MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 924/2017

 MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 185 (XXIX) - Nr. 924         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Vineri, 24 noiembrie 2017

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 529 din 11 iulie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18, art. 319 alin. (1) şi art. 341 alin. (2) teza a două şi alin. (8) din Codul de procedură penală

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 16 din 18 septembrie 2017 (Completul competent să judece recursul în interesul legii)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 529

din 11 iulie 2017

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18, art. 319 alin. (1) şi art. 341 alin. (2) teza a două şi alin. (8) din Codul de procedură penală

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18, art. 319 alin, (1) şi art. 341 alin. (2) şi alin. (8) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Radu Ion în Dosarul nr. 620/286/2016 al Judecătoriei Răducăneni şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.910D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate şi menţinerea jurisprudenţei instanţei de control constituţional în materie. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 362 din 30 mai 2017, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 18 şi art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi, de asemenea, face referire la jurisprudenţa constantă a Curţii cât priveşte dispoziţiile art. 341 alin. (2) şi alin. (8) din Codul de procedură penală.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 11 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 620/286/2016, Judecătoria Răducăneni a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18, art. 319 alin. (1) şi art. 341 alin. (2) şi alin. (8) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Radu Ion, cu ocazia soluţionării plângerilor formulate de acesta şi petentul-intimat Dumitru Ştefanache împotriva Ordonanţei procurorului din data de 20 mai 2016, emisă în Dosarul nr. 1/P/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Răducăneni, judeţul Iaşi, menţinută prin Ordonanţa prim-procurorului din data de 28 mai 2016, emisă în Dosarul nr. 14/11/2/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Răducăneni. În cauză au fost realizate cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals în declaraţii în înscrisuri sub semnătură privată, instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, instigare la fals în declaraţii şi instigare la mărturie mincinoasă. Prin Ordonanţa din data de 20 mai 2016, emisă în Dosarul nr. 1/P/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Răducăneni, judeţul Iaşi, în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b), alin. (5) cu referire la art. 314 alin. (1) lit. a) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) şi f), art. 315 alin. (2) lit. b), art. 46, art. 317 din Codul de procedură penală, s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect infracţiunile de fals în declaraţii în înscrisuri sub semnătură privată, fals în declaraţii şi instigare la mărturie mincinoasă, instigare la fals în declaraţii, instigare la mărturie mincinoasă (intervenirea prescripţiei răspunderii penale) şi sesizarea judecătorului de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Răducăneni cu propunere de desfiinţare totală a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 2 octombrie 1991 şi a schiţei aferente. Autorul excepţiei a solicitat admiterea plângerii şi trimiterea cauzei pentru completarea urmăririi penale sau schimbarea temeiului soluţiei de clasare pentru toate infracţiunile, respectiv înlăturarea măsurii desfiinţării totale a contractului.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul arată că, în cauză, urmărirea penală pentru săvârşirea infracţiunilor de fals în declaraţii în înscrisuri sub semnătură privată, instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, instigare la fals în declaraţii şi instigare la mărturie mincinoasă a fost începută doar in rem, nu şi in personam, fiind audiat doar în calitate de martor, deşi era persoana reclamată de săvârşirea infracţiunilor menţionate. Pentru că o parte dintre faptele pentru care a fost reclamat se presupune că au fost săvârşite în anul 1991, organele de urmărire penală au dispus clasarea, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. Arată că a solicitat, în temeiul art. 18 şi art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, continuarea cercetărilor, pentru a se constata dacă se face vinovat de săvârşirea acestor infracţiuni, solicitare respinsă, întrucât textele de lege invocate conferă această posibilitate doar suspectului sau inculpatului. Apreciază, în esenţă, că dispoziţiile art. 18 şi art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care nu recunosc martorului - persoană cercetată penal dreptul de a solicita continuarea procesului penal în vederea stabilirii nevinovăţiei sale în raport cu infracţiunile pentru care este cercetat. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014, în care s-a reţinut că exigenţele art. 6 din Convenţie sunt aplicabile inclusiv în procedura plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Reţine că intervenirea prescripţiei răspunderii penale are ca şi premisă stabilirea faptului că infracţiunea există şi că a fost săvârşită cu vinovăţia cerută de lege, dar că persoana cercetată nu mai poate fi trasă la răspundere penală. Însă, înlăturarea răspunderii penale, în această ipoteză, nu exclude celelalte consecinţe pe care le antrenează o faptă penală, în cazul de faţă desfiinţarea înscrisului care se apreciază a fi fals.

6. Cât priveşte dispoziţiile art. 341 alin. (2) teza a două din Codul de procedură penală susţine că acestea încalcă dispoziţiile art. 20 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât recunosc posibilitatea petentului şi intimaţilor de a formula cereri şi de a ridica excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale doar dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală.

7. Totodată, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală reţine că, în materia plângerilor împotriva ordonanţei de clasare, atunci când nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, prin eliminarea controlului hotărârilor pronunţate de judecătorul de cameră preliminară se aduce atingere accesului liber la justiţie, dreptului la un proces echitabil, dreptului la apărare, unicităţii, imparţialităţii şi egalităţii justiţiei, golindu-se de conţinut exercitarea căilor de atac.

8. Judecătoria Răducăneni opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Reţine că argumentele avute în vedere de Curtea Constituţională cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 442 din 21 iunie 2016 sunt valabile şi în prezenta cauză. Arată că, în sistemul noii legislaţii, procedura plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen sub aspectul legalităţii soluţiei atacate. Astfel, apreciază că nu se poate considera că verificarea de către judecător a soluţiei atacate numai pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul de urmărire penală ar fi de natură să aducă atingere liberului acces la justiţie ori dreptului la un proces echitabil. Dimpotrivă, este firesc ca, în vederea soluţionării plângerii, judecătorul să verifice, pe baza lucrărilor şi a materialului existent, dacă această soluţie a fost sau nu dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale. Totodată, reţine că dispoziţiile contestate sunt suficient de clare şi previzibile, acestea stabilind dreptul părţilor de a depune note scrise cu privire la admisibilitatea şi temeinicia plângerii.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

10. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În susţinerea punctului său de vedere arată că, potrivit art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală, urmărirea penală începe în rem, cu privire la faptă, iar, ulterior, dacă există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, organul de urmărire penală dispune, în temeiul art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală, ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de acea persoană, care dobândeşte calitatea de suspect. Aşa încât, dat fiind că până la emiterea ordonanţei procurorului de continuare a urmăririi penale în personam nu există un suspect în cauză, anterior acestui moment nu se poate vorbi nici despre o „acuzaţie în materie penală” în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi, pe cale de consecinţă, nici despre un interes al făptuitorului de a contesta în instanţă soluţia de clasare. Subliniază că aceasta este raţiunea pentru care legiuitorul a prevăzut în art. 18 şi art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală că numai persoana care a dobândit calitatea de suspect sau inculpat într-o cauză penală poate să solicite procurorului continuarea urmăririi penale atunci când soluţia clasării are ca temei amnistia, prescripţia, retragerea plângerii prealabile sau existenţa unei cauze de nepedepsire. Întrucât accesul la justiţie este recunoscut în scopul apărării drepturilor, libertăţilor şi a intereselor legitime ale justiţiabililor, apreciază că justificarea unui interes în contestarea soluţiei de clasare constituie o condiţie de admisibilitate compatibilă cu prevederile art. 21 alin. (1) şi alin. (2) din Legea fundamentală. În ceea ce priveşte dreptul la apărare reţine că acesta este recunoscut de Legea fundamentală atunci când într-o procedură judiciară este pusă în discuţie temeinicia unei pretenţii de natură civilă sau, după caz, a unei acuzaţii în materie penală, formulată de sau împotriva celui care îl invocă, în acelaşi sens, art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţie folosind noţiunea de „acuzat”. Aşa fiind, întrucât, în cazul clasării cauzei fără efectuarea urmăririi penale in personam, persoana reclamată drept „făptuitor” nu a făcut niciun moment obiectul unei „acuzaţii penale”, apreciază că aceasta nu poate invoca încălcarea art. 24 alin. (1) din Constituţie. Cât priveşte principiul dublului grad de jurisdicţie în materie penală consideră că acesta nu are incidenţă în cazul dispoziţiilor criticate, deoarece, aşa cum rezultă fără echivoc din conţinutul normativ al art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, el este aplicabil exclusiv cauzelor penale în care se cercetează raportul penal de conflict, deci hotărârilor prin care instanţa soluţionează fondul acţiunii penale, pronunţând achitarea, încetarea procesului penal, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau, după caz, condamnarea. Reţine că soluţiile pe care judecătorul de cameră preliminară le poate pronunţa cu privire la plângerea formulată în temeiul art. 340 din Codul de procedură penală nu vizează fondul cauzei, ci numai legalitatea şi temeinicia ordonanţei atacate.

11. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în raport cu art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 21 şi art. 24 din Constituţie, iar prevederile art. 18, art. 341 alin. (2) şi alin. (8) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. În susţinerea soluţiei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală arată că, potrivit art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, iar, în conformitate cu art. 33 alin. (1) din acelaşi act normativ, subiecţii procesuali principali sunt suspectul şi persoana vătămată. Observă că, spre deosebire de inculpat, suspectul nu este parte în procesul penal, ci doar un subiect procesual principal, iar făptuitorul nu se mai regăseşte în enumerarea participanţilor în procesul penal. Arată că literatura de specialitate a reţinut că, „deşi intenţia legiuitorului noului Cod de procedură penală a fost aceea de a elimina etapa procesuală a actelor premergătoare începerii urmăririi penale, fapt ce ar fi condus în mod inerent şi la eliminarea noţiunii de făptuitor, se pare că nu s-a reuşit acest lucru. Făptuitorul este menţionat în continuare în literatura de specialitate (şi în multe dispoziţii din noul Cod de procedură penală) ca fiind persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, cu privire la care nu a fost încă începută urmărirea penală”. Observă că numeroase dispoziţii ale Codului de procedură penală fac trimitere la făptuitor sau utilizează, în aceeaşi enumerare, ambele noţiuni, în acest sens exemplificând dispoziţiile art. 44 alin. (1), art. 147 alin. (1), art. 154 alin. (1), art. 289 alin. (2) şi art. 452 alin. (2) din Codul de procedură penală. Totodată, reţine că o soluţie legislativă similară celei criticate în prezenta cauză era reglementată în art. 13 din Codul de procedură penală din 1968, aceasta făcând obiect al controlului de constituţionalitate din perspectiva unor critici similare, iar Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibile, excepţiile de neconstituţionalitate, întrucât autorii excepţiei solicitau completarea textului criticat în sensul reglementării posibilităţii făptuitorului de a cere continuarea procesului penal (deciziile nr. 20 din 20 ianuarie 2005 şi nr. 170 din 10 februarie 2009). Apreciază, având în vedere situaţia expusă de autorul excepţiei şi consecinţele pe care ie are în plan concret lipsa de previzibilitate a prevederilor menţionate referitoare la noţiunea de „făptuitor”, că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, dispoziţiile art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală fiind contrare prevederilor art. 21 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 24 alin. (1) din Constituţie. Reţine, în acest sens, că art. 21 din Constituţie permite oricărei persoane accesul la justiţie, or dispoziţiile criticate conferă posibilitatea de a solicita continuarea urmăririi penale numai suspectului ori inculpatului, astfel încât lipsesc de acces la acest mijloc procedural persoana aflată într-o situaţie similară cu cea a suspectului şi care justifică un interes legal, persoană a cărei nevinovăţie rămâne sub semnul îndoielii, din motive ce nu îi sunt imputabile. Face referire la jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg în care s-a reţinut, în mod constant, că dreptul de acces la o instanţă judecătorească constituie un element inerent al dreptului la un proces echitabil. Apreciază, în continuare, că normele procesual penale ale art. 319 alin. (1) încalcă şi dispoziţiile art. 16 din Constituţie - principiul egalităţii de tratament juridic, constând în aplicarea echitabilă a unei norme de drept subiectelor aflate în cazuri identice sau similare, şi ale art. 24 din Constituţie. În final, constată că nu există o unitate terminologică sub aspectul utilizării consecvente a noţiunilor de „suspect” şi „făptuitor”, aşa încât apreciază că dispoziţiile legale criticate nu sunt suficient de clare, predictibile şi neechivoce, aducând atingere şi prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, care consacră principiul respectării obligatorii a legilor. _

12. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 18 din Codul de procedură penală, raportat la art. 21 din Legea fundamentală, apreciază că aceasta nu poate fi reţinută. Prescripţia răspunderii penale reprezintă o cauză de împiedicare a punerii în mişcare sau a exercitării acţiunii penale, care, atunci când intervine în faza de urmărire penală, atrage încetarea acesteia, când există suspect sau inculpat în cauză, iar, dacă survine în cursul judecăţii, determină încetarea procesului penal. Or, abilitarea suspectului/inculpatului de a cere continuarea procesului penal în cazul intervenirii prescripţiei nu este de natură să afecteze dreptul la un proces echitabil al celorlalte părţi, întrucât numai suspectul/inculpatul pot avea un interes în continuarea procesului penal, celelalte părţi neputând obţine satisfacerea intereselor lor, în cazul în care li s-ar conferi acest drept. Aşadar, chiar dacă ar continua procesul penal la iniţiativa părţii vătămate sau a celei civile, acestea nu ar mai putea obţine condamnarea inculpatului, deoarece alternativa faţă de încetarea urmăririi penale, respectiv a procesului penal, o reprezintă scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului/ inculpatului, respectiv achitarea inculpatului. Referitor la critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 341 alin. (2) şi alin, (8) din Codul de procedură penală menţionează că aceste dispoziţii au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, iar Avocatul Poporului a transmis punctul său de vedere în sensul constituţionalităţii acestora, apreciind că dispoziţiile criticate nu aduc atingere accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, întrucât textul constituţional care le consacră nu prevede obligativitatea reglementării dreptului de a exercita o cale de atac în orice fel de cauză, iar, conform art. 129 din Constituţie, căile de atac se exercită în condiţiile legii. Observa că punctul de vedere anterior exprimat a fost reţinut în deciziile nr. 599 din 21 octombrie 2014, nr. 663 din 11 noiembrie 2014, nr. 707 din 27 noiembrie 2014, nr. 42 din 17 februarie 2015, nr. 58 din 24 februarie 2015, nr. 139 din 12 martie 2015, nr. 189 din 31 martie 2015 şi nr. 738 din 3 noiembrie 2015.

13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie,

precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 18, art. 319 alin. (1) şi art. 341 alin. (2) şi alin. (8) din Codul de procedură penală. Examinând motivele de neconstituţionalitate dezvoltate în notele scrise ale autorului excepţiei, Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 18, art. 319 alin. (1) şi art. 341 alin. (2) teza a două şi alin. (8) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din data de 23 mai 2016. Textele criticate au următorul conţinut:

- Art. 18: „în caz de amnistie, de prescripţie, de retragere a plângerii prealabile, de existenţă a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunţării la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal.

- Art. 319 alin. (1): „În caz de clasare ca urmare a constatării că a intervenit amnistia, prescripţia, retragerea plângerii prealabile sau a existenţei unei cauze de nepedepsire, suspectul sau inculpatul poate cere, în termen de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanţa de soluţionare a cauzei, continuarea urmăririi penale.”;

- Art. 341 alin. (2) teza a două şi alin. (8): „(2) [...] Dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală, petentul şi intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. [...] (8) încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6), alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) şi alin. (7i) este definitivă.”

16. Autorul susţine că normele procesual penale criticate aduc atingere atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (1) şi alin. (3) privind liberul acces la justiţie şi dreptul părţilor la un proces echitabil, cât şi prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Totodată, cât priveşte prevederile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală, în plus faţă de dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate, susţine că acestea aduc atingere atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, art. 124 alin. (2) potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, cât şi prevederilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală.

17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 şi art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea constată că normele procesual penale criticate au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, fiind analizate critici similare celor formulate în prezenta cauză, prin Decizia nr. 362 din 30 mai 2017*), nepublicată la data pronunţării prezentei decizii, Curtea respingând, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. În motivarea deciziei sale, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 29 din Codul de procedură penală definesc participanţii în procesul penal ca fiind organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali. Cu privire la părţi, art. 32 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede că acestea sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită

) Decizia Curţii Constituţionale nr. 362 din 30 mai 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 780 din 3 noiembrie 2017.

acţiunea penală, iar alin. (2) al aceluiaşi art. 32 enumeră părţile procesului penal ca fiind inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Totodată, art. 33 din Codul de procedură penală arată, la alin. (1), că subiecţii procesuali principali sunt suspectul şi persoana vătămată, iar, la alin. (2), stabileşte, cu valoare de principiu, că aceştia au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile, cu excepţia celor pe care legea le acordă numai acestora. În fine, art. 34 din Codul de procedură penală reglementează alţi subiecţi procesuali, aceştia fiind martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum şi orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale.

18. Astfel, Codul de procedură penală nu reglementează făptuitorul ca participant la procesul penal, această noţiune fiind utilizată în cuprinsul acestui cod, în lipsa unei definiţii legale, spre exemplu, la art. 44 referitor la competenţa în caz de reunire a cauzelor, art. 48 cu privire la competenţa în caz de schimbare a calităţii inculpatului, art. 61 referitor la actele încheiate de unele organe de constatare, art. 62 privind actele încheiate de comandanţii de nave şi aeronave, art. 1461 cu privire la obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane, art. 147 referitor la reţinerea, predarea şi percheziţiona rea trimiterilor poştale şi art. 148 cu privire la utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală şi a colaboratorilor. Din interpretarea dispoziţiilor legale enumerate, Curtea a reţinut că prin „făptuitor” se înţelege persoana care nu are calitatea de suspect, dar în legătură cu care sunt realizate acte de cercetare penală. Astfel, pot avea calitatea de făptuitor persoanele împotriva cărora a fost înregistrată o plângere penală sau persoanele avute în vedere în desfăşurarea urmăririi penale în rem, dar în privinţa cărora nu este atins standardul de probaţiune necesar pentru a putea fi încadrate în categoria suspecţilor sau a inculpaţilor. Prin urmare, în privinţa acestor persoane, probatoriul administrat furnizează indicii care să sugereze o eventuală formă de vinovăţie în săvârşirea faptelor ce fac obiectul urmăririi penale.

19. Din această perspectivă, Curtea a constatat că procesul penal parcurge mai multe etape, caracterizate prin nivele diferite ale probării vinovăţiei persoanelor care săvârşesc fapte de natură penală. Această evoluţie graduală debutează cu existenţa unor suspiciuni rezonabile că persoana în cauză a săvârşit o infracţiune, suspiciuni a căror constatare îi conferă respectivei persoane calitatea de suspect, continuă cu formarea, pe baza probelor administrate, a unei presupuneri rezonabile că persoana avută în vedere a săvârşit o infracţiune, etapă ce determină punerea în mişcare a acţiunii penale, conform art. 15 din Codul de procedură penală, şi dobândirea calităţii de inculpat, şi se finalizează cu demonstrarea vinovăţiei acesteia, dincolo de orice îndoială rezonabilă, fapt ce transformă inculpatul în persoană condamnată (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 4 iulie 2017).

20. În aceste condiţii, dispoziţiile art. 319 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 18 din Codul de procedură penală, prevăd dreptul de a cere continuarea urmăririi penale, în cazul constatării, printre altele, a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, doar în privinţa suspectului şi a inculpatului, drept ce poate fi exercitat într-un termen de decădere de 20 de zile de la data primirii ordonanţei procurorului de clasare, emisă potrivit dispoziţiilor art. 315 coroborate cu cele ale art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală. Curtea a constatat că această soluţie juridică, criticată de autorii excepţiei, apare ca fiind corectă prin raportare la considerentele mai sus invocate. Astfel, doar suspectul şi inculpatul au calitatea procesuală necesară pentru a formula o cerere cum este cea reglementată prin

dispoziţiile art. 18 şi ale art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, deoarece doar aceştia au calitatea de participanţi în procesul penal, conform art. 29 din acelaşi cod. Având în vedere procesul etapizat de stabilire a vinovăţiei, mai sus prezentat, doar suspectul şi inculpatul pot avea interesul procesual de a cere continuarea procesului penal, după momentul constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale, întrucât doar în privinţa acestora există suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârşit fapte prevăzute de legea penală. Aceasta întrucât procedura reglementată la art. 319 din Codul de procedură penală are ca finalitate demonstrarea nevinovăţiei unor astfel de persoane, în privinţa cărora a intervenit prescripţia răspunderii penale. Prin urmare, legiuitorul a dat posibilitatea persoanelor care se consideră nevinovate şi care au fost urmărite pentru săvârşirea unor infracţiuni de â-şi demonstra nevinovăţia, obligând organele judiciare ca, în urma formulării unei cereri conform dispoziţiilor art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, să procedeze la continuarea procesului penal.

21. Spre deosebire de suspect şi de inculpat, făptuitorul nu are, ab initio, calitatea procesuală necesară în vederea formulării unei cereri de continuare a urmăririi penale, acesta nefiind participant în procesul penal, conform art. 29 din Codul de procedură penală. De asemenea, făptuitorul nu poate avea nici interesul procesual de a promova o asemenea cerere, deoarece împotriva sa nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi nu există suspiciuni rezonabile cu privire la potenţiala comitere de către el a unor infracţiuni. Prin urmare, interesul procesual al acestuia nu poate consta în dovedirea propriei nevinovăţii, întrucât nu au fost formulate împotriva sa acuzaţii susţinute prin administrarea de probe care să pună în discuţie o eventuală răsturnare a prezumţiei de nevinovăţie, ci, mai degrabă, aceasta constă în determinarea organelor judiciare să constate una dintre situaţiile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, respectiv că fapta nu există, că ea nu este prevăzută de legea penală ort nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, că nu există probe că persoana în cauză a săvârşit infracţiunea sau că există o cauză justificativă sau de neimputabilitate. De altfel, remediul procesual prevăzut de legiuitor, în situaţia analizată, este cel reglementat la art. 339-340 din Codul de procedură penală, adică acela al formulării de către persoana aflată în situaţia invocată de autorii excepţiei a unei plângeri împotriva ordonanţei de clasare a procurorului, conform art. 339 din Codul de procedură penală, şi, respectiv, împotriva soluţiei de neurmărire, potrivit art. 340 din acelaşi cod, prin care poate fi solicitată constatarea existenţei uneia dintre împrejurările prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală. În soluţionarea acestei plângeri, judecătorul de cameră preliminară, conform art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, poate schimba temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.

22. Având în vedere aceste considerente, Curtea nu a reţinut încălcarea, prin dispoziţiile art. 18 şi ale art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, a prevederilor constituţionale ce reglementează prezumţia de nevinovăţie, întrucât, pe de o parte, această prezumţie subzistă până la constatarea, printr-o hotărâre definitivă a vinovăţiei persoanei care a săvârşit fapte prevăzute de legea penală, iar, pe de altă parte, aşa cum s-a arătat prin considerentele mai sus invocate, în privinţa făptuitorului nu există nici măcar standardul minim, prevăzut de legea procesual penală, al existenţei unei suspiciuni rezonabile că persoana în cauză a săvârşit fapte prevăzute de legea penală. În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că, din perspectiva stabilirii vinovăţiei pentru săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală şi, implicit, pentru răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie, procesul penal parcurge

mai multe etape caracterizate prin nivele diferite de probaţiune, de la bănuiala rezonabilă, la dovedirea vinovăţiei dincolo de orice îndoială rezonabilă şi că, pe tot acest parcurs, anterior ultimului moment procesual menţionat, prezumţia de nevinovăţie subzistă, fiind aplicabile prevederile art. 23 alin. (11) din Constituţie (a se vedea Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 4 iulie 2017).

23. Referitor la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, pentru aceleaşi motive, mai sus arătate, Curtea a reţinut că făptuitorul, pe de o parte, şi suspectul şi inculpatul, pe de altă parte, se află în situaţii juridice diferite, sub aspectul interesului procesual de a solicita continuarea urmăririi penale în cazul clasării cauzei ca urmare a constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale, conform art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală. Această diferenţă este generată de existenţa, în privinţa celor din urmă, cel puţin a unor suspiciuni rezonabile referitoare la săvârşirea de către aceştia a unor fapte prevăzute de legea penală, rezultate din probele administrate în cauză. Or, această diferenţă este de natură a justifica acordarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit în privinţa dreptului prevăzut prin textele criticate, fără ca prin aceasta să fie încălcate exigenţele dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1). În această privinţă, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea i, nr. 69 din 16 martie 1994 şi Decizia nr. 645 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 6 iulie 2011).

24. În ceea ce priveşte încălcarea, prin dispoziţiile art. 18 şi art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, a prevederilor art. 21 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că, potrivit jurisprudenţei sale, accesul liber la justiţie presupune, în esenţă, accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, în vederea valorificării drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 27 ianuarie 2009). Or, Curtea a reţinut că nu există un interes legitim al făptuitorului de a solicita continuarea urmăririi penale, conform dispoziţiilor legale criticate, motiv pentru care nu poate fi reţinută încălcarea prin acestea a prevederilor art. 21 alin. (1) şi alin, (2) din Constituţie şi, prin urmare, nici a dispoziţiilor art. 6 şi art. 13 din Convenţie. De altfel, tot Curtea Constituţională a stabilit, prin jurisprudenţa sa, că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie, a căror stabilire este de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum reiese din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 110 din 24 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 22 martie 2005).

25. Cu privire la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a dispoziţiilor constituţionale ale art. 24 alin. (1), Curtea a reţinut că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât procedura reglementată prin prevederile art. 18 şi art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală nu presupune existenţa unor suspiciuni rezonabile cu privire la săvârşirea de către persoana aflată în situaţia procesuală invocată de autorii excepţiei a unei fapte prevăzute de legea penală şi nici formularea împotriva acesteia a unei acuzaţii în materie penală. Pentru acest motiv, textele criticate nu au în vedere punerea la dispoziţia făptuitorului a mijloacelor necesare susţinerii unei apărări.

26. Având în vedere argumentele anterior arătate, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 18 şi art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală nu restrâng drepturile fundamentale invocate de autorii excepţiei, motiv pentru care nu poate fi reţinută incidenţa în cauză a dispoziţiilor constituţionale ale art. 53 alin. (1).

27. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) teza a două din Codul de procedură penală, Curtea observă că aceste dispoziţii au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din data de 23 mai 2016, în prezent având următorul conţinut: „(2) [...] Dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală, petentul şi intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale.” Anterior modificării menţionate, soluţia legislativă criticată, având o reglementare similară, a mai fost supusă controlului de constituţionalitate, Curtea respingând, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate prin Decizia nr. 42 din 17 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 25 martie 2015 şi Decizia nr. 745 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 28 februarie 2017.

28. În considerentele deciziilor precitate, Curtea a reamintit cele statuate prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, şi anume că judecarea plângerii fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor contravine dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate şi oralitate, întrucât norma [egală nu permite comunicarea către aceştia a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi nu prevede posibilitatea de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse în faţa instanţei. Odată citate, însă, părţile au posibilitatea să ia cunoştinţă despre desfăşurarea procedurii în faţa judecătorului de cameră preliminară şi au dreptul să consulte toate documentele existente în dosarul cauzei, fiindu-le asigurate, în acest fel, toate drepturile şi garanţiile procesuale pe care dreptul la un proces echitabil le presupune în faza procesuală analizată (paragraful 18). Totodată, Curtea a reţinut că, urmare a pronunţării Deciziei nr. 599 din 21 octombrie 2014, se asigură şi respectarea dreptului la apărare, reglementat la art. 24 din Constituţie, drept care conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări Acest drept presupune, printre altele, participarea la şedinţele de judecată şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.

29. Totodată, Curtea, analizând criticile potrivit cărora dispoziţiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, întrucât nu permit administrarea de probe de către judecătorul de cameră preliminară sau nu sunt suficient de dare cu privire la această posibilitate, a statuat în Decizia nr. 442 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 30 august 2016, paragrafele 29-32, că limitarea mijloacelor de probă este justificată, având în vedere natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanţei procurorului, atacate sub aspectul legalităţii acesteia. Ca urmare, este firesc, în vederea soluţionării plângerii, ca instanţa să verifice, pe baza materialului şi a lucrărilor existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la

emiterea ordonanţei de neurmărire/netrimitere în judecată atacate, dacă această soluţie a fost sau nu dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale. De aceea, dispoziţiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală nu încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta consfinţit de prevederile constituţionale şi de reglementările internaţionale, petentul având deplina libertate de a demonstra în faţa instanţei de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, cu notele scrise depuse, precum şi cu cererile şi excepţiile formulate de către inculpat cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. Aşa fiind, Curtea nu a primit critica potrivit căreia se încalcă dreptul de acces liber la justiţie, plângerea reglementată de dispoziţiile art. 341 din Codul de procedură penală reprezentând prin ea însăşi o garanţie a realizării acestui drept. Stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării plângerii împotriva ordonanţei procurorului de neurmărire/ netrimitere în judecată este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale şi nu încalcă liberul acces la justiţie, Curtea Constituţională statuând, în acest sens, că legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).

30. Totodată, Curtea a reţinut că textul de lege criticat nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil, aşa cum este acesta consfinţit de prevederile constituţionale şi de reglementările internaţionale invocate, câtă vreme petentul are deplina libertate de a demonstra în faţa instanţei de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, cu notele scrise depuse, precum şi cu posibilitatea formulării de către inculpat a unor cereri sau excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. Faptul că aceste drepturi fundamentale nu sunt cu nimic îngrădite prin dispoziţiile legale supuse criticilor de neconstituţionalitate rezultă şi din reglementarea, prin dispoziţiile art. 341 alin. (6) şi alin, (7) din Codul de procedură penală, a soluţiilor ce pot fi date de judecătorul de cameră preliminară plângerii împotriva ordonanţelor procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată. Astfel, indiferent de soluţia pronunţată, judecătorul de cameră preliminară apreciază şi cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, inclusiv sub aspectul dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluţia organului de cercetare penală. Admiţând plângerea şi desfiinţând soluţia atacată, instanţa poate să dispună, motivat, fie trimiterea cauzei procurorului „pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală” [art. 341 alin. (6) lit. b) şi alin. (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală] ori a schimba temeiul de drept al soluţiei de clasare dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea [art. 341 alin. (6) lit. c) şi art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală], fie, atunci când probele legal administrate sunt suficiente pentru judecarea cauzei, desfiinţarea soluţiei şi dispune începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie (art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală], în ambele situaţii, dreptul la un proces echitabil al petentului este pe deplin asigurat, acesta având posibilitatea să se prevaleze de toate garanţiile procesuale ce

caracterizează acest drept, sens în care, în cazul prevăzut de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c), procurorul şi inculpatul pot face, motivat, contestaţie cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, contestaţie care va fi soluţionată, în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, cu participarea părţilor, subiecţilor procesuali principali şi a procurorului, asigurându-se, în acest fel, comunicarea către aceştia a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului, precum şi posibilitatea de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse în faţa instanţei. De altfel, Curtea a reţinut că împrejurarea că judecătorul de cameră preliminară va putea verifica, în cauzele în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, putând exclude probele nelegal administrate ori, după caz, să sancţioneze potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, în aşa fel încât, în situaţia dispunerii începerii judecăţii, probele astfel excluse nu mai pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, nu reprezintă altceva decât o reflectare a exigenţelor dreptului la un proces echitabil.

31. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor anterior arătate sunt aplicabile şi în prezenta cauză.

32. În completarea celor constatate de Curte în deciziile precitate. Curtea reţine că, în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 se menţionează că aceasta a fost adoptată, în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţie, având în vedere faptul că, de la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală şi până în prezent a fost adoptat un număr semnificativ de decizii ale Curţii Constituţionale, care au produs un impact semnificativ asupra codului şi care necesită intervenţie legislativă asupra unor instituţii importante, precum procedura soluţionării plângerii împotriva soluţiilor procurorului, fiind citate Decizia Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014, prin care s-a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii „fără participarea petentului) a procurorului şi a intimaţilor” este neconstituţională, Decizia Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014, prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (10) din Codul de procedură penală potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă „fără participarea procurorului şi a inculpatului” este neconstituţională, Decizia Curţii Constituţionale nr. 733 din 29 octombrie 2015, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi, prin extindere, ale art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale prin împiedicarea accesului la justiţie în cazul soluţiilor de renunţare la urmărirea penală. Aşa încât, Curtea constată că, în prezent, prin modificarea normelor procesual penale în acord cu deciziile instanţei de control constituţional anterior citate, viciile de neconstituţionalitate constatate au fost, astfel, acoperite. Textul în vigoare, criticat în prezenta cauză, reglementează atât cu privire la citarea petentului şi a intimaţilor şi încunoştinţarea procurorului în această procedură, cu posibilitatea de a depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii, cât şi cu privire la posibilitatea petentului şi intimaţilor de a formula cereri şi de a ridica excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală. În aceste condiţii, Curtea reţine că petentul - fiind citat, având posibilitatea de a depune note scrise cu privire la admisibilitatea şi temeinicia plângerii, de a demonstra nelegalitatea soluţiei atacate în raport cu lucrările şi materialul din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, de a formula cereri şi ridica excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, în măsura în care în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală - beneficiază de toate garanţiile dreptului la un proces echitabil.

33. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, Curtea reţine că acestea nu au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate. Anterior Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, însă, soluţia legislativă criticată se regăsea, într-o formă similară, în acelaşi alineat al art. 341 din Codul de procedură penală, fiind supusă controlului de constituţionalitate, în repetate rânduri, Curtea respingând, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. Cu titlu de exemplu, se reţin deciziile nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014; nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015; nr. 58 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2015; nr. 408 din 28 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521 din 13 iulie 2015; nr. 274 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 22 iulie 2016 şi nr. 169 din 16 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României. Partea I, nr. 383 din 23 mai 2017. Astfel, prin deciziile precitate, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală nu aduc atingere dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Legea fundamentală şi nici accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, atât art. 129, cât şi art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la „condiţiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată, urmând a fi prevăzute „numai prin lege”. Totodată, având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispoziţiile art. 340 şi art. 341 din Codul de procedură penală, în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt aplicabile. De asemenea, prevederile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu au aplicabilitate în cauza de faţă, întrucât dreptul la un recurs efectiv este distinct de dreptul la exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti. Aşadar, eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 340 şi art. 341 din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului.

34. De asemenea, prin Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, precitată, paragraful 24, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 341 alin. (1)-(4), alin. (6)-(9) şi alin. (11) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile raportate la dispoziţiile art. 11 referitor la Dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 alin. (1) şi alin. (2) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, art. 21 alin. (1)-(3) referitor la liberul acces la justiţie şi la dreptul la un proces echitabil, art. 125 alin. (3) referitor la incompatibilitatea funcţiei de judecător cu orice altă funcţie publică sau privată, art. 126 referitor la instanţele judecătoreşti, art. 127 referitor la caracterul public al dezbaterilor şi art. 148 referitor la integrarea în Uniunea Europeană, precum şi la dispoziţiile art. 6 paragrafele 1 şi 2 referitoare la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (aceeaşi soluţie s-a impus şi prin Decizia nr. 42 din 17 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 25 martie 2015).

35. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia deciziilor mai sus amintite îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

36. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Radu Ion în Dosarul nr. 620/286/2016 al Judecătoriei Răducăneni şi constată că dispoziţiile art. 18, art. 319 alin. (1) şi art. 341 alin. (2) teza a două şi alin. (8) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Răducăneni şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea i.

Pronunţată în şedinţa din data de 11 iulie 2017.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

 

DECIZIA Nr. 16

din 18 septembrie 2017

 

Dosar nr. 731/1/2017

 

Gabriela Elena Bogasiu - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele delegat al Secţiei I civile

Eugenia Voicheci - preşedintele Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale

Florentin Sorin Drăguţ - judecător la Secţia I civilă

Sorinela Alina Macavei - judecător la Secţia I civilă

Lavinia Dascălu - judecător la Secţia I civilă

Carmen Elena Popoiag - judecător la Secţia I civilă

Bianca Elena Ţăndărescu - judecător la Secţia I civilă

Nicoleta Ţăndăreanu - judecător la Secţia I civilă

Mirela Vişan - judecător la Secţia I civilă

Simona Gina Pietreanu - judecător la Secţia I civilă

Adriana Elena Gherasim - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Florentina Dinu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Cezar Hîncu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Iuliana Măiereanu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Viorica Trestianu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Eugenia Ion - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Mariana Constantinescu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Claudia Marcela Canacheu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Mărioara Isailă - judecător la Secţia a II-a civilă

Ileana Izabela Dolache - judecător la Secţia a II-a civilă

Simona Elena Cîrnaru - judecător la Secţia penală

Angela Dragne - judecător la Secţia penală

 

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 731/1/2017 este constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 272 alin. (2) lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Antonia Constantin.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov referitor la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 54 alin. (5) din Legea nr. 115/2015 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, pentru modificarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali şi art. 59 alin. (7) din Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente, cu modificările şi completările ulterioare, referitor la competenţa materială de soluţionare a contestaţiilor în materia electorală.

Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii, precum şi cu privire la faptul că la dosar au fost depuse hotărâri definitive contradictorii pronunţate de instanţele judecătoreşti, că a fost depus raportul întocmit de judecătorii- raportori, precum şi punctul de vedere al procurorului general.

Doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acordă cuvântul doamnei procuror Antonia Constantin, asupra recursului în interesul legii.

Doamna procuror Antonia Constantin solicită admiterea recursului în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov. Rezumând orientările jurisprudenţiale diferite, astfel cum au fost relevate de către instanţa de sesizare, învederează că procurorul general apreciază ca fiind în litera şi spiritul legii opinia conform căreia contestaţiile în materie electorală sunt de natură civilă, competenţa materială de soluţionare revenind instanţei civile. Subliniază că, deşi obiectul recursului în interesul legii vizează doar contestaţiile împotriva deciziilor de admitere sau respingere a candidaturilor pentru alegerile locale şi parlamentare, dezlegările pe care le va da instanţa supremă vor fi utile şi în soluţionarea contestaţiilor la candidaturile pentru Parlamentul European. De asemenea, precizează că problema de drept ce face obiectul recursului în Interesul legii vizează competenţa materială procesuală, care se stabileşte în raport cu obiectul, natura sau valoarea litigiului dedus judecăţii.

Argumentele pe care se fundamentează opinia procurorului general vizează natura exclusiv civilă a drepturilor electorale, calea de atac prevăzută de lege împotriva hotărârilor pronunţate în astfel de cauze - apelul, care este străin de materia contenciosului administrativ şi faptul că judecarea acestor cereri se face potrivit regulilor procesuale reglementate pentru ordonanţa preşedinţială, cu participarea obligatorie a procurorului, procedură care, de asemenea, nu este proprie contenciosului administrativ.

Pentru aceste argumente, solicită admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei hotărâri de unificare a practicii.

Doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

1. La data de 7 martie 2017, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii privind problema de drept menţionată anterior, ca urmare a adoptării Hotărârii Colegiului de conducere nr. 28 din 20 februarie 2017.

2. Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 9 martie 2017, formându-se Dosarul nr. 731/1/2017, cu termen de soluţionare la data de 18 septembrie 2017.

II. Obiectul recursului în Interesul legii

3. Din cuprinsul recursului în interesul legii, declarat potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, rezultă că în practica instanţelor nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale privind competenţa materială de soluţionare a contestaţiilor în materia electorală în cazurile reglementate de prevederile art. 54 alin. (5) din Legea nr. 115/2015 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, pentru modificarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali (Legea nr. 115/2015) şi art. 59 alin. (7) din Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 208/2015).

III. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale:

Legea nr. 115/2015 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, pentru modificarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali

Art. 54. - „(...) (5) Contestaţiile privind admiterea sau respingerea candidaturilor se soluţionează în termen de 48 de ore de la înregistrare, de către judecătoria, respectiv tribunalul în a cărui rază teritorială se află circumscripţia electorală. Hotărârea nu se comunică. (...)”

Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente, cu modificările şi completările ulterioare

Art. 59. - „(...) (7) Contestaţiile privind deciziile de admitere sau respingere a candidaturilor adoptate de către birourile electorale de circumscripţie se soluţionează în termen de 48 de ore de la înregistrare, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află circumscripţia electorală. Contestaţiile privind deciziile de admitere sau respingere a candidaturilor de către Biroul Electoral Central ori de către biroul electoral de circumscripţie pentru cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în afara României se soluţionează de către Tribunalul Bucureşti. Hotărârea dată se afişează, în mod vizibil, la sediul instanţei care a emis-o. (...)”

IV. Examenul jurisprudenţial

5. Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a constatat existenţa practicii neunitare sub aspectul instanţei competente material să soluţioneze acest tip de cereri, identificându-se două orientări:

a) O primă soluţie, majoritară, regăsită la nivelul Tribunalului Braşov, al Tribunalului Covasna, dar şi al majorităţii instanţelor din ţară, este în sensul că aceste cauze sunt de natură civilă, competenţa materială de soluţionare revenind instanţei civile.

Ceea ce a dus la concluzia că aceste pricini sunt de competenţa secţiei civile este faptul că privesc drepturile electorale, care sunt drepturi civile. Un alt argument în susţinerea acestei opinii îl constituie împrejurarea că pe rolul curţilor de apel aceste cauze ajung în calea de atac a apelului, care este specifică materiei civile. Din cuprinsul Legii nr. 115/2015 nu se poate deduce că aceste cereri sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ. Contestaţiile ce îi privesc pe candidaţii pentru funcţia de consilier local sunt de competenţa judecătoriilor, iar cele pentru funcţia de consilier judeţean, de competenţa tribunalelor, fără a se preciza însă în lege materia potrivit căreia se soluţionează.

De altfel, acest subiect a făcut obiectul dezbaterilor întâlnirii trimestriale a judecătorilor Curţii de Apel Braşov din data de 12 decembrie 2016, aspect consemnat în minuta întâlnirii trimestriale cu judecătorii specializaţi în judecarea cauzelor de contencios administrativ şi fiscal de la Curtea de Apel Braşov, Tribunalul Braşov, Tribunalul Covasna şi Judecătoria Zărneşti, fiind consemnate opinii divergente.

b) O a două soluţie, minoritara, este în sensul că revine instanţei de contencios administrativ şi fiscal competenţa materială de soluţionare a acestor cauze.

La nivelul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Braşov practica judiciară identificată până la acest moment şi constantă de-a lungul timpului este în acest sens. Actele emise de birourile electorale sunt acte administrative, fiind supuse dispoziţiilor generale ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 554/2004).

Chestiunea de drept în discuţie a fost analizată în cadrul dezbaterilor ce s-au desfăşurat la nivelul Curţii de Apel Braşov, împrejurare consemnată în procesul-verbal al şedinţei Colegiului de conducere din data de 15 aprilie 2016, opinându-se că revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal competenţa de soluţionare a acestui tip de cauze.

V. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

6. În urma verificărilor efectuate nu s-au identificat decizii pronunţate de Curtea Constituţională cu privire la dispoziţiile art. 54 alin. (5) din Legea nr. 115/2015 ori ale art. 59 alin. (7) din Legea nr. 208/2015.

7. Curtea Constituţională s-a pronunţat însă asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali (Legea nr. 35/2008), abrogate prin Legea nr. 208/2015, prevederi care au drept corespondent dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 115/2015, respectiv art. 59 din Legea nr. 208/2015, prin Decizia nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008.

8. De asemenea, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 54 din Legea nr. 115/2015, cât priveşte procedura specială, în materie electorală, de soluţionare a întâmpinărilor, contestaţiilor şi a oricăror altor cereri prevăzute de lege, desfăşurată potrivit regulilor stabilite de Codul de procedură civilă pentru ordonanţa preşedinţială, prin Decizia nr. 360 din 24 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 19 august 2016.

VI. Doctrina

9. În doctrină nu s-au exprimat opinii punctuale în această problemă, teoria abordând însă detaliat noţiunile de contencios electoral, autoritate administrativă, act administrativ sau act administrativ-jurisdicţional.

VII. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Braşov

10. Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov nu a prezentat un punct de vedere asupra problemei de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii, redând doar cele două orientări jurisprudenţiale expuse anterior.

VIII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

11. Procurorul general a apreciat că orientarea jurisprudenţială potrivit căreia aceste cauze sunt de natură civilă, iar competenţa materială de soluţionare revine instanţelor civile este în litera şi spiritul legii.

12. În argumentarea acestui punct de vedere a arătat că legile electorale care fac obiectul de studiu al prezentului recurs în interesul legii conţin o multitudine de dispoziţii derogatorii de la dreptul comun, al atacării în contencios administrativ a actelor emise de structurile electorale, printre care şi competenţa de soluţionare a contestaţiilor privind candidaturile locale şi parlamentare, ce aparţine secţiei civile a tribunalului în a cărui rază teritorială se află circumscripţia electorală.

13. Din întreaga legislaţie cu incidenţă în materie electorală, într-un singur loc se prevede expres competenţa instanţei de contencios administrativ, şi anume în dispoziţiile art. 31i din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 215/2001), conform cărora hotărârea de validare sau invalidare a mandatelor de consilieri locali poate fi atacată de cei interesaţi la instanţa de contencios administrativ în termen de 5 zile de la adoptare sau, în cazul celor absenţi de la şedinţă, de la comunicare.

14. O altă referire, chiar şi numai implicită, la instanţa de contencios administrativ este prevăzută în dispoziţiile art. 89 alin. (7) din Legea nr. 208/2015, conform cărora contestaţia privind acreditarea sau respingerea solicitării de acreditare dispuse de Autoritatea Electorală Permanentă se soluţionează de către Curtea de Apel Bucureşti, în termen de două zile de la data înregistrării, iar hotărârea dată este definitivă.

15. În acest caz, deşi nu se prevede expres competenţa Secţiei de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti, aceasta rezultă cu prisosinţă din dispoziţiile art. 96 alin. (1) din Codul de procedură civilă, conform cărora curţile de apel judecă în primă instanţă cererile în materie de contencios administrativ şi fiscal, potrivit legii speciale, şi, de asemenea, conform alin. (4), orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.

16. Referirea expresă la o anumită curte de apel, în speţă la Curtea de Apel Bucureşti, nici nu ar fi fost necesară dacă legiuitorul n-ar fi dorit să atribuie acestei instanţe o competenţă specială în judecarea litigiilor în care este implicată Autoritatea Electorală Permanentă, în considerarea importanţei deosebite a actelor emise de această instituţie pentru garantarea imparţialităţii şi legalităţii desfăşurării procesului electoral.

17. Atunci când legea nu precizează că actele emise de birourile electorale pot fi atacate la instanţa de judecată şi nu se indică o anumită specializare a acesteia nu înseamnă că ele nu pot fi supuse controlului judecătoresc, ci sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun în materia contenciosului administrativ reprezentat de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. În materie electorală şi referendară, birourile electorale sunt autorităţi administrative temporare, cu atribuţii jurisdicţionale. Procedura administrativă jurisdicţională în faţa acestor jurisdicţii electorale este facultativă. Actele administrative ale birourilor electorale pot fi atacate Injustiţie, la instanţele judecătoreşti speciale de contencios administrativ.

18. Un alt element ce „trădează” natura civilă a competenţei instanţei abilitate să soluţioneze contestaţiile la candidaturile în alegerile locale sau parlamentare este dispoziţia care prevede că împotriva hotărârilor pronunţate în astfel de cauze se poate declara apel - art. 54 alin. (6) din Legea nr. 115/2015 şi art. 59 alin. (8) din Legea nr. 208/2015 - cale de atac incompatibilă cu o eventuală natură de contencios administrativ a litigiului, pentru care singura cale de atac prevăzută de lege este cea a recursului.

19. Actualele legi electorale au preluat, de altfel, dispoziţiile corespunzătoare din reglementările anterioare, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare.

20. Prevăzând apelul drept cale de atac în materia contestaţiilor la candidaturi, legiuitorul a intenţionat să atribuie aceste cauze în competenţa instanţelor civile,apelul fiind, aşa cum se ştie, străin de materia contenciosului administrativ.

21. Pe de altă parte, procedura ordonanţei preşedinţiale, după al cărei regim se soluţionează cererile în materie electorală, deşi în principiu admisibilă în procedura de contencios administrativ, este şi ea incompatibilă, de exemplu, în acele situaţii în care se solicită suspendarea actului administrativ, întrucât în acest domeniu există reglementări cu caracter derogatoriu prevăzute de art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, ceea ce împiedică urmarea procedurii de drept comun prevăzute de Codul de procedură civilă.

22. Nu în ultimul rând, trebuie amintit că există şi situaţii când legiuitorul a înţeles să atribuie instanţei civile competenţa exercitării controlului judecătoresc asupra actelor administrative emise de autorităţi publice, prevăzând în mod expres acest lucru.

23. În concluzie, în aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor art. 54 alin. (5) din Legea nr. 115/2015 şi art. 59 alin. (7) din Legea nr. 208/2015, instanţa competentă să soluţioneze contestaţiile privind candidaturile la alegerile locale şi parlamentare este secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află circumscripţia electorală.

IX. Opinia judecătorilor-raportori

24. Constatând admisibilitatea recursului în interesul legii, în raport cu dispoziţiile art. 514-515 din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 54 alin. (5) din Legea nr. 115/2015 şi art. 59 alin. (7) din Legea nr. 208/2015, competenţa materială procesuală de soluţionare a contestaţiilor împotriva deciziilor birourilor electorale de circumscripţie de admitere sau respingere a candidaturilor revine instanţelor civile.

X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:

Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii

25. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că în cauză sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 414-415 din Codul de procedură civilă, în ceea ce priveşte titularul sesizării, precum şi dovada că problema de drept ce face obiectul sesizării a fost soluţionată diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, anexându-se la sesizare hotărâri judecătoreşti din întreaga ţară în materia respectivă. Se constată, astfel, că practica neunitară există la nivelul întregii ţări.

Asupra fondului sesizării

26. În ceea ce priveşte obiectul recursului în interesul legii, din adresa Colegiului de conducere al Curţii de Apel Braşov rezultă expres că obiectul sesizării îl reprezintă „interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor legale privind competenţa materială de soluţionare a contestaţiilor în materie electorală, privind admiterea sau respingerea candidaturilor de către biroul electoral de circumscripţie”, indicându-se ca texte incidente dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 115/2015 şi art. 59 din Legea nr. 208/2015.

27. În concret, normele legale ce se cer a fi interpretate sunt:

- Art. 54 alin. (5) din Legea nr. 115/2015, potrivit căruia:

„Contestaţiile privind admiterea sau respingerea candidaturilor se soluţionează în termen de 48 de ore de la înregistrare, de către judecătoria, respectiv tribunalul în a cărui rază teritorială se află circumscripţia electorală. Hotărârea nu se comunică.”;

- Art. 59 alin. (7) din Legea nr. 208/2015, conform căruia: „Contestaţiile privind deciziile de admitere sau respingere a candidaturilor adoptate de către birourile electorale de circumscripţie se soluţionează în termen de 48 de ore de la înregistrare, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află circumscripţia electorală. Contestaţiile privind deciziile de admitere sau respingere a candidaturilor de către Biroul Electoral Central ori de către biroul electoral de circumscripţie pentru cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în afara României se soluţionează de către Tribunalul Bucureşti. Hotărârea dată se afişează, în mod vizibil, la sediul instanţei care a emis-o

28. Observând textele legale menţionate, care stabilesc expres competenţa materială a judecătoriilor, respectiv a tribunalelor în soluţionarea în primă instanţă a contestaţiilor împotriva deciziilor birourilor electorale de circumscripţie, prin care se admit sau se resping candidaturile, dar şi argumentele invocate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov în susţinerea celor două curente jurisprudenţiale prezentate, precum şi jurisprudenţa astfel cum reiese din hotărârile ataşate, se constată că problema de drept care trebuie lămurită este cea a competenţei materiale procesuale a instanţelor civile/secţiilor civile sau a instanţelor de contencios administrativ/secţiilor de contencios administrativ în soluţionarea acestor contestaţii.

29. Deşi sesizarea cu recurs în interesul legii face referire la competenţa materială, în realitate este vizată competenţa materială procesuală, întrucât, potrivit doctrinei de specialitate, în cadrul competenţei jurisdicţionale trebuie distins între competenţa materială (de atribuţie) şi competenţa teritorială, iar în cadrul competenţei materiale, între competenţa materială funcţională (după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe - judecata în prima instanţă, în apel, în recurs) şi competenţa materială procesuală (ce se stabileşte în raport cu obiectul, natura sau valoarea litigiului şi care determină, de fapt, competenţa secţiilor sau completurilor specializate 1.


1 Aspect reţinut şi prin Decizia nr. 18 din 17 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 6.04.2017.

 

30. Chiar dacă actul de sesizare nu excelează prin rigoare în determinarea obiectului său, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia 2 de a analiza întregul conţinut al actului de învestire şi jurisprudenţa ataşată şi de a stabili, în raport cu acestea, limitele învestirii sale şi necesitatea aplicării mecanismului de unificare a jurisprudenţei.


2 Obligaţie izvorâtă din jurisprudenţa sa constantă: Decizia nr. 18 din 5 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 28 octombrie 2015; Decizia nr. 28 din 21 septembrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 16 octombrie 2015; Decizia nr. 18 din 17 noiembrie 2016, menţionată anterior.

 

31. Prin urmare, în raport cu cele expuse, se impune a fi redefinit obiectul sesizării, în sensul: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 54 alin. (5) din Legea nr. 115/2015 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, pentru modificarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali şi art. 59 alin. (7) din Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa materială procesuală de soluţionare a contestaţiilor împotriva deciziilor birourilor electorale de circumscripţie de admitere sau respingere a candidaturilor revine instanţelor civile sau instanţelor de contencios administrativ?

32. În jurisprudenţă, în opinia majoritară, s-a decis că natura contestaţiilor împotriva deciziilor birourilor electorale de circumscripţie prin care se admit sau se resping candidaturile este civilă şi, în consecinţă, competenţa de soluţionare aparţine instanţelor civile. S-a argumentat că aceste contestaţii privesc drepturi electorale, care sunt drepturi civile, neavând relevanţă natura actelor emise de birourile electorale.

33. Un alt argument a fost faptul că hotărârile pronunţate de prima instanţă sunt supuse numai apelului la instanţa ierarhic superioară, cale de atac specifică materiei civile, iar nu materiei contenciosului administrativ, în care calea de atac este recursul.

34. Pe de altă parte, s-a considerat că aceste contestaţii sunt, după caz, de competenţa judecătoriei sau a tribunalului, după emitentul deciziei, iar judecătoriile nu sunt instanţe de contencios administrativ.

35. În acest sens s-au pronunţat următoarele instanţe: Tribunalul Braşov - Secţia I civilă (sentinţele nr. 201/S din 31.10.2016 şi nr. 204/S din 31.10.2016), Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia I civilă (deciziile nr. 685 din 1.05.2016, nr. 686 din 1.05.2016, nr. 120 din 19.05.2016, nr. 1.561 din 4.11.2016 şi nr. 1.563 din 5.11.2016), Tribunalul Bucureşti (sentinţele nr. 11/AGP din 15.10.2016, pronunţată de Secţia a III-a civilă, şi nr. 24/AGP din 30.10.2016, pronunţată de Secţia a IV-a civilă), Tribunalul Giurgiu - Secţia civilă (sentinţele nr. 210 din 2.11.2011, nr. 211 din 2.1l.2016 şi nr. 187 din 29.04.2016), Judecătoria Bolintin-Vale (Sentinţă nr. 619 din 28.04.2016), Judecătoria Turnu Măgurele (sentinţele nr. 386 din 29.04.2016 şi nr. 384 din 29.04.2016), Tribunalul Bistriţa-Năsăud - Secţia I civilă (Sentinţa nr. 496/F din 2.11.2016), Tribunalul Maramureş - Secţia I civilă (sentinţele nr. 580 din 29.04.2016, nr. 1.125 din

1.11.2016 şi nr. 1.124 din 1.11.2016), Tribunalul Sălaj - Secţia I civilă (sentinţele nr. 1.345 din 28.10.2016 şi nr. 1.371 din 1.11.2016) , Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă (deciziile nr. 2.327/A din 1,11,2014, nr. 2.394/A din 4.11.2016, nr. 2.399/A din 5,11,2016 şi nr. 2.400/A din 7.11.2016), Curtea de Apel Constanta - Secţia I civilă (deciziile nr. 57/C din 4.05.2016, nr. 131/C din 4.11.2016, nr. 133/C din 4.11.2016 şi nr. 132/C din 4.11.2016) , Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilă (deciziile nr. 805 din 9.11.2016, nr. 785 din 4.11.2016 şi nr. 788 din 4.11.2016), Curtea de Apel Oradea - Secţia I civilă (deciziile nr. 976/A din 1.11.2016, nr. 994/A din 4.11.2016 şi nr. 986/A din 3.11.2016), Tribunalul Satu Mare - Secţia I civilă (sentinţele nr. 115/D din 30.04.2016 şi nr. 325/D din 31.10.2016), Tribunalul Călăraşi - Secţia I civilă (sentinţele nr. 946 din 2.11.2016 şi nr. 937 din 1.11.2016) , Tribunalul Brăila - Secţia I civilă (sentinţele nr. 649 din 31.10.2016 şi nr. 671 din 3.11.2016), Tribunalul Dâmboviţa - Secţia I civilă (sentinţele nr. 1.887 din 29.10.2016, nr. 431 din 1.05.2016 şi Decizia nr. 410 din 26.04.2016), Tribunalul Suceava - Secţia I civilă (sentinţele nr. 547 din 28.04.2016 şi nr. 548 din 28.04.2016), Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia I civilă (Decizia nr. 617/A din 3.11.2016), Curtea de Apel Timişoara - Secţia I civilă (deciziile nr. 319 din 4.11.2016, nr. 320 din 4.11.2016 şi nr. 314 din 2.11.2016).

36. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, învestită cu o contestaţie, a declinat-o în favoarea Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă, invocând dispoziţiile art. 59 alin. (7) din Legea nr. 208/2015 (Sentinţa nr. 3.601 din 17.11.2016) şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a sesizat instanţa supremă. Prin Decizia nr. 2.920 din 2.11.2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a stabilit competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă, reţinând aceleaşi dispoziţii legale.

37. Se reţine că în majoritatea hotărârilor se menţionează simplu că instanţa îşi verifică competenţa în raport cu dispoziţiile legale incidente, constatând că este competentă general, material şi teritorial, fără argumente în ce priveşte competenţa materială procesuală a instanţei civile. Doar în câteva hotărâri s-au găsit considerente specifice,şi anume textele de lege aplicabile care stabilesc exclusiv competenţa materială, fără a fi prezentate criterii în favoarea instanţei civile. Din practicalele hotărârilor reiese însă secţia care s-â pronunţat în respectiva contestaţie.

38. Alte instanţe au apreciat că soluţionarea contestaţiilor împotriva deciziilor birourilor electorale de circumscripţie de admitere sau respingere a candidaturilor este de competenţa secţiilor de contencios administrativ. Aceste instanţe sunt: Curtea de Apel Braşov3 - Secţia contencios administrativ şi fiscal (deciziile nr. 16/Ap din 4.11.2016 şi nr. 17/Ap din 4.11.2016), Tribunalul Teleorman - Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal (sentinţele nr. 598 din 31.10.2016, nr. 600 din 31.10.2016, nr. 614 din 1.11.2016, nr. 604 din 31.10.2016, nr. 594 din 30.10.2016, nr. 592 din 30.10.2016 şi Decizia nr. 308 din 23.04.2016, pronunţată în apel), Tribunalul Galaţi - Secţia contencios administrativ şi fiscal (Sentinţa nr. 823 din 31.10.2016), Tribunalul Vrancea - Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal (sentinţele nr. 3 din 1.11.2016 şi nr. 8 din 1.11.2016 - în sentinţe se menţionează complet specializat în contencios administrativ).


3 La nivelul acestei instanţe, prin Hotărârea Colegiului de conducere nr. 121 din 17 octombrie 2016, s-a decis ca aceste cauze să fie repartizate spre soluţionare Secţiei de contencios administrativ şi fiscal.

 

39. Există şi o categorie de instanţe unde, deşi s-a constatat că natura acestor litigii este civilă, din considerente obiective, şi anume numărul redus de judecători la secţiile civile, s-a decis ca aceste cauze să se repartizeze la Secţia de contencios administrativ şi fiscal: Curtea de Apel Galaţi (Decizia nr. 25 din 3.11 2016 şi Decizia nr. 26 din 3.11.2016).

40. O altă soluţie adoptată a fost înfiinţarea de completuri specializate pe perioada alegerilor, în componenţa cărora au intrat atât judecători de la secţia civilă, cât şi judecători de la secţia de contencios administrativ (Tribunalul Bihor - Secţia I civilă: Sentinţa nr. 184/E din 29.10.2016 şi Sentinţa nr. 318/E din 1.11.2016, Decizia nr. 937/CA din 2.05.2016 - Secţia a II l-a contencios administrativ). Reiese că aceste cauze au fost repartizate la ambele secţii.

41. Se constată că în unele instanţe nu se respectă competenţa materială procesuală pe verticală. De exemplu, la Tribunalul Brăila, ca primă instanţă, contestaţiile se soluţionează de secţia civilă, iar apelul împotriva acestora este în competenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Galaţi (Sentinţa nr. 647 din 31.10.2016 a Tribunalului Brăila - Secţia I civilă, Decizia nr. 25 din 3.11.2016 a Curţii de Apel Galaţi - Secţia de contencios administrativ şi fiscal). Curtea de Apel Braşov - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin deciziile nr. 16/Ap din 4.11.2016 şi nr. 17/Ap din 4.11.2016, a soluţionat apelurile împotriva sentinţelor Tribunalului Braşov - Secţia I civilă, invocând în practică Hotărârea Colegiului de conducere nr. 121 din data de 17 octombrie 2016, prin care s-a hotărât repartizarea contestaţiilor în materie electorală la această secţie.

42. Ca atare, se apreciază că pentru a se determina competenţa secţiilor civile sau de contencios administrativ şi fiscal în soluţionarea contestaţiilor împotriva deciziilor birourilor electorale de circumscripţie prin care se admit sau se resping candidaturile, trebuie să se stabilească dacă birourile electorale în cauză sunt autorităţi administrative în sensul legii contenciosului administrativ, natura actelor emise de aceste organisme electorale, natura raporturilor ce se nasc în procesul electoral şi natura drepturilor apărate.

43. Or nici Legea nr. 115/2015, nici Legea nr. 208/2015 nu definesc statutul birourilor electorate de circumscripţie.

44. Potrivit art. 25 din Legea nr. 115/2015: „(1) Pentru organizarea şi desfăşurarea operaţiunilor electorale se înfiinţează, în condiţiile prezentei legi: Biroul Electoral Centra/, birouri electorale judeţene, birouri electorale de circumscripţie şi birouri electorale ale secţiilor de votare. (2) Birourile electorale sunt alcătuite numai din cetăţeni cu drept de vot. Candidatul, soţul, soţia, rudele sau afinii până la gradul al doilea inclusiv nu pot fi membri ai birourilor electorale. (3) în realizarea atribuţiilor ce revin birourilor electorale, membrii acestora exercită o funcţie ce implică autoritatea de stat Exercitarea corectă şi imparţială a acestei funcţii este obligatorie. (4) Prin excepţie de la prevederile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, persoanele care ocupă funcţii publice pot face parte din birourile electorale.”

45. De asemenea, conform art. 26 alin. (5) din Legea nr. 115/2015, în componenţa birourilor electorale intră şi magistraţi.

46. Astfel cum rezultă din cuprinsul Legii nr. 115/2015, birourile electorale de circumscripţie înregistrează listele de candidaţi şi candidaturile independente pentru consiliile locale, precum şi candidaturile pentru primar şi constată rămânerea definitivă a acestora.

47. Art. 7 din Legea nr. 208/2015 stipulează că: „(1) Pentru organizarea procesului electoral funcţionează în mod permanent Autoritatea Electorală Permanentă, care emite hotărâri, decizii şi instrucţiuni. În perioada organizării alegerilor se formează Biroul Electoral Central, birouri electorale de circumscripţie la nivel judeţean, al municipiului Bucureşti, oficii electorale de sector, în cazul municipiului Bucureşti, şi un birou electoral de circumscripţie pentru cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării, precum şi birouri electorale ale secţiilor de votare. (2) Birourile electorale sunt alcătuite numai din cetăţeni cu drept de vot Candidaţii în alegeri, soţul/soţia, rudele şi afinii acestora până la gradul al doilea inclusiv nu pot fi membri ai birourilor electorale. (3) în îndeplinirea atribuţiilor ce le revin, membrii birourilor electorale exercită o funcţie ce implică autoritatea de stat. Exercitarea corectă şi imparţială a funcţiei de membru al biroului electoral este obligatorie. Nerespectarea acestei obligaţii atrage răspunderea contravenţională sau penală, după caz. (4) Prin derogare de la prevederile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, persoanele care ocupă funcţii publice pot face parte din birourile electorale. (...)”

48. Potrivit art. 13 din Legea nr. 208/2015, în componenţa birourilor electorale de circumscripţie intră şi magistraţi.

49. Birourile electorale de circumscripţie au, între atribuţii, şi înregistrarea candidaturilor depuse la nivelul circumscripţiei.

50. Din interpretarea dispoziţiilor legale enumerate reiese că birourile electorale de circumscripţie sunt entităţi fără personalitate juridică, cu activitate limitată în timp, pe perioada alegerilor. Aceste birouri electorale de circumscripţie, alături de Biroul Electoral Centrai, birourile electorale ale secţiilor de votare şi oficiile electorale, sunt constituite pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor în condiţii de legalitate şi corectitudine, iar membrii ce le alcătuiesc exercită activităţi care implică manifestarea puterii de stat, prin aceea că operaţiunile electorale desfăşurate de aceste persoane sunt cele prin care are loc delegarea suveranităţii naţionale de către popor unor autorităţi alese după principii democratice, după cum se arată şi în art. 2 din Constituţia României, republicată.

51. În înţelesul Legii nr. 554/2004 [art. 2 alin. (1) lit. b)], expresia „autoritate publică” are următoarea semnificaţie: orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul legii, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

52. În teoria dreptului administrativ, din categoria autorităţilor publice fac parte organele administraţiei publice centrale şi locale, instituţiile publice şi persoanele juridice de drept privat care au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică. În doctrină şi jurisprudenţă s-a reţinut că în materia contenciosului administrativ nu este relevantă personalitatea juridică a autorităţii publice, ci capacitatea ei administrativă, constând în aptitudinea prevăzută de lege de a realiza prerogative de putere publică asigurând organizarea executării şi executarea în concret a legii.

53. Astfel, pornind de la considerentele expuse anterior, reiese că, deşi personalitatea juridică sau, mai concret, lipsa personalităţii juridice a birourilor electorale de circumscripţie nu este definitorie în aprecierea acestor entităţi ca fiind sau nu autorităţi publice, componenţa, structura, precum şi atribuţiile birourilor electorale de circumscripţie, astfel cum sunt enumerate de lege, respectiv aptitudinea acestor birouri de a realiza prerogative de putere publică în organizarea executării şi executarea în concret a legii conduce la concluzia că aceste entităţi sunt autorităţi administrative, dar nu în sensul strict al legii contenciosului administrativ.

54. În doctrină, birourile electorale, inclusiv cele de circumscripţie, au fost catalogate ca structuri sau organisme electorale, fără însă a se nega caracterul lor de autorităţi publice. S-a afirmat că raporturile juridice ce se nasc în cadrul organizării şi desfăşurării alegerilor sunt raporturi juridice de contencios electoral, diferit de contenciosul administrativ, între cele două existând asemănări şi deosebiri.

55. Or, statutul juridic al birourilor electorale de circumscripţie este acela de autorităţi administrative temporare cu atribuţii inclusiv jurisdicţionale, aşa cum rezultă din componenţa lor, din natura actelor pe care le adoptă şi a atribuţiilor legale ce le revin. De altfel, Curtea Constituţională a confirmat acest statut, câtă vreme a reţinut că „hotărârile birourilor electorale (...) fiind acte cu caracter jurisdicţional ale organelor administrative (...)”4


4 Deciziile Curţii Constituţionale nr. 325 din 14 septembrie 2004, publicată Un Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 969 din 21.10.2004, şi nr. 326 din 14 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.001 din 30.10.2004

 

56. Trebuie subliniată şi împrejurarea potrivit căreia contenciosul electoral a fost considerat o instituţie juridică de drept constituţional cu conţinut propriu. Noţiunea de contencios electoral a fost consacrată şi în jurisprudenţă Curţii Constituţionale, prin Decizia nr. 360 din 24 mai 2016. În cadrul contenciosului electoral, competenţe în soluţionarea plângerilor, întâmpinărilor, contestaţiilor revin atât structurilor sau organismelor electorale constituite în vederea desfăşurării procesului electoral, cât şi instanţelor judecătoreşti sau chiar Curţii Constituţionale - ca instanţă de contencios constituţional electoral, în cazul alegerii Preşedintelui Statului.

57. Cât priveşte natura actelor emise de birourile electorale, se remarcă trei categorii de acte, determinate de competenţele legale. Astfel, birourile electorale: soluţionează conflictele apărute în perioada electorală (atribuţii de contencios electoral - acte administrativ-jurisdicţionale); hotărăsc în legătură cu unele operaţiuni electorale (acte administrative); emit acte de legiferare şi interpretare unitară a dispoziţiilor electorale cu obligativitate pentru toate celelalte structuri electorale (atribuţii care intră doar în competenţa Biroului Electoral Central).

58. În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii reţine că birourile electorale sunt organisme administrativ-electorale cu prerogative temporare de putere publică, iar actele lor sunt acte administrative sau administrativ-jurisdicţionale, însă ele aparţin materiei contenciosului electoral. În legile care reglementează alegerile sunt reglementate competenţe specifice şi proceduri specifice desfăşurării alegerilor, atât pentru structurile sau organismele electorale, cât şi pentru instanţele judecătoreşti competente să cenzureze actele emise. 4 *

59. Se mai reţine că, potrivit Legii nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi pentru repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Pot face obiectul acţiunii în contencios administrativ actele administrative, de autoritate propriu-zise sau tipice, actele asimilate (prin care se exprimă refuzul de rezolvare a unei cereri), dar şi actele administrativ-jurisdicţionale. Drepturile persoanelor vătămate de o autoritate publică sunt reglementate şi prin art. 52 alin. (1) din Constituţia României, republicată; în continuare, în alin. (2) se prevede: „Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.”

60. Nu trebuie ignorată împrejurarea că autorităţile publice nu sunt angrenate numai în raporturi de drept administrativ, ci şi în raporturi juridice aparţinând altor ramuri de drept (dreptul constituţional, dreptul civil, dreptul muncii, dreptul familiei etc.). Actele juridice care dau naştere, modifică sau sting un astfel de raport juridic nu sunt acte administrative - de exemplu, dispoziţia primarului de desfacere a contractului de muică al unei persoane angajate în cadrul aparatului propriu de specialitate, fără a avea calitatea de funcţionar public, poate fi contestată pe calea procedurală proprie litigiilor de muncă; dispoziţia prin care primarul, în calitate de reprezentant al municipiului, dispune restituirea unui imobil în baza unei hotărâri judecătoreşti prin care a fost admisă o acţiune civilă în revendicarea unui imobil inclus în domeniul privat al municipiului, care a avut calitatea de pârât, este un act de executare de bunăvoie a hotărârii judecătoreşti.

61. Art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prevede că nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

62. Este şi cazul soluţiilor legislative la care s-a oprit legiuitorul atunci când a adoptat legile electorale (Legea nr. 115/2015 şi Legea nr. 208/2015).

63. În mai multe ipoteze, cele două legi electorale au prevăzut că anumite acte emise de organismele sau structurile electorale pot fi atacate în instanţă la tribunalul sau la judecătoria în a căror rază de activitate funcţionează biroul electoral emitent al actului.

64. Printre ipotezele vizate se află şi situaţia prevăzută de art. 54 alin. (5) din Legea nr. 115/2015, respectiv cea reglementată de art. 59 alin. (7) din Legea nr. 208/2015 - contestaţia împotriva deciziei biroului electoral de circumscripţie de admitere sau respingere a unei candidaturi. 5


5 Alte ipoteze sunt: Legea nr. 115/2015 - contestaţiile împotriva modului de organizare şi asupra componenţei biroului electoral judeţean în cazul alegerilor parţiale sunt în competenţa tribunalului - art. 33 alin. (3); sesizările prevăzute la art. 39, atunci când se organizează alegeri într-o singură circumscripţie electorală, sunt în competenţa judecătoriei în a cărei rază de activitate se află circumscripţia - art. 33 alin. (4); contestaţiile împotriva modului de organizare şi a componenţei biroului electoral de circumscripţie în alegerile parţiale sunt de competenţa tribunalului - art. 33 alin. (6). Legea nr. 208/2015: contestaţiile împotriva înregistrării sau respingerii cererilor de înregistrate a semnelor electorale sunt în competenţa Tribunalului Bucureşti - art. 62 alin. (7).

 

65. Astfel, verificarea candidaturilor pentru alegerile locale, respectiv cele parlamentare a fost reglementată aşa încât să permită eficienta desfăşurare a procesului electoral în ansamblul său. De această dată, competenţa soluţionării contestaţiilor împotriva deciziilor birourilor electorale de circumscripţie de admitere sau respingere a unei candidaturi a fost stabilită de legiuitor în favoarea instanţelor judecătoreşti de drept comun, mai precis a judecătoriilor/tribunalelor în a căror rază teritorială se află circumscripţia electorală respectivă.

66. Procesul electoral presupune termene scurte, de aceea legiuitorul a ales instanţa cea mai apropiată de biroul electoral, pentru a asigura celeritatea soluţionării acestor litigii, precum şi accesul facil al oricărui cetăţean care înţelege să conteste actele nelegale sau procedurile desfăşurate cu încălcarea legii. Şi Curtea Constituţională a reţinut, prin deciziile nr. 360 din 24 mai 2016 şi nr. 1.128 din 16 octombrie 20088, că obiectul reglementării - valorificarea drepturilor electorale - a impus adoptarea unei proceduri de judecată prin care să fie soluţionate cu celeritate toate cererile adresate instanţei şi că, în absenţa ei, aplicarea regulilor de drept comun ar fi de natură să împiedice desfăşurarea procedurilor electorale aflate în curs şi ar genera o stare de incertitudine cât priveşte raporturile juridice stabilite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, afectând pentru un timp îndelungat rezultatul alegerilor.


6 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 19.11.2008.

 

67. Pentru aceasta, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii observă că, atunci când a stabilit o astfel de competenţa specială, legiuitorul în materie electorală a făcut o derogare de la cenzura actelor administrative respective conform dispoziţiilor legii contenciosului administrativ, derogare permisă de art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, având în vedere natura specifică a acestor acte şi faptul că ele aparţin materiei contenciosului electoral, desprinsă din materia contenciosului general.

68. Atunci când legea organică stabileşte o procedură specială de cenzură a actelor administrative se aplică această procedura, iar ori de câte ori în legile electorale nu se prevede O procedură specială de contestare a actelor emise de structurile electorale, în jurisprudenţă s-a recunoscut dreptul de acces la justiţie potrivit legii contenciosului administrativ, ca jurisdicţie cu caracter general în materia actelor administrative.

69. În jurisprudenţă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a statuat că hotărârile emise de biroul electoral judeţean şi de Biroul Electoral Central au caracterul unor acte administrative care sunt supuse controlului judecătoresc. A exclude aceste acte de la controlul judecătoresc ar echivala cu o denegare de dreptate, cu o încălcare a prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (2), care dispun că nicio lege nu poate îngrădi dreptul persoanelor fizice sau juridice de a se adresa justiţiei. Totodată, Curtea Constituţională, în Decizia nr. 325 din 14 septembrie 2004 7, a reţinut că nereglementarea unor căi de atac specifice împotriva tuturor actelor emise de structurile electorale nu înseamnă excluderea accesului la justiţie. Aceste hotărâri, pronunţate în cadrul jurisdicţiilor specifice activităţii electorale, pentru care nu se prevede o cale de contestare specială, pot fi atacate în condiţiile legii contenciosului administrativ, fiind acte cu caracter jurisdicţional ale organelor administrative.


7 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 969 din 21.10.2004.

 

70. Se mai reţine că legile electorale care instituie o procedură specială, derogatorie, în soluţionarea contestaţiilor împotriva deciziilor de admitere sau respingere a candidaturilor stabilesc doar competenţa materială şi teritorială a tribunalului, respectiv a judecătoriei în a cărei rază de activitate îşi desfăşoară activitatea biroul electoral de circumscripţie care a admis sau respins candidatura, precum şi a instanţelor competente să soluţioneze calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe. Legile nu se referă şi la competenţa materială procesuală a instanţelor/secţiilor civile sau de contencios administrativ.

71. În ceea ce priveşte natura juridică a drepturilor apărate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii reţine că acestea au o natură pur civilă, deoarece dreptul de a fi ales este un drept fundamental, ce are ca scop stabilirea condiţiilor constituţionale în care un cetăţean va putea fi ales şi care include şi dreptul de depunere a candidaturii.

72. Normele de contencios electoral reglementează procedurile pe baza cărora cetăţenii îşi pot proteja şi exercita drepturile lor fundamentale politice, precum şi celelalte drepturi electorale (dreptul de a fi înscris pe o listă electorală, dreptul la înregistrarea candidaturii etc.). În cazul încălcării acestora, normele de contencios electoral prevăd măsurile procedurale care pot fi folosite pentru înlăturarea încălcării lor (în cazul de faţă, contestaţiile împotriva deciziilor de admitere sau respingere a candidaturilor depuse de candidaţi).

73. Astfel, drepturile electorale formează o categorie distinctă între drepturile şi libertăţile cetăţenilor, fiind consfinţite de Constituţia României în articolele 35-38. Art. 37 din Constituţie prevede dreptul de a fi ales, dar Legea fundamentală reglementează doar drepturile electorale fundamentale, celelalte drepturi electorale fiind cuprinse în legislaţia infraconstituţională. Corelativ, legea organică reglementează dreptul de a depune candidatura pentru a fi ales şi dreptul de contestare a candidaturilor, ca drepturi electorale de natură procedurală, ce ţin de exercitarea drepturilor electorale fundamentale (dreptul de vot, dreptul de a alege, dreptul de a fi ales),

74. Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în jurisprudenţă sa - Decizia nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, dreptul de contestare a unei candidaturi este un drept electoral, fără a fi un drept electoral fundamental.

75. Natura drepturilor electorale, care aparţin doar persoanelor fizice, conduce la concluzia că şi mecanismele procedurale de asigurare a exerciţiului acestor drepturi trebuie să fie în concordanţă cu legislaţia din materia contenciosului electoral.

76. Un alt raţionament în sprijinul concluziei că sub aspectul competenţei materiale procesuale competenţa soluţionării contestaţiilor împotriva deciziilor birourilor electorale de circumscripţie de admitere sau respingere a candidaturilor aparţine instanţei civile îl constituie faptul că legiuitorul a dat această competenţă şi în favoarea judecătoriilor, pe lângă competenţa atribuită tribunalelor, în raport cu emitentul actului, mai exact în raport cu nivelul la care s-a constituit biroul electoral de circumscripţie. Or, judecătoria nu este instanţă de contencios administrativ. Nu s-ar putea admite că, atunci când a stabilit competenţa tribunalului, legiuitorul a avut în vedere instanţa de contencios administrativ, iar atunci când a prevăzut competenţa judecătoriei, în acelaşi tip de contestaţii, s-a raportat la instanţa civilă.

77. Constituie un argument în sprijinul susţinerii competenţei materiale procesuale a instanţei civile şi faptul că legiuitorul a prevăzut drept cale de atac împotriva soluţiei primei instanţe apelul, cale de atac specifică materiilor civile.

78. Potrivit dispoziţiilor art. 54 alin. (6) din Legea nr. 115/2015, împotriva hotărârii date în contestaţie se poate face apel în termen de 24 de ore de la pronunţare la instanţa ierarhic superioară. Conform alin. (7) al aceluiaşi articol, hotărârea pronunţată în apel este definitivă.

79. De asemenea, potrivit dispoziţiilor alin. (8) al art. 59 din Legea nr. 208/2015, împotriva hotărârii date în contestaţie se poate face apel în termen de 24 de ore de la pronunţare la instanţa ierarhic superioară. Conform alin. (9) al aceluiaşi articol, hotărârea pronunţată în apel este definitivă.

80. Astfel cum rezultă din dispoziţiile Legii nr. 554/2004, calea de atac împotriva soluţiei pronunţate de prima instanţă în contencios administrativ este recursul. Aşadar, în materia contenciosului administrativ calea de atac de reformare specifică şi unică împotriva hotărârii primei instanţe este recursul, apelul fiind reglementat, cu titlu de excepţie, numai în materia executării silite, potrivit art. 25 din Legea nr. 554/2004.

81. Or, în materie electorală legiuitorul a prevăzut calea de atac a apelului şi procedura urgentă după care se soluţionează (ordonanţa preşedinţială) drept garanţie a asigurării celerităţii în procesul electoral, considerent care justifică instituirea de către legiuitor a unor reguli speciale de procedură8.


8 Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008.

 

82. În aceste condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii reţine că, din punctul de vedere al competenţei materiale procesuale, competenţa în soluţionarea contestaţiilor împotriva deciziilor de admitere sau respingere a candidaturilor emise de birourile electorale de circumscripţie revine instanţelor/secţiilor civile.

83. Pentru toate aceste considerente,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 54 alin. (5) din Legea nr. 115/2015 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, pentru modificarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali şi art. 59 alin. (7) din Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa materială procesuală de soluţionare a contestaţiilor împotriva deciziilor birourilor electorale de circumscripţie de admitere sau respingere a candidaturilor revine instanţelor civile.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 septembrie 2017.

 

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

GABRIELA ELENA BOGASIU

Magistrat-asistent,

Adriana Elena Stamatescu

 

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.