării Naţionale a pagubelor pentru care, potrivit legii, nu se angajează răspundere materială sau a sumelor ce depăşesc cuantumul imputabil al pagubelor

 

Pentru aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, aprobată prin Legea nr. 25/1999, cu modificările ulterioare,

în temeiul prevederilor art. 40 alin. (1) din Legea nr. 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale, republicată,

ministrul apărării naţionale emite prezentele instrucţiuni.

Art. 1. - (1) Pagubele produse în condiţiile art. 6 alin. (1) lit. a)-c), art. 13 alin. (2), art. 14 alin. (3), art. 16 şi 17 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, aprobată prin Legea nr. 25/1999, cu modificările ulterioare, se scad din evidenţa contabilă a unităţilor militare din cadrul Ministerului Apărării Naţionale în baza aprobării comandanţilor sau şefilor unităţilor militare respective, care au calitatea de ordonator de credite, dată pe actele de constatare ori cercetare, cu avizul comandantului sau şefului eşalonului superior care are calitatea de ordonator de credite.

(2) Competenţa de avizare prevăzută la alin. (1) ce revine ordonatorului principal de credite se exercită de către ministrul apărării naţionale sau, acolo unde este cazul, de către persoana căreia i-au fost delegate, prin ordin al ministrului apărării naţionale, competenţe de coordonare a structurilor subordonate nemijlocit ministrului apărării naţionale, pentru structurile aflate în coordonare.

Art. 2. - La data intrării în vigoare a prezentelor instrucţiuni se abrogă Instrucţiunile ministrului apărării naţionale nr. M.80/2010 privind stabilirea competenţei pentru aprobarea scăderii din evidenţa contabilă a unităţilor militare din cadrul Ministerului Apărării Naţionale a pagubelor pentru care, potrivit legii, nu se angajează răspundere materială sau a sumelor ce depăşesc cuantumul imputabil al pagubelor, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 21 iulie 2010.

Art. 3. - Prezentele instrucţiuni se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul apărării naţionale,

Mihai-Viorel Fifor

 

Bucureşti, 10 noiembrie 2017.

Nr. M.142.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.